Dacă Dumnezeu rămâne la suprafață

Un mare maestru indian de viață spirituală a scris: „Stau așezat pe malul unui pârâu și privesc o piatră rotundă care stă cufundată în apă. De câți ani peste această piatră trece apa? Poate de zece, poate de o sută? Dar apa nu a reușit să pătrundă în piatră. Dacă sparg această piatră, în interior este uscată.

La fel se întâmplă și cu noi. Suntem cufundați în Dumnezeu și nu ne lăsăm pătrunși de el: Dumnezeu rămâne la suprafața vieții noastre, nu ne transformă pentru că nu suntem dispuși să ne lăsăm pătrunși și transformați de iubirea lui Dumnezeu.

Suntem ca o piatră într-un pârâu, care în interiorul ei rămâne uscată”.

Detaliul contează

Un paroh pregătea cu mare grijă procesiunile care se făceau în parohie, în special pe cea a sărbătorii Trupul și Sângele Domnului. Voia ca sărbătoarea să fie un adevărat eveniment pentru parohie.

Cu trei luni înainte de procesiune, aduna un comitet și organiza grupurile de muncă. În ziua procesiunii tot satul era mobilizat.

La 10:30 fix, procesiunea pleca. Ministranții cu lumânările și crucea, copii de la prima împărtășanie, îmbrăcați în alb care aruncau petale de flori, tinerii, femeile și bărbații, apoi Acțiunea Catolică, Scoutul. O procesiunea magnifică!

Când dascălul intona cântecul cel mai solemn, pe ușa bisericii ieșea lent baldachinul aurit, purtat de patru tineri robuști.

Sub baldachin, îmbrăcat cu pluvialul cel mai prețios, pășea parohul care ținea în mâini ostensoriul plin de pietre prețioase.

Deodată, se apropie vicarul și-i șopti: „Părinte paroh, lipsește ostia din ostensoriu!”

Parohul spuse secat: „Nu vezi la câte lucruri trebuie să mă gândesc? Nu mă pot ocupa și de detalii!”

Inima lui Dumnezeu

Preotul le povestise copiilor, la ora de religie, parabola fiului rătăcitor, dar, își dăduse seama că, după puțină vreme copii se plictisiseră deja, și nu mai erau atenți. Atunci decise să-i pună să scrie un rezumat.

Unul din copii scrise: Un om avea doi fii, celui mai tânăr, însă, nu-i plăcea să stea acasă și, luând toți banii, plecă într-o localitate îndepărtată. Dar, după ceva vreme, banii se terminară, iar tânărul decise să se întoarcă acasă, pentru că nu avea nici măcar ce să mănânce. Pe când era aproape de casă, tatăl îl văzu și, plin de bucurie, luă o vargă mare și-i alergă în întâmpinare. Pe drum se întâlni cu fiul cel mai mare, cel bun, care-l întrebă unde alerga cu varga aia în mână: „S-a întors acel nenorocit de frate al tău; după tot ceea ce a făcut, merită o bătaie bună!”. „Vrei să vin să te ajut și eu, tată?”

„Sigur”, răspunse tatăl.

Și astfel, cei doi, îl umplură pe cel mic de vânătăi. Când terminară, tatăl chemă un slujitor și-i spuse să taie vițelul cel mai gras ca să facă sărbătoare, pentru că, în sfârșit, îi venise de hac fiului mai tânăr, pentru tot ce făcuse.

A înțelege logica lui Dumnezeu este greu pentru toți.  

Bufonul regelui

Un rege avea în slujba lui un bufon de curte care-i umplea zilele de umor.

Într-una din zile, regele încredință bufonului sceptrul său, spunându-i: „Ține-l tu, până când vei găsi pe cineva mai stupid decât tine: atunci vei putea să i-l faci cadou aceluia”.

După câțiva ani, regele s-a îmbolnăvit grav. Simțind că se apropie sfârșitul, a chemat bufonul, de care, în fond, se afecționase, și-i spuse: „Plec într-o lungă călătorie”.

„Și când vă veți întoarce? Peste o lună?”

„Nu”, răspunse regele, „nu mă voi mai întoarce niciodată”.

„Și ce pregătiri ați făcut în vederea acestei călătorii?”, întrebă bufonul.

„Nici o pregătire!”, a venit răspunsul trist al regelui.

„Majestatea voastră plecați pentru totdeauna”, zise bufonul, „și nu v-ați pregătit deloc? De aceea, luați, vă rog, acest sceptru: în sfârșit am găsit pe cineva mai stupid decât mine!”.

Sunt mulți din aceia care nu se pregătesc pentru marea trecere. Din acest motiv acel moment este atât de greu și trist. „Fiți treji, deci, pentru că nu știți nici ziua, nici ceasul”, spune Isus (Mt 25, 13).

Tu te pregătești cu adevărat?

La televizor

În fața televizorului, Dumnezeu Tatăl urmărește cu mare interes partida care se desfășura în terenul de fotbal al parohiei Sf. Cazimir. Atacant este Pr. Iosif, vicarul bătrânului paroh, Pr. Vasile.

Dumnezeu Tatăl urmărește complăcut, cum zboară mingea de o parte și de alta, dar mai ales cum aleargă Pr. Iosif.

„Uite ce picioare!... Uite ce mușchi!..., murmura cu orgoliu Creatorul”. „Ce tare-i!, Ce stil!...”.

După vreo jumătate de oră intră îngerul secretar.

„Ai închis televizorul?”, întreabă.

„Da, partida s-a terminat”, răspunde Dumnezeu Tatăl. „Acum Pr. Iosif a început predica…”.

De unde începe rugăciunea

Maestrul îi adună pe discipoli și-i întreabă: „De unde începe rugăciunea?”

Primul răspunde: „De la necesitate” .

Al doilea răspunde: „De la exultanță. Atunci când sufletul meu exultă, scapă de frici și preocupări și se înalță spre Dumnezeu”.

Al treilea a răspuns: „De la tăcere. Atunci când totul în mine a devenit tăcere, atunci Dumnezeu poate să vorbească”.

Maestrul a răspuns: „Ași răspuns cu toții bine. Cu toate acestea, mai există un moment de la care începe rugăciunea și care precedă pe toate cele indicate de voi. Rugăciunea începe în Dumnezeu însuși. Este El cel care începe rugăciunea, nu noi”.

Să ne bronzăm sufletul

Un misionar din Papua Noua Guineea a observat că unul din noii lui creștini, un puternic șef de trib, la sfârșitul fiecărei Liturghii mergea în fața tabernacolului și rămânea acolo mult timp, drept ca un palmier, cu bustul gol. Era un om foarte simplu, care încă nici nu învățase să citească.

Într-una din zile, misionarul nu a mai rezistat curiozității și a mers să-l întrebe ce făcea acolo, de ce stătea drept și tăcut în fața tabernacolului.

Răzând, șeful de trib a răspuns: „Țin sufletul meu în fața soarelui!”

Mergi și pentru mine

Un om avea obiceiul să-i spună  în fiecare duminică dimineață soției: „Mergi tu la biserică și roagă-te și pentru mine”.

Prietenilor le spunea: „Nu-i nevoie să merg și eu la biserică, pentru că merge soția mea pentru amândoi”.

Într-o noapte, omul nostru a visat așa: Se găsea cu soția lui în fața porții Paradisului și aștepta să intre. Încet încet, poarta s-a deschis și a auzit o voce care-i spunea soției: „Intră tu pentru amândoi!”

Femeia intră și poarta se închise. Soțul se simți așa de rău că se trezi. Mai surprinsă a fost soția lui, duminica următoare, când înainte de Liturghie îl văzu lângă ea pe soțul ei care-i spuse: „Astăzi vin cu tine la biserică”.  

Când se termină noaptea

Un rabin bătrân i-a întrebat odată pe discipolii lui cum se poate recunoaște momentul precis în care se termina noaptea și începea ziua.

„Oare atunci când se poate deosebi cu ușurință un câine de o oaie?”

„Nu”, spuse rabinul.

„Oare atunci când se poate deosebi un copac de mere de unul de pere?”

„Nu”, spuse din nou rabinul.

„Dar atunci, când?”

Rabinul răspunse: „Atunci când, privind chipul unei persoane oricare, tu vei recunoaște în aceasta un frate sau o soră. Până atunci încă mai este întuneric în inima ta”.

Credința

Câmpiile erau arse de soare și crăpate datorită lipsei ploii. Frunzele palide și îngălbenite atârnau trist de ramuri. Iarba dispăruse din parcuri. Lumea era nervoasă și încordată, în timp ce scruta cerul albastru.

Săptămânile se succedau tot mai înfocate. De câteva luni nu mai căzuse o picătură de apă. Parohul satului a organizat o oră specială de rugăciune în piața din fața bisericii pentru a implora harul ploii. La ora stabilită piața era plină de lume nerăbdătoare, dar plină de speranță.

Mulți luaseră cu ei obiecte care mărturiseau credința lor. Parohul privea plin de mirare bibliile, crucile, rozariile. Dar nu putea să-și i-a ochii de la o fetiță care se găsea în primul rând. Pe genunchi avea o umbrelă roșie.

A ne ruga înseamnă a cere ploaie, a crede înseamnă a lua umbrela.