Ipostaze teologice, filosofice şi ştiinţifice ale temporalităţii

Ultimele şapte prelegeri susţinute în cadrul Simpozionului naţional "Dialogul dintre Ştiinţe, Filosofie şi Teologie", desfăşurat în perioada 13-16 septembrie, la Mănăstirea Durău, judeţul Neamţ, au oferit participanţilor posibilitatea de a înţelege mai bine aspecte privind viaţa şi conştiinţa în condiţiile temporalităţii, din perspective sociologice, cosmologice, filosofice şi teologice. Lectorii au surprins variatele înţelesuri ale timpului, afirmând necesitatea asumării lor într-o viziune integratoare şi a valorificării lor în plan existenţial într-o cheie edificatoare şi eshatologică.

 

Sub aspect sociologic, tema timpului a fost abordată de prof. dr. Nicu Gavriluţă, decanul Facultăţii de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice a Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi, care a vorbit despre ipostazele sociale ale temporalităţii interpretate din perspectiva metodei complexităţii multidimensionale.

Înainte de a arăta cum poate fi aplicată în abordarea noţiunii de timp, profesorul a explicat că metoda complexităţii multidimensionale înseamnă o interpretare multiperspectivală a unui obiect de studiu sau o abordare a acestuia din mai multe puncte de vedere, care nu întotdeauna sunt complementare, dar nici în mod obligatoriu necomplementare. O astfel de analiză nu judecă valoric, ci merge mai curând pe ideea unui adevăr construit social şi pe anticiparea interpretărilor care ar putea apărea şi fiinţa în timp în jurul acestui adevăr, aşa cum un jucător de şah poate anticipa, prin diverse interpretări, următoarea mişcare a adversarului său pe tabla de joc.

Aplicând metoda complexităţii multidimensionale asupra timpului social, acesta devine un fractal (o realitate cu mai multe dimensiuni care se subsumează unei singure reguli). Astfel rezultă mai multe ipostaze sau expresii ale timpului social, care pot fi analizate ştiinţific: timpul macrosocial şi microsocial, timpul instituţional şi cel familial, timpul muncii şi cel cotidian, timpul liber, dar şi cel sacru, ultimul fiind o ipostază deosebită a timpului, caracterizat de o anumită formă de desăvârşire. Aceasta pentru că momentul unei sărbători prezente, de exemplu, nu face decât să readucă în atenţie acele fragmente de temporalitate tare, originară, adevărată.

Prof. dr. Nicu Gavriluţă a mai explicat că resursele epistemice ale metodei complexităţii multidimensionale pot fi valorificate şi în dialogul dintre teologie, ştiinţă şi filosofie, deoarece "o abordare interdisciplinară, o hermeneutică de tip fractal, ne ajută să înţelegem mai bine condiţia umană în situaţia în care temporalitatea rămâne un vector determinant al vieţii noastre personale şi sociale".

Temporalitatea şi spaţialitatea în cosmologie şi în fizica ultimului secol

Prof. dr. Gelu Bourceanu, de la Facultatea de Chimie a Universităţii "Al. I. Cuza" din Iaşi, a explicat succesiv noţiunile de timp cosmologic, termodinamic şi biologic, plecând de la prezentarea principalelor teorii asupra naşterii şi expansiunii Universului. Până pe la anii 1920 - în acord cu legile mecanicii clasice, şi în special cu legea lui Newton - se credea că Universul a existat dintotdeauna şi va exista pentru totdeauna, fiind un Univers static şi etern, fără devenire, fără nici o ambiţie şi fără nici un scop. Între 1915 şi 1927, oameni de ştiinţă ca Albert Einstein, Alexandr Friedmann şi George Lemaître obţin ecuaţii similare asupra gravitaţiei şi, surprinzător, aceste ecuaţii admiteau un punct de singularitate (momentul zero), în care energia, spaţiul şi timpul dispar. Acest punct de singularitate ar sugera, în lectură filosofică, un început, o origine şi o expansiune a Universului. Indicaţiile acestea au fost confirmate de astronomul american Edwin Hubble, care, între 1924 şi 1931, pe baza măsurătorilor spectrale asupra luminii provenite de la galaxii, constată că galaxiile se îndepărtează de Pământ.

O altă dovadă ce atestă că Universul este în expansiune este creşterea entropiei acestuia (degradarea energiei ordonate corelată cu trecerea timpului). Aceasta antrenează ideea că, în imediata vecinătate a momentului de început, entropia Universului era practic nulă, ceea ce echivalează cu o stare de ordine perfectă. Expansiunea Universului şi creşterea entropiei acestuia sunt cele mai zdrobitoare dovezi că Universul are un început. Pe de altă parte, unii cercetători, uimiţi de toate aceste dovezi, au formulat concluzii ce depăşesc aria ştiinţelor. Stephen Hawking, de exemplu, afirmă: "Dacă Universul are un început, putem presupune că a avut un Creator". Expansiunea Universului însoţită de creşterea entropiei acestuia au condus la introducerea timpului cosmologic, respectiv a timpului termodinamic. Însă, în timp ce în sistemele izolate sau închise entropia creşte, în sistemele biologice entropia scade pe seama absorbţiei ordinii din mediul înconjurător.

Comunicarea profesorului Gelu Bourceanu a fost întregită de cea a diac. asist. dr. Sorin Mihalache, de la facultăţile de teologie ortodoxă din Iaşi şi Bucureşti şi asistent manager în cadrul Proiectului "John Templeton", care a prezentat câteva din rezultatele experimentale referitoare la timp şi spaţiu, apărute în fizica ultimului secol, ce pot fi valorificate în planul existenţei umane prin reflecţia filosofică fenomenologică. Primele două rezultate semnificative, provenite din teoriile relativităţii restrânse şi generale, se referă la contracţia timpului în cadrul deplasărilor cu viteze relativiste şi la curbarea lui în vecinătatea corpurilor dense, ambele funcţionând în baza unor principii de simetrie, care pare să fie decisive în structurarea întregului Univers. Aceste rezultate sugerează, aşa cum remarcă unele formulări prezente în filosofia cosmologiei, contingenţa spaţiu-timpului.

Un alt rezultat important al fizicii moderne, prezentat de diac. asist. dr. Sorin Mihalache, indică existenţa, la nivel cuantic, a unei energii de vacuum. Aceasta este prezentă în fiecare particulă ce compune lumea sensibilă. Într-un atom, spre exemplu, 99,99% este spaţiu gol, dar plin de energie. Mai mult decât atât, nu numai un atom este un vid cuantic, ci şi particulele care compun acest atom sunt, la rândul lor, aproape goale din punctul de vedere al cantităţii de substanţă, dar pline de această energie de vacuum. Aceasta pentru că 90% din masa unui proton este dată doar de mişcarea quarcurilor, şi doar 10% de masa lor. Teoriile de unificare mai recente sugerează că spaţiul şi timpul sunt constituite din unităţi de spaţiu-timp. Cu alte cuvinte, spaţiul şi timpul sunt interioare materiei, interioare fiecărei particule care compune universul. Acest fapt e foarte semnificativ din punct de vedere fenomenologic, pentru că spaţiul şi timpul sunt interioare inclusiv trupului uman. În felul acesta, o anumită spaţialitate şi temporalitate este interioară trupului nostru, şi ne constituie existenţa în planul sensibil, ceea ce este mai mult decât a considera că spaţiul şi timpul sunt un fond al existenţei pe care îl receptăm în afara noastră.

Diac. Sorin Mihalache a explicat că modurile în care se realizează adecvarea spaţiului şi timpului cu aparatul perceptiv şi cu instrumentarul matematic al minţii omeneşti trimit la o anumită configuraţie a universului foarte favorabilă lecturii ştiinţifice pe care o face omul. "Există simetrii de fond în spaţio-temporalitatea cosmosului care pot fi lecturate matematic şi foarte uşor simbolizate de om. Există un fel de disponibilitate a universului de a primi semnificaţii omeneşti şi o anumită posibilitate de personalizare a universului de către om".

Finitudinea ca experienţă a temporalităţii şi experienţa liturgică eclesială ca deschidere a temporalităţii spre infinitudine

Prof. dr. Ştefan Afloroaei, de la Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice a Universităţii "Al. I. Cuza" din Iaşi, a vorbit despre finitudine şi experienţă a temporalităţii. Profesorul a explicat că orice manieră de înţelegere a timpului face transparentă experienţa plecând de la care ea devine posibilă. Astfel, sensul temporalităţii se arată sau se constituie în orizontul unei experienţe. Stările subiective potenţate, ca şi cele patologice, pot altera profund structura temporalităţii. Există, însă, un mod pozitiv şi edificator al afectării timpului, şi anume: survenirea acelui prezent etern în experienţa personală a credinţei.

Corelaţia dintre experienţă şi temporalitate se desprinde şi din faptul că temporalitatea priveşte însuşi modul omenesc de a fi. Astfel, ea devine sesizabilă în acei termeni ce descriu acest mod de a fi: existenţă (ek-sistenţă sau putinţă de a fi), facticitate şi cădere. Prin aceste caractere de fiinţă: existenţialitate, facticitate şi "stare de aruncare", se arată finitudinea. Aprofundarea existenţială a unor fenomene precum moartea, vina şi conştiinţa face mult mai evidentă experienţa finitudinii. Or, această modalitate de a fi sub anumite limite este "experimentată" ca timp propriu, temporalitate. Finitudinea presupune, aşadar, trăire şi asumare a limitelor proprii, ceea ce înseamnă deschidere dincolo de sine, o deschidere spre infinitudine. Temporalitatea - ca temporalizare - înseamnă o experienţă a finitudinii, iar finitudinea, o experienţă a temporalităţii. În finalul prelegerii, prof. dr. Ştefan Afloroaei a subliniat necesitatea de a reflecta, la nivel personal, mai adânc asupra experienţei care ne ghidează atunci când vorbim într-un anume fel despre timp.

Pr. prof. dr. Gheorghe Popa, prorectorul Universităţii "Al. I. Cuza" din Iaşi şi coordonatorul proiectului "John Templeton", aflat în desfăşurare în România, a explicat în prelegerea care a încheiat sesiunea sa că temporalitatea experiată în spaţiul liturgic devine un timp slăvitor. Temporalitatea legată de experienţă ne ajută să cunoaştem mai bine pe Dumnezeu, pe noi înşine şi lumea înconjurătoare. Dimensiunea liturgică a timpului cosmologic este prezentă în Sfânta Scriptură, chiar în primul capitol din Geneză, unde actul de creare a lumii apare ca o liturghie cosmică. "Această dimensiune autentică a timpului, care se împlineşte în timpul slăvitor, în odihna în Dumnezeu, a fost perturbată prin ispita originară. Atunci, omul a intrat într-o temporalitate neautentică, a pierdut dimensiunea timpului slăvitor. Această dimensiune a timpului slăvitor a fost însă recuperată prin Întruparea Mântuitorului Hristos şi prin întemeierea Bisericii Sale. De aceea, timpul slăvitor nu poate fi experiat decât în Biserică prin Sfintele Taine", a spus pr. prof. dr. Gheorghe Popa. Experierea timpului în spaţiul liturgic nu este însă liniară sau statică, ci presupune o permanentă mişcare a omului spre Dumnezeu, căreia îi corespunde mişcarea lui Dumnezeu spre om; un dinamism duhovnicesc spre starea în care Dumnezeu se odihneşte în sufletul omului, ca ipostas conştient şi liber al creaţiei, iar omul se odihneşte în Dumnezeu. Odihna în Dumnezeu însă nu înseamnă somn, ci înseamnă o anumită neodihnă, dar o anumită neodihnă care izvorăşte pace şi bucurie. Împărtăşirea din iubirea lui Dumnezeu este, de fapt, sensul şi finalitatea timpului cosmologic, biologic şi psihologic.

Eternizarea timpului în gândirea patristică şi în teologia părintelui Dumitru Stăniloae

În prima prelegere a ultimei sesiuni, lect. dr. Marin Bălan, de la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, a prezentat câteva consideraţii privind timpul şi veşnicia în gândirea Sfinţilor Părinţi, din perspectiva unor termeni propuşi de aceştia pentru a nuanţa limbajul temporal despre Dumnezeu. Citându-l pe Sfântul Atanasie cel Mare, lect. dr. Marin Bălan a explicat distincţia dintre realitatea diastemică a creaturii şi veşnicia simultană a lui Dumnezeu, după care a subliniat natura apofatică a ideii de timp şi consistenţa ei intrinsecă raţiunii umane, prin intermediul terminologiei propuse de Sfântul Dionisie Areopagitul. Potrivit acestuia, Dumnezeu este mai presus de orice timp şi veac, dar totuşi prezent în fiecare clipă a vieţii umane, întemeind ordinea temporală, dar şi schimbând temeliile timpului ca Unul întreg şi neschimbător.

Limbajul temporal nu este decât un mod de a înmulţi pe Dumnezeu, arătând prezenţa Lui în multiplicitatea lumii create. De aceea, "orice afirmaţie temporală trebuie contrabalansată prin insistenţa apofatică, potrivit căreia Dumnezeu este dincolo de o astfel de multiplicitate. În această tensiune găsim singurul limbaj adecvat pentru a vorbi despre un Dumnezeu deopotrivă prezent în creaţie şi mai presus de creaţie drept cauză a sa".

Pr. prof. dr. Ştefan Buchiu, decanul Facultăţii de Teologie Ortodoxă "Justinian Patriarhul" din Bucureşti, a descris în ultima prelegere relaţia dintre timp şi eternitate aşa cum reiese din teologia părintelui Dumitru Stăniloae. Părintele profesor Ştefan Buchiu a arătat că paradoxul fundamental al timpului din punct de vedere teologic constă în faptul că, deşi aparţine creaţiei care a fost chemată la existenţă de Dumnezeu din nimic, el este compatibil cu necreatul, mai exact, cu eternitatea divină. Părintele Dumitru Stăniloae consideră că expresia biblică "La început …" (Fac. 1, 1) indică prima unire a lui Dumnezeu cu timpul. Potrivit părintelui Stăniloae, aşa cum prima clipă are la bază eternitatea, adică voia lui Dumnezeu cel din veci, aşa şi fiecare clipă ce urmează are la bază voia lui Dumnezeu cel etern, Care susţine lumea în dezvoltarea ei şi cheamă pe om continuu la un răspuns, prin aceasta făcând posibilă legătura aceasta responsabilă cu eternitatea. Părintele Dumitru Stăniloae precizează diferenţa între veşnicia lui Dumnezeu, care pentru noi este şi rămâne apofatică, şi eternitatea eonică destinată umanităţii, o eternitate plină de experienţele timpului sau un fel de timp umplut de eternitate.

Viziunea personalist-dinamică este singura în măsură să explice posibilitatea depăşirii alterităţii totale dintre timp şi veşnicie, prin coborârea binevoitoare a Persoanei divine la persoanele umane, fără desfiinţarea sau suprimarea timpului, şi în acelaşi timp fără pierderea eternităţii. Această coborâre inexprimabilă va face posibilă ridicarea făpturilor raţionale, prin puterea lui Dumnezeu, în planul eternităţii, atunci când timpul se va încheia.

Părintele decan a mai vorbit şi despre timp ca posibilitate dată persoanei umane de a se depăşi continuu, precum şi despre caracterul hristocentric al timpului. Totodată, a mai arătat că învăţătura despre timp şi eternitate este concepută de părintele Dumitru Stăniloae într-o manieră personalist-duhovnicească. Prin aceasta, părintele Dumitru Stăniloae a depăşit modelul scolastic de a vedea timpul şi veşnicia ca două realităţi antagonice, în care timpul ar fi oarecum autonom sau închis în sine, iar eternitatea ar fi total ascunsă, inaccesibilă. Din moment ce ambele sunt raportate la Dumnezeu ca Persoană supremă, liberă în actele Sale, eternitatea devine participabilă, iar timpul uman se poate umple de prezenţa transfigurată a lui Dumnezeu Cuvântul şi a Duhului Sfânt.

Între concluziile întâlnirii s-a remarcat faptul că, în ceea ce priveşte abordarea noţiunii de timp, teologia ortodoxă se poate deschide într-un mod edificator către spaţiul interpretărilor propuse de filosofie, dar şi către cel prezent în teoriile economice, psihologice, precum şi către modelele utilizate de fizică, sociologie şi neuroştiinţe. Următoarea ediţie a Simpozionului naţional "Dialogul dintre Ştiinţe, Filosofie şi Teologie" va avea ca temă: "Libertate şi comuniune: implicaţii sociale. Abordare ştiinţifică, filosofică şi teologică".

 

Autori: Gheorghe-Cristian Popa, Diac. Sorin Mihalache

Sursa: www.ziarullumina.ro