Carnetul de note a lui Isus

Isus, elev la școala din Nazareth, reîntorcându-se de la

școală, îi arată carnetul de note mamei lui, Maria. Carnetul nu arată prea bine. Cine știe ce-i vor face părinții?

Mama se uită pe carnet, dar nu spune nimic, meditând toate cele văzute în inima ei. Acum, problema este cum să-i arate carnetul lui Iosif, soțul ei.

Iosif se întoarce de la muncă, iar Maria îi dă carnetul:

-   Matematică: nu știe să facă aproape nimic, în afară de a înmulți peștii și pâinea; nu a înțeles deloc semnificația plusului, el continuând să repete că Tatăl și cu el sunt unul singur.

-     Scriere: nu aduce cu sine niciodată pixul și caietul, astfel că este constrâns să scrie pe nisip;

-     Chimie: nu face experimentele ce i se cer, iar când sunt cu spatele la el transformă apa în vin, pentru ca să-i facă veseli pe colegii lui;

-     Educație fizică: în loc să învețe să înoate, așa cum fac toți, el umblă cu picioarele pe apă;

-   Vorbire: are grave dificultăți în a vorbi cu claritate, preferând să vorbească în parabole;

-     Ordine: pierde totdeauna ceea ce are la el și nu-i este rușine să declare că nu are nici măcar o piatră unde să-și așeze capul;

-    Conduită: neplăcut obicei de a-i frecventa pe străini, săraci, leproși;

La sfârșit, Iosif, plin de nervi, explodează: Așa nu putem să mergem înainte! Sunt constrâns să iau măsuri! Pentru a începe, dragul meu Isus, pe vacanța de la apropiatele sărbători pascale poți face o cruce. 

Căile mele nu sunt căile voastre...

Când eram mic, mama mea obișnuia să coase mult. Eu mă

așezam lângă ea și o întrebam ce făcea. Ea îmi spunea că broda. Mă uitam la munca mamei mele de jos, pentru că eram foarte mic de statură, și deseori, privind pânza, îi spuneam că ceea ce făcea era foarte urât și nu avea nici un sens.

Ea îmi zâmbea, privea în jos și îmi spunea cu bunătate: „Fiule, mergi afară și joacă-te, și când voi termina de brodat te voi chema, te voi pune pe genunchii mei și te voi lăsa să privești ceea ce am făcut din poziția mea”.

Mă întrebam de ce folosea fire de culoare închisă și de ce totul m-i se părea atât de confuz din locul în care stăteam eu. După câteva ceasuri, auzeam vocea mamei care mă striga și-mi spunea: „Fiul meu, vino aici și așează-te pe genunchii mei!”

Alergam imediat și, așezându-mă pe genunchii mamei, mă minunam și mă emoționam văzând frumoasele floricele sau splendidul apus al soarelui brodat pe pânză. Nu-mi venea să cred; de jos totul era numai o confuzie de culori.

Atunci mama mea îmi spunea: „Fiul meu, de jos totul era o confuzie și dezordonat, dar tu nu-ți dădeai seama că deasupra exista un proiect. Exista un desen, iar eu brodam după acel desen. Acum privește din poziția mea și vei vedea ce am făcut”.

De multe ori în decursul anilor priveam cerul și spuneam: „Tată, ce vrei să faci?”

Iar El răspundea: „Brodez viața ta!”

Eu replicam: „Dar totul este o confuzie, totul este o dezordine. Firele par atât de închise; de ce nu sunt mai luminoase?”

Iar Dumnezeu îmi spunea: „Fiule, ocupă-te de munca ta… iar eu fac munca mea. Într-o zi te voi duce în cer, te voi pune pe genunchii mei și vei vedea proiectul din poziția mea… Atunci vei înțelege…!!!”

În zilele în care ți se pare că nici măcar Dumnezeu nu-și amintește de tine, în loc să te agiți, repetă cu încredere: „Doamne, mă încred în Tine!”

Pescarul

În portul unui sătuc mexican, un turist american se oprește și

se apropie de o bărcuță aparținând unui pescar al locului.

Se complimentă cu pescarul pentru calitatea peștelui și îl întrebă în cât timp prinsese acel pește. Pescarul răspunse: „nu mult timp!”. Turistul continuă: „Atunci, de ce nu ai rămas mai mult timp, să prinzi mai mult pește?”

Pescarul mexican îi explică că acel puțin pește era exact ceea ce el avea nevoie pentru a satisface exigențele familiei sale. Turistul întrebă din nou: „Dar cum folosiți restul timpului?” Pescarul răspunse: „Dorm până târziu, mai pescuiesc puțin, mă joc cu copii mei și mă odihnesc cu soția mea. Seara plec în sat unde mă întâlnesc cu prietenii, bem împreună ceva, cânt la chitară și tot așa… , îmi trăiesc viața din plin!”

Turistul adăugă: „Vă întrerup puțin. Știți, eu am obținut doctoratul la Harward și aș putea să dă dau câteva sfaturi folositoare pentru ca să vă îmbunătățiți viața. Înainte de toate, ar trebui să pescuiți mai mult, în fiecare zi mai mult. Peștele în plus îl veți putea vinde și cu banii adunați veți putea să vă cumpărați o barcă mai mare. O barcă mai mare înseamnă pește mai mult, iar pește mai mult înseamnă bani mai mulți, bani mai mulți înseamnă bărci mai multe… Vă veți putea permite o flotă întreagă! După aceea, în loc să vindeți peștele la bucată, veți putea negocia direct cu cei care cumpără peștele en gross, sau veți putea să înființați chiar dumneavoastră un mare depozit de pește. Apoi, veți putea pleca din acest sătuc și să vă mutați în Mexico City sau în Los Angeles, sau poate chiar în New York! De acolo veți putea conduce o întreagă industrie a peștelui!.

Pescarul întrerupse: „Dar pentru a ajunge la acest nivel, cât timp mi-ar trebui?

Turistul continuă: „20, poate 25 de ani…”.

Pescarul îl întrerupse, întrebând: și după?

Turistul continuă: „După…, și aici vine vestea cea bună, atunci când afacerile dumneavoastră se vor fi înmulțit foarte mult, vă veți putea vinde acțiunile și veți putea câștiga miliarde de dolari!”

Pescarul adăugă: „…miliarde? Și apoi?”

Turistul continuă: „Apoi, veți putea să renunțați la afaceri și veți putea merge într-un sătuc aproape de coasta mării, veți putea dormi până târziu, vă veți putea juca cu copii dumneavoastră, veți putea merge să pescuiți niște pește, vă veți putea odihni cu soția, vă veți putea petrece serile cu prietenii bând ceva, cântând la chitară și petrecându-vă viața din plin!”…..  

Gunoiul scump...

Trăia odată un țăran cu o inteligență foarte fină, proprietar al

unei case și al unei livezi. Avea și un fiu foarte harnic. Când acesta împlini douăzeci de ani, tatăl său se gândi că sosise momentul să-i caute soție, care să fie o fată deșteaptă și care să iubească munca. Foarte bine! Dar unde să găsească o asemenea fată? Țăranul avu o idee și o puse imediat în acțiune. Încărcă căruța cu prune și plecă prin satele vecine. Nu intenționa să vândă prunele. Sosind în piața principală începea să strige:

-          Cine vrea prunele mele? Sunt bune și frumoase, și nu cer bani pe ele! În schimb, mă mulțumesc cu un sac de gunoi.

Lumea râdea:

-    -   Cred că este nebun acest om…, spuneau oamenii.

Oferta era convenabilă, iar fetele duceau bucuroase gunoiul din casă și plecau bucuroase după ce primeau în schimb câteva kilograme de prune, atâtea cât cântărea sacul de gunoi pe care reușiseră să-l adune din casă. Unii duceau un kilogram, alții două, alții zece. Unele fete se lăudau:

-     -  Ia uite cât gunoi am adunat eu!

-   -  Acela-i nimic – spunea alta – sacul meu este mai mare, fără a vă spune că am mai lăsat acasă o grămadă de gunoi!

Țăranul înțelept aduna sacii cu gunoi, lăuda fetele și le dădea o mulțime de prune frumoase.

Când țăranul mai avea numai câteva prune, sosi o fată frumoasă și bună, cu puțin gunoi strâns în colțul unei batiste.

- Așa puțin? , se minună țăranul. Câte prune aș putea să-ți dau pe acest gunoi?

- Nu știu ce să spun – răspunse fata –, dar în casa mea nu există gunoi, și pe acesta m-i l-au dat vecinii ca mulțumire că am mers să le curăț casele.

Auzind țăranul această explicație, tresăltă de bucurie. Iată fata care se potrivea fiului său: frumoasă, harnică și care iubește curățenia. O urcă în căruță și o duse imediat la fiul său. Văzând-o, acesta se bucură foarte mult. Nu după multă vreme, se căsătoriră și trăiră fericiți mulți ani într-o casă curată ca oglinda.

Mâini de aur

Cu mulți ani în urmă, trăia în stepă un crescător de animale

pe nume Ion. Acesta avea o preafrumoasă fiică, pe nume Miriam. Faima frumuseții ei se răspândise și în țările îndepărtate. Când împlini optsprezece ani, tatăl gândi că sosise vremea ca să-i caute soț fiicei lui. Deci, o întrebă:

-   -  Draga mea, ce fel de bărbat vrei să iei de soț?

-   -  Un bărbat care să fie în același timp cel mai bogat și cel mai sărac, răspunse Miriam.

Ion trimise servitori în întreaga regiune care să facă cunoscută tinerilor dorința lui Miriam, iar cei care erau interesați de această veste, să se prezinte la casa lor. Sosi ziua stabilită și o mulțime de tineri se prezentară la casa fetei. Miriam și tatăl ei ieșiră din cort, se așezară pe niște perne, gata să asculte povestirile pretendenților.

Se apropiară de ea un grup de tineri bogați îmbrăcați elegant. Sclavii lor țineau de căpăstru o mulțime de cămile încărcate cu tot felul de bogății. Se închinară în fața lui Miriam și-i spuseră:

-  -  Suntem bogați, este adevărat, dar nu posedăm bogăția cea mai prețioasă: mâinile tale și inima ta, preafrumoasă Miriam. Te rugăm, alege pe unul dintre noi.

În loc de răspuns, Miriam râse și dădu din cap, semn că nu accepta.

Se prezentară apoi niște generali, cu uniformele lor pline de gradații, iar în spatele lor erau aliniați o grămadă de soldați. Unul din generali vorbi:

--  Noi nu suntem bogați, dar putem să devenim, cucerind teritoriile altora. Alege pe cel mai curajos dintre noi.

- -  Nu, se încruntă fata, nici voi nu sunteți persoanele potrivite.

Din mulțimea de candidați, ieșiră niște tineri care purtau în mâini cutiuțe pline de monezi de aur:

- Suntem bogați, așa cum vezi – spuse unul dintre ei, dar dăruindu-ți aceste monede, noi vom deveni săraci.

- Nu, nu, nu sunteți voi cei pe care-i aștept, plecați de aici.

Din spatele mulțimii de tineri bogați, ieși în față un tânăr îmbrăcat modest.

Miriam îi făcu un semn:

- -  Văd că ești sărac, îi spuse, dar unde sunt bogățiile tale?

-  -  Le port totdeauna cu mine, răspunse tânărul, și adăugă: Sunt un croitor abil și pot să-ți cos în scurt timp o haină mai frumoasă decât cea cu care ești îmbrăcată acum. Și îi arătă fetei un ac. Apoi continuă și mai bucuros:

-  - Sunt și un fierar destul de bun, și într-un ceas pot să potcovesc toți caii tăi. Și scoase dintr-un sac niște potcoave și un ciocan.

-  -  Nu numai, știu și să gătesc, și pot să-ți pregătesc un prânz foarte bun în scurtă vreme. Nu am nici pământuri, nici palate, nici sclavi. Bogăția mea se află în mâinile mele.

-  -  Este el cel pe care-l așteptam – exclamă Miriam fericită. Tu ești omul cel mai bogat din regiune, pentru că ai mâinile de aur.

Și astfel, frumoasa și înțeleapta Miriam nu se căsători cu un comerciant, cu un războinic, ci cu un simplu muncitor cu mâinile de aur.

Cine este mai puternic?

 O poveste orientală vorbește despre un bătrân sihastru care trăia

retras în pădure, în faimă de sfințenie și de înțelepciune. Într-una din zile, șeful unei puternice bande de tâlhari, care teroriza acel teritoriu foarte des, merse la bătrân cu întreaga bandă pentru a pretinde și de la acesta supunere și teamă. Înarmați și urlând din toți rărunchii, înconjurară grota sihastrului și îl amenințară să iasă. Bătrânul ieși liniștit, îmbrăcat în săraca lui haină și cu mâinile goale, ca întotdeauna. Șeful bandei se puse în fața lui cu privirea amenințătoare, iritat de calmul infinit al bătrânului, îl prinse pe acesta de gât și strigă la el: „Moșnege, nu-ți este frică de mine?” „Nu!”, răspunse liniștit sihastrul. Banditul scoase enorma lui sabie și, fixându-l pe bătrân, cu o singură lovitură tăie o creangă groasă din copacul care se afla lângă ei. „Acum ai văzut cât sunt de puternic?”, urlă banditul plin de ură. „Ah, da!”, răspunse înțeleptul cu un zâmbet liniștit – „dar, dacă ești într-adevăr puternic, acum lipește înapoi creanga de copac!”.

 

SĂRAC ESTE CEL CARE NU GÂNDEȘTE

În cel fel să-l ajutăm pe cel sărac? Cum să facem bine altora

atunci când nu posedăm multe? Cine este aproapele într-o situație de sărăcie generalizată? Ce este sărăcia și ce este mizeria? Se poate fi săraci fără a poseda multe și săraci având multe?

Multe persoane își pun acestea și alte întrebări asemănătoare. Vor să-i ajute pe cei nevoiași, dar nu au mijloacele pentru a face acest lucru, sau cel puțin nu au mijloacele pentru a-i ajuta pe toți, pot să ajute numai pe câțiva și se găsesc în fața unei alegeri dificile. Deci, ce să facă? În primul rând, trebuie spus că ajutorul material este un lucru bun, dar nu este unicul și nici cel mai important. Desigur, există situații în care ajutorul material este indispensabil, dar de cele mai multe ori persoanele nevoiașe caută un alt fel de sprijin, de ajutor, bogății de altă factură. Poate nu sunt totdeauna în stare să precizeze bine nevoile lor, dar în general acestea privesc fericirea: aceste persoane vor să fie fericite, și cât mai mult posibil. Deseori inconștienți, poate bâlbâind, caută fericirea încercând să o concretizeze în diferite feluri. De la alții se așteaptă un ajutor care să le permită lor să obțină și să păstreze această fericire. În acest sens, sprijinul material devine numai aparent important, în realitate ceea ce se așteaptă mai mult este o înțelepciune și o cunoaștere care să le poată indica lor calea (simplă) spre fericire și mijloacele pentru a o păstra. Este foarte important să încurajăm persoanele să gândească. Să le convingem că autentica și durabila lor fericire se află în mâinile lor, că au bogăția în mințile și inimile lor, în mâinile și în timpul dat lor. Într-adevăr, fericirea nu este a celui care dă, cât mai ales rodul efortului personal. Cred că omul de astăzi cel mai mult are nevoie de curajul de a gândi, în mod critic, creativ, foarte personal, responsabil și încrezător. Cu aceasta trebuie să supună unei atente evaluări modelele de bogăție și de sărăcie de care face propagandă moda contemporană. Să descopere importanța sărăciei spirituale care îl face independent și, în același timp, doritor de a se recrea pe sine, de a se perfecționa, dar nu după modelul idolilor propuși de media.

A gândi ajută să se înțeleagă sensul vieții, să se descopere logica internă, regulile ei, care de obicei sunt fixe. Omul care gândește descoperă rădăcinile mai profunde ale vieții sale; intelectul sau intuiția îi revelează interdependențe pozitive și îi delineează clar obiectivele pe care ar trebui să le urmărească. El se descoperă pe sine ca împletire de dorințe care nu totdeauna se află în armonie între ele, dar care deseori se exclud reciproc, se află în concurență între ele sau chiar se combat. În aceste situații, a gândi ajută să se reordoneze dorințele, să se dispună după o ierarhie, să se dezvolte cele bune și să se îndepărteze cele dăunătoare. Există aspirații personale, familiare, profesionale și sociale. Unele privesc sănătatea, altele munca sau politica, unele gradul de participare la cultură, altele profitul economic. Numărul și intensitatea lor se schimbă continuu, cresc și descresc. Dorințele sunt prețioase, dar pot și să scape controlului, și atunci, în locul binelui, al fericirii și al bogăției la care ne așteptăm, ele produc neliniște, suferință, dezamăgire. În acest caz distrug armonia interioară și exterioară a omului. Acesta își pierde orientarea și nu mai știe ce să caute, în ce să-și investească timpul, forțele, inteligența sau bunurile posedate. Din acest motiv este important să învățăm să se facem ordine în propriile dorințe, să le evaluăm și să le cântărim, să le alegem numai pe cele mai avantajoase și mai realizabile. Este un om cu adevărat bogat cel care cunoaște și realizează dorințele sale, dar îl va face numai dacă mai înainte își va fi recunoscut sărăcia lui și va fi început să caute ajutor la cel care este izvorul principal și, în același timp ținta ultimă a tuturor aspirațiilor umane. 

Eficacitatea sacramentelor

Totul provine de la Isus

de Inos Biffi

Atunci când Biserica peregrină pe pământ celebrează

liturgia, şi îndeosebi Euharistia, este convinsă că la lauda sa ia parte şi Biserica cerească. Ea încheie de obicei prefeţele proclamând că este unită "cu îngerii şi cu arhanghelii şi cu toţii sfinţii din cer" în cântarea bucuroasă a imnului de glorie şi rugându-se ca "umilele sale glasuri" să se poată asocia la imnul lor veşnic.

Aceeaşi convingere revine de-a lungul canonului: astfel, în amintirea Fecioarei Maria, a sfinţilor apostoli şi martiri şi a tuturor sfinţilor; în implorarea de a se putea "bucura de soarta lor fericită"; în implorarea ca ofranda euharistică "să fie purtată pe altarul ceresc". Toată populaţia cerească, în mod invizibil dar real, este prezentă la riturile Bisericii de aici de pe pământ în rugăciune. Simţurile nu percep asta, dar o percepe credinţa. Vine în minte convingerea lui Newman, care în cazul liturgiei este şi mai întemeiată. În 1831, într-o predică pentru sărbătoarea sfântului Mihai, scria: "Orice suflu de aer, orice rază de lumină sau de căldură, marginea veşmântului [îngerilor], unduirea mantiei celor a căror feţe îl contemplă pe Dumnezeu". El considera "Biserica sfântă cu sacramentele sale şi scara sa ierarhică, până la sfârşitul lumii", ca "un simbol al acelor realităţi cereşti care umplu veşnicia" şi "misterele sale numai o exprimare, în termeni umani, a adevărului pe care mintea omenească nu este în măsură să-l explice".

Dar nu este suficient a recunoaşte această companie a Bisericii cereşti concelebrante cu Biserica pământească. În realitate, dacă noi putem celebra aici pe pământ liturgia noastră, este pentru că o celebrează acolo sus Comunitatea fericită: jertfa noastră este imitare şi reflexie a celei din cer; comemorarea jertfei Calvarului ajunge la noi, trecând prin înălţarea Răstignitului glorios.

Începem, înainte de toate, să observăm că Biserica există pe pământ pentru că există Biserica glorioasă, care întemeiază şi precede Biserica aflată încă în timp. De fapt, Biserica îşi are începutul său şi motivaţia sa în Cristos înviat, care este în mod absolut Capul Bisericii, Trupul său. Acolo unde este Cel Înviat, acolo este Biserica, acolo sunt toţi drepţii care o compun, între care în primul rând Fecioara Maria, şi este însăşi lumea îngerească, pentru care Isus înviat este la fel Domn, conducător al oricărui Principat şi al oricărei Puteri.

Figura Bisericii este acum în mod exemplar adeverită în Biserica cerească, unde harul, care derivă în întregime de la Răstignitul înviat, este transfigurată şi desăvârşită în glorie. Deci nu Biserica împlinirii merge pe urmele Bisericii devenirii, ci Biserica devenirii se inspiră din cea a împlinirii. Pe de altă parte, orice har şi orice slujire în Biserica pământească derivă de la Cel Înviat: de la Cel care cu învierea a primit "toată puterea în cer şi pe pământ" (Mt 28,18) şi, "înălţat de la pământ", atrage "pe toţi" la sine (In 12,32).

Toate acţiunile ecleziale mântuitoare care pe pământ, menite "să edifice trupul lui Cristos" - apostolat, profeţie, evanghelizare, activitate pastorală şi magisterială - sunt dar al Domnului înviat aşezat la dreapta Tatălui şi acţionează din Duhul trimis de el. Rezultă că şi orice act liturgic este posibil şi valabil prin prezenţa activă a domniei lui Isus şi prin acţiunea Duhului său care, în mod desăvârşit în act în cer, se inserează în istoria Bisericii de pe pământ. Riturile noastre sunt - conform limbajului lui Ambroziu şi al lui Newman - o imagine a adevărului "riturilor" cereşti, unde, în realitate, de acum s-au dezlegat simbolurile. Eficacitatea "sacramentelor" provine în întregime de la Isus, care este Domnul viu, care umple semnele noastre sau serviciile noastre.

Cu alte cuvinte: dacă prin liturgie se înţelege celebrarea laudei divine, mulţumirea pentru răscumpărare, tresăltarea de bucurie pentru comuniunea cu Cristos cel glorios şi pentru contemplarea, în el şi cu el, a Preasfintei Treimi, în mod clar această liturgie se află în condiţia desăvârşită în cer. Mai mult, trebuie să recunoaştem că riturile noastre, care încă se desfăşoară în timp, sunt posibile pentru că le prezidează Isus, Marele Preot, capabil să "mântuiască definitiv pe cei care se apropie prin el de Dumnezeu, căci este totdeauna viu pentru a interveni în favoarea lor" (Evr7,25).

Liturgia noastră primeşte substanţă exact de la mijlocirea cerească a Fiului lui Dumnezeu, constituit preot şi "desăvârşit pentru totdeauna" (Evr 7,28). Dacă ar lipsi această prezenţă a lui Cristos şi această mijlocire persistentă a sa, ea ar ajunge extenuată şi neputincioasă. Acest lucru este valabil îndeosebi pentru celebrarea euharistică. Nici n-ar fi compromisă prin asta valoarea istorică a jertfei Crucii. Dimpotrivă. La liturghie este prezentă jertfa Calvarului în adevărul său istoric. Numai că acea jertfă, spre deosebire de toate celelalte jertfe, destinate să se epuizeze şi să se repete, a primit o împlinire şi o desăvârşire, sau o condiţie cerească, ce o răscumpărau dintr-o pură istoricitate şi temporalitate pământească. Jertfa Crucii este jertfa Celui Înviat; o legătură intimă conectează moartea lui Isus cu învierea sa: dacă Isus n-ar fi înviat, jertfa sa ar fi fost ineficace. În acest sens s-ar putea spune că jertfa istorică a Crucii este o jertfă "cerească", şi datorită condiţiei cereşti a Celui Înviat, în istoricitatea sa reală şi singulară, poate să fie mereu şi irepetabil prezentă în liturgia Bisericii pământeşti. La celebrarea liturgică a Bisericii, şi în mod special la celebrarea Euharistiei, fie ea şi cea mai solitară, populaţia cerească, împreună cu Isus înviat, toţi sfinţii şi întreaga curte îngerească, nu numai că iau parte, ci îi constituie modelul. Cultul nostru este încă "imagine şi umbră a realităţilor cereşti" (Evr 8,5), în întregime însufleţit de dorinţa lor, aşteptând ca să treacă în ele, cu venirea Domnului.

(După L'Osservatore romano, 17 iulie 2014)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Sursa: www.ercis.ro

IERTAREA: PENTRU A FI CU ADEVĂRAT OAMENI

Iertarea este o tematică atât de decisivă în viața umană și creștină

pentru că noi cunoaștem că răul, cea mai profundă contradicție a binelui, nu poate fi eliminat, nici negat. Iertarea are a face intrinsec cu răul, cel pe care-l facem noi nouă înșine și celorlalți, și cel pe care alții n-il fac nouă. Răul, sub diferitele lui forme de a gândi rău, de a acționa rău, de a vorbi rău, este o realitate a vieții și a relațiilor noastre. Răul, după cuvintele lui Isus, este ceea ce se naște din inima noastră și devine agresivitate, violență, ură față de alții și față de noi înșine (cf. Mc 7, 20-23; Mt 15, 18-20). Răul este ceea ce fac eu, în ciuda voinței de a face binele, așa cum mărturisește Sf. Apostol Paul creștinilor din Roma (cf. Rom 7, 18-19).

Acum, răul comis este ireversibil, rămâne rău și după iertare, dar poate fi depășit. Prin iertare, cel care a primit răul ireversibil recreează condițiile pentru un nou început în relația cu celălalt; aceasta este acțiunea Duhului Sfânt care „este iertarea păcatelor”, iertare care recreează viață acolo unde este moarte, care pune din nou în picioare pe cel care a căzut, care face din cel păcătos o nouă creatură.

Iertarea atestă că ultimul cuvânt nu-i revine răului făcut, ci harului, iubirii! A ierta cere o sacrificare de sine în raport cu celălalt: se iartă pentru ca celălalt să existe, dar acest lucru contrastează nu numai cu egocentrismul, dar și cu cea mai sănătoasă autostimă. Nu este natural să se ierte, până la punctul că o iertare acordată prea ușor are multe probabilități să nu fie autentică. Acest lucru este adevărat mai mult astăzi, într-un context cultural în care s-a răspândit obișnuința de a ierta – sau de a fi interpelați asupra iertării – în favoarea telecamerelor, făcând astfel un act de exhibiție și de protagonism care primește urale din partea lumii.

Cine a ajuns să ierte în adevăr știe că este vorba de un itinerra lung, obositor, care costă. Un itinerar caracterizat de două etape fundamentale și decisive: prima renunțare de a reacționa la rău cu rău și succesiva voință de a răspunde cu iubire. Primul pas este caracterizat de o dimensiune de „pasivitate”, de „a nu face” ceea ce am fi vrut ca alții să nu ne facă nouă: numai astfel poate fi distrus lanțul pervers și nifinit al violenței care cheamă violență, teribila contagiere a răzbunării. Dra, într-un al doilea moment, este nevoie de libertate și voință pentru a căuta să se privească cu iubire cel care ne-a ofensat. Dacă am renunțat să ne răzbunăm, mai degrabă sau mai târziu vom ajunge să vedem în celălalt că acesta nu se identifică cu răul făcut. Celălalt nu este dușmanul, nu întrupează răul, nu poate fi demonizat: celălalt este un bărbat, o femeie care a făcut ceva rău. Acum, acest itinerar exigent și regenerant al iertării, în calitate de creștini, îl putem parcurge numai cu conștiința că iertarea lui Dumnezeu precedă iertarea noastră; precedă chiar părerea de rău a omului, pentru că este un eveniment necondiționat, gratuit: este această iertare a lui Dumnezeu cea care poate produce convertirea, schimbarea, capacitatea noastră înseși de a exercita iertarea.

În acest sens, a ierta înseamnă a conștientiza necesitatea de a reînnoi comunicarea, relația cu celălalt, pentru a nu-l nega, pentru a nu-l reduce la condiția paralizantă a dușmanului. Într-adevăr, drumul iertării este drumul umanizării, este drumul lui Dumenzeu pentru noi ființele umane.

Traducere: pr. Pătrașcu Damian

Autor: Enzo Bianchi

MÂNIA: CHIPUL AMBIVALENT AL FURIEI

Furie? mânie? În realitate există furii, mânii la plural, care nu

numai că se manifestă în feluri foarte diferite între ele, dar apar și din motivații foarte diverse. Le acomunează a fi rodul unei pasiuni care ne atacă ca un vânt turbat, care iese la suprafață ca un clocot neașteptat din intimul nostru și izbucnește ca un foc care divoră, avându-i ca țintă pe alții. Este vorba de viciul vizibil prin excelență, capabil să-l desfigureze pe cel care-i intră în mâini, producând și efecte psihosomatice: se respiră greu, generează o senzație de sufocare, și nu întâmplător, pentru a vorbi despre acesta, Biblia se folosește de expresia: „scurtime de respirație” (Prov 14, 17).

Ceea ce este comun furiilor – insist pe plural – este ardoarea, dinamica impulsivității, care-l conduce pe cel care trăiește această pasiune „în afara lui”, epifania, manifestarea care se impune la vederea celorlalți, pentru că se arată din punct de vedere fiziologic pe față și în gesturile întregului trup: chipul devine roșu, ochii se aprind și par amenințători, mușchii feței se întind, gura se deschide lăsând să se vadă dinții strânși și înfipți unul în celălalt, vorbirea este emoțională, urlată, nefiind originată de respirație ci de o forță sălbatică și animalică, brațele se mișcă cu gesturi amenințătoare. În sfârșit, întregul trup pare îndreptat spre o explozie de care trebuie să stăm cât mai departe posibil. Iată de ce se vorbește de răbufniri, de revărsări ale furiei, de impulsivitate, de incendiu devorator... Faptul că furia este evidentă, face ca cel care suferă de această patologie, dacă nu este orb, se rușinează de ea, pentru că ceilalți cunosc și măsoară această deformare a lui. Probabil tocmai din acest motiv mânia este un viciu de care ne putem corecta mai ușor: evidența ei „publică” ar trebui să ne facă să ne disciplinăm, să ne corectăm, să ne pară rău că ne-am lăsat duși de valul ei atunci când am făcut gesturi necalculate.

Dar trebuie să punem în lumină și un alt lucru: dincolo de dinamica care unește între ele diferitele forme de furie și de mânie, printre aceste forme există astfel de diferențe încât putem vorbi și de o „sfântă” furie, de o furie dreaptă și, contrar, de o mânie fatală; de „furie a lui Dumnezeu”, de furie ucigătoare a oamenilor. Astăzi rămânem perplexi sau chiar scandalizați în fața numeroaselor afirmații biblice care ne vorbesc de un Dumnezeu furios, dar trebuie să încercăm să înțelegem limbajul de acum trei milenii: un limbaj în care, prin recurgerea la furia lui Dumnezeu se încearcă a se spune că Dumnezeu are un pathos, o pasiune, care nu este insensibilă, apatică, departe de oameni și de suferințele lor. Marele rău este indiferența, iar Dumnezeu nu o cunoaște. Furia lui ne spune, în formă paradoxală, că Dumnezeu este aproape de om; El nu numai că vede și cunoaște suferința omului (cf. Ex 2, 25), dar com-pătimește, con-suferă cu omul prin pasiunea iubirii.

Să ne oprim însă să tratăm de mânie ca viciu, despre care Sf. Paul scrie: „De vă mâniați, să nu păcătuiți. Să nu apună soarele peste mânia voastră!” (Ef 4, 26; cf. Ps 4, 5). Mînia este un viciu atunci când devine o constantă în raporturile noastre cu ceilalți; atunci când este semnul disprețului și al urii hrănite față de aproapele ca atare; atunci când conține intenția anihilării și al distrugerii celuilalt. Furia este, în acest caz, negarea relației și a responsabilității; este contradicția prin excelență a comunicării, a dialogului, al întâlnirii, al alianței; este terenul în care se naște agresivitatea și se dezvoltă violența față de celălalt. Ea corespunde atitudinii judecata de Isus asemenea omuciderii (cf. Mt 5, 21-22). Pe de altă parte, nu este întâmplător că primul păcat fratern despre care vorbește Biblia este furia lui Cain – „Cain s-a mâniat foarte tare (literal: s-a inflamat, ardea) și fața i s-a posomorât” (Gen 4, 5) – care a avut ca rezultat uciderea lui Abel, fratele său (cf. Gen 4, 3-8).

Din acest motiv, Iacob declară că „mânia omului nu împlinește dreptatea lui Dumnezeu” (Iac 1, 20), cu ajutorul unor cuvinte care constituie o clară atenționare: cel care, mânios fiind îl ofensează pe fratele său, să nu creadă că se substituie lui Dumnezeu în judecată sau în repararea vinei, adevărată sau prezumată. De fapt, mânia se poate aprinde împotriva altora atunci când aceștia, mai ales cei pe care-i iubim, dezamăgesc așteptările noastre, nu ne secundează în imaginea pe care o avem despre ei sau nu ne consideră cum am vrea noi; sau, mai subtil, atunci când descoperim în ei defecte pe care nu le suportăm în noi înșine. Atunci când suntem cuprinși de aceste sentimente reacționăm fugind de ceilalți, închizându-ne în noi înșine și fiind supărați cu toată lumea... Pe scurt: dacă mânia devine un habitus, un obicei, ea generează gândul că „ceilalți sunt iadul” (Jean Paul Sartre), și sfârșește pentru a mina acceptarea celuilalt în diversitatea și în adevărul său, până la a elimina orice posibilitate de comuniune. Tocmai în acest sens, mânia se îndreaptă și spre Celălalt prin excelență, spre Dumnezeu, până la înjurătură și la sacrilegiu, pentru că pare că El rezistă dorințelor noastre și imaginilor pe care n-i le-am făcut despre El.

Atunci este vorba de un viciu fără remediu? Cu siguranță, nu, chiar dacă drumul pentru a învinge mânia este lung și obositor, pentru că cere capacitatea de a ne pune o întrebare radicală: cine este celălalt pentru mine? Este o persoană cu care intru în relație, unul al cărui păzitor trebuie să fiu eu (cf. Gen 4, 9), sau este unul de dominat după plăcerea mea, până la a nega chiar existneța lui (cf. Gen 4, 8)? Iar creștinii ar trebui să-și amintească răspunsul dat de credință: celălalt este „un frate pentru care Cristos a murit” (1Cor 8, 11), și, de aceea, trebuie să punem raportul cu el în fața Domnului.

Tocmai aici se situează atitudinea definită de Noul testament cu termenul makrothymía, adică acea capacitate de răbdare, de a gândi în mare, care este un atribut al lui Dumnezeu și, pentru om, este arta de a conviețui cu imperfecțiunea și inadecvarea prezente în el, în ceilalți și în realitate; răbdare care înseamnă și a suporta, adică a su-porta, și a-i susține pe ceilalți în slăbiciunile lor, care mai mult sau mai puțin, ma degrabă sau mai târziu, vor fi și ale noastre. Aceasta ne poate conduce până la supunerea reciprocă, în credița că ceilalți, în diversitatea și alteritatea lor, sunt pentru noi marele dar al lui Dumnezeu.

Traducere: pr. Pătrașcu Damian

Autor: Enzo Bianchi