Pe începătoarea Vieţii o primeşte Raiul

"Maica Domnului este mai presus de orice măsură a laudei", mărturiseşte cel mai mare imnograf al Bisericii Răsăritului, Sfântul Ioan Damaschinul, la începutul predicii sale rostite la sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului. "Nu există nici un om care să poată lăuda cum se cuvine viaţa dumnezeiască a Fecioarei Maria", adaugă acelaşi autor, mărturisindu-şi cumva chiar propria neputinţă de a zugrăvi lucrarea Născătoarei de Dumnezeu în istoria omenirii. Doar limbajul poetic al cântării liturgice poate cuprinde deplin măreţia Fecioarei.

Troparul praznicului Adormirii Maicii Domnului exprimă într-un limbaj al paradoxului taina persoanei Sfintei Maria care, devenind Născătoare de Dumnezeu, a păzit fecioria ei. Iar prin adormirea sa, nu a plecat, părăsind lumea, ci "s-a mutat la cele mai bune" pentru a ajuta pe toţi cei care se roagă ei.

Moartea este urâtă de toţi şi aducătoare de tânguire şi doliu, lacrimi şi întristare. Dar pe cei ce slujesc lui Dumnezeu moartea îi fericeşte, spun Sfinţii Părinţi, şi din sfârşitul lor dobândesc siguranţa de a fi bineplăcuţi lui Dumnezeu. Din această pricină moartea este fericire pentru ei.

Moartea capătă un sens nou

În cazul Maicii Domnului, logica de mai sus nu se potriveşte. Pentru Născătoarea de Dumnezeu, fericirea nu vine de la moarte, fiindcă nu mutarea ei a hotărât desăvârşirea ei, nu sfârşitul i-a dat siguranţa fericirii. După cum întăreşte Sfântul Ioan Damaschinul în cuvântul său: "Pentru tine, Maică, începutul, mijlocul şi sfârşitul tuturor bunătăţilor, adevărata încredinţare şi certitudine s-au făcut zămislirea cea fără de sămânţă bărbătească, dumnezeiasca sălăşluire şi naşterea în feciorie". Însăşi Maica lui Dumnezeu a spus că nu de la moarte, ci din faptul zămislirii a fost fericită de toate neamurile (cf. Luca 1, 48).

Aşadar, continuă imnograful oriental, "nu moartea te-a fericit, ci tu însăţi ai dat strălucire morţii, dezlegând întristarea acesteia şi moartea arătând-o bucurie. De aceea, nu putem numi moarte sfânta ta mutare, ci este mai propriu să o numim adormire sau plecare sau mutare la viaţă".

Naşterea Mântuitorului Hristos din Maria face din Fecioară Maică, Născătoare de Dumnezeu, în sensul că Cel ce S-a născut din ea nu este o persoană omenească deosebită de cea dumnezeiască, ci Însuşi Fiul lui Dumnezeu, Persoana Cuvântului Dumnezeiesc, Care prin întrupare se face şi persoana firii omeneşti. Dar naşterea minunată a lui Iisus nu anulează fecioria Maicii Sale aşa cum arată în Dogmatica sa Sfântul Ioan Damaschin, unde spune: "După cum atunci când a fost zămislit Cuvântul a păstrat fecioară pe aceea care a zămislit, tot astfel şi atunci când a născut, a păzit nevătămată fecioria ei, trecând numai prin ea şi păstrând-o încuiată… Căci era cu putinţă să treacă prin uşă fără să strice peceţile ei".

De altfel, multe din proorociile Vechiului Testament dau mărturie despre pururea fecioria Mariei. Muntele lui Daniel din care s-a desprins piatra cea unghiulară, Hristos, netăiată de mână omenească, este Maica Domnului care a născut fără sămânţă bărbătească, fecioară rămânând (cf. Dan. 2, 34-44).

Proorocul Iezechiel vorbeşte şi el despre uşa cea pecetluită pe care numai Domnul va umbla fără a o deschide, închipuind pe Născătoarea de Dumnezeu din care va ieşi Dumnezeu, trup luând fără să deschidă uşa fecioriei, a cărei pecete rămâne şi va dăinui de-a pururi.

Sfântul Ioan Damaschin în panegiricul său la sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului adaugă, parcă continuând ceea ce subliniază şi troparul ("întru adormire lumea nu ai părăsit"), că "Celei a cărei feciorie i s-a păzit neatinsă întru naştere, acum, întru mutarea ei la viaţă, nestricat i s-a păstrat trupul şi este mutată la un cort mai bun şi mai dumnezeiesc, care nu mai este atins de moarte, ci este înveşnicit în veacul veacului cel neapus".

Maica Domnului, unealta însufleţită a Duhului, cea care a făcut posibilă Întruparea Mântuitorului, apare în învăţătura Bisericii ca mijlocitoarea ce a unit pământul cu cerul. De aceea adormirea şi mutarea ei la Viaţă nu puteau să fie o părăsire a celor de pe pământ, a Bisericii, ci, în primul rând, chezăşia mântuirii şi învierii noastre, apoi, ajutătoarea şi solitoarea noastră pentru a ajunge în Împărăţie.

"Mutatu-te-ai la viaţă fiind Maica Vieţii" sunt cuvintele care vorbesc despre trecerea Sfintei Fecioare de la viaţa pământească la cea fără de sfârşit, din ceruri.

"Cum a putut ceea ce tuturor a odrăslit Viaţa cea adevărată să fie supusă umbrei morţii?", se întreabă teologul sirian în secolul al VIII-lea. Şi tot el dă răspunsul: "potrivit rânduielii propriei naşteri, ca fiică a părintelui Adam, Maria a atras după sine pedepsele strămoşeşti. Dar ca una ce este Maică a Dumnezeului celui Viu, în chip drept la El se întoarce". Deşi trupul Fecioarei a fost pus în mormânt, totuşi, Fiul ei, ca printr-un Iordan l-a trecut în adevăratul pământ al făgăduinţei, în Ierusalimul de sus.

Era firesc ca dacă Eva, strămoaşa noastră, lăsând la o parte ascultarea dumnezeieştii porunci şi primind îndemnul şarpelui celui potrivnic a fost izgonită împreună cu Adam din Eden, Fecioara Maria, începătoare a Vieţii celei adevărate pentru tot neamul omenesc, scuturată de îmboldirile oricărei patimi, aducând înaintea lui Dumnezeu Tatăl odrasla ascultării, nu pământul să o moştenească, ci Cerul şi Raiul să o primească.

Pe ceea ce s-a unit desăvârşit cu Dumnezeu, moartea nu putea să o înghită, iadul nu o putea primi. De ce? Pentru că "moartea şi stricăciunea sunt cu totul potrivnice şi străine atât de sufletul, cât şi de trupul cel purtător de Dumnezeu".

Mormântul ei devine scară către cer

Postul în cinstea Adormirii Maicii Domnului care tocmai se încheie a fost perioada de pregătire trupească, dar mai ales sufletească, necesară prăznuirii cum se cuvine a celei mai mari sărbători închinate Născătoarei de Dumnezeu. Părinţii Bisericii îndeamnă ca luând aminte la Maica lui Hristos, care ne-a descoperit noianul negrăit al milostivirii lui Dumnezeu faţă de noi, să slujim ei prin milostenie faţă de cei nevoiaşi.

Prin ea s-a dezlegat războiul cel îndelung împotriva Ziditorului. Din ea, via cea roditoare, am cules strugurele vieţii. Ea s-a făcut pentru noi chezăşuitoarea tuturor bunătăţilor. În ea Dumnezeu S-a făcut om şi omul s-a făcut dumnezeu. Prin ea ne-au fost dăruite pacea şi harul. În adevăr, "cu rugăciunile ei izbăveşte din moarte sufletele noastre".

"Izvorul vieţii este pus în mormânt, şi mormântul însuşi devine scară către cer." Acesta este unul dintre paradoxurile centrale pe care le celebrăm în această sărbătoare şi derivă din moartea şi Înălţarea Mântuitorului Însuşi; Hristos este Trecere, Cel în şi prin care trecem de la moarte la viaţă. Adormirea Maicii Domnului reafirmă locul pe care Hristos l-a pregătit pentru noi şi face ca mormântul să fie privit ca poarta Raiului. Adormirea ei, cea care este "locaşul sfânt al Domnului", "strălucind prin har în lumina dumnezeiască", este o sursă de nădejde şi încredere pentru cei care prăznuiesc această sărbătoare.

"Cea care din iconomie a fost maică propriului Stăpân, prin fire şi întru adevăr", devine binecuvântare pentru întreaga lume şi izvor de sfinţenie al făpturii.

Autor: A. Păunoiu

Sursa: www.ziarullumina.ro

Sf. Fecioară Maria: Rugul ce arde şi nu se mistuieşte

Sfânta Fecioară Maria faţă de persoanele Sfintei Treimi este fiica Tatălui ceresc, mireasa Duhului Sfânt şi maica Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu, iar în raport cu lumea cerească şi pământească este împărăteasa cerului şi a pământului, a îngerilor şi a oamenilor, sfânta sfinţilor şi mijlocitoarea permanentă a oamenilor către Preasfânta Treime pentru mântuirea noastră. Despre rolul şi locul Maicii Domnului în viaţa Bisericii ne vorbeşte părintele arhimandrit Clement Haralam de la Mănăstirea "Sfânta Maria" Techirghiol.

Părinte arhimadrit, nu există slujbă a Bisericii care să nu conţină rugăciuni adresate Maicii Domnului. Cum explicaţi dezvoltarea cultului Maicii Domnului în Tradiţia Bisericii, deşi în Scriptură prezenţa Sfintei Fecioare este una discretă?

Sfântul Atanasie cel Mare, amintind de o sărbătoare închinată Maicii Domnului, care se ţinea după Crăciun, spune că nu s-ar justifica aceasta dacă Fecioara Maria nu ar fi avut nici un rol în istoria mântuirii. Dumnezeu celor smeriţi le dă har, iar Sfânta Fecioară Maria a primit atâta har ca nimeni altul pe pământ şi în cer pentru că ea L-a născut pe Hristos pe pământ, dându-I trup din trupul său. Când s-a prezentat la Sfânta Elisabeta, rudenia sa, aceasta îi adresează un cuvânt de cinstire Sfintei Fecioare: "Binecuvântată eşti tu între femei..." Apoi, şi Fecioara Maria a adresat lui Dumnezeu un imn de preamărire. Acest imn se cântă la Utrenie în cadrul cântării a IX-a: "...că a căutat spre smerenia roabei Sale; că iată, de acum mă vor ferici toate neamurile..." În Evanghelia care se citeşte la praznicele principale în cinstea Maicii Domnului, aflăm cum o femeie din mulţime o fericeşte pe mama Mântuitorului, care L-a născut şi L-a alăptat, iar Domnul Hristos răspunde întărind: "aşa este". La rândul Său, Domnul îi fericeşte şi El pe "cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi îl păzesc" (Luca 11, 27-28), că aşa ne-a învăţat Maica Domnului la nunta din Cana Galileii: "Faceţi orice vă va spune" El (Ioan 2, 5). Deşi în Sfânta Scriptură a Noului Testament sunt puţine relatări despre Maica Domnului, totuşi sunt semnificative. Sfânta Tradiţie ne transmite că la adormirea Maicii Domnului Apostolii s-au adunat în chip minunat, adică aduşi pe norii cerului, din locurile unde propovăduiau Evanghelia. Iar pentru Apostolul Toma, care a venit ceva mai târziu, a fost deschis mormântul în mod special, ca să o vadă şi el pe Născătoarea de Dumnezeu. Ştim despre ceea ce s-a constatat că trupul Maicii Domnului a fost luat la cer de către Fiul ei. Ceea ce vreau să subliniez aici este faptul că cinstirea Maicii Domnului a intrat în atenţia creştinilor chiar din vremea Apostolilor şi s-a dezvoltat pe parcursul istoriei creştinismului ca o consecinţă a binefacerilor Maicii Domnului simţite în viaţa omenirii. Această cinstire, care i se datorează Maicii Domnului pentru că prin smerenie, curăţie şi ascultare L-a adus pe pământ pe Cuvântul cel veşnic născut din veci din Tatăl, a fost prezisă de însăşi Maica Domnului şi încuviinţată de Mântuitorul Hristos. În decursul istoriei Bisericii, Sfinţii Părinţi au rânduit cu atenţie sărbătorile în cinstea Maicii Domnului din timpul anului bisericesc, dându-le o deosebită semnificaţie. La începutul anului bisericesc, la 8 septembrie, sărbătorim Naşterea Maicii Domnului pentru că este Maica Vieţii veşnice, cifra 8 simbolizând veacul viitor, veşnicia. Din troparul care se cântă la această sărbătoare aflăm că naşterea Sfintei Fecioare a vestit bucurie la toată lumea pentru că dintru Dânsa a răsărit Soarele dreptăţii, Hristos Dumnezeul nostru. La sfârşitul anului bisericesc, în luna august, sărbătorim Adormirea Maicii Domnului. Fiind ultima lună a anului, anunţă şi sfârşitul veacului acestuia. Sărbătorile principale ale acestei luni formează icoana Judecăţii de Apoi: Schimbarea la Faţă se prăznuieşte în ziua de 6 (august ) pentru că în a şasea zi a fost făcut omul. Acest praznic ni-L înfăţişează pe Hristos în slavă, arătând cum ar fi trebuit să strălucească Adam dacă nu ar fi greşit. Adormirea Maicii Domnului, din 15 august, ca cea mai bună mijlocitoare a noastră, fiind mamă a omenirii şi icoană a Bisericii prin faptul că L-a născut pe Hristos Dumnezeu. Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, 29 august, ni-l arată pe cel mai mare om născut din femeie, cum îl mărturiseşte Hristos. Aceste trei praznice reprezintă icoana Judecăţii de Apoi. Maica Domnului şi Sfântul Ioan Botezătorul stau de-a dreapta şi de-a stânga Mântuitorului mijlocind pentru lume. Ei ocupă aceste două locuri de mare cinste pe care le-au râvnit cândva cei doi Apostoli fraţi, Iacob şi Ioan, şi nu le-au primit pentru că erau deja rezervate (Mat. 20, 20-23). Maica Domnului, prin rugăciune, a fost mijlocitoare pentru oameni în viaţa pământească şi continuă această mijlocire în viaţa veşnică pentru că "mult pot rugăciunile Maicii pentru îmblânzirea Stăpânului". Locul de-a dreapta Mântuitorului Hristos dăruit ei de Tatăl Ceresc, aşa cum arată Mântuitorul în Evangheile: "...se va da celor pentru care s-a pregătit de către Tatăl Meu" (Mat. 20, 23), arată nu numai cinstea pe care o are Maica Domnului în Biserică, ci şi rolul său de mijlocitoare către Preasfânta Treime. La Mănăstirea Vatopedu din Muntele Athos este o icoană veche în care este înfăţişat Hristos pregătit să pedepsească o faptă necugetată din viaţa mănăstirii, iar Maica Domnului îl opreşte pe Hristos să pronunţe pedeapsa ca să dea posibilitatea de pocăinţă celor care au greşit. Iată de ce Biserica Ortodoxă are multe sărbători în cinstea Maicii Domnului.

"Cu ascultarea ei a vindecat neascultarea noastră"

Maica Domnului adună în persoana sa paradoxurile. Deşi a născut Fiu, ea este invocată şi ca prototip pentru viaţa monahală. De ce şi cum a fost aleasă Maica Domnului protectoarea prin excelenţă a celor ce au îmbrăţişat cinul monahal?

Mântuitorul nu a fost căsătorit în viaţa pământească, El a fost feciorelnic, dar a trăit în familie. A participat ca invitat la nunta din Cana Galileii, şi nu doar ca un invitat obişnuit, ci a ridicat căsătoria la rang de taină şi a săvârşit prima minune. Maica Domnului nu a fost căsătorită, nu a cunoscut bărbat, iar logodirea sa cu dreptul Iosif a fost doar formală. Sfântul Ioan Damaschin (Dogmatica) spune că fecioria este de la început şi a fost sădită în firea oamenilor de la început. Căsătoria a fost înfiinţată după greşeala protopărinţilor pentru ca să nu se distrugă şi să nu se desfiinţeze neamul omenesc. Şi Sfântul Pavel recomandă starea feciorelnică, dar ca să nu ardă prin anumite păcate, mai bine să se căsătorească (I Cor. 7). La Maica Domnului se regăsesc ambele stări. Ea este maică şi fecioară. Ea este ocrotitoare deopotrivă şi a familiei, dar şi a monahilor. Ea este simbolul Bisericii şi în Biserică sunt primiţi toţi cei botezaţi în numele Sfintei Treimi şi care mărturisesc că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu Celui viu (Mat. 16, 16), sau cum spune Sfântul Pavel: un Domn, o credinţă, un Botez (Gal. 4, 5), fără deosebire de starea civilă. Maica Domnului a îndeplinit cu prisosinţă cele trei condiţii ale vieţii monahale, adică: ascultarea, curăţia (fecioria) şi sărăcia de bunăvoie. Ascultarea Maicii Domnului se observă în mod evident la momentul Bunei Vestiri când, cu multă smerenie, a primit vestea că va fi Născătoare de Dumnezeu. Apoi, Arhanghelul Gavriil i-a detaliat cum va fi naşterea cea mai presus de fire, încheind cu cuvintele: "...la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă". Prin răspunsul dat solului ceresc: "Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău", Maica Domnului a schimbat starea duhovnicească a lumii. Cu ascultarea ei a vindecat neascultarea noastră. Prin smerenia sa s-a înălţat la Dumnezeu, iar Cuvântul S-a smerit în faţa omului, cum spune Sf. Pavel (Filipeni 2, 7). Prin naşterea lui Hristos, fecioria Maicii Domnului nu a fost afectată. Ea este pururea fecioară: înainte, în timpul naşterii şi după naştere. Sfântul Arhanghel Gavriil îi arată Maicii Domnului cum va fi aceasta: "Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri..." (Luca 1, 35). Şi aşa a născut pe Unul-Născut (Unicul), nu pe primul născut (Mat. 1, 25). A născut pe Unul din Treime, pe Fiul cel născut din veci din Tatăl fără mamă şi acum, în timp, la plinirea vremii, din mamă fără tată, de la Duhul Sfânt, cum mărturisim în Crez. Sărăcia materială în care a vieţuit Maica Domnului se cunoaşte din faptul că ea a fost orfană din fragedă vârstă, şi apoi adoptată de dreptul Iosif, cu titlu de logodnă, spre ocrotire. Mântuitorul Însuşi era numit fiul teslarului, iar într-o anumită situaţie spune că Fiul Omului nu are unde să Îşi plece capul. Toate acestea ne dovedesc viaţa modestă în care au trăit Iisus Hristos şi mama Sa, Sfânta Fecioară Maria.

Mijlocirea Maicii Domnului

În istoria Bisericii din primul mileniu, în Răsărit, teotokia (calitatea de Născătoare de Dumnezeu a Maicii Domnului) a fost contestată. În al doilea mileniu, în schimb, Occidentul creştin a exagerat cultul acordat Fecioarei Maria. Care este raportarea corectă faţă de Maica lui Dumnezeu? Cum exprimă Sfinţii Părinţi cinstirea faţă de Maica Domnului?

Sfânta Fecioară a născut în timp, la plinirea vremii, pe Cuvântul lui Dumnezeu, Cel născut din veci din Tatăl, fără mamă şi de la Duhul Sfânt, cum se arată în Evanghelie (Luca 1, 35) şi după cum mărturisim în Crez. Dacă a fost contestată calitatea de Născătoare de Dumnezeu a Maicii Domnului, s-a făcut din neştiinţă, dar după încheierea sinoadelor ecumenice sau locale privitoare la această problematică, cei care au înţeles au primit şi au crezut că Maica Domnului este pururea fecioară şi Născătoare de Dumnezeu. Cei care nu au primit şi-au arătat, de fapt, necredinţa în cuvântul Arhanghelului Gavriil: "La Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă" (Luca 1, 37), şi aroganţa. Aceştia sunt ereticii de atunci şi protestanţii, şi neoprotestanţii de astăzi. Catolicii au exagerat prin învăţăturile proclamate la unele sinoade mai recente: Imaculata concepţie (1858), Înălţarea cu trupul la cer prin puteri proprii (1954) şi cum că Maica Domnului este co-mântuitoare (1965). Noi ştim că Mântuitorul Iisus Hristos este singurul Mântuitor. Maica Domnului este mijlocitoare şi prin mijlocirile sale poate câte voieşte. De aceea ne şi rugăm: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu miluieşte-ne şi mântuieşte-ne pe noi, cum se arată în Canoanele Maicii Domnului (Bogorodicina) ale Sfântului Ioan Damaschin. Ca şi în alte probleme dogmatice, Ortodoxia ţine calea de mijloc, nu extremele. Părinţii Bisericii aşa ne-au învăţat, să mergem pe calea de mijloc, calea împărătească. Aşadar, cinstirea pe care Biserica Ortodoxă o acordă Maicii Domnului se numeşte supravenerare şi este superioară cinstirii sfinţilor (venerare). Aceasta se reflectă foarte frumos şi cuprinzător în rugăciunea "Cuvine-se cu adevărat...": "Ceea ce eşti mai cinstită decât Heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât Serafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul ai născut, pe tine cea cu adevărat, Născătoare de Dumnezeu te mărim". Deci, în raport cu sfinţii şi îngerii, pe Maica Domnului o slăvim, iar în raport cu Sfânta Treime, o mărim.

Fecioara Maria - "scara pe care S-a coborât Dumnezeu"

Care sunt cele mai sugestive nume pe care le-a primit Maica Domnului în invocările făcute către ea?

Primii care au atribuit diferite nume Maicii Domnului au fost proorocii Vechiului Testament, care au proorocit despre Maica Domnului şi lucrarea ei în viaţa lumii.

Cel mai semnificativ nume este, după mine, cel dat de Proorocul Isaia (7, 14): "Iată Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel", deci pe cât de simplu, pe atât de cuprinzător, dar şi întrebător: Fecioara care naşte. Aceasta l-a făcut pe dreptul Simeon să trăiască peste aşteptări pentru a vedea împlinirea proorociei. Maica Domnului este numită cu multiple nume, după felul binefacerii în viaţa oamenilor şi a Bisericii, în general.

Ele se pot găsi mai ales în Acatistul Bunei Vestiri şi în rugăciunea de la sfârşitul acestui acatist, unde sunt enumerate multe din ele. De asemenea, în toate cântările, canoanele, rugăciunile şi în oricare altă citire adresată Maicii Domnului putem afla unul sau mai multe nume referitoare la Sfânta Fecioară.

O cântare veche, care se cântă frecvent la praznicele Maicii Domnului, în Sfântul Munte, numită "De demult proorocii", reuneşte câteva nume folosite pentru Maica Domnului de proorocii Vechiului Testament: "năstrapă", "toiag", "tablă", "sicriu", "sfeşnic", "masă", "munte netăiat", "cădelniţă de aur", "cort", "uşă neumblată", "palat", "scară", "scaun Împăratului". De asemenea, o icoană care reprezintă pe Maica Domnului cu Pruncul, având de o parte şi de alta prooroci şi drepţi ai Vechiului Testament, arată prefigurări ale Sfintei Fecioare Maria, numind-o: Moise - "rug ce arde şi nu se mistuieşte"; David - "chivot sfinţit"; Ieremia - "Israelul cel nou"; Ghedeon -"lână plină de rouă"; Isaia - "cleşte purtător de cărbune"; Iacov - "scară pe care S-a coborât Dumnezeu"; Aaron - "toiag ce a odrăslit"; Solomon - "pat de aur"; Iezechil - "uşă încuiată"; Avacum - "munte umbrit"; Daniel - "munte netăiat"; Zaharia - "sfeşnic". Cu toate acestea, cel mai cunoscut nume pe care l-a primit Sfânta Fecioară Maria este: Maica Domnului.

Dacă la ortodocşii slavi numele cel mai cunoscut al Sfintei Fecioare este "Bogorodiţa" - Născătoarea de Dumnezeu, la greci, numele cel mai cunoscut este "Panaghia" - Preasfânta. La noi, românii, însă, numele cel mai des folosit şi mai apropiat de sufletul nostru pentru Sfânta Fecioară este Maica Domnului. Parcă o simţim mai aproape pe Sfânta Fecioară când ne adresăm ei cu apelativul Maica sau Măicuţa Domnului.

Autor: A. Păunoiu

Sursa: www.ziarullumina.ro

Ioan Paul al II-lea, Papa cel iubit

Multe persoane, odată cu trecerea timpului, sunt uitate, și acest lucru este valabil și pentru așa numitele „personaje”. Dacă vreți, opriți-vă într-o zi în fața zidurilor Palatinului, vechiul și superbul palat imperial!: astăzi Palatinul este numai o ruină și, între acele ruine, domnește tăcerea istoriei și a lipsei de grijă a oamenilor.

Pentru Ioan Paul al II-lea, în schimb, se întâmplă un fapt neobișnuit: cu trecerea anilor… crește amintirea, crește afecțiunea, crește admirația, crește gratitudinea. Nu se mai pot număra piețele și străzile dedicate lui; se înmulțesc munții care poartă numele lui, în timp ce istorici și reporteri se grăbesc să traseze un bilanț incomplet și provizoriu al vieții lui. Iar procesiunea mulțimilor continuă, credincioasă și pioasă, în fața umilului mormânt, mai întâi în grotele vaticane, iar acum în Bazilica Sf. Petru.

Aspectele mai importante ale sfințeniei

Dar este posibil să identificăm aspectele mai importante ale sfințeniei lui?

        Mie mi se pare că trebuie să i se recunoască un merit deloc mic: a fost un om curajos în epoca marilor frici; a fost un om decis și coerent în epoca compromisurilor și al indeciziei programatice și a cameleontismelor răspândite.

        A fost curajos în a apăra pacea, în timp ce suflat războaie. Cine nu-și amintește curajul repetatelor și sincerelor lui apeluri, chiar și atunci când acestea nu erau ascultate? Uneori părea un profet care vorbea în deșertul indiferenței: și totuși, Ioan Paul al II-lea nu s-a descurajat, dar a continuat să spună ceea ce Duhul lui Isus îi sugera în sanctuarul conștiinței.

        În ziua de Crăciun a anului 1990, Papa își exprimă preocuparea și suferințele lui pentru participarea atâtor națiuni creștine la „concentrarea masivă de oameni și arme” în Golful Persic. Iar în Mesajul pentru Crăciun adresat lumii se exprimă astfel: „Lumina lui Cristos este cu națiunile chinuite din Orientul Mijlociu. Pentru aria Golfului, cu neliniște, așteptăm încetarea amenințării armelor. Să se convingă responsabilii că războiul este o aventură fără drum de întoarcere”. Ioan Paul al II-lea nu a fost ascultat, dar istoria îi dă dreptate: astăzi mai mult decât ieri!

        Și cine nu-și amintește, cu emoție și admirație, strigătul din ziua de 16 martie 2003, la încheierea exercițiilor spirituale, cu care el de obicei începea Postul Mare? De la fereastra apartamentului lui, fără frică exclamă: „Eu știu, eu știu ce este războiul! Eu am datoria să le spun acelora [celor care cred în război] că războiul multiplică ura și nu rezolvă problemele”.

        Ce curaj! În acel moment, acest limbaj era absolut contracurent, dar Ioan Paul al II-lea a sfidat de mai multe ori impopularitatea pentru a rămâne cu tenacitate fidel sarcinii lui de slujitor al adevărului: acel adevăr pe care Isus l-a predat Bisericii și, în special, l-a dat celui pe care El l-a numit „piatră”.

        De mai multe ori, ascultând cuvintele lui Ioan Paul al II-lea, mi-a venit în minte această foarte lucidă afirmație a apostolului Paul: „Nu avem nici o putere împotriva adevărului, ci pentru adevăr” (2Cor 13, 8). Și la fel am aplicat pontificatului lui Ioan Paul al II-lea ceea ce Apostolul neamurilor mărturisește privitor la eforturile ministerului lui: „Deseori în călătorii, în pericole pe râuri, în pericole din partea tâlharilor, în pericole din partea conaţionalilor, în pericole din partea păgânilor, în pericole în cetate, în pericole în pustiu, în pericole pe mare, în pericol printre fraţii mincinoşi. În muncă şi trudă, deseori în privegheri, în foame şi sete, adesea în posturi, în frig şi fără haine şi, pe lângă cele exterioare, preocuparea mea de fiecare zi, grija pentru toate Bisericile. Cine este slab şi eu să nu fiu slab? Cine este scandalizat şi eu să nu mă aprind?” (2Cor 11, 26-29).

Familia și viața umană

         Ioan Paul al II-lea a fost un om curajos în a apăra familia într-o epocă în care s-a pierdut conștiința ineliminabilei dualități soț-soție și tată-mamă. Papa Wojtyla, cu ochi profetic, percepuse foarte clar că astăzi, în pericol este umanitatea omului, adică proiectul constitutiv al umanității ca familie, ca bărbat și femeie care, prin iubirea fidelă, devin leagăn al vieții și loc de neînlocuit de creștere și de educare a vieții umane.

În noaptea dintre 28 și 29 aprilie 1994, Papa Ioan Paul al II-lea a suferit acea cădere prin care și-a fracturat femurul. Ziua următoare trebuia să meargă în Sicilia, la Sanctuarul Maicii Domnului a Lacrimilor: călătoria a săltat, cu mare tristețe a Papei. Celui care l-a asistat în timpul acelei nopți, Ioan Paul al II-lea i-a spus: „Probabil că era necesară această suferință pentru Anul Familiei: era necesară această contribuție de durere din partea Papei în apărarea familiei”.

Învățătura lui în apărarea familiei a fost insistentă și pasională. În Scrisoarea către familii, a scris cu convingere lucidă: „Prin familia umană trece istoria omului, istoria mântuirii umanității”. Iar în exortația apostolică Familiaris consortio a declarat: „într-un moment istoric în care familia este obiectul a numeroase forțe care caută să o distrugă și oricum să o deformeze, Biserica, conștientă că binele societății și a ei este profund legată de familie, simte tot mai vie și mai urgentă misiunea ei de a le proclama tuturor planul lui Dumnezeu asupra căsătoriei și a familiei” (FC 3).

Cred că Ioan Paul al II-lea a trăit o foarte grea rană la inimă, atunci când s-a răspândit informația că Parlamentul European nu reușise să se pună de acord în a da o definiție a familiei: faptul era foarte grav și era un indice al rătăcirii conștiinței europene. Probabil, împins de această informație alarmantă, Papa s-a aruncat, ca un atlet, în apărarea familiei. Zilele mondiale ale familiei, Jubileul familiilor, continuele mesaje date soților și familiilor sunt rodul unei iubiri tenace și, în același timp, sunt o acțiune inteligentă pentru a reeduca popoarele și parlamentele națiunilor la valorile care formează o autentică civilizație. Dacă cade familia, ce mai rămâne din societate? Dacă se rătăcește sensul familiei, ce semnalizare va ghida fii în drumul vieții?

Ioan Paul al II-lea înțelegea toate acestea și, în consecință, din inima lui a plecat un insistent și calificat magisteriu asupra valorii și semnificației familiei. Probabil, peste câțiva ani, sau peste câteva decenii, vom putea aprecia mai bine opera de el pusă în aplicare pentru a reconstrui sensul familiei, în încețoșarea inteligenței contemporanilor noștri. Cu trecerea timpului vom înțelege tot mai mult adevărul acestei afirmații a lui: „Cu cât familia este mai sănătoasă și mai unită, cu atât mai mult va fi și societatea. Contrar, destrămarea societății începe cu destrămarea familiei. Este o convingere exprimată de unul din cei mai mari scriitori spanioli ai secolului al XIX-lea, Miguel de Unamuno, care spuse: «Agonia familiei este agonia creștinismului». Și este și agonia umanității”.

El a fost un om curajos în a apăra demnitatea vieții umane, a fiecărei vieți umane: albă sau galbenă sau neagră, sănătoasă sau bolnavă, săracă sau bogată; din momentul zămislirii până la moarte. Enciclica Evangelium vitae este un document extraordinar care vorbește inteligenței și inimii: „Pe recunoașterea acestui drept [dreptul la viață] se bazează conviețuirea umană și înseși comunitatea politică” (2). Și cu preocupare adaugă: „Mari straturi ale opiniei publice justifică unele delicte împotriva vieții în numele drepturilor libertăților individuale și, pe această supoziție, aceștia pretind nu numai impunitatea, dar chiar și autorizarea din partea Statului, cu scopul de a le practica cu absolută libertate, ba chiar prin intervenția gratuită din partea structurilor sanitare” (EV 4).

Ioan Paul al II-lea, în toate felurile a încercat să facă să se înțeleagă că apărarea vieții umane nu este un act confesional, nu este o ingerință a religiei în sfera politicii, dar este un discurs de pură și coerentă inteligență pentru a fonda posibilitatea unei conviețuiri civile între oameni. În fond, dacă nu este garantat dreptul la viață, care alt drept mai este garantabil? Asupra acestei teme el era foarte atent, și marele lui suflet avea antene foarte sensibile de fiecare dată când se afla în joc tutela vieții umane.

Cine nu-și amintește freamătul care a traversat întreaga persoană a Pontifului în Valea Templelor, din apropierea orașului Agrigento? Cu un curaj demn de Amos și de Osia și cu un limbaj puternic ca cel al lui Isaia, el a strigat, spre stupoarea tuturor: „Oameni din mafie, convertiți-vă! Pentru ceea ce faceți astăzi, va trebui într-o zi să răspundeți în fața lui Dumnezeu!”. În acel moment cu toții și-au dat seama că Papa se expunea riscului răzbunării și, probabil, și pericolului unui nou atentat. Dar Ioan Paul al II-lea era gata să-și dea viața: în lungul său pontificat el a umblat deseori pe aspide și vipere, încrezându-se numai în ajutorul și protecția lui Dumnezeu.

 

Tinerii, o iubire corespunsă

        El a fost un om curajos în a-i căuta pe tineri și în a vorbi cu tinerii. La începutul pontificatului său părea că Biserica nu reușea să mai intercepteze limbajul tinerilor și nu mai avea credibilitate față de noile generații. Ioan Paul al II-lea nu a acceptat fuga sau politica struțului. El știa că tinerii, fără Cristos, nu ar mai fi găsit niciodată sensul vieții și nu ar mai fi putut gusta niciodată adevărul fascinant al iubirii, care este dăruire de sine și nu capriciu, care îi atrage pe toți pe toate numai la sine. Papa i-a căutat pe tineri și tinerii l-au simțit ca pe un prieten: prieten sincer, prieten adevărat, prieten care nu coboară la compromisuri pentru a avea audiență, prieten care nu lungește cu apă propunerea evanghelică pentru a deveni popular, prieten care nu folosește demagogia pentru a fura aplauzele lor.

        Iar tinerii… l-au aplaudat cu căldură, spontaneitate, cu manifestări de simpatie, care îi luau pe picior greșit pe toți cei care prevăzuseră deja înmormântarea Bisericii și dispariția numelui de creștin.

O etapă decisivă a fost întâlnirea cu tinerii în Parcul Prinților din Paris, în data de 01 iunie 1980: privegherea a durat trei ore, a fost o mare sărbătoare și un dialog strâns cu băieții și fetele care puneau întrebări Papei, iar el răspundea. Dar erau texte pregătite dinainte, așa cum se întâmpla de obicei.

Printre alții, merse la microfon un tânăr și, cu totală spontaneitate, vorbi astfel: „Eu sunt ateu. Refuz orice credință și orice dogmatism. Mai vreau să spun că nu combat credința nimănui, însă nu înțeleg credința. Sanctitate, în ce credeți? De ce credeți? Ce valorează darul vieții noastre și cum este acel Dumnezeu pe care-L adorați?”. Va spune Papa lui Frossard că și-a dat seama imediat că întrebarea acelui tânăr „nu figura în lista” care-i fusese dată în precedență. Memoră întrebarea  și își propuse să răspundă așa cum putea, improvizând. Dar apoi dialogul cu cincizeci de mii de voci din acea seară l-a distras și el nu a mai răspuns acelui tânăr, care spusese lucruri serioase.

Odată reîntors la Roma, Ioan Paul al II-lea, „dezolat pentru acea omisiune”, îi scrise Cardinalului Marty „pentru a-i cere să-l caute pe acel tânăr și să-i prezinte scuzele lui”. Tânărul a fost găsit și scuzele au fost acceptate. Dar Papa nu uită acea sfidare și, practic, face din orice întâlnire cu tinerii o încercare de a răspunde acelor întrebări fundamentale, pentru că „astăzi nu mai este posibil să se vorbească despre credință fără a ține cont de necredință” (L. Accattoli, Giovanni Paolo – La prima biografia completa, San Paolo 2006, p. 180).

Tinerii l-au iubit foarte mult pe Papa și l-au căutat așa cum se caută un tată care, dacă este nevoie, știe și să corecteze, pentru că știe să iubească cu adevărat și cu lealitate. Mă cuprind fiorii când mă gândesc cum i-a primit pe tineri în Piața Sf. Petru la începutul Zilei Mondiale a tineretului în augustul cald al anului 2000! I-a apostrofat cu vocea lui încă robustă și a spus: „Pe cine căutați?”. Îmi amintesc că și noi, episcopii am rămas surprinși și capturați de forța acestei întrebări. Și Papa, imediat, a clarificat că nu voia să coboare ștacheta pentru a-i cuceri pe tineri, dar cu mult curaj îi invita să se ridice pentru a da demnitate și semnificație vieții lor. Iar tinerii au înțeles că acel „bătrân” cunoștea secretul vieții tinerești și au devenit atenți și gânditori.

Iar în seara lungului priveghi de rugăciune, în valea imensă de la Tor Vergata, s-a petrecut un alt fapt care nu trebuie uitat, pentru că este un semn al singularului raport care se stabilise între Papa și tineri. În timp ce adunarea celor cinci continente umplea de cântece cerul senin al Romei, pe neașteptate, ca o gazelă, un tânăr a trecut peste toate gărzile, scăpă de un polițai robust și reuși să se apropie de Papa: Bătrânul și Tânărul s-au privit un moment și apoi s-au îmbrățișat cu o intensitate cu care un tată îmbrățișează propriul copil. Emoția s-a răspândit ca o undă în inimile tuturor! Eu am plâns!

Martor al bolii

         În sfârșit, a fost un om curajos, în anotimpul dificil al bolii și al momentului morții. În timpul bolii, care în mod lent și progresiv îl priva de caracteristicile lui cele mai geniale și mai apreciate, Ioan Paul al II-lea nu a vrut să se ascundă. A trebuit să-l coste foarte mult, dar nu a acceptat ca un văl să-l protejeze în fața ochilor indiscreți ai lumii: a trăit public boala și a transformat-o într-un pupitru care a emoționat lumea întreagă.

        Din multe părți se ridicau voci insistente și neplăcute care cereau demisia Papei, și acest lucru cred că i-a provocat mari răni inimii. Dar a decis să nu coboare de pe cruce și să se jertfească pe sine până la ultimele puteri: și așa apostolatul lui a fost mai puțin eficient, dar mai eficace. Îl mai revăd atunci când, în ultima miercuri a vieții lui, s-a prezentat în fața ferestrei apartamentului lui. A încercat de mai multe ori să vorbească, și-a concentrat puterile pentru a da voce sentimentelor pe care le purta în inimă: dar vocea nu a mai ieșit din acele buze tremurânde.

Și totuși acea zi de miercuri a fost unul din momentele cele mai intense, mai profunde și mai emoționante ale lungului său magisteriu: cu elocvența tăcerii, Papa le spuse tuturor că, pentru a ne asemăna cu Isus, trebuie să iubim până la extrem, până la a ne da viața pentru Cel ce și-a dat viața pentru noi. Unde găsea acest curaj?

Îl găsea în credința hrănită cu rugăciunea continuă. Mi-au povestit că, în timpul repetatelor și lungilor călătorii în lumea întreagă, dimineața, se trezea înaintea altora și se prosterna în rugăciune în fața tabernacolului: și, ca Moise, chipul lui se umplea de lumină.

Cardinalul Andrea Deskur, prieten al Papei încă din anii tinereții, mi-a povestit că, trebuind să-l aibă oaspete pe Cardinalul Wojtyla în timpul frecventelor lui permanențe romane, s-a văzut constrâns să înlocuiască pardoseala capelei. Viitorul papă, de mai multe ori a fost surprins de prietenul său în rugăciune, întins pe pardoseala rece a capelei. Cardinalul Deskur, pentru a evita o posibilă și irevocabilă daună sănătății neobositului „rugător”, înlocui pardoseala de gresie cu una de lemn.

În sfârșit, este emoționant, edificator, să amintim ultimele zile ale vieții lui: au fost zile de rugăciune continuă. Și ultima a fost coerenta concluzie a unei întregi vieți de rugăciune. Lăsăm cuvântul Doctorului Renato Buzzonetti, care a fost martorul uimit a ceea ce s-a întâmplat în după amiaza zilei de 02 aprilie 2005: „În jurul orelor 15:30, cu voce foarte slabă și aproape murmurând, în limba poloneză, Sfântul Părinte cerea «să fie lăsat să plece»”. Din partea lor, medicii își dădeau seama că, de acum, sfârșitul era iminent și că orice nou agresiv tratament terapeutic ar fi fost inutil. Cu puțin înainte de orele 19:00, Sf. Părinte intra în comă. Computerul arăta progresiva epuizare a funcțiunilor vitale. După o tradiție poloneză, o mică lumânare aprinsă ilumina penumbra camerei, acolo unde Papa se stingea.

„La orele 20:00 începea celebrarea Sf. Liturghii în sărbătoarea Divinei Îndurări, la picioarele Sf. Părinte în agonie. Sf. Liturghie era prezidată de ES, monseniorul Stanislaw Dziwisz cu participarea cardinalului Jaworski, a ES monseniorul Stanislaw Rylko și a monseniorului Mieczyslaw Mokrzycki. Surorile casei, câțiva preoți și prieteni, medicii și infirmierii înconjurau altarul. Cântece religioase în limba poloneză însoțeau  celebrarea și se uneau celor ale tinerilor și ale mulțimilor de credincioși adunați în rugăciune în Piața Sf. Petru. La orele 21:37 Sf. Părinte murea. În fața trupului său, de acum fără suflet, cei prezenți intonau Te Deum. Imnul de laudă și de mulțumire se amesteca cu rugăciunea unanimă pe care poporul creștin adunat în piață o înălța și care se ridica spre fereastra camerei Papei, pe neașteptate iluminată. Decesul, de mine constatat, era stabilit și cu ajutorul unei electrocardiotanatograme timp de douăzeci de minute, ținând cont de normele vaticane. Pentru Ioan Paul al II-lea se împlinise fericita speranță”.

Autor: Card. Angelo Comastri

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian                   

Credință și Euharistie (TO XIX, Anul B)

„Adevăr, adevăr zic vouă: cel care crede în mine are viaţa veşnică. Cine mănâncă din pâinea aceasta va trăi în veci; iar pâinea pe care eu o voi da, pentru viaţa lumii, este trupul meu” (In 6, 47.51).

Credința și Euharistia este tema lecturilor biblice din această duminică a XIX-a de peste an. Nu credință fără euharistie, nu euharistie fără credință, pentru că aceste două aspecte fundamentale ale religiei noastre merg braț la braț, și nu pot fi în nici un caz separate.

Să vedem de ce.

Știm că credința noastră își are fundamentul într-o persoană, iar această persoană este Isus Cristos. Deci nu într-o idee, într-o carte, într-un lucru oarecare. Iar această persoană a fost revelată în Isus Cristos, Dumnezeu și Om. Deci, dacă vrem să ne spunem creștini, dacă vrem să avem, să știm și să cunoaștem această persoană, pe Isus Cristos, este important să citim și să medităm Sfintele Scripturi, pentru că, așa cum spune Sf. Ieronim: Cine ignoră Scripturile, îl ignoră pe Cristos.

La rândul lui, Cristos, înainte să se înalțe la Tatăl, ne-a lăsat un alt instrument pentru ca credința noastră să poată fi hrănită. Iar acest instrument este El însuși, concretizat în Sf. Euharistie, care este memoria ultimei Cine, atunci când El a lăsat alor săi trupul și sângele lui ca hrană pentru viața cea veșnică. Din acest motiv, credința și euharistia sunt strâns unite și nu pot fi niciodată despărțite. Deci, nimeni nu poate să spună că are credință, că-și trăiește credința, dacă nu participă la Sf. Euharistie, și nimeni nu poate participa la Sf. Euharistie cu rodnicie, dacă nu are credință. Din acest motiv, cei care își spun creștini nepracticanți, nu sunt astfel, pentru că aceasta este o contra-afirmație, adică, un cuvânt îl anulează pe celălalt. Ar fi mai bine să-și spună ex creștini.

Și încă o altă specificare. Credința  și participarea la Sf. Euharistie le trăim în vederea unei finalități foarte precise, iar aceasta este viața cea veșnică. O viață care face referință la o altă viață, dincolo de această viață, dar care începe deja în această viață pământească. Credința și Euharistia pregătesc tocmai pentru această viață veșnică, viață în care vom ajunge la ceea ce am sperat și trăit toată viața noastră: comuniunea cu Dumnezeu și cu oamenii. Amin.  

Prizonieri

Un ex prizonier dintr-un câmp de concentrare nazist merse să viziteze un prieten care trăise și el aceeași tragică experiență.

„I-ai iertat pe naziști?”, îl întrebă pe acesta.

„Da”.

„Eu nu. Mai am încă foarte multă ură împotriva lor”.

„În acest caz”, îi explică cu blândețe prietenul, „încă mai ești prizonierul lor”.

… adevărații dușmani nu sunt cei care ne urăsc, dar cei pe care noi îi urăm.

Interesul statului

Fiul regelui se îndrăgosti, așa cum se întâmplă în fabule, de fiica unui brutar, care era săracă dar frumoasă și o luă de soție.

Câțiva ani, cei doi soți trăiră în plină armonie și fericire. Dar, la moartea tatălui, prințul urcă pe tron.

Miniștrii și consilierii se grăbiră să-l facă să înțeleagă că, pentru salvarea împărăției, trebuia să alunge soția și să se căsătorească cu fata regelui vecin, asigurând astfel pacea și prosperitatea împărăției lui.

La insistențele miniștrilor, regele cedă.

„Trebuie să pleci de aici – îi spuse soției – te vei întoarce la tatăl tău. Vei putea lua cu tine ceea ce îți place cel mai mult”.

Acea seară mâncară pentru ultima dată împreună. În tăcere. Femeia, aparent liniștită turna în continuu vin în paharul regelui. La sfârșitul cinei, regele se cufundă într-un somn adânc. Femeia îl învălui într-o pătură și-l duse la casa tatălui său.

Dimineața, regele se trezi în casa brutarului.

„Dar cum?”, se minună acesta.

Soția zâmbi.

„Ai spus că puteam să iau de la palat ceea ce-mi place mai mult. Ei bine, iată ceea ce mi-a plăcut mie cel mai mult”.

Tu, ce ai lua cu tine din palat?

Cât?

Un miliardar, pe patul de moarte le spune fiilor săi:

-      Scumpii mei copii, vă las

-      Cât?, întrebară copii în cor

Diferența

Într-una din zile un prinț a chemat la curte un vânzător de cai, care a adus cu sine doi cai frumoși pe care voia să-i vândă. Cele două animale semănau foarte mult: tinere, robuste, numai că vânzătorul cerea pentru unul din ei un preț dublu față de celălalt. Prințul chemă curtezanii și le spuse: „voi face cadou ambii cai celui care va știi să-mi explice de ce unul valorează dublu față de celălalt ”.

Curtezanii se prezentară în fața cailor și, uitându-se bine la ei, nu descoperiră nici o diferență care să justifice prețul dublu al unuia dintre cai.

„Din moment ce nu vedeți diferența între cei doi cai, vă voi lăsa să-i încercați, poate așa vă veți da seama de ce unul valorează de două ori mai mult decât celălalt”.

Doi călăreți se urcară pe cai și făcură înconjurul curții de câteva ori. Însă nici după această probă curtezanii nu reușiră să înțeleagă diferența de valoare dintre cei doi cai.

Atunci prințul le explică: „Cred că ați observat că, în vreme ce alergau în curte, unul din cai nu lăsa fir de praf în urma lui, în timp ce celălalt cal lăsa în spatele său un nor de praf. Tocmai din acest motiv unul valorează dublul celuilalt, pentru că își face treaba fără a ridica atâta praf”.

Dar în societatea noastră, carieră face tocmai cel care ridică mai mult praf (sau face mai multă gălăgie)

Dacă Dumnezeu rămâne la suprafață

Un mare maestru indian de viață spirituală a scris: „Stau așezat pe malul unui pârâu și privesc o piatră rotundă care stă cufundată în apă. De câți ani peste această piatră trece apa? Poate de zece, poate de o sută? Dar apa nu a reușit să pătrundă în piatră. Dacă sparg această piatră, în interior este uscată.

La fel se întâmplă și cu noi. Suntem cufundați în Dumnezeu și nu ne lăsăm pătrunși de el: Dumnezeu rămâne la suprafața vieții noastre, nu ne transformă pentru că nu suntem dispuși să ne lăsăm pătrunși și transformați de iubirea lui Dumnezeu.

Suntem ca o piatră într-un pârâu, care în interiorul ei rămâne uscată”.

Detaliul contează

Un paroh pregătea cu mare grijă procesiunile care se făceau în parohie, în special pe cea a sărbătorii Trupul și Sângele Domnului. Voia ca sărbătoarea să fie un adevărat eveniment pentru parohie.

Cu trei luni înainte de procesiune, aduna un comitet și organiza grupurile de muncă. În ziua procesiunii tot satul era mobilizat.

La 10:30 fix, procesiunea pleca. Ministranții cu lumânările și crucea, copii de la prima împărtășanie, îmbrăcați în alb care aruncau petale de flori, tinerii, femeile și bărbații, apoi Acțiunea Catolică, Scoutul. O procesiunea magnifică!

Când dascălul intona cântecul cel mai solemn, pe ușa bisericii ieșea lent baldachinul aurit, purtat de patru tineri robuști.

Sub baldachin, îmbrăcat cu pluvialul cel mai prețios, pășea parohul care ținea în mâini ostensoriul plin de pietre prețioase.

Deodată, se apropie vicarul și-i șopti: „Părinte paroh, lipsește ostia din ostensoriu!”

Parohul spuse secat: „Nu vezi la câte lucruri trebuie să mă gândesc? Nu mă pot ocupa și de detalii!”