Viața după moarte

Există o oarecare obiecţie [la ideea vieţii de după moarte] căreia nu ar trebui să i se dea prea mare importanţă, dar care cântăreşte mult în imaginaţia oamenilor deoarece îşi are originile chiar în imaginaţie. Cel mai simplu exemplu este cel al sloganelor potrivit cărora hainele albe, cununile aurite şi ramurile de palmieri nu alcătuiesc o perspectivă atrăgătoare; şi “dacă aşa arată raiul”, nu ne dorim să ajungem acolo. Numai celor leneşi sau foarte obosiţi le place “pacea”, adică “inerţia”. Sau că nimeni nu ar putea să îşi petreacă eternitatea lăudându-l pe Dumnezeu. Acestea implică nu doar o confuzie de gândire care sugerează că ceea ce ne place acum sunt efortul, lupta, creşterea ca atare şi nu doar victoria, sau cel puţin expresia puterii, şi anume a personalităţii şi a vieţii implicate în fiecare moment al acestora; ci şi o reflecţie similară asupra vieţii viitoare, cu ajutorul imaginaţiei, asupra lucrurilor cu care suntem obişnuiţi în această viaţă. Ne-o imaginăm cuprinzând varianta sublimă, purificată a ceea ce considerăm a fi aici un comportament bun; ne imaginăm raiul ca fiind forma supremă a mersului la biserică şi lauda neîncetată a lui Dumnezeu, şi în cele din urmă, recitarea unei psaltiri interminabile…

Iadul este nedrept?

Instinctul modern se retrage mai puţin din faţa fericirii închipuite a raiului decât din faţa scenelor în flăcări ale iadului… Ceea ce resping oamenii este ideea generală a unei pedepse atât de înspăimântătoare şi care trebuie considerată “eternă”. Revolta împotriva dogmei catolice din care au ieşit sectele protestante includea şi negarea plină de dispreţ a purgatoriului, dar insista cu tărie asupra iadului; în prezent, cei care mai cred în suferinţa de după moarte insistă că aceasta trebuie să ţină doar de purgatoriu şi că nu vor să audă nimic despre iad. Iar fundamentul lor este moral, implicând întregul caracter al vieţii umane, pe de-o parte, şi concepţia noastră despre Dumnezeu, pe de altă parte; nu există nimic în umanitate, vor susţine ei, cu care iadul să poată fi proporţional: pedeapsa care nu vindecă este imorală; dreptatea lui Dumnezeu, care nu este mai mică decât mila Lui, şi puterea Lui, care este egală cu iubirea Lui, sunt ofensate dacă considerăm că El creează sau permite “iadul”. Gândirea modernă nu este prima care a simţit în mod chinuitor această problemă.

“Ei bine, prin urmare oricât de mare ar fi un păcătos, nu merită aşa ceva. El nu ştie ce face: este prea slab pentru a scoate la iveală binele pe care îl cunoaşte; în lume nu există suficient rău pentru a garanta iadul. Prin urmare, Dumnezeu nu poate fi drept şi să îl trimită pe un om acolo; El nu poate fi puternic şi înţelept dacă nu reuşeşte să inventeze, şi neglijează să creeze o lume în care nimic să nu facă iadul posibil; nu poate fi milostiv dacă îi pedepseşte pe toţi din ‘răzbunare’; nu poate fi iubitor dacă poate suporta, în fericirea Sa eternă, cunoştinţa faptului că sufletele sunt condamnate; nu poate fi deloc Dumnezeu dacă creează astfel o lume, dar nu reuşeşte să o facă un ‘succes’. Chiar şi pierderea unui singur suflet este eşec”.

Aceasta este acuzaţia gravă şi cumulativă împotriva unui Dumnezeu care trimite un suflet în iad. Trebuie să afirmăm mai întâi faptul că nu este revelat numărul sau proporţia sufletelor care sunt pierdute. Majoritatea catolicilor ar spune că se ştie că Iuda este pierdut; totuşi, pentru rasa umană nu se cunosc numere sau proporţii. Ştim însă că există îngeri “pierduţi”; şi dacă chiar şi un singur “suflet” ar fi pierdut, problema rămâne. Perspectiva noastră se poate modifica, dar faptul rămâne.

Speranţă pentru păcătoşi

Este clar apoi că dogma catolică implică de asemenea faptul că dacă un om este condamnat, el merită să fie astfel. Dacă noi putem găsi motive pentru milostenie – care sunt motive adevărate şi nu scuze incorecte -, Dumnezeu vede mult mai multe. “Slăbiciunea” poate justifica păcatele făcute din pasiune; mândria şi ignoranţa le fac posibile. Dar să nu spunem vreodată că omul nu poate fi niciodată mai bun decât este sau că nu poate şti mai mult decât ştie. Rămâne o anumită culpabilitate. Dar este suficientă pentru a fi condamnat? Este incurabilă? Ei bine, pentru tot ceea ce nu este suficient pentru condamnarea veşnică, care trebuie doar îndreptat, există purgatoriul.

Păcatul poate fi diferit de ceea ce pare, iar scuza lui, dacă există vreuna, este acolo unde nu o căutăm. Capacitatea de a face binele – probabil un bine mare – poate să existe în continuare. Acest lucru se înţelege mai uşor la cei care par a fi desfrânaţi în mod iremediabil. Puterea de a venera adevărata frumuseţe, capacitatea pentru dragostea adevărată există acolo, sau poate exista, şi totuşi personalitatea învolburată este deviată şi azvârlită de idolul plăcerii. Şi probabil printr-o mică schimbare a direcţiei, acest sine deviat poate fi redirecţionat către adevăr, iar sufletul poate fi salvat; pentru că în tot acest timp, omul căuta, în caricatura distorsionată, frumuseţea pură pe care o dorea cu adevărat. Dacă noi putem intui acest fapt, cu atât mai mult Dumnezeu poate fi conştient de el; şi apare foarte clar că dacă Dumnezeu poate pronunţa după dreptate o sentinţă asupra unui suflet, noi nu putem.

Convertiri pe patul de moarte

Cei care îşi bat joc de convertirile pe patul de moarte nu cunosc natura omului şi nici pe cea a lui Dumnezeu, considerând că aceste convertiri ar fi nesincere. Cine ştie ce modificări uluitoare ale personalităţii se pot petrece în acel moment unic, şi în profunzimile sinelui – chiar, ar putea spune cineva, trebuie să se petreacă în sufletul desprins de trup, sau să aibă şansa să se petreacă? Sunt nebuni cei care dispreţuiesc efortul plin de grijă al Bisericii şi administrarea Sacramentelor chiar şi celor care par inconştienţi, sau chiar şi păcătosului împietrit, dacă ar exista vreun semn că acesta îşi doreşte să primească efectele lor. Am putea presupune de asemenea că în sufletul interior se petrece acea recunoaştere şi îmbrăţişare divină misterioasă, care nu se poate exprima prin nici un simptom exterior.

Trebuie să ne amintim apoi faptul că iertarea păcatelor este un articol din Crezul nostru. Aici nu intervine o condamnare arbitrară la mijlocul vieţii; nici o serie fatală mecanicistă; nici măcar karma. Există un singur suicid complet şi ireversibil al sufletului: actul de a muri cu dorinţa de rebeliune împotriva lui Dumnezeu. Am spus deja că sufletul are un apetit pentru infinit; şi totuşi, sufletul nu este infinit. Ne putem imagina că sufletul se poate revărsa într-un act de cunoaştere, pe care nu îl mai poate face; a devenit cunoaşterea sa; este actul său propriu; timpul nu mai există pentru el. Astfel, ne putem imagina şi faptul că un suflet poate obosi într-un act de dorinţă: el s-a exprimat complet în alegerea pe care a făcut-o; astfel, aceasta este dorinţa; sufletul se poate face pe sine ceea ce este opus lui Dumnezeu. Acel act gigantic se poate produce într-adevăr; este un sine rău; el este propriul său iad.

Aceasta ne poartă însă dincolo de aspectul juridic al problemei pe care se bazează aceste dificultăţi “morale”. Dar dacă un om se trezeşte “în iad”, el singur s-a trimis acolo. Nici o predestinare calvinistă nu ne trimite. “Aceasta este dorinţa lui Dumnezeu, sfinţirea voastră. Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să fie salvaţi”. Iar în ceea ce îl priveşte pe Dumnezeu, trebuie să ne reamintim că în El toate sunt una – mila, dreptatea, puterea, iubirea. Numai intelectul nostru limitat, non-exhaustiv şi analizator fixează aceste “atribute” ca şi cum ar fi unul împotriva celuilalt. El nu îşi poate învinge mila prin justiţie, nici justiţia prin milă; ambele sunt ştiinţă: în toate El este adevărat cu sine însuşi; acţiunea Lui este Sinele Său; El singur este în sens deplin, Sinele Său. Nu este posibilă nicio deviere de la adevăr fără a înceta să mai fie Dumnezeu. Acest fapt îl ştim fără îndoială. Conform aspectului moral, ceea ce ştim judecăm; iar în verdictele oamenilor este loc pentru aproape toate erorile.

Trebuie să fim liberi să greşim

Aşa cum am afirmat, miezul acestei probleme, cu excepţia aspectului eternităţii este altul şi coincide cu “dificultatea” mult mai largă a răului. Şi totuşi, putem sugera următoarele: trebuie să afirmăm că Dumnezeu ar fi putut să creeze o lume unde nu exista nici o ispită, sau unde sufletele ar fi atât de inundate cu “har” încât nu cedează niciodată ispitei. De fapt, în rai, îngerii şi sufletele salvate sunt libere, şi astfel “nu pot” păcătui. Dacă oamenii ar şti că, indiferent cât de slabi ar fi, ar putea câştiga, cu un ajutor relativ coercitiv, atunci toată elasticitatea şi motorul acţiunii ar dispărea pentru mulţi, dacă nu chiar pentru toţi.

Pereţii Oraşului lui Dumnezeu sunt înalţi, iar şanţul este adânc. Şi cu toate acestea, noi cerem să îl escaladăm, şi am fi jigniţi dacă ni s-ar oferi o macara. “Ştiu că pot aluneca; pot chiar încerca să fac o scufundare… şi totuşi niciodată nu voi renunţa să ajung sus pe parapet…” Trebuie să am libertatea de a greşi. Cu siguranţă că vor fi ore în care mă voi simţi atât de obosit sau atât de păcătos încât îl voi striga pe Dumnezeu să mă salveze în ciuda sinelui meu. Strig şi eu împreună cu Sf. Augustin, care a pătruns cel mai bine lipsurile naturii umane, ale sale: “Nostras etiam rebelles ad te compelle voluntates” – “Chiar şi atunci când dorinţele noastre sunt rebele, Doamne, dorinţele noastre către tine ne obligă.” Dar noi vom fi ales acea violenţă necoercitivă. Noi încă mergem pe cel mai mic efort posibil.

O problemă falsă

Există acolo, nu aici, o “problemă falsă”? Adică, una de a cărei rezolvare ar depinde cunoştinţele noastre asupra a două fapte pe care noi le cunoaştem doar în parte. Dacă încercăm să le “reconciliem”, am putea folosi în acel scop exact acele părţi în care nu rezidă elementul de reconciliere. Orice reconciliere efectuată astfel ar fi în mod obligatoriu iluzorie şi falsă. Acum, această problemă conform căreia Dumnezeu a creat o astfel de lume “în ciuda” faptului că ştia că omul ar putea să îşi folosească incorect în această lume oportunităţile şi natura sa, se referă la două libertăţi şi la interacţiunea lor: libertatea noastră şi cea a lui Dumnezeu. Dar nici măcar libertatea noastră nu putem să o analizăm cu adevărat. Din această libertate avem o intuiţie directă care este principială şi nu poate fi lăsată deoparte. Dacă o negăm, orice pas înainte în viaţă neagă propria negare. Dar ocoleşte analiza corespunzătoare. Cu atât mai puţin poate fi libertatea lui Dumnezeu percepută de intelectul uman.

În libertatea noastră ne asemănăm cel mai mult cu Dumnezeu; şi continuăm – paradox derutant – să semănăm tocmai când şi pentru că îl negăm în mod liber. Şi astfel libertatea noastră umană este destul de misterioasă; şi la fel, libertatea divină, un mister total. Este falsă problema care apare dintr-o contradicţie între doi termeni pe care nu îi înţelegem pe deplin. Prin urmare, se poate spune că Dumnezeu respectă atât de mult acest fapt transcendent al libertăţii, chiar şi această libertate a noastră, participată, încât stima Lui pentru ea întrece (ca să o exprimăm în termeni umani) chiar şi dorinţa Lui pentru fericirea noastră, şi astfel, chiar şi o lume în care libertatea a fost folosită incorectă nu este un eşec.

Râvnesc după viaţa abundentă

O altă problemă morală mai puţin spinoasă înainte de a trece mai departe. “Raiul în sine este imoral”. A face binele de dragul recompensei este greşit. Nu. Este un nonsens. Binele trebuie răsplătit. Efortul implică viaţa şi creează pretenţia pentru mai multă viaţă. Această creştere de viaţă este un efort – putem spune, necesar – ce merită recompensa: dacă acţionez în mod corect, exist mai bine şi am o capacitate mai mare de a face binele. Astfel, binele ar trebui să vină la mine. Altfel, apare disproporţia. Prin urmare, ar trebui să îmi doresc aceasta: să doresc mai multă viaţă; să o dobândesc; să îmi displacă nedreptatea care o refuză. Astfel, societatea însăşi se dezvoltă. Prin urmare, am dreptate să acţionez în mod pozitiv, în acest scop.

Dar, la fel, pot acţiona şi în mod dezinteresat; să fac ceea ce îmi aduce o recompensă, dar totuşi nu pentru aceasta; regretând recompensa pentru că ar putea degrada “intenţia pură”; totuşi, nu cumva să se creadă că am muncit numai pentru “plată”. Aceste motive nu trebuie să nege răsplata. Pot acţiona pentru un părinte sau un prieten doar de dragul lor, indignat, derutat, dacă se menţionează “răsplata”. Şi totuşi, dragostea reciprocă, cel puţin, este aşteptată. Chiar dacă aleg să acţionez, să servesc, să iubesc în secret, tot se ajunge la ceva bun. Eu sunt mai bun: eu sunt mai “om”. Sporirea vieţii mele, necerută, necăutată, s-a împlinit. (Aşa că nu trebuie să acţionez cu plăcere şi nici nu pot să o subordonez; dar fiecare sporire a bunăstării participă la “plăcerea” sa şi aş putea îndepărta aceasta doar distrugând viaţa.) Dar atunci când rezultatul acţiunilor mele bune este sporirea participării mele la viaţa lui Dumnezeu, aş putea acţiona oricât de dezinteresat doresc dar nu pot regreta sau refuza rezultatul şi de fapt trebuie să îl caut, deoarece este chiar viaţa.

Cristos a venit ca să dea acea “viaţă mai abundentă” după care eu râvnesc din instinct. Dorinţa mea este să împlinesc dorinţa Lui: iar dorinţa Lui este mântuirea mea. Adevăratul meu sine este sinele meu salvat: eu sunt raiul meu. Aroganţă suicidală să respingi asta; futilitate, să o ocoleşti; adevărată realizare a sinelui datorită adevăratei tradiţii a sinelui; împlinire, datorită sacrificiului; renunţarea este o funcţie a dorinţei. Eu vreau sa îl iubesc pe Dumnezeu: prin urmare, să fiu unit cu El; prin urmare “să ajung în rai”. Înspre acest rai se îndreaptă catolicul, prin el care este atât ţintă cât şi calea, şi în acelaşi timp este viaţa.

Autor: C. C. Martindale SJ
Traducere: Renata Oana
Sursa: This Rock, martie 2007