luni, 4 iunie 2012

Rusalii: minunea „auzirii“ sau a „vorbirii“ în limbi?

Vorbirea în limbi străine a Apostolilor, ca dar al Cincizecimii, confirmă lucrarea Duhului Sfânt în viaţa Bisericii de pretutindeni şi dintotdeauna, făcând posibilă propovăduirea Evangheliei până la marginile pământului. Harisma vorbirii în limbi nu a fost un scop în sine al manifestării Sfântului Duh, ci a reprezentat împlinirea unei nevoi misionare specifice în istoria şi gândirea Bisericii primare.

Pogorârea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii constituie împlinirea cuvintelor Mântuitorului adresate ucenicilor Săi în seara Cinei celei de Taină (In. 14, 16-17). Evenimentul este istorisit de Evanghelistul Luca, clar, concis, în cartea Faptele Apostolilor. El ne spune că Apostolii erau adunaţi "la un loc, toţi într-un cuget". Şi iată că "fără de veste s-a făcut din cer un vuiet ca de suflare de vânt ce vine repede şi a umplut toată casa unde şedeau. Şi limbi ca de foc li s-au arătat, împărţite, şi au şezut pe fiecare din ei. Şi s-au umplut toţi de Duh Sfânt şi au început să grăiască în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi" (Fap. 2, 2-4).

La ultima Cină, Hristos promite pe Duhul Apostolilor Săi

Uluiţi de acest fenomen, care nu se arăta a fi ceva ce se petrecea în fiecare zi, Apostolii au ieşit afară şi au început să vorbească cu cei care, la auzul sunetului aceluia, se adunaseră în jurul casei. Toţi cei care-i ascultau, deşi erau de foarte multe naţionalităţi, "din tot neamul de sub cer", îi înţelegeau perfect pe Apostoli în ceea ce grăiau (Fap. 2, 5). Aşadar, fiecare îi înţelegea în limba lui de acasă, în limba lui maternă.
Evenimentul venirii Sfântului Duh, în ziua Cincizecimii (Fap. 2, 1-4), este descris de către Evanghelistul Luca prin intermediul unei incluziuni: "erau toţi împreună la un loc" şi "s-au umplut toţi de Duh Sfânt". Fenomenului auditiv: "vuietul ca de suflare de vânt", i se adaugă un altul, cu caracter vizual: "limbi ca de foc li s-au arătat, împărţite, şi s-au aşezat pe fiecare din ei", adică peste Apostoli, şi nu peste toţi cei care erau împreună cu ei, adunaţi la un loc, şi anume cei 120 de Ucenici (Fap. 2, 15). Promisiunea venirii Duhului, la ultima Cină Pascală, s-a dat numai Apostolilor, nu şi celorlalţi ucenici, aceştia nefiind prezenţi la acest eveniment, petrecut doar cu câteva ceasuri înainte de Patima Sa. Aşadar, cuvântul "toţi" trebuie referit numai la Apostoli, nu şi la ceilalţi Ucenici şi "fraţi" care erau împreună cu Apostolii Domnului.
Desigur, întrebarea care se pune în acest context şi pe care şi-au pus-o de-a lungul timpului numeroşi exegeţi este dacă Apostolii au vorbit real limbile celor prezenţi la eveniment sau Duhul Sfânt traducea ascultătorilor ceea ce Apostolii vorbeau într-o singură limbă?
Nu putem accepta decât un singur răspuns: Apostolii au vorbit real limbile celor prezenţi la Ierusalim cu ocazia sărbătorii Cincizecimii şi care au fost martorii efectului real al venirii Duhului Sfânt peste ei. Altfel, aşa cum constată şi Sfântul Grigorie de Nazianz, "minunea ar fi fost mai degrabă la cei ce ascultau decât la cei ce vorbeau". Or, Sfinţii Apostoli au fost cei ce-au primit glossolalia, sau harisma vorbirii în limbi, ca dar al Sfântului Duh.
Dar înţelegerea harismei "vorbirii în alte limbi" este determinată, în textul mai sus amintit, de interpretarea evenimentului Cincizecimii. Este acesta o minune auditivă, argument în acest sens fiind faptul că fiecare dintre iudeii veniţi din diasporă "îi auzea pe ei grăind în limba sa" (Fap. 2, 6) şi se întreba: "cum de auzim noi fiecare limba noastră (Fap. 2, 8), sau este o minune a limbajului, deoarece Apostolii grăiau în limba celor veniţi (Fap. 2, 6), fiind subliniat şi conţinutul vorbirii lor: "vorbind în limbile noastre despre măreţiile lui Dumnezeu" (Fap. 2, 11)?
Cartea Faptele Apostolilor relatează foarte clar că toţi cei umpluţi de Duh Sfânt "au început să grăiască în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi", înainte ca mulţimea să se adune (Fap. 2, 6). Minunea a fost la nivelul vorbitorilor în limbi, nu la cel al ascultătorilor, scopul ei fiind de a demonstra că Duhul Sfânt se pogorâse asupra vorbitorilor, nu asupra ascultătorilor.
Faptul că unii dintre iudeii din Ierusalim, care i-au auzit vorbind, i-au luat "în bătaie de joc" (Fap. 2, 13) subliniază ideea că "vorbirea în alte limbi" indică prezenţa unei alte limbi, diferită de cea nativă a celor ce ascultau. Iar faptul că pentru toţi cei menţionaţi în versetele 2, 8-11 (parţi, mezi, elamiţi) limba vorbită de către Apostoli nu era o limbă străină lor accentuează cât se poate de clar opinia potrivit căreia "vorbirea în alte limbi" era un fapt inteligibil. Dacă toţi cei prezenţi observă faptul că acei "Galileieni" vorbeau limba în care ei (ascultătorii) s-au născut, putem astfel concluziona că limba vorbită de Apostoli, fiind una inteligibilă, nu avea nevoie de traducere.
Pe de altă parte, Sfântul Apostol Petru interpretează minunea de la Cincizecime în lumina profeţiei lui Ioil, dându-i valoarea eshatologică a judecăţii lui Dumnezeu. În lumina paralelei cu textul din Isaia 28, semnul vorbirii în limbi trebuia să fie un semn al vestirii judecăţii lui Dumnezeu. Dacă vorbirea în limbi, de la Cincizecime, n-ar fi fost înţeleasă de cei care o auzeau, ea s-ar fi transformat pentru ei în mesajul judecăţii, nu în cel al mântuirii. Aşa se face că Sfântul Apostol Petru se ridică să tâlcuiască ceea ce s-a vorbit în alte limbi şi pentru iudeii care nu cunoşteau limbile în care Duhul le-a dat ucenicilor să vorbească.
Cunoscători ai limbii aramaice, Apostolii erau împuterniciţi să propovăduiască Evanghelia la "toate neamurile" (Mt. 28, 20). De aceea, Sfântul Ioan Hrisostom se întreabă: "Şi cum anume i-au convertit Apostolii pe aceştia? Din moment ce cunoşteau o singură limbă, cea a iudeilor, cum au putut să-l convingă pe scit, pe ind şi pe trac? Primind desigur, prin harul Sfântului Duh, darul de a vorbi în limba fiecăruia".
Sfântul Grigorie de Nyssa propune aceeaşi perspectivă de înţelegere a evenimentului: "Aşadar, aceştia (Apostolii) vorbeau parţial elamiţilor, mezilor şi celorlalte neamuri, schimbându-şi, după voie, graiurile lor în limbile neamurilor..."

Minunea vorbirii în limbi şi logica omenească

Desigur, tot acest mod de descriere a efectului venirii Duhului peste Apostoli, manifestat în vorbirea de limbi străine, fără să fi fost învăţate în prealabil, sfidează orice logică omenească. Şi trebuie să recunoaştem că aşa este. Dar este aşa numai după logica noastră pământească. Ne mirăm, ne întrebăm, şi nici mirarea şi nici întrebarea nu ni le pot lua nimeni. Avem dreptul să ne mirăm şi să ne întrebăm! Important este însă ce răspuns găsim la mirarea şi întrebările noastre. Aşadar, pot avea lucrurile, în cazul nostru, vorbirea Apostolilor în limbi neînvăţate de ei, şi o altă logică decât aceea pe care noi o înţelegem? Desigur că da! E logica lui Dumnezeu. Şi logica lui Dumnezeu o putem descifra doar cu ajutorul Sfintei Scripturi, pentru că ea porneşte, aproape întotdeauna, de la alte premise decât cele înţelese de noi. Pe acestea le acceptăm şi le recunoaştem doar pe bază de credinţă. Pescarii de odinioară, neînvăţaţi, aproape analfabeţi, devin acum învăţaţi, autori de metafore, de poeme, de cărţi, de Evanghelii scrise atât de frumos şi pe care le avem păstrate în textul Noului Testament; devin predicatori, şi încă predicatori cu logică, coerenţi, cu un sistem de gândire; fricoşii de odinioară devin acum îndrăzneţi, eroi. Şi nu numai unul, ci toţi! N-au fost la nici o şcoală, şi totuşi, aceşti oameni, după pogorârea Sfântului Duh, încep să scrie, şi încă frumos, profund, filozofic. Încep să vorbească limbi pe care nu le-au învăţat, şi toţi să-i înţeleagă. Toate acestea sunt fapte evidente, consemnate de istorie, ajunse la noi prin martori oculari, şi care fapte sunt efectul lucrării Duhului în lume prin Apostoli şi prin urmaşii lor.
Prin evenimentul Pogorârii Sfântului Duh peste Apostoli, la Cincizecimea iudaică, Evanghelistul Luca subliniază ideea că harisma "vorbirii în alte limbi", ca efect al prezenţei Duhului Sfânt, este o minune a limbajului, manifestându-se printr-o limbă inteligibilă, alta decât cea nativă a glossolalului, şi necunoscută lui, care nu avea nevoie de traducere pentru auditoriu, confirmând pe de o parte lucrarea Duhului Sfânt în viaţa Bisericii şi autentificând, pe de altă parte, misiunea viitoare a acesteia în lume.

Autor: Prof. S. Tofană

vineri, 1 iunie 2012

De la liturghia tridentină la reforma liturgică a Conciliului al II-lea din Vatican

Introducere


De mai multă vreme simt obligația de a povesti cum am trăit participarea la Sf. Liturghie timp de douăzeci de ani, înainte de reforma voită de Conciliul al II-lea din Vatican. Simt această obligație din diferite motive. Înainte de toate pentru că în mine amintirea acelei Sf. Liturghii rămâne foarte vie: de la șase la douăzeci și patru de ani a fost pentru mine liturghia de toate zilele, o liturghie la care „slujeam”în calitate de ministrant. Acea liturghie era principalul izvor al vieții mele spirituale, era liturghia care mă plăsmuia în fiecare zi, era liturgia de împărtășire cu Domnul, în care creșteam și făceam discernământ asupra vieții și a vocației mele.

Dar există și un alt motiv pentru care simt nevoia să fac memorie. Mulți din cei care au vârsta mea sau sunt chiar mai în vârstă, și de aceea au trăit ca mine sau mai mult ca mine acea reformă liturgică, par să nu-și mai amintească, nu mai știu să vorbească despre aceasta, nici nu știu să o interpreteze: am constatat această dificultate de mai multe ori, rămânând deseori tulburat de atâta uitare de minte… Însă nu este vorba de transcrierea amintirilor personale, ca și cum ar fi amintirile mele, nici de nostalgie din partea unui senescent: este o confruntare între două forme de celebrare, între două rituri ambele capabile să celebreze misterul lui Cristos, dar unul derivând din celălalt e generat de cel mai vechi, în continuitatea maturizării în credință și al elocinței credinței care este liturgia catolică.

În așternerea acestei mărturii sper numai să fiu veridic. Onest cu mine însumi atât cât îmi este posibil, pentru că este adevărat că și experiența liturghiei reformate a Conciliului al II-lea din Vatican m-a plăsmuit, ba chiar mai mult, pentru că este liturghia „mea” de mai bine de patruzeci de ani, este liturghia pe care o trăiesc în comunitatea mea, ca și călugăr care încearcă să fie creștin. Sper să nu rănesc pe nimeni și să aduc o slujire celor care doresc o mărturie asupra liturghiei care astăzi poate fi celebrată ca rit extraordinar acordat de Papa Benedict al XVI-lea celor care se simt legați și sunt afecționați de această formă pre-conciliară. Cititorul va putea, de aceea, face confruntare, va putea înțelege mai mult continuitatea dintre aceste două rituri și, în același timp, va putea să discearnă „harul” pe care reforma liturgică l-a adus în viața întregii Biserici.  



Sf. liturghie tridentină


Să începem prin a spune ceva asupra timpului și spațiului acelei liturgii. În satele de câmpie, așa cum era satul meu, liturghia ferială se celebra la orele șase dimineața: un orar care venea în întâmpinarea lumii, mai ales al femeilor, care mai târziu trebuiau să trebăluiască prin jurul casei. La ora șase mă aflam în sacristie și îl ajutam pe părintele paroh să se îmbrace: el, după ce săruta amictul, și-l punea pe spate și în jurul gâtului, apoi îmbrăca alba, lua cingolul și stola pe care i le întindeam, apoi lua planeta iar eu îi legam manipulul. În acel moment, preotul era gata și, după ce se închina în fața crucifixului așezat pe o măsuță, ne îndreptam spre biserică, în vreme ce eu duceam Liturghierul sprijinit pe piept, cu deschiderea aproape de inimă. În momentul în care intram în biserică, sacristanul suna clopoțelul și, iată ne aflam în biserică.

În primele bănci se aflau două sau trei surori, maica bucătăreasă a parohului, vreo femei mai în vârstă; în băncile din cealaltă parte se afla o familie mai mult sau mai puțin numeroasă, cea care „prenotase”, adică ceruse să se celebreze liturghia pentru dragul lor răposat cu ocazia aniversării sau la patruzeci de zile de la trecerea la cele veșnice. În spatele bisericii se afla vreo femeie sau vreun bărbat care iubeau acel loc îndepărtat din spatele băncilor: cu o anumită ironie aceștia erau numiți „cei din prag”. În total erau între zece și cincisprezece persoane, niciodată mai multe; cu toate acestea, mai ales la acea oră, deseori încă pe întuneric, cel puțin eu și parohul meu eram conștienți că stăm coram Domino pentru toți creștinii din sat și în comuniune cu întreaga Biserică.

Odată ajunși la altar, după îngenunchere urcam spre el pentru a-i duce potirul și patena acoperite de văl și pentru ca să așeze Liturghierul la pupitru. Apoi coboram și începea Sf. Liturghie. «Introibo ad altare Dei», spunea preotul cu voce joasă, iar eu răspundeam: «Ad Deum qui laetificat iuventutem meam». Apoi, eu și preotul ne rugam psalmul 41 (42). Era un psalm în care mă identificam foarte mult, pentru că viața mea era grea și semnată și de suferință. «Quare tristis incedo?» (Sal 41 [42],2), îi spuneam lui Dumnezeu, și nădăjduiam numai în El pentru ca să îmbucure tinerețea mea. Urma mărturisirea păcatelor. Preotul o făcea primul: «Confiteor Deo omnipotenti…», iar eu îl dezlegam: «Misereatur tui omnipotens Deus et,dimissis peccatis tuis, perducat te ad vitam aeternam. Amen». Apoi mă spovedeam iar el mă dezlega, sau mai bine spus, îi dezlega pe toți cei prezenți: ei însă nu puteau să audă, pentru că acest dialog avea loc cu voce joasă, și părea să ne privească numai pe noi doi. Noi doi eram protagoniștii. În acest sens trebuie să spun și că atunci când venea vreun preot din altă parte să spună Sf. Liturghie în satul meu, mă chema pe mine care locuiam în fața bisericii, și astfel putea să ducă la îndeplinire obligația, pentru că era interzis să se celebreze liturghia de unul singur (după prevederea canonului 813 & 1 din Codul de Drept Canonic din 1917: Sacerdos missam ne celebret sine ministro qui eidem inserviat et respondeat»).

Preotul îmi explica: „Lumea nu știe limba latină, deci nu poate să înțeleagă. Lumii îi este de ajuns să asiste la Sf. Liturghie și să se roage așa cum știe, cu rozariul și cu alte rugăciuni”. De fapt, nimeni nu ar fi nici măcar îndrăznit să se gândească la conceptul de „adunare”, cu atât mai puțin să considere lumea (popor al lui Dumnezeu era o expresie nepotrivită) ca adunare, subiect al celebrării. De fapt, credincioșii erau considerați și tratați ca niște „prezenți absenți”. Nici măcar foarte credincioasele surori nu aveau un mic liturghier după care să urmărească celebrarea, în vreme ce eu eram mândru să am unul și să-l pot folosi pe cel al lui Caronti care-mi fusese făcut cadou în ziua Primei mele sf. împărtășanii. Pentru generația mea micul liturghier a reprezentat o carte decisivă în vederea formării creștine. Sf. Liturghie, Vesperele, anul liturgic se învățau din această carte prețioasă, carte care se afla tot timpul pe noptieră, și în calitate de izvor pentru rugăciunea de dimineață și de seară, cât și pentru diferitele rugăciuni pentru diferite necesități și devoțiuni ale credincioșilor. Exista un mic liturghie pentru fiecare vârstă: după ediția lui Caronti, la doisprezece ani mi-a fost făcut cadou ediția Lefebvre, iar la cincisprezece ani ediția Feder. Și astăzi încă, aproape de patul meu, în așteptarea unui mic liturghie latin-italian succesiv reformei liturgice, păstrez ediția lui Feder pentru rugăciunea personală.

În acei ani exista o mișcare liturgică foarte iubită de parohul meu. Mai ales după ce Papa Pius al XII-lea, în enciclica Mediator Dei (1947) vorbise despre băieți ca ministranți, aceștia deveniseră o prezență și o slujire cărora li se dedica multă atenție. În fiecare săptămână se făceau două ore de instruire liturgică și probe pentru a învăța cum să slujească la Sf. Liturghie și la alte momente de rugăciune: parohul era foarte exigent și trebuia să învățăm felul de a sta la altar, de a merge, de a ține mâinile, de a ne îngenunchea, de a ne închina… Această instruire și exercițiu zilnic îmi dădeau o conștiință profundă și o convingere puternică despre slujirea la altar, ca și cum Sf. Liturghie ar fi fost a preotului și a mea: noi doi eram protagoniștii, pentru că în calitate de ministrant de fapt eram un concelebrant. Cu atât mai mult ceea ce putea fi cântat de credincioși nu era relevant pentru validitatea Sf. Liturghii: numai preotul era celebrantul și ceea ce interesa era ca ministrantul să urmeze riturile după rubrici și în mod valid («rite et valide»). Cântecele și eventualele răspunsuri date de lume erau decorative, dar nu și necesare. Ministrantul de atunci trebuia să fie un rubricist expert, un atent cunoscător al regulilor și normelor liturgice, un copil conștient și orgolios de slujirea lui la altar. Prezența lui și răspunsurile date preotului erau esențiale pentru celebrare: el era o specie de preot virtual. Nici nu trebuia uitat că această slujire era rezervată numai băieților, în vreme ce femeile nu puteau intra în nici un caz în prezbiteriu, nici să colaboreze la desfășurarea celebrării. Deci, ministrantul era educat în spiritul liturgic și în executarea lui ordonată, elegantă, serioasă a funcțiunilor liturgice cu care fusese investit.

Atunci când preotul urca la altar, îl săruta și invoca îndurarea Domnului: «Kyrie eleison», spunea, iar eu răspundeam. Se împleteau astfel între el și mine invocațiile de cerere de îndurare, și apoi urma rugăciunea de început a zilei, totdeauna în latină, urmată de lectura din epistolă. În fiecare dimineață. lectura epistolei era aceeași, 1Tes 4, 13-18, care începea cu cuvintele: «Fratres, nolumus vos ignorare de dormientibus…», ca și următoarea lectură luată din evanghelia după Ioan (11, 21-27). Eu am studiat și am învățat foarte degrabă limba latină, deja la vârsta de opt ani, grație celui care m-a educat în mod foarte rafinat, mai ales după moartea mamei mele, și astfel puteam să fiu atent la toate cuvintele bolborosite de către preot; simțeam însă, în spate, și bolboroselile lumii care recita rozariul. Din când în când, preotul se întorcea spre lume spunând: «Dominus vobiscum», dar numai eu eram cel care răspundeam: «Et cum spiritu tuo».

Totuși, la un anumit punct, atunci când, după prefața uneori cântată, proclamam Sanctus-ul și sunam de trei ori clopoțelul, iată că bâzâitul rugăciunii lumii înceta, și cu toții, îngenunchindu-se, priveau preotul care, la altar, închinat spre ostie și potir, pronunța cu voce joasă cuvintele consacrării. Cu toții știau, într-o totală obediență față de «disciplina arcanului» că acela era momentul culminant al Sf. Liturghii, un moment care producea teamă: era așa numitul «sanctissimus» al Sf. Liturghii, în care era absolut necesar să se tacă și toți să fie atenți; era acel fascinosum et tremendum, ce se impunea și lumii simple de la țară! Toate privirile erau îndreptate la spatele preotului, în așteptarea ca să apară deasupra capului lui, ridicate de mâinile lui, ostia și apoi potirul. Și aici i clopoțelul ritma mișcările preotului care se îngenunchea după ridicarea ostiei și a potirului. Un sunet prelung al clopoțelului, pe care eu îl învârteam cu artă indica sfârșitul momentului consacrării, al momentului cel mai înalt, al culmii Sf. Liturghii. A fi văzut ostia și potirul era pentru mulți elementul decisiv al Sf. Liturghii, maxima împărtășire cu Domnul, pentru că apoi aproape nimeni nu mergea să se împărtășească. Într-adevăr, împărtășirea sacramentală era practică de foarte puțină lume. Împărtășirea era obligatorie cel puțin odată pe an – recita porunca Bisericii - și nimeni, în afară de surori și de mine, se simțeau să se împărtășească zilnic. Mai trebuie să spunem că împărtășirea nu se făcea în timpul Sf. Liturghii: în momentul împărtășirii numai preotul se împărtășea, apoi Sf. Liturghie se termina. După ce intra în sacristie și se dezbrăca de planetă, preotul, cu albă și stolă se întorcea la tabernacol, îl deschidea și ne împărtășea, îngenuncheați la balustradă, deci închidea tabernacolul bolborosind: «O sacrum convivium…».

Aceasta era Sf. Liturghie ferială și zilnică, care ținea între douăzeci și douăzeci și cinci de minute, în centrul căreia se afla «silențiul canonic»,, momentul sacru al consacrării și înălțării, un timp în care celebrantul se cufunda, în funcție de devoțiunea lui, într-o acțiune temătoare, adorantă, misterică; și odată cu el și eu care de aproape, numai cu trei trepte mai jos, ascultam și puteam să însoțesc cuvintele bolborosite de el. Rămâne adevărat că lumea «asista» și că aceasta era participarea ei: ceea ce conta era devoțiunea, exercitarea afectelor, atenția în prezența lui Dumnezeu, teama pentru ceea ce se întâmpla pe altar. Cuvântul lui Dumnezeu nu era dăruit: Vechiul Testament era citit în timpul săptămânii de puține ori, lecturile epistolei și evanghelia erau – așa cum s-a spus – totdeauna aceleași, și oricum în latină (mai în general, în liturghiile fără prohod, lecturile biblice erau foarte scurte, texte aproape întotdeauna luate din evanghelia după Matei și admonițiuni luate din Apostolul Paul). Îmi mai amintesc că parohul meu, văzut ca un inovator în liturgie și uneori atenționat de către episcop, începând cu anul 1951 mă făcea să citesc de lângă balustradă lecturile în italiană, în vreme ce el le citea cu voce joasă de la altar. Atunci lumea făcea tăcere, asculta, ca la ridicarea Sfintelor taine: erau singurele momente în care se suspendau devoțiunile făcute în paralel cu desfășurarea Sf. Liturghii.

Duminica, în schimb, se celebrau trei Sf. Liturghii: la orele 06 pentru femei, care apoi trebuiau să meargă acasă să pregătească prânzul; la orele 08 pentru copii, după care urma catehismul; la orele 11 «liturghia mare», mai ales pentru bărbați și tineri. În cadrul acestei Sfinte Liturghii, în special se cânta: corul satului executa în gregoriană Missa de angelis, la început și la sfârșit, în schimb, se cântau imnuri de care îmi amintesc cu mare tristețe, pentru că erau urâte, având cuvinte pline de sentimentalism, alteori conținând elemente dramatice. Dar lumea – trebuie să recunoaștem – le simțea și le cânta cu pasiune. La «liturghia mare» nu lipsea predica, adaptată auditoriului: imediat după război venea un preot iosefin de la Asti sau un frate pasionist de la sanctuarul Delle Rocche și, pentru a nu face liturghia prea lungă, predica în timpul desfășurării ritului. Se oprea numai în momentul Sanctus-ului, se îngenunchea și el în direcția altarului și relua predica după sunetul clopoțelului care urma după consacrare. Era vorba de predici, nu de omilii: era ocazia pentru a aminti și a repeta în timpul anului etica creștină, poruncile lui Dumnezeu și ale Bisericii. În anii ‛50-‛60 ai secolului trecut, predicarea era o oportunitate pentru apărarea Bisericii, pentru lupta împotriva ateismului, comunismului și nerespectării riguroasei morale sexuale, într-o societate care-și pierdea parametrii și cunoștea o nouă cultură, tot mai, tot mai puțin tradițională și mai amestecată de individualism și de libertate. Mulți oameni în timpul predicii rămâneau afară, formând grupulețe, iar eu trebuia să ies pentru a încerca să-i fac să intre înainte de ofertoriu, avertizându-i că altfel Sf. Liturghie pentru ei nu era validă. Parohul îmi spunea: „Sus, curaj! Fă-i să intre, împinge-i să intre (Lc 14, 23)!”. Cei care intrau, ieșeau din nou după Tatăl nostru, spunând ușurați: „S-a terminat!” și se plângeau despre predică, murmurând.

În afară de Sf. Liturghie ferială și cea duminicală, aș mai vrea să amintesc de o altă liturghie foarte solemnă, care era celebrată cu ocazia înmormântărilor sau la patruzeci de zile, dar numai pentru persoanele bogate și nobile. Da, bogații puteau plăti nu numai liturghia numită a parohului, dar și pe cea ordinară, cea la dispoziția oricui, dar și așa numita „mare liturghie levitică”. Cu această ocazie veneau din altă parte alți doi preoți, care îndeplineau rolul levitic al diaconului și al subdiaconului: aceștia din urmă îmbrăcau dalmatica și-l asistau pe paroh în timpul Sf. Liturghii. Era o liturghie care uimea datorită solemnității (mai ales prezenței a trei preoți), a cântului (executat de cor), a catafalcului foarte înalt și ornat cu numeroase candele, diferite de cele ale săracilor, montat anume pentru a fi pus sicriul pe el sau, în cazul liturghiilor de patruzeci de zile, pentru a simula prezența sicriului pe el (se tămâia chiar și catafalcul gol…). Dar atunci nimeni nu se gândea că aceasta din urmă era o simulare sau că în liturgie era nevoie de adevăr, nu de simulare. În satele mici, așa cum era la mine, « marea liturghie levitică» era un eveniment foarte rar, iar sentimentul prevalent era minunăția pentru caracterul solemn, grandios, spectacular.

Pentru mine, liturghia de atunci era unica liturghie, și nu aveau nici o problemă privitor la forma celebrării ei. Înțelegeam latina, aveam micul liturghie și eram un creștin foarte convins. Nu întâmplător, la 11 ani, împotriva voinței tatălui meu (mama mea murise cu trei ani în urmă), am vrut să merg la seminar pentru a deveni preot, mai ales – spuneam – pentru a putea celebra Sf. Liturghie. De fapt, slujirea zilnică în calitate de ministrant era un exercițiu față de liturgie și conferea o subiectivitate creștină nu slabă, dar convinsă. Mărturisesc că, din întreaga celebrare a Sf. Liturghii, în afară de consacrare, pentru mine era foarte importantă meditarea colectei liturghiei zilei, mai ales a celei duminicale. Într-adevăr, colecta din tradiția latină deseori era o perlă,  adevărată sinteză  a rugăciunii creștine, un ajutor pentru cel care voia să se roage după inima Bisericii. Din acest motiv, cunoșteam pe de rost multe colecte, astfel ca să mă pot ruga cu ele cu diferite ocazii, fără a mai recurge la micul liturghier.

Un alt eveniment foarte semnificativ a fost apoi reforma Săptămânii Sfinte, voită de Papa Pius al XII-lea la începutul anilor ‛50. Pentru mine, care aveam 10 ani era vorba totdeauna de a învăța rituri noi împreună cu parohul: introducerea spălării picioarelor în Joia Mare, seara privegherii pascale în noaptea dintre sâmbătă și duminică apărau ca noutăți care necesitau angajare și solicitudine. Da, pentru că până în anul 1954 – să m-i se ierte și să se înțeleagă expresia populară de atunci - „Isus Cristos învia în dimineața sâmbetei sfinte”. Într-adevăr, liturgia pascală avea loc în jurul orei 9 dimineața, într-o biserică întunecată cu perdele astfel ca să se poată celebra lumina învierii. În biserică eram foarte puțini, mai puțini decât la o liturghie ferială, la care participau rudele răposatului pentru care se celebra Sf. Liturghie. Spre orele 10:30 se auzea sunetul clopotelor, dezlegate după lectura cântului «Gloria in excelsis Deo», după ce fuseseră legate în seara Joii Sfinte, iar lumea care rămânea acasă alerga spre pâraie ca să se spele pe față. Aceasta era atunci celebrarea Învierii Domnului.  Deci, nu a fost ușor să se facă să se accepte acea primă reformă liturgică. Eu, parohul, surorile și unii dintre creștinii mai instruiți învățam să înțelegem măreția misterului Învierii; pentru alții în schimb, comentariul era: „Ne schimbă până și Paștele!”. O reacția nu foarte diferită de cea suscitată de succesiva reformă liturgică a Conciliului al II-lea din Vatican, când exclamația a devenit: „Ne schimbă până și liturghia!”.



Sf. Liturghie post-conciliară



Cu Papa Pius al XII-lea, dinamica schimbării intrase deja în liturgie, iar Papa Ioan al XXIII-lea va simplifica el însuși unele rituri și va schimba unele formule. Desigur, ar fi trebuit să se explice mai mult poporului motivul reformei, să se trezească în popor un interes pentru „noua liturghie”, să se învețe poporul să asculte mai mult și mai bine Scripturile. S-a făcut prea puțin, dar pot spune că în sătucul meu parohul a făcut tot posibilul, a făcut mult, cred. Dar de acum sosiseră anii boom-ului economic, lumea se schimbase: sâmbăta și duminica deveniseră ocazii pentru a merge la mare sau să se facă – așa se spunea - „vreo excursie”; era televizorul cel care dădea lecții în locul preoților; tinerii mergeau să danseze… Cât mă privește pe mine, ajuns la  Torino la facultate, frecventam liturghia în fiecare zi, de această dată nu în calitate de ministrant. De aici îmi amintesc liturghiile spuse în grabă, multe liturghii diferite concomitent la mai multe altare, cel puțin aproape de locuința mea, la sanctuarul Mângâietoarei.

Dar Conciliul începuse deja și exista convingerea că, pentru a ajunge la o reformare a vieții creștinului și a Bisericii întregi, era necesar să se de-a viață unui drum de reformă, înainte de toate din punct de vedere liturgică. Se simțea nevoia și exista o așteptare în acest sens din partea simplilor credincioși. Astfel, rând pe rând, soseau „noutățile”. Noutățile existau cu adevărat, dar – din păcate – erau introduse cu sughițuri, pentru că preoții sfârșeau prin a anunța la sfârșitul Sf. Liturghii: de astăzi se schimbă aceasta… Această parte a liturghiei nu mai este în latină, ci în italiană… Nu se mai face cum se făcea, dar se face diferit… Probabil că această modalitate nu era cea mai potrivită pentru a-i face pe creștini să înțeleagă intențiile reformei, și puțini preoți explicau cu răbdare și competență schimbările. Lumea nu s-a revoltat, dar mai degrabă a primit schimbările cu o atitudine pasivă. Iar exclamația: „Ne schimbă și liturghia!” era lipsită de amar, aproape o glumă, în acel ceas în care în Italia boom-ul economic schimba totul. Cu toate acestea, tocmai pentru că schimba viața creștinilor, trebuia să schimbe și forma liturgiei.

Puțin câte puțin, reforma liturgică a schimbat în mod profund felul de a merge la liturghie. Putem sintetiza această schimbare printr-o elocventă modificare a limbajului: „de la a asista la liturghie” la „a participa la liturghie”. În primul rând cu toții au fost mulțumiți de introducerea limbii italiene, pentru că, în sfârșit, puteau înțelege cuvinte care până atunci păreau monopolul preotului și al ministrantului. Ceea ce preotul făcea la altar nu mai era obscur, secret, pentru unii magic, dar era ceva comprehensibil și totdeauna făcând referință la ceea ce Isus spusese și făcuse. Să ne gândim apoi la mai marea bogăție a lecturilor biblice. Pentru a face numai un exemplu, dacă înainte, în totalitatea liturghiilor duminicale și festive se ascultau (sau mai bine, erau citite în latină) cinci fragmente din VT și zece din evanghelia după Marcu, odată cu noul lecționar, textele proclamate din VT erau circa două sute, și cele din Marcu aproape patruzeci. Lumea auzea pentru prima dată pagini pe care nu le ascultase niciodată, unde predica putea deveni o explicare și un comentariu. După un lung exil, Cuvântul lui Dumnezeu revenea în inima poporului lui Dumnezeu și, mai ales, evangheliile erau cunoscute aproape în întregimea lor. Mai mult încă, s-a început să se răspundă la cuvintele preotului, s-a început, într-adevăr, acea „liturghie dialogată”, așa cum se spunea în momentul Conciliului, atât de dorită de păstori și de popor. A dispărut obiceiul de a face să coincidă liturghia ferială cu liturghia „cu prohod”: și în aceste liturgii lecturile biblice erau diferite și abundente. În sfârșit, trebuie să mărturisim, și pentru aceasta trebuie să-i mulțumim Domnului, că începea să se revină la o comunitate, la o adunare celebrantă, chiar dacă lumea nu avea conștiință deplină; iarăși, preotul, în prezidarea liturghiei apărea mai clar ca semn al lui Cristos față de adunare și semn vizibil al adunării față de Dumnezeu.

   Nu spun că nu mi-ar fi fost greu să accept schimbările introduse, dar conștiința unei reînnoiri necesare a liturgiei m-a făcut să particip din interior la acea reformă, și datorită prieteniei și frecventării din partea mea a unor experți în liturgie, care la Torino, la centrul liturgic de la editura Elle Di Ci Leumann, lucrau pentru a da o contribuție de calitate întregii Biserici italiene. Convingerea și determinarea Cardinalului Michele Pellegrino și frecventarea mănăstirilor benedictine și trapiste franceze m-au ajutat mult să accept reforma în interiorul comunității mele, care din anul 1968 făcuse deja din liturgie acel opus Dei asupra căreia să se construiască viața monastică. Unica tristețe, în fața căreia am simțit întreaga mea și a noastră neputință, a fost introducerea de cântece și melodii a căror urâțenie și banalitate, și al căror caracter ideologic deseori desfigurau liturgia. Înțelegeam că în parohii nu se putea cânta muzica gregoriană (dispăreau, de fapt, corurile și erau introduse trupele de tineri), dar s-ar fi putut aștepta, căuta și să nu se cedeze imediat noilor mode muzicale. Din partea noastră, înrădăcinându-ne în liturgia monastică, am fost păziți de această contaminare, iar cântul nostru a rămas în continuitate cu marea tradiție latină, chiar dacă în limba italiană. Nici o alterare, dar un progres, o maturizare a liturgiei în sine înseși.


Concluzie

Deci, s-a schimbat liturghia? Da, s-a schimbat în forma ei, așa cum totdeauna s-a schimbat în diferitele epoci ale istoriei Bisericii; în același timp, însă, liturghia este aceeași într-o continuitate mult mai profundă decât limba sau gesturile cu care este celebrată. Într-adevăr, pentru cel care trăiește o credință autentic creștină și eclezială, liturgia Cuvântului nu s-a schimbat de cea a adunării prezidate de Ezdra la reîntoarcerea din exil (cf. Neh 8), iar liturgia euharistică este totdeauna aceeași, de la frângerea pâinii în comunitatea din Ierusalim în momentul Paștelui până astăzi. De aceea, în inima mea există o enormă gratitudine pentru Conciliul al II-lea din Vatican și pentru Papa Paul al VI-lea, care au operat reforma în fidelitate față de tradiție, față de marea tradiție creștină, dar nu am sentimente depresive, cu atât mai puțin negative, amintind de liturghie, așa cum era ea celebrată înainte de reforma conciliară.

Acum patruzeci de ani vedeam în reforma liturgică mai ales noutățile; astăzi recunosc mai ales continuitatea, tradiția care se maturizează și se reînnoiește pentru a nu muri sau decădea, dar care știe totdeauna să păstreze aceeași liturghie, aceeași celebrare a alianței dintre Dumnezeu și poporul său. Acum patruzeci de ani, liturghia era pentru mine jertfa crucii: astăzi încă mai este tot jertfa crucii, care are ca țintă învierea, victoria lui Cristos asupra răului și a morții. Astăzi în liturghie trăiesc cu mai mare conștiință misterul pascal, reînnoiesc alianța cu Domnul, îi ofer lui Dumnezeu viața mea, trupul meu ca sacrificiu (cf. Rom 12, 1), ofer întreaga creație cu o epicleză, invocare către Duhul Sfânt ca să transfigureze această creație în împărăția cerurilor. Și rămân convins că vor exista alte dezvoltări, alte maturizări și schimbări în liturgie, pentru că liturgia, ca și Biserica, este semper reformanda. Toate acestea însă, într-o continuitate care are ca referință marea tradiție a Orientului și a Occidentului, și care va completa ceea ce va lipsi, va corecta ceea ce va fi necesar, va îmbogăți ceea ce va apărea ca sărac.


În Rivista del Clero Italiano, n°3 (2012)
de ENZO BIANCHI

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian

sâmbătă, 26 mai 2012

Despre "neliniştea" lui Dumnezeu şi tăcerea omului

Tăcerea e marele maestru. Ea vorbeşte inimii omului. Tăcerea nu e golul vidului: Dumnezeu locuieşte aici. - Pere Jacques
Dumnezeu este "neliniştit" în Fiinţa Sa
"'Neliniştită este inima mea'... Aşa cum spune Sfântul Augustin, inima nu este satisfăcută cu nimic altceva decât cu Dumnezeu şi numai în felul acesta inima devine plină de iubire. Neliniştită este inima noastră căutându-L pe Domnul şi rămâne astfel, în ciuda tuturor eforturilor de anesteziere care se fac astăzi ca să "elibereze" omul de această nelinişte. Nu numai noi suntem însă neliniştiţi căutându-L pe Dumnezeu; inima Lui este neliniştită în aşteptarea noastră. Dumnezeu ne caută. Şi nici El nu cunoaşte liniştea până când nu ne găseşte. Neliniştită este inima Domnului şi de aceea a pornit la drum spre noi - la Betleem, pe Calvar, de la Ierusalim în Galileea şi până la capătul pământului."
- Papa Benedict al XVI-lea, Solemnitatea Epifaniei, 2012 (L'Osservatore Romano, 11 ianuarie 2012).
"Tăcerea nu este deloc ceva pur şi simplu negativ; şi nu înseamnă simpla absenţă a vorbirii. Este o lume pozitivă şi completă în sine însăşi. Tăcerea are măreţie prin simplul fapt că există. Adică - şi în aceasta constă măreţia sa - tăcerea e existenţă pură."
- Max Picard, Lumea Tăcerii, 1948.
"Tăcerea este parte integrantă a comunicării şi fără de ea nu există cuvinte pline de conţinut. În tăcere ascultăm şi ne cunoaştem mai bine pe noi înşine, în ea se nasc şi sunt aprofundate gândurile, prin ea înţelegem cu o mai mare claritate ceea ce dorim să spunem sau ceea ce aşteptăm de la altcineva, prin ea alegem cum să ne exprimăm. Tăcând, îi permitem celeilalte persoane să vorbească, să se exprime pe sine, iar noi reuşim să nu rămânem legaţi, în lipsa unei confruntări oportune, de cuvintele ori ideile noastre."
- Papa Benedict al XVI-lea, Mesajul pentru a XLVI-a Zi Mondială a Comunicaţiilor, 20 mai 2012.
* * *

Ne-am obişnuit cu ideea că Dumnezeu se află în pace şi repaus. Dacă nu ar fi aşa, înseamnă că i-ar lipsi ceva absolut necesar pentru ca beatitudinea în care există să fie completă. Dumnezeu nu a creat lumea fiindcă avea nevoie de ceva care Îi lipsea. Şi totuşi, cosmosul, deşi nu era necesar nici din punctul de vedere al Domnului şi nici din al lumii, a fost creat cu un scop, să spunem aşa un scop uman. Revelaţia creştină este unică, fiindcă are la bază faptul că Dumnezeu iese din viaţa Sa Trinitară "ca să locuiască printre noi". Întruparea implică faptul că în lume lipsea ceva ce numai Domnul putea să împlinească sau cel puţin să inspire.
Atunci când a creat acea fiinţă liberă şi inteligentă pe care o numim "om", Dumnezeu şi-a asumat un risc. El a creat lumea pentru ca să ia părtaşi alte fiinţe raţionale şi libere. Procedând astfel, ştia însă că libertatea nu ar fi avut sens dacă răspunsul omului faţă de El nu ar fi fost liber. Iar Dumnezeu nu poate face astfel încât să excludă posibilitatea ca omul să se ridice împotriva Lui. Dacă ar fi făcut altfel, înseamnă că Dumnezeu ne-ar fi creat în acelaşi timp liberi, dar şi fără libertate. În felul acesta omul reprezintă riscul pe care Dumnezeu şi l-a asumat, în sensul că Dumnezeu, creând omul, l-a lăsat liber. Dacă n-ar fi fost aşa, omul n-ar fi avut nici o importanţă şi nici un merit.
Riscul decurge aşadar din însăşi natura şi scopul Creaţiei. Scopul Domnului a fost să invite alte fiinţe libere în propria Sa viaţă Trinitară. Creaţia este pentru om şi nu omul pentru Creaţie. Pentru a realiza acest scop, Dumnezeu trebuie, să spunem aşa, să joace corect. El nu putea să facă lumea un loc determinist, unde ceea ce doreşte El se împlineşte automat chiar şi atunci când se referă la fiinţele libere. Semnificaţia creării unor fiinţe reale, finite, libere şi raţionale este ca planul lui Dumnezeu să fie liber acceptat de către acestea. Şi dacă iniţial planul nu a fost acceptat, după cum se vede, Dumnezeu a trebuit să răspundă liber şi inteligent, aşa cum a făcut-o, la alegerea liberă a omului.
Acest răspuns al Domnului se află la originea noţiunii utilizate de Papa Benedict al XVI-lea privind faptul că Dumnezeu este "neliniştit" în fiinţa Sa. Lumea noastră nu este pur şi simplu una în care căutăm răspuns la ceea ce suntem, un răspuns la propria noastră nelinişte. Această nelinişte a fost pusă în noi chiar de la început, fiindcă suntem creaţi - şi invitaţi - să participăm la viaţa de pace şi linişte în Dumnezeire. Un astfel de răspuns implică o providenţă activă din partea Domnului. Răspunsul său constant la răul din om este să găsească ceea ce este bun şi să scoată din acesta ceva şi mai bun, respectând totuşi libertatea omului. Acesta este ceea ce se numeşte "planul divin pentru mântuirea omului".
Oare noi am auzit vreodată această "nelinişte" dumnezeiască în sufletele noastre? Într-un anumit sens, am putea-o numi har. Harul nu este simplă dreptate. Felul în care Dumnezeu ne-a mântuit, prin Cruce - cale pe care nimeni dintre noi nu ar fi ales-o -, reprezintă ceva dincolo de aşteptările noastre. Calea Domnului se înscrie însă în ordinea libertăţii, atât umane, cât şi divine. Şi totuşi, se întâmplă ceva plin de risc în noi. Aceasta este semnificaţia cea mai profundă a iadului. Faptele noastre nu sunt lipsite de importanţă. În fiecare zi luăm hotărârea ce suntem şi ce anume vom fi. Facem aceasta în cadrul limitelor propriilor vieţi, indiferent unde şi când se desfăşoară. Ni s-a dat suficientă funie, cum se spune, să ne spânzurăm, şi mai mult decât suficientă pentru ca să înţelegem darul mântuirii. Aceasta este semnificaţia relaţiei între dreptate şi îndurare. Într-adevăr, aşa cum spune Sf. Paul, harul Domnului este "suficient" pentru noi. Nimeni dintre noi! , niciodată, nu este lăsat singur. Dar suntem lăsaţi liberi.
* * *

În continuarea acestei reflecţii de la Epifanie asupra "neliniştii" lui Dumnezeu, Papa Benedict al XVI-lea a scris o scurtă dar puternică reflecţie despre tăcere în Mesajul pentru Ziua Mondială a Comunicaţiilor Sociale. Sfântul Părinte se arată conştient de ceva ce observăm în fiecare zi în şcolile şi universităţile noastre, şi anume lipsa tăcerii în vieţile elevilor şi studenţilor. Cu internetul şi telefoanele celulare şi diferitele alte gadgeturi, fiecare poate fi ocupat toată ziua sau noaptea, în fiecare zi a anului, ascultând şi vorbind.
"O mare parte din dinamica actuală a comunicării este orientată spre întrebări în căutare de răspunsuri", scrie Sfântul Părinte. "Motoarele de căutare şi reţelele sociale constituie punctul de plecare al comunicării pentru multe persoane care caută sfaturi, sugestii, informaţii, răspunsuri. În zilele noastre, Internetul devine tot mai mult locul întrebărilor şi al răspunsurilor; ba chiar, adesea omul contemporan este bombardat de răspunsuri la întrebări pe care nu şi le-a pus vreodată şi la nevoi pe care nu le simte".
Privind astăzi lumea digitală, avem impresia nu a libertăţii, ci a unui gen de sclavie, a incapacităţii de a se mai baza pe memoria sau experienţa umană. Întotdeauna se va găsi o autoritate care să modifice, să contrazică sau să confirme ceea ce fiecare crede că ştie. Puţini sunt cei care ar putea să nege importanţa cunoaşterii "faptelor" şi accesibilitatea lor imediată. Totuşi, Sfântul Părinte are dreptate. Este oarecum straniu să ai răspunsuri înainte de a pune întrebări, sau să fii mânat de nevoi de care nici măcar nu erai conştient cu câteva clipe înainte.
Din nou, nu prea ne mai desfăşurăm viaţa într-o lume a tăcerii. O clipă de tăcere aproape ni se pare o risipă iresponsabilă de timp, când am putea să facem ceva folositor. În celebra introducere la opera sa "Despre Îndatoriri", Cicero îl citează pe Marcus Tullius Scipio care spunea că "niciodată nu a fost mai puţin leneş decât atunci când nu avea nimic de făcut şi niciodată mai puţin singur decât atunci când era lăsat cu sine însuşi". Creştinii ar adăuga la aceste cuvinte memorabile că, pentru noi, aceasta înseamnă să vezi faţa lui Dumnezeu. Şi să învăţăm să vorbim cu El. El nu este o fiinţă izolată sau inertă. "Atunci când cuvântul şi tăcerea se exclud reciproc", ne spune Pontiful roman, "comunicarea se deteriorează, fie pentru că provoacă o anumită confuzie, fie, dimpotrivă, pentru că creează o atmosferă de răceală; în schimb, atunci când se integrează reciproc, comunicarea capătă valoare şi semnificaţie".
* * *

În lumea de astăzi, a tuturor informaţiilor şi noutăţilor, următoarea afirmaţie a Papei este aproape şocantă: "Tăcerea este parte integrantă a comunicării şi fără de ea nu există cuvinte pline de conţinut". Cuvântul ne aduce realitatea. Fiecare lucru care există merită şi invită la meditaţie. Dar adeseori noi privim doar la suprafaţă lucrurile, chiar şi unii pe alţii. "Tăcând, îi permitem celeilalte persoane să vorbească, să se exprime pe sine, iar noi reuşim să nu rămânem legaţi, în lipsa unei confruntări oportune, de cuvintele ori ideile noastre". În tăcere vocea celorlalţi ajunge şi se face auzită în noi. Dar dacă nu am reflectat noi înşine ce anume este aceasta, nu ne-am întrebat şi nu am cercetat despre ce e vorba, nu vom recunoaşte cu uşurinţă ceea ce auzim. Tăcerea nu este destinată să ne închidă în noi, ci să ne facă liberi să ascultăm ceea ce nu este al nostru.
"O reflectare profundă ne ajută să descoperim relaţia dintre evenimente care la prima vedere par a nu avea vreo legătură între ele, să evaluăm, să analizăm mesajele; iar acest lucru face posibilă împărtăşirea de opinii bine gândite şi pertinente, dând naştere unei adevărate cunoaşteri împărtăşite". Aristotel considera că ceea ce au în comun cei mai buni prieteni este consensul asupra celor mai înalte lucruri. Sfântul Părinte subliniază că mare parte din ceea ce cuplurile căsătorite ştiu unul despre celălalt au aflat în tăcere. Multe persoane acordă atenţie "întrebărilor ultime ale existenţei umane: de ce exist? ce pot afla? ce trebuie să fac? ce pot să sper? Este foarte important să mergem în întâmpinarea persoanelor care formulează astfel de întrebări, oferindu-le posibilitatea unui dialog profund, făcut din cuvinte, dar şi din invitaţie la reflecţie în tăcere, care uneori poate fi mai elocventă decât un răspuns grăbit".
Este uimitor cât de mulţi studenţi trec prin universităţi fără ca măcar să se întrebe cu privire la aceste probleme de bază şi la răspunsurile la ele, chiar şi în tăcere. Într-adevăr, cât de mulţi oameni trec prin viaţă fără să îşi fi pus aceste întrebări?! Cultura conspiră să nu răspundă niciodată la ele, fiindcă ea însăşi este închisă faţă de izvorul tăcerii şi revelaţiei în care se aud aceste răspunsuri. Ea neagă existenţa unei ordini în natură şi în sufletul omului, ca şi înţelepciunea şi planul lui Dumnezeu acţionând în istorie. Prin urmare, nu este nimic de căutat şi nici un răspuns de auzit. Cultura doreşte ca răspunsul să fie: "Nu există răspunsuri. Prin urmare, toleraţi totul; negaţi adevărul din orice". Sfântul Părinte adaugă însă pe drept cuvânt: "Omul nu se poate mulţumi cu un superficial şi tolerant schimb de opinii şi de experienţe de viaţă sceptice".
Sfântul Părinte se întreabă dacă nu ar fi binevenite cel puţin câteva situri web care să ne îndrume spre tăcere şi meditaţie. El subliniază că chiar şi numai un verset din Sfânta Scriptură ne poate înrădăcina în realitatea transcendentului. Dar ajungem la sensul acestuia numai în tăcere, chiar dacă citim sau auzim versetul mai întâi în public. Papa Benedict al XVI-lea reaminteşte frumoasa omilie din Sâmbăta Sfântă, despre întreaga lume aflată deodată în tăcere, ca şi cum a plecat ceva şi se aşteaptă ceva.
Pontiful revine apoi asupra temei principale din cartea sa, Isus din Nazaret : "Dacă Dumnezeu ne vorbeşte chiar şi în tăcere, noi descoperim la rândul nostru în tăcere posibilitatea de a vorbi cu Dumnezeu şi despre Dumnezeu". Toate lecturile din Vechiul şi Noul Testament, toţi erudiţii subliniază faptul că Isus a fost Cine a spus El că a fost. A fost Cuvântul care a locuit între noi. "Eu şi Tatăl una suntem". De aceea, lumea nu va mai fi niciodată aceeaşi, oricât de mult am dori să fie la fel - tocmai din cauza acestui fapt. "Contemplaţia în tăcere ne cufundă în izvorul Iubirii, care ne îndrumă spre aproapele nostru, pentru a simţi suferinţa lui şi a-i oferi lumina lui Cristos..."
Planul de mântuire al lui Dumnezeu se împlineşte în istoria noastră prin cuvânt şi faptă. În lumea noastră zgomotoasă, totul conspiră la a ne împiedica să vedem cum planul de mântuire lucrează în vieţile noastre şi ale celor pe care îi iubim. Dar planul se împlineşte. În tăcere auzim; în lumină vedem. O Zi Mondială a Comunicaţiilor Sociale nu înseamnă nimic dacă ceea ce se comunică nu este esenţa a ceea ce suntem. Vedem cel mai bine această profunzime în tăcerea care ne învaţă ce înseamnă pentru noi şi pentru semenii noştri cuvintele şi Cuvântul.

Autor: pr. James V. Schall, SJ
Traducător: Ecaterina Hanganu

sâmbătă, 19 mai 2012

De la obârşie la bucuria existenţei depline

Într-o lume modernă, în care ierarhizarea valorilor se realizează după tipare abstracte şi caduce, esenţa valorilor religioase se estompează din viaţa omului, pierzându-se sensul fecund al existenţei. Omenirea încă păstrează sentimentul că face parte dintr-o lume închisă, organică, care, în lipsa unei legături cu Dumnezeu, încearcă cu disperare să descopere măcar permanenţa unei legi. Omul, descumpănit în faţa sentimentului echivoc al lumii pe care şi-o închipuie ca rezultat al propriei lucrări, afişează o stare sufletească searbădă, ce îl predispune la o sete de experienţă, o cădere în concret, o adaptare la trăirea fragmentară.
Viziunea creştină autentică nu poate fi realizabilă dacă ne adaptăm imanenţei, mărginindu-ne astfel orizontul, ci doar prin inteligibilitatea condiţiei umane în întregul ei, a stării ei incipiente şi finale. Se impune astfel un model de referinţă bazat pe învăţătura Sfinţilor Părinţi asupra aspectului cunoaşterii stării primordiale a creaţiei. Vorbind de începutul lucrurilor sau de sfârşitul lor, aflăm care este de fapt scopul vieţii noastre: de unde venim, ce vrem, unde ne ducem? La aceste întrebări care arată aspectul critic al problemei existenţei umane, gândirea Sfinţilor Părinţi răspunde exhaustiv şi elocvent, epatând într-o problemă atât de anodină şi simplistă pentru omul modern şi desacralizat, dar atât de ineluctabilă din planul divin al mântuirii omului.
Subiectul creaţiei poate fi abordat deplin doar printr-o comprehensibilitate patristică autentică a acestuia, gândirea raţională întâmpinând aspecte inextricabile în acest domeniu. Dumnezeu creează omul datorită iubirii Sale, viaţa omului fiind o mare aventură a dragostei lui Dumnezeu care se vrea iubit de o faptură liberă, căreia i-a dat putinţa de alegere. În acest cadru, cunoaşterea actului creaţiei apare imposibilă: "Dorinţa de a face inteligibil actul creator, de a găsi pentru el un temei înseamnă o neînţelegere a lui. A înţelege actul creator înseamnă a accepta caracterul său inextricabil". Participarea creaţiei la Divinitate are ca scop împlinirea umanului-sfinţirea vieţii - în acest sens, abordarea problematizării actului creator conform învăţăturii Sfinţilor Părinţi vine să ofere un pilon de susţinere şi un punct de referinţă pentru inteligibilitatea sensului existenţei umane, care numai prin aflarea coordonatelor şi scopului în care a fost aşezată poate dobândi o fecundă dimensiune şi exhaustivă valoare.
Pentru omul modern, lipsit de dimensiunea existenţei verticale, importanţa obârşiei, a devenirii şi a finalităţii sale trebuie actualizată şi permanentizată, o nouă raportare la sensul vieţii făcând posibilă transpunerea naturii umane într-un plan existenţial corespunzător şi fecund. În acest sens, gândirea teologică a Sfinţilor Părinţi găseşte ecou în problematizarea actului creator divin care reprezintă punctul forte al modului de raportare a umanului la Existenţă. Fără această elucidare a obârşiei, scopului si finalităţii umanului, omul pierde dimensiunea transcendentului, anulând astfel scopul final - îndumnezeirea. Prezentarea şi înţelegerea actului creator divin oferă o inteligibilitate a scopului devenirii fiinţei umane întru Existenţa Absolută - Dumnezeu (de la "devenirea întru devenire" la "devenirea întru Fiinţă", C. Noica), transformând complet scara valorică la care trebuie să se raporteze omul. Astfel, printr-un demers de reliefare a conţinutului teologic al existenţei umanului în planul creator divin extern, se estompează aspectul caduc al existenţei plafonate şi se reorientează fiinţa spre un plan dimensional transcendent fecund, spre Dumnezeu Creatorul-Adevărata Existenţă.

Autor: V. Stănescu

duminică, 13 mai 2012

Iubirea va salva lumea...

„Preaiubiţilor, să ne iubim unii pe alţii, pentru că dragostea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi îl cunoaşte pe Dumnezeu” (1In 4, 7)

            Interesante lecturile biblice din această duminică! Mă miră mai ales faptul că Isus, în vederea cunoașterii lui Dumnezeu, nu ne spune că este nevoie să ne rugăm, să medităm cuvântul său, ci să ne iubim. Nici un text biblic, și nici un autor biblic nu vorbește despre iubire mai mult, mai profund și mai frumos decât apostolul Ioan, ucenicul iubit al Mântuitorului. Așadar, cheia și lăcata cunoașterii lui Dumnezeu, instrumentul predilect al lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră este iubirea. Geaba te rogi dacă nu iubești, geaba citești cuvântul lui Dumnezeu dacă nu iubești, fără iubire totul este în zadar. De aceea bine spune Sf. Paul, un alt îndrăgostit de Dumnezeu, ba chiar împătimit: „Şi eu vă voi arăta o cale şi mai minunată. Dacă aş vorbi limbile oamenilor şi ale îngerilor, dar nu aş avea iubire, aş deveni o aramă sunătoare sau un chimval zăngănitor. Şi dacă aş avea darul profeţiei, şi dacă aş cunoaşte toate misterele şi toată ştiinţa, şi dacă aş avea toată credinţa aşa încât să mut munţii, dacă n-aş avea iubire, n-aş fi nimic. Şi dacă toată averea mea aş da-o ca hrană săracilor, şi dacă mi-aş da trupul ca să fie ars, dar n-aş avea iubire, nu mi-ar folosi la nimic. Iubirea este îndelung răbdătoare, iubirea este binevoitoare, nu este invidioasă, iubirea nu se laudă, nu se mândreşte. Ea nu se poartă necuviincios, nu caută ale sale, nu se mânie, nu ţine cont de răul [primit]. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suportă, toate le crede, toate le speră, toate le îndură. Iubirea nu încetează niciodată. Profeţiile vor dispărea, limbile vor înceta. Ştiinţa se va sfârşi. Căci noi cunoaştem în parte şi profetizăm în parte, însă când va veni ceea ce este desăvârşit, ceea ce este în parte va dispărea. Când eram copil, vorbeam ca un copil, gândeam ca un copil, judecam ca un copil. Când am devenit matur, m-am lăsat de cele copilăreşti. Căci acum vedem ca în oglindă, neclar, dar atunci [vom vedea] faţă în faţă. Acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin. Iar acum rămân acestea trei: credinţa, speranţa şi iubirea. Dar mai mare decât toate acestea este iubirea” (1Cor 13, 1-13).
Sacramentul iubirii, cale în vederea cunoașterii lui Dumnezeu, cale spre mântuire! Sacramentul iubirii turnat în inima fiecărui om, la îndemâna tuturor, niciodată limitat, pentru că iubirea nu are măsură, exigent cu cei care-l îmbrățișează, jug greu dar dulce și ușor pentru cei care-l pun în practică, miezul credinței creștine și al oricărei virtuți, locașul și îmbrăcămintea inimii, niciodată steril sau cu rod puțin...


Viața după moarte

Există o oarecare obiecţie [la ideea vieţii de după moarte] căreia nu ar trebui să i se dea prea mare importanţă, dar care cântăreşte mult în imaginaţia oamenilor deoarece îşi are originile chiar în imaginaţie. Cel mai simplu exemplu este cel al sloganelor potrivit cărora hainele albe, cununile aurite şi ramurile de palmieri nu alcătuiesc o perspectivă atrăgătoare; şi “dacă aşa arată raiul”, nu ne dorim să ajungem acolo. Numai celor leneşi sau foarte obosiţi le place “pacea”, adică “inerţia”. Sau că nimeni nu ar putea să îşi petreacă eternitatea lăudându-l pe Dumnezeu. Acestea implică nu doar o confuzie de gândire care sugerează că ceea ce ne place acum sunt efortul, lupta, creşterea ca atare şi nu doar victoria, sau cel puţin expresia puterii, şi anume a personalităţii şi a vieţii implicate în fiecare moment al acestora; ci şi o reflecţie similară asupra vieţii viitoare, cu ajutorul imaginaţiei, asupra lucrurilor cu care suntem obişnuiţi în această viaţă. Ne-o imaginăm cuprinzând varianta sublimă, purificată a ceea ce considerăm a fi aici un comportament bun; ne imaginăm raiul ca fiind forma supremă a mersului la biserică şi lauda neîncetată a lui Dumnezeu, şi în cele din urmă, recitarea unei psaltiri interminabile…

Iadul este nedrept?

Instinctul modern se retrage mai puţin din faţa fericirii închipuite a raiului decât din faţa scenelor în flăcări ale iadului… Ceea ce resping oamenii este ideea generală a unei pedepse atât de înspăimântătoare şi care trebuie considerată “eternă”. Revolta împotriva dogmei catolice din care au ieşit sectele protestante includea şi negarea plină de dispreţ a purgatoriului, dar insista cu tărie asupra iadului; în prezent, cei care mai cred în suferinţa de după moarte insistă că aceasta trebuie să ţină doar de purgatoriu şi că nu vor să audă nimic despre iad. Iar fundamentul lor este moral, implicând întregul caracter al vieţii umane, pe de-o parte, şi concepţia noastră despre Dumnezeu, pe de altă parte; nu există nimic în umanitate, vor susţine ei, cu care iadul să poată fi proporţional: pedeapsa care nu vindecă este imorală; dreptatea lui Dumnezeu, care nu este mai mică decât mila Lui, şi puterea Lui, care este egală cu iubirea Lui, sunt ofensate dacă considerăm că El creează sau permite “iadul”. Gândirea modernă nu este prima care a simţit în mod chinuitor această problemă.
“Ei bine, prin urmare oricât de mare ar fi un păcătos, nu merită aşa ceva. El nu ştie ce face: este prea slab pentru a scoate la iveală binele pe care îl cunoaşte; în lume nu există suficient rău pentru a garanta iadul. Prin urmare, Dumnezeu nu poate fi drept şi să îl trimită pe un om acolo; El nu poate fi puternic şi înţelept dacă nu reuşeşte să inventeze, şi neglijează să creeze o lume în care nimic să nu facă iadul posibil; nu poate fi milostiv dacă îi pedepseşte pe toţi din ‘răzbunare’; nu poate fi iubitor dacă poate suporta, în fericirea Sa eternă, cunoştinţa faptului că sufletele sunt condamnate; nu poate fi deloc Dumnezeu dacă creează astfel o lume, dar nu reuşeşte să o facă un ‘succes’. Chiar şi pierderea unui singur suflet este eşec”.
Aceasta este acuzaţia gravă şi cumulativă împotriva unui Dumnezeu care trimite un suflet în iad. Trebuie să afirmăm mai întâi faptul că nu este revelat numărul sau proporţia sufletelor care sunt pierdute. Majoritatea catolicilor ar spune că se ştie că Iuda este pierdut; totuşi, pentru rasa umană nu se cunosc numere sau proporţii. Ştim însă că există îngeri “pierduţi”; şi dacă chiar şi un singur “suflet” ar fi pierdut, problema rămâne. Perspectiva noastră se poate modifica, dar faptul rămâne.

Speranţă pentru păcătoşi

Este clar apoi că dogma catolică implică de asemenea faptul că dacă un om este condamnat, el merită să fie astfel. Dacă noi putem găsi motive pentru milostenie – care sunt motive adevărate şi nu scuze incorecte -, Dumnezeu vede mult mai multe. “Slăbiciunea” poate justifica păcatele făcute din pasiune; mândria şi ignoranţa le fac posibile. Dar să nu spunem vreodată că omul nu poate fi niciodată mai bun decât este sau că nu poate şti mai mult decât ştie. Rămâne o anumită culpabilitate. Dar este suficientă pentru a fi condamnat? Este incurabilă? Ei bine, pentru tot ceea ce nu este suficient pentru condamnarea veşnică, care trebuie doar îndreptat, există purgatoriul.
Păcatul poate fi diferit de ceea ce pare, iar scuza lui, dacă există vreuna, este acolo unde nu o căutăm. Capacitatea de a face binele – probabil un bine mare – poate să existe în continuare. Acest lucru se înţelege mai uşor la cei care par a fi desfrânaţi în mod iremediabil. Puterea de a venera adevărata frumuseţe, capacitatea pentru dragostea adevărată există acolo, sau poate exista, şi totuşi personalitatea învolburată este deviată şi azvârlită de idolul plăcerii. Şi probabil printr-o mică schimbare a direcţiei, acest sine deviat poate fi redirecţionat către adevăr, iar sufletul poate fi salvat; pentru că în tot acest timp, omul căuta, în caricatura distorsionată, frumuseţea pură pe care o dorea cu adevărat. Dacă noi putem intui acest fapt, cu atât mai mult Dumnezeu poate fi conştient de el; şi apare foarte clar că dacă Dumnezeu poate pronunţa după dreptate o sentinţă asupra unui suflet, noi nu putem.

Convertiri pe patul de moarte

Cei care îşi bat joc de convertirile pe patul de moarte nu cunosc natura omului şi nici pe cea a lui Dumnezeu, considerând că aceste convertiri ar fi nesincere. Cine ştie ce modificări uluitoare ale personalităţii se pot petrece în acel moment unic, şi în profunzimile sinelui – chiar, ar putea spune cineva, trebuie să se petreacă în sufletul desprins de trup, sau să aibă şansa să se petreacă? Sunt nebuni cei care dispreţuiesc efortul plin de grijă al Bisericii şi administrarea Sacramentelor chiar şi celor care par inconştienţi, sau chiar şi păcătosului împietrit, dacă ar exista vreun semn că acesta îşi doreşte să primească efectele lor. Am putea presupune de asemenea că în sufletul interior se petrece acea recunoaştere şi îmbrăţişare divină misterioasă, care nu se poate exprima prin nici un simptom exterior.
Trebuie să ne amintim apoi faptul că iertarea păcatelor este un articol din Crezul nostru. Aici nu intervine o condamnare arbitrară la mijlocul vieţii; nici o serie fatală mecanicistă; nici măcar karma. Există un singur suicid complet şi ireversibil al sufletului: actul de a muri cu dorinţa de rebeliune împotriva lui Dumnezeu. Am spus deja că sufletul are un apetit pentru infinit; şi totuşi, sufletul nu este infinit. Ne putem imagina că sufletul se poate revărsa într-un act de cunoaştere, pe care nu îl mai poate face; a devenit cunoaşterea sa; este actul său propriu; timpul nu mai există pentru el. Astfel, ne putem imagina şi faptul că un suflet poate obosi într-un act de dorinţă: el s-a exprimat complet în alegerea pe care a făcut-o; astfel, aceasta este dorinţa; sufletul se poate face pe sine ceea ce este opus lui Dumnezeu. Acel act gigantic se poate produce într-adevăr; este un sine rău; el este propriul său iad.
Aceasta ne poartă însă dincolo de aspectul juridic al problemei pe care se bazează aceste dificultăţi “morale”. Dar dacă un om se trezeşte “în iad”, el singur s-a trimis acolo. Nici o predestinare calvinistă nu ne trimite. “Aceasta este dorinţa lui Dumnezeu, sfinţirea voastră. Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să fie salvaţi”. Iar în ceea ce îl priveşte pe Dumnezeu, trebuie să ne reamintim că în El toate sunt una – mila, dreptatea, puterea, iubirea. Numai intelectul nostru limitat, non-exhaustiv şi analizator fixează aceste “atribute” ca şi cum ar fi unul împotriva celuilalt. El nu îşi poate învinge mila prin justiţie, nici justiţia prin milă; ambele sunt ştiinţă: în toate El este adevărat cu sine însuşi; acţiunea Lui este Sinele Său; El singur este în sens deplin, Sinele Său. Nu este posibilă nicio deviere de la adevăr fără a înceta să mai fie Dumnezeu. Acest fapt îl ştim fără îndoială. Conform aspectului moral, ceea ce ştim judecăm; iar în verdictele oamenilor este loc pentru aproape toate erorile.

Trebuie să fim liberi să greşim

Aşa cum am afirmat, miezul acestei probleme, cu excepţia aspectului eternităţii este altul şi coincide cu “dificultatea” mult mai largă a răului. Şi totuşi, putem sugera următoarele: trebuie să afirmăm că Dumnezeu ar fi putut să creeze o lume unde nu exista nici o ispită, sau unde sufletele ar fi atât de inundate cu “har” încât nu cedează niciodată ispitei. De fapt, în rai, îngerii şi sufletele salvate sunt libere, şi astfel “nu pot” păcătui. Dacă oamenii ar şti că, indiferent cât de slabi ar fi, ar putea câştiga, cu un ajutor relativ coercitiv, atunci toată elasticitatea şi motorul acţiunii ar dispărea pentru mulţi, dacă nu chiar pentru toţi.
Pereţii Oraşului lui Dumnezeu sunt înalţi, iar şanţul este adânc. Şi cu toate acestea, noi cerem să îl escaladăm, şi am fi jigniţi dacă ni s-ar oferi o macara. “Ştiu că pot aluneca; pot chiar încerca să fac o scufundare… şi totuşi niciodată nu voi renunţa să ajung sus pe parapet…” Trebuie să am libertatea de a greşi. Cu siguranţă că vor fi ore în care mă voi simţi atât de obosit sau atât de păcătos încât îl voi striga pe Dumnezeu să mă salveze în ciuda sinelui meu. Strig şi eu împreună cu Sf. Augustin, care a pătruns cel mai bine lipsurile naturii umane, ale sale: “Nostras etiam rebelles ad te compelle voluntates” – “Chiar şi atunci când dorinţele noastre sunt rebele, Doamne, dorinţele noastre către tine ne obligă.” Dar noi vom fi ales acea violenţă necoercitivă. Noi încă mergem pe cel mai mic efort posibil.

O problemă falsă

Există acolo, nu aici, o “problemă falsă”? Adică, una de a cărei rezolvare ar depinde cunoştinţele noastre asupra a două fapte pe care noi le cunoaştem doar în parte. Dacă încercăm să le “reconciliem”, am putea folosi în acel scop exact acele părţi în care nu rezidă elementul de reconciliere. Orice reconciliere efectuată astfel ar fi în mod obligatoriu iluzorie şi falsă. Acum, această problemă conform căreia Dumnezeu a creat o astfel de lume “în ciuda” faptului că ştia că omul ar putea să îşi folosească incorect în această lume oportunităţile şi natura sa, se referă la două libertăţi şi la interacţiunea lor: libertatea noastră şi cea a lui Dumnezeu. Dar nici măcar libertatea noastră nu putem să o analizăm cu adevărat. Din această libertate avem o intuiţie directă care este principială şi nu poate fi lăsată deoparte. Dacă o negăm, orice pas înainte în viaţă neagă propria negare. Dar ocoleşte analiza corespunzătoare. Cu atât mai puţin poate fi libertatea lui Dumnezeu percepută de intelectul uman.
În libertatea noastră ne asemănăm cel mai mult cu Dumnezeu; şi continuăm – paradox derutant – să semănăm tocmai când şi pentru că îl negăm în mod liber. Şi astfel libertatea noastră umană este destul de misterioasă; şi la fel, libertatea divină, un mister total. Este falsă problema care apare dintr-o contradicţie între doi termeni pe care nu îi înţelegem pe deplin. Prin urmare, se poate spune că Dumnezeu respectă atât de mult acest fapt transcendent al libertăţii, chiar şi această libertate a noastră, participată, încât stima Lui pentru ea întrece (ca să o exprimăm în termeni umani) chiar şi dorinţa Lui pentru fericirea noastră, şi astfel, chiar şi o lume în care libertatea a fost folosită incorectă nu este un eşec.

Râvnesc după viaţa abundentă

O altă problemă morală mai puţin spinoasă înainte de a trece mai departe. “Raiul în sine este imoral”. A face binele de dragul recompensei este greşit. Nu. Este un nonsens. Binele trebuie răsplătit. Efortul implică viaţa şi creează pretenţia pentru mai multă viaţă. Această creştere de viaţă este un efort – putem spune, necesar – ce merită recompensa: dacă acţionez în mod corect, exist mai bine şi am o capacitate mai mare de a face binele. Astfel, binele ar trebui să vină la mine. Altfel, apare disproporţia. Prin urmare, ar trebui să îmi doresc aceasta: să doresc mai multă viaţă; să o dobândesc; să îmi displacă nedreptatea care o refuză. Astfel, societatea însăşi se dezvoltă. Prin urmare, am dreptate să acţionez în mod pozitiv, în acest scop.
Dar, la fel, pot acţiona şi în mod dezinteresat; să fac ceea ce îmi aduce o recompensă, dar totuşi nu pentru aceasta; regretând recompensa pentru că ar putea degrada “intenţia pură”; totuşi, nu cumva să se creadă că am muncit numai pentru “plată”. Aceste motive nu trebuie să nege răsplata. Pot acţiona pentru un părinte sau un prieten doar de dragul lor, indignat, derutat, dacă se menţionează “răsplata”. Şi totuşi, dragostea reciprocă, cel puţin, este aşteptată. Chiar dacă aleg să acţionez, să servesc, să iubesc în secret, tot se ajunge la ceva bun. Eu sunt mai bun: eu sunt mai “om”. Sporirea vieţii mele, necerută, necăutată, s-a împlinit. (Aşa că nu trebuie să acţionez cu plăcere şi nici nu pot să o subordonez; dar fiecare sporire a bunăstării participă la “plăcerea” sa şi aş putea îndepărta aceasta doar distrugând viaţa.) Dar atunci când rezultatul acţiunilor mele bune este sporirea participării mele la viaţa lui Dumnezeu, aş putea acţiona oricât de dezinteresat doresc dar nu pot regreta sau refuza rezultatul şi de fapt trebuie să îl caut, deoarece este chiar viaţa.
Cristos a venit ca să dea acea “viaţă mai abundentă” după care eu râvnesc din instinct. Dorinţa mea este să împlinesc dorinţa Lui: iar dorinţa Lui este mântuirea mea. Adevăratul meu sine este sinele meu salvat: eu sunt raiul meu. Aroganţă suicidală să respingi asta; futilitate, să o ocoleşti; adevărată realizare a sinelui datorită adevăratei tradiţii a sinelui; împlinire, datorită sacrificiului; renunţarea este o funcţie a dorinţei. Eu vreau sa îl iubesc pe Dumnezeu: prin urmare, să fiu unit cu El; prin urmare “să ajung în rai”. Înspre acest rai se îndreaptă catolicul, prin el care este atât ţintă cât şi calea, şi în acelaşi timp este viaţa.

Autor: C. C. Martindale SJ
Traducere: Renata Oana
Sursa: This Rock, martie 2007