sâmbătă, 3 martie 2012

Incredulitatea ca întuneric (IV)


            Credinciosul poate să se găsească uneori într-o situație de necredință, de lipsă de adeziune, pentru că Dumnezeul pe care ar vrea să se încreadă se retrage, își ascunde chipul, devine mut și se învăluie în tenebre[1]. În acele momente, în locul credinței se află obscuritatea și confuzia în cel credincios, și există absența lui Dumnezeu în loc de prezența lui, mutism în loc de cuvânt, și tăcere a lui Dumnezeu. Aproape o treime din psalmi conțin lamentațiuni față de Dumnezeul ascuns, aparent absent, un Dumnezeu inert și mut, și de multe ori în Scripturi sunt creionate astfel de situații de obscuritate; și totuși, discreția e mare… Înțelegem numai că Dumnezeu poate precipita un om care i s-a încredințat numai Lui într-un asemenea abis de răutate, de suferință și de tenebră, că promisiunile lui Dumnezeu sunt reduse la tăcere, ba chiar pot să accentueze durerea acestui om înțepând trupul lui cu sulița îndoielii și a sincerității credinței lui.

            Există diferite situații de „noapte” în Biblie. Într-adevăr, stă scris că, după revelația lui Dumnezeu în tufișul arzând „îngerul Domnului a mers în întâlnirea lui Moise și a căutat să-l omoare”, și stă scris că Isus, după o agonie plină de neliniște a murit pe cruce cu un mare strigăt nearticulat, după ce a exclamat cu voce tare: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” (Mc 15, 34). Isus este abandonat de Dumnezeu, blestemat de Dumnezeu și de oameni, într-o nuditate care dă mărturie despre calitatea lui de anáthema, se află în afara cetății sfinte, atârnând de un lemn, într-o situație de antisacrificiu prin excelență, este învăluit în infamie, și moare, așa cum spune Scrisoarea către Evrei, chorís theoû, „fără Dumnezeu” (Ev 2, 9: lecțiune transmisă de unele codice și de diferiți Părinți ai Bisericii).

            Aici nu este vorba numai de tăcerea lui Dumnezeu, dar mai este prezent și abandonul și mutismul, există un hiat deschis între Tatăl și Fiul, există unul care atârnă pe lemn; și iată că un om, unul provenind dintre neamuri, se face ecou al acelui strigăt al lui Isus și declară: „Acesta era cu adevărat Fiul lui Dumnezeu!” (Mc 15, 39), văzând tocmai în acea tenebră legătura lui Isus cu Dumnezeu. Și Dumnezeu unde era? Era acolo unde Isus murea…

            Scripturile sunt discrete asupra acestei teme, dar putem să amintim că între sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea, o vreme în care mulți creștini erau ispitiți să etaleze un Dumnezeu împotriva oamenilor, mărturisindu-l fără ezitare de partea lor, Sf. Tereza din Lisieux suferă absența lui Dumnezeu, anticipând anxietatea unei umanități fără credință și fără Dumnezeu. Dacă are o dorință, aceasta este cea de a se așeza la masa păcătoșilor, sigură că acolo ar fi simțit vecinătatea lui Dumnezeu. Silvan din muntele Athos, un călugăr rus, își trăiește vocația stând în infern fără să dispere și declarând că „până va exista un condamnat în iad, Dumnezeu va fi lângă el”, iar Charles de Foucauld caută în deșert ultimul loc, cel care lui Cristos nu i se va putea fura niciodată. Oameni coborâți în infern, dar oameni care și-au păstrat, ca apele subterane, credința.

            În zilele noastre, în fața prăbușirii multor siguranțe și ideologii, noi creștinii nu suntem chemați să redăm vigoare trâmbițelor lui Iosua, nici nu putem gândi să privim din înălțime Sodoma și Gomora ca și cum ar reprezenta lumea pierdută. Locuim și noi în Ierihon, și locuim în Sodoma și Gomora, iar credința noastră, dar prețios, nu este un soare care creează ziua, ci o lampă care strălucește și pâlpâie în noapte, o flacără mică care arde numai cu ajutorul uleiului iubirii lui Dumnezeu. „Umblăm în lumina credinței și nu a viziunii” (2Cor 5, 7), ne amintește Sf. Paul, dar o credință care cere constant să fie susținută, confirmată, însuflețită de asiduitatea noastră cu Domnul, asiduitate făcută din tăcere, din ascultare, din rugăciune, dacă suntem capabili de toate acestea. Adevărata icoană a celui credincios nu este cea care-l prezintă pe Petru care umblă pe ape spre Isus, dar cea în care Petru stă să se cufunde, strigând către Domnul: „Salvează-mă!”. Iar Domnul îl sprijină.

            Poate cineva se va întreba: dar un religios, un preot poate cunoaște incredulitatea? Spun numai că, nefiind scutit de nimic, acesta cunoaște incredulitatea sub forma idolatriei, cea de a-și face propriile proiecte, cea din a-și face din propria perfecțiune un idol, într-o auto-justificare care pervertește relația cu Domnul și Mântuitorul său, atât sub forma ispitei ateismului, cât și al nimicniciei: amețeala nulității, a întunericului este, probabil, cea mai mare tentație a persoanei consacrate care a ajuns la o anumită maturitate, care a făcut din credință orizontul vieții lui. Da, într-o viață de rugăciune, de slujire a Domnului, de luptă anti-idolatrică cu ajutorul sărăciei, a obedienței, a castității, este posibil să fim tentați de ateism, de nimicnicie… A nu mai crede în nimeni, a nu mai adera la nimeni și a simți, experia, a afirma nimicnicia lucrurilor. Și în viața consacrată, unde se purcede spre o anumită despuiere, spre renunțări succesive, spre a spune „nu-uri” tot mai radicale, se poate ajunge și mai în profunzime și se poate cufunda în oceanul nimicniciei: nimic, nimic, nici măcar Dumnezeu. Este oare o întâmplare că budismul, religie sau cale esențial monastică, este îndreptată spre afirmarea nimicului: „neti, neti”, nici acesta, nici acela?

            Da, călugărul strigă: „ O, noapte, devin-o lumină!”. Tăcerea lui, ascultarea lui, căutarea lui interogativă (Rimbaud o numea „vânătoare spirituală”), umila și curajoasa lui expunere față de ceea ce lumea ignoră despre sine, binele ca răul, rugăciunea lui pentru cei care nu știu acest lucru, nu pot sau nu vor să se roage, sunt, fără îndoială, trăsăturile care-l caracterizează și care marchează solidaritatea lui cu oamenii. Viața consacrată nu este viață de concentrare asupra vreunei idei clare și consolante, ci o viață de luptă interioară în care persoana consacrată este încercată asemenea lui Isus, dar și asemenea fraților lui. Tăcerea, viața simplă, viața comună, solitudinea castității sau a celibatului nu introduc într-o oarecare contemplație, ci în contemplarea crucii, loc în care Dumnezeu și-a arătat gloria iubirii sale, cu prețul pătimirii, suferinței și morții Fiului preaiubit.


[1] Este și cazul așa numitei teologii a absenței lui Dumnezeu, elaborată ținând cont mai ales de evenimentele de la Auschwitz. Elie Wiesel povestește într-una din cărțile lui cum, într-una din zile, datorită faptului că un deținut de la Auschwitz furase ceva, fiind descoperit, acesta a fost condamnat la spânzurătoare. Obligați fiind toți ceilalți deținuți să asiste la moartea acelui om, la un moment dat s-a auzit o voce din mulțime: Unde este Dumnezeu? O altă voce din mulțime i-a răspuns: Este acolo, spânzurat împreună cu acel om!

Incredulitatea ca puțină credință (III)

            Pe lângă incredulitatea ca idolatrie, incredulitatea care se rezolvă în refuz, în inima credinciosului locuiește și incredulitatea ca puțină credință, ca și credință de scurtă durată.

            Creștinul provine dintr-o condiție de lipsă de credință, de apistía și, cu siguranță, credința, acest dar al lui Dumnezeu ce precedă orice adeziune a omului la Dumnezeu, este ca un bob, o sămânță depusă în inima noastră, care trebuie să crească, dar tocmai datorită acestui proces, ea este supusă unei dinamici de creștere totdeauna amenințată.

            Mai ales evanghelia după Matei, care este reticentă asupra temei credinței, pune în evidență oligopistía, puțina credință care caracterizează discipolul lui Isus. În situațiile de pericol, atunci când amenințarea nu poate fi contrastată de forțele umane, atunci când Isus este absent, sau cel puțin nu este perceput ca fiind prezent, atunci când discipolii se simt abandonați, atunci Matei face să iasă la suprafață o credință non facilă, o credință vulnerabilă, care suferă scandal din cauza unui obstacol care face ca aceasta să se împiedice, o credință care nu pare potrivită ceasului, evenimentului. Episodul cu Petru care vrea să umble pe apă este emblematic: a existat o furtună care a pus în pericol barca discipolilor, dar spre sfârșitul nopții, Isus se îndreaptă spre ei umblând pe apă… Discipolii spun: este o fantasmă, și încep a striga de frică. „Dar Isus le-a vorbit îndată: «Curaj! Eu sunt, nu vă temeţi!». Atunci Petru i-a răspuns: «Doamne, dacă eşti tu, porunceşte să vin la tine pe apă». El i-a zis: «Vino!» Coborând din barcă, Petru a început să umble pe apă şi a venit spre Isus. Dar văzând vântul puternic, s-a înspăimântat şi, pentru că a început să se scufunde, a strigat: «Doamne, salvează-mă!» Îndată Isus a întins mâna, l-a apucat şi i-a zis: «Om cu puţină credinţă, [oligopistos ]de ce te-ai îndoit?»” (Mt 14, 27-31). Credința lui Petru este insuficientă, cantitativ este puțină credință, dar este și îndoială („de ce te-ai îndoit?”), care frânge echilibrul credinței lui, este și incredulitate. Acum însă, nu este un simplu caz că tocmai Petru, despre care numai Matei transmite acest episod, a fost ales de Isus ca stâncă a Bisericii Lui, pentru că nu a devenit stâncă datorită solidității credinței lui, dar numai alegerii/elecțiunii Domnului care este totdeauna credincios promisiunii Sale.

            Atunci când Petru avansa decis pe suprafața apei, oligopistía lui era ascunsă; dar în contradicția vântului care suflă, iată îndoiala, iată că oligopistía vine la lumină. Credința este totdeauna puțină în credincios, este totdeauna carentă în toți creștinii – ne face cunoscut Matei – și, de aceea, asupra credinciosului apasă totdeauna urgența de a se deschide față de o credință mai mare. Totuși, credința, chiar dacă este puțină, și cea mai puțină ipotizabilă, chiar dacă redusă la dimensiunile unui bob de muștar, conține totdeauna în sine o putere extraordinară.

            Da, credința noastră a celor credincioși este totdeauna puțină și, chiar și atunci când noi am vrea să o facem să crească, nu ne rămâne altceva de făcut decât să invocăm. Într-adevăr, în noi sălășluiește incomprehensibilul, enigma este caracteristica ființei noastre, și regiuni încă neevanghelizate, abisuri de incredulitate există în profunzimile inimilor noastre. Există în noi zone asupra cărora nu putem face nimic, ape în care ne cufundăm dacă nu-l invocăm pe Cel care poate să ne prindă de mână: Kyrie, sôson! Doamne, mântuiește! Este adevărat, în noi este prezentă oligopistía, dar noi putem striga asemenea apostolilor: „Doamne, mărește-ne credința!” (Lc 17, 5). Există în noi puțină credință, poate chiar și necredință, apistía, dar putem să invocăm: „Eu cred, ajută-mă în necredința mea!” (Mc 9, 24).

vineri, 2 martie 2012

Incredulitatea ca idolatrie (II)

În distanța care-l separă de Dumnezeu și care îi apare intolerabil, omul cedează tentației proximității și își fabrică idolul lui Dumnezeu. Idolul este un dumnezeu absent, un zeu lipsit de Dumnezeu, un dumnezeu la dispoziția mâinilor și a gurii, iar idolatria este totdeauna o substituire a Dumnezeului Altul și Adevărat cu zeul facil și care oferă siguranțe.
            Făcându-și un vițel de aur la poalele Sinaiului, evreii nu voiau nici măcar să-l schimbe pe Dumnezeu, ci să umple cu o imagine vicară (înlocuitoare) imposibilitatea Lui de a fi reprezentat: aceasta este idolatria credincioșilor de ieri și de azi, astfel că Dumnezeul creștinilor poate fi înlocuit cu un idol, chiar dacă aceștia continuă să-l cheme pe nume și să se mândrească că-i aparțin lui Dumnezeu. Experiența religioasă nu este automat experiență de credință, iar multiplicarea gesturilor rituale sau de agregații în numele lui Dumnezeu nu sunt în mod necesar indicii de credință. credinciosul poate crea idoli ca și cel care nu crede, și să-i simtă chiar mai sacri decât cel care nu crede, și aici se află incredulitatea ca lipsă de adeziune, ca neîncredere în Dumnezeul său cel viu și adevărat.

            Atunci când Numele sau imaginea lui Dumnezeu sunt folosite în zadar, sau chiar sunt manipulate și pervertite, atunci când instituția este sustrasă primatului Duhului Sfânt, atunci când legea este dezlegată de îndurare, atunci când divinizează opera mâinilor omului, atunci când Dumnezeul vieții devine complicele oprimării și al violenței, în toate aceste cazuri și altele asemenea nu este prezent Dumnezeu, pentru că El este în altă parte… Nu exista adeziune la Domnul cel viu în acei creștini care au incendiat sinagoga din Calinic (Ambroziu), nici în acei creștini care au masacrat populațiile indios, nici în cei care azi, și în numele confesiunii și poate chiar în numele lui Dumnezeu, masacrează alți oameni. Și din aceste câteva cazuri apare cum problema fundamentală nu este existența lui Dumnezeu, dar prezența lui, și cum discriminanta nu este atât față de ateism cât față de idolatrie. În realitate, creștinilor nu le este cerută afirmarea existenței lui Dumnezeu, ci să răspundă la întrebarea: „Unde este Dumnezeu”, „Cum este Dumnezeu?”, „Cu cine stă Dumnezeu?”, și la întrebarea pe care Teofil din Antiohia o punea creștinilor: „Arată-mi omul tău iar eu ți-l voi arăta pe Dumnezeul tău”.

            În evanghelia după Ioan nu se ignoră cu siguranță incredulitatea păgânilor, și totuși, credința și incredulitatea sunt denunțate ca fiind prezente una lângă cealaltă în inima credincioșilor: după această evanghelie există adevărați necredincioși printre credincioși, și din acest motiv se înregistrează opoziția dintre oamenii religioși și Isus. Iar ceea ce s-a întâmplat în timpul lui Isus amenință și prezentul Bisericii[1]. Adevărații necredincioși se află printre cei care își spun credincioși, între cei ce pretind că-l slujesc pe Dumnezeu, dar, în realitate, sunt preda unei philautía care îi conduce să prefere gloria ce vine de la oameni în locul gloriei lui Dumnezeu (cf. In 5, 44; 12, 43). Incredulitatea acestor credincioși este orbire și surditate  și posedă o dinamică precisă: de la adeziune la refuzul de a crede, de la refuzul de a crede la ostilitatea față de Dumnezeu, cu care au pervertit relația lor.

            Sklerokardía, duritatea inimii care conduce la incredulitate se naște totdeauna dintr-un raport cu Cuvântul lui Dumnezeu simțit ca fiind dur: „este dur/greu acest cuvânt, cine poate să-l înțeleagă” (In 6, 60), ca scandalos. Este scandalul care vine de la Dumnezeu atunci când el surprinde, atunci când El contrazice așteptările omului, chiar și ale celui religios, atunci când Dumnezeu este Dumnezeu, este Kyrios, și nu un simulacru sau o marionetă de Dumnezeu la dispoziția noastră!

            Din păcate, despre Dumnezeul nostru se poate vorbi și fără să fie ascultat și fără să i se spună Tu și, din păcate, se poate avea iluzia unei experiențe de Dumnezeu numai vorbind despre El (fără să se vorbească cu El), mai ales astăzi când exhibiția, vorbirea, reprezentarea, sunt formele limbajului cele mai experiate și preferate în comparație cu elocvența tăcerii sau cu trăirea autentică perseverând în quaerere Deum.

            Da, evanghelia ne cere nouă tuturor credincioșilor să ne interogăm asupra incredulității noastre, asupra credinciosului care se află în noi și care aderă progresiv la adevăr, și asupra incredulului care în noi refuză lumina, pentru că este idolatrie. Isus ne-a avertizat: „Nu oricine îmi zice «Doamne! Doamne!» va intra în împărăţia cerurilor, ci acela care împlineşte voinţa Tatălui meu, care este în ceruri. Mulţi vor spune în ziua aceea: «Doamne! Doamne! Nu am profetizat în numele tău, nu am alungat diavoli în numele tău şi nu am făcut atâtea minuni în numele tău?» Atunci le voi declara: «Niciodată nu v-am cunoscut. Îndepărtaţi-vă de mine, voi care săvârşiţi nelegiuirea!»” (Mt 7, 21-23).


[1] Vezi criticile aduse de unii oameni ai Bisericii învățăturii Papei Benedict; vezi unele aspecte morale, bioetice, dogmatice, criticate de aceeași oameni ai Bisericii, care, nu în toate cazurile, prezintă semne evidente de necredință, dacă nu chiar de influențe diabolice.

NECREDINȚA CREDINCIOSULUI ȘI TĂCEREA LUI DUMNEZEU (I)

Moise a strigat numele acelui loc:
Massa și Meriba (adică Încercare și Ceartă)
De aceea s-a pus locului aceluia numele:
Masa şi Meriba, pentru că acolo cârtiseră fiii lui Israel
şi pentru că ispitiseră pe Domnul, zicând: "Este, oare,
Domnul în mijlocul nostru sau nu?" (Ex 17, 7)

Această întrebare legată pentru totdeauna de Încercare și Ceartă, ispită, nu este întrebare a necredinciosului, al celui care nu crede, al celui care nu mărturisește un singur Dumnezeu și Domn, al ateului, ci al martorului marii lucrări a lui Dumnezeu, adică eliberarea din casa sclaviei, martorul ieșirii din Egipt, cel care crede în Dumnezeul go’el, eliberator. Este o întrebare care, în contextul exodului apare ca o ispită față de Dumnezeu, o gravă contradicție față de darul eliberării și, deci, o contradicție față de însuși Dumnezeu, până la punctul că textul este aproape constrâns să continue cu ajutorul cuvintelor: „Atunci au venit Amaleciţii să se bată cu Israeliţii la Rafidim” (Ex 17, 8). Din acest motiv, creștinul își începe ziua făcând memorie evenimentului de la Massa și Meriba, rugându-se cu Psalmul 95: „O, de ați asculta astăzi glasul lui: Nu vă împietriți inimile ca la Meriba, ca în ziua de la Massa în pustiu” (Ps 94 [95], 8), deci, primind avertismentul de a priveghea împotriva posibilei incredulități care îl face să spună din profunzimea inimii lui: „Este, oare, Domnul în mijlocul nostru sau nu?” (Ex 17, 7).  

Și totuși, această întrebare uneori dormitează, alteori țâșnește din inima credinciosului, până la a deveni strigăt, invocație sau înjurătură (cine știe?).

Cel care scrie aceste pagini este un creștin și un călugăr preot, sau mai bine spus, unul care s-a simțit și se simte căutat și chemat de Domnul Isus Cristos, și cu ajutorul Lui s-a simțit iubit de Dumnezeu, unul care-și propune să răspundă acestei har prevenitor, trăind în mod radical și coerent evanghelia după tradiția franciscană, fără scutiri sau separări, dar în legătură efectivă cu Biserica. Cu toate acestea, și tocmai plecând de la acestea, de la viața mea creștină de fiecare zi, voi încerca în această conferință să gânguresc o mărturie imperfectă, nu asupra credinței, ci asupra necredinței, asupra necredinței credinciosului, a creștinului. Numai plecând de la această mărturie voi putea încerca să fac acea precizare cu privire la experiența de Dumnezeu, și despre ceea ce apare uneori a fi tăcerea lui Dumnezeu.

Nu aș vrea să rănesc pe nimeni și nici măcar să scandalizez pe niciunul, dar aș vrea să spun că necredința este un fapt, este o realitate de luat în serios, pentru că există oameni care spun că sunt și se simt necredincioși, și, de aceea, este o epifanie pentru credincioși, este, paradoxal, o ocazie de binecuvântare[1].

Necredința, ateismul, agnosticismul – din păcate toate locuțiuni negative care indică numai negarea unei poziții, cea a credinței –, tocmai pentru că sunt fapte, realități, mă învață că afirmarea lui Dumnezeu nu este urgentă și, dacă eu nu sunt constrâns la a crede, atunci credința mea este un act de libertate, nu este ceva impus. Dar dacă există din aceia care nu cred, există și un necredincios în mine, iar eu sunt obligat să mărturisesc că credința și necredința locuiesc în mine și mă inundă, că frontiera trece prin mine. S-a spus în acest sens, în mod paradoxal, că cel credincios este un ateu care se ignoră…

Distincția dintre credincioși și necredincioși ca linie de separare între oameni este, uneori – trebuie să o spunem – foarte comodă, pentru că alungă din cel credincios problema incredulității care îl inundă și care sălășluiește în el. este dificil de recunoscut că multe din întrebările ateului, ale celui ce nu crede, nu sunt străine inimii credinciosului; este dificil de acceptat că ateismul, necredința, se află în inima credinței așa cum negația se află în inima afirmației. Probabil multe reacții de intoleranță a credincioșilor se datorează tocmai refuzului unei tensiuni interioare, sunt încercări de a dezamorsa confruntarea amenințătoare care îl locuiesc. Din incredulitate credinciosul ar trebui să învețe să nu fie nici arogant, nici fanatic, ar trebui să știe să accepte enigma ca o dimensiune care face parte din el, să accepte rana arzândă care se află în el, și slăbiciunea și fragilitatea lui care nu sunt în nici un caz o rușine.

Credința și căutarea nu se exclud reciproc, și cine poate spune că credința implică excluderea definitivă a oricărui interogativ în privința credinței înseși? Incertitudinea, îndoiala, pot să conviețuiască cu credința, iar credinciosul este invitat astfel să se interogheze asupra părții de incredulitate pe care o descoperă în sine, acceptând astfel o mare solidaritate cu cei care nu cred și cu ateii. Aici oamenii sunt cu adevărat rude foarte apropiate! Creștinul se află totdeauna pe drum, este unul pe cale (astfel sunt numiți creștinii în Fapte 9, 2), dar cu prea mare ingenuitate crede că a purces succesiv prin etapele incredulității, apoi ale convertirii și, în sfârșit, poate să se așeze în etapa căutării perfecțiunii. În realitate, aceste linii de forțe diferite se intersectează și, din acest motiv, creștinul ar trebui să se simtă totdeauna în stare de convertire, totdeauna nevoiaș de a se reîntoarce și de a reîncepe.

Ascultând Scripturile, mi se pare că pot identifica trei tipuri de incredulitate ale credinciosului: incredulitatea ca idolatrie, incredulitatea ca puțină credință, și incredulitatea ca întuneric[2].


[1] Auzim deseori spunându-se: Îi mulțumesc lui Dumnezeu că sunt ateu; Mai bine un ateu credincios, decât un credincios ateu; L-am căutat pe Dumnezeu toată viața, dar am făcut în așa fel să nu-l găsesc; etc.
[2] Este interesantă invocația pe care Sf. Grigore Palama o îndrepta spre Dumnezeu la începutul vieții lui monahale: Doamne, luminează întunericul din mine.

joi, 1 martie 2012

În imnurile sfântului Efrem din Nisibi

Astăzi postesc gura şi inima

de Manuel Nin

Imnurile lui Efrem din Nisibi despre post sunt circa zece texte poetice cu o clară unitate tematică ce face din ele aproape un unicum: nucleul lor inspirator comun este constituit de fapt din postul considerat din perspective diferite. Înainte de toate se scoate în evidenţă modelul observat în Cristos timp de patruzeci de zile în pustiu: "Acesta este postul Primului Născut, începutul triumfurilor sale. Să ne bucurăm de venirea sa! De fapt, cu postul el a obţinut victoria, deşi putea să o obţină în orice mod. Nouă ne-a arătat forţa care este ascunsă în post, care învinge totul. De fapt, cu el este înfrânt cel care, cu rodul, l-a înfrânt pe Adam: deşi cu aviditate l-a înghiţit! Binecuvântat să fie Primul Născut, care a ridicat zidul marelui său post în jurul slăbiciunii noastre".
Ca exemple de postelnici, multe personaje din Vechiul Testament sunt prezentate fie ca modele pentru creştini fie ca figuri şi precursori ai lui Cristos însuşi. În acelaşi timp, pentru a preamări postul ca un "rod frumos" - care totuşi poate să devină stricat dacă nu este practicat cu inspiraţia cea mai sinceră - autorul se foloseşte şi de imagini luate din ceea ce îl înconjoară: "Observă natura, în cazul în care au fost contaminate roade care s-au infectat cu ceva! Simţul nostru simte dezgust, odată ce au fost bine spălate". Sau se foloseşte de imagini din cotidianitate: "Binecuvântat este cel care ne-a dăruit o imagine, în care, dacă privim bine, se află oglinda pentru unitatea noastră invizibilă. Să o vedem, fraţii mei, în simbolurile lucrurilor vizibile. Să observăm cheagul: dacă este imens în laptele lichid, nu mai strecoară lichiditatea sa, pentru că se încheagă împreună cu forţa coagulantă".
În textele lui Efrem se scurg aşadar o serie de imagini foarte frumoase care arată capacitatea sa de a privi şi de a pătrunde profund lumea creată, de a-i vedea simbolurile ascunse în ea şi de care să se folosească de ele ca învăţături înţelepte: "Examinaţi efectele cărnii pe o zburătoare! Dacă mănâncă o cantitate mare ea apasă pe aripa sa îngreunând-o şi ea nu mai zbura ca înainte. Dacă acvila care zboară mai sus decât toate a fost prea hulpavă, nu se mai poate elibera în aer în modul în care o făcea înainte. Pentru că un organism uşor cu carnea măreşte greutatea sa, cu cât mai mult unul greu, care mănâncă, va fi îngreunat".
Efrem prezintă postul ca victorie a lui Cristos asupra celui care l-a învins la rândul său pe Adam cu rodul pomului. Postul lui Cristos însuşi va preceda victoria sa împotriva duşmanului, deci este arma cu care Domnul a obţinut victoria. Victoria obţinută cu postul trebuie să-l facă pe om atent să nu cadă din nou în mâinile duşmanului care, cu viclenie, pune capcanele sale şi întinde la rândul său armele sale: "Nu daţi crezare, o simplilor, Înşelătorului, care fură de la postelnici! De fapt, pe cel pe care-l vede abţinându-se de la pâine înşelătorul îl umple de supărare; pe cel pe care-l vede în rugăciune îi strecoară un gând după altul şi, pe furiş, îi sustrage din inimă rugăciunea gurii sale. Domnul nostru, dă-ne ochiul în măsură să vadă cum acela fură adevărul cu înşelăciune".
Postul este prezentat iar ca victorie care îl duce pe creştin la purificare şi la vederea lui Dumnezeu; aici găsim o temă îndrăgită de Efrem şi de autorii siriaci posteriori, cea a curăţiei inimii care conduce, ca pisc al unui drum de ridicare spirituală, la vederea lui Dumnezeu. Aceasta este treapta cea mai înaltă pe care omul o poate atinge: "Acesta este postul care ridică în sus: a apărut din Primul Născut pentru a-i ridica în sus pe cei mici. Pentru cel care este isteţ postul este motiv de bucurie, văzând cât de mult a fost ridicat în sus. Postul purifică în mod invizibil sufletul, pentru ca să-l poată contempla pe Dumnezeu şi să se ridice la vederea sa".
În acelaşi timp Efrem nu ezită să dezaprobe postul făcut în ignoranţă, pentru că nu duce la "vedere" ci la "orbire" pe cel care îl practică, ajungând să ucidă adevăratul Miel pascal: "Veniţi, să ne amintim, postind, ce au făcut cei nesăbuiţi în timpul posturilor lor! La Paşte l-au ucis pe Domnul Paştelui. La sărbătoare l-au jertfit pe Domnul sărbătorilor. Citeau fără să înţeleagă şi explicau fără să perceapă sensul! Au citit în Scripturi; l-au atârnat pe lemn. Figurile în cărţi; adevărul pe lemn. L-au răstignit pe Mielul adevărului şi l-au atârnat. L-au răstignit orbii, care s-au aprins de invidie şi, dezorientaţi, au greşit. În mijlocul călăilor vizibili era o comunitate spirituală, în mod invizibil".
În afară de asta, Efrem oferă o lectură simbolică a faptelor din Vechiul Testament în lumina Noului Testament: "Moise stătea acolo cu braţele întinse şi toiagul său pe piept. Uimire pe vârful muntelui: întins braţul şi toiagul înălţat, ca pe Golgota. Un martor al lor a exclamat în privinţa lor: acest simbol l-a învins pe Amalek. De fapt, alianţa lui Moise era ca o oglindă: ea îl reflecta pe Domnul nostru. O, adevăr care, şi orbilor a strigat: Aici sunt eu! Orbii, atingându-l, au văzut lumina; văzătorii, scrutându-l, au devenit orbi, pentru că au răstignit lumina".
Postul este maestru, sau antrenor în luptă: "Acesta este postul instructor, care îl învaţă pe atlet mişcările luptei. Apropiaţi-vă de el, practicaţi-l, învăţaţi lupta dibace. Iată, el ne-a poruncit ca gura noastră să postească şi să postească şi inima noastră. Nu postim de la pâine dacă hrănim gânduri". De mai mult ori Efrem avertizează cu privire la postul fals, la ipocrizia celui care arată în exterior că posteşte, în timp ce inima sa este alipită de răul care nu se vede: "Isaia cel elocvent a devenit predicator pentru a-i dojeni pe postelnici: Strigă şi proclamă! Urechea închisă nu se deschide decât la sunetul argintului! Nu posti în timp ce devorezi bunurile orfanului! Nu te îmbrăca în sac în timp ce o despoi pe văduvă! Nu-ţi pleca grumazul în timp ce subjugi fiinţe născute libere! Un post, care provoacă gemete şi oprimă îi face vizibili pe idolii care se ascund într-o astfel de prepotenţă".
(După L'Osservatore romano, 1 martie 2012)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: www.ercis.ro  

Există Dumnezeu?

Un bărbat a mers la frizer să se tundă. În timp ce frizerul îl tundea pe client, cei doi au început o conversaţie interesantă despre diverse subiecte. În cele din urmă, au ajuns să vorbească despre Dumnezeu, iar frizerul a spus:
- Nu cred că Dumnezeu există.
- De ce spui asta? a întrebat clientul.
- Trebuie doar să ieşi pe stradă şi să vezi că Dumnezeu nu există. Spune-mi, dacă Dumnezeu ar exista, ar mai fi atâţia oameni bolnavi? Ar mai fi copii abandonaţi? Dacă Dumnezeu ar exista, n-ar mai fi suferinţă şi durere. Nu-mi pot imagina cum ar fi să iubeşti un Dumnezeu care
permite să se întâmple asemenea lucruri.
Clientul s-a gândit pentru un moment dar nu a răspuns pentru că nu voia să înceapă o discuţie în contradictoriu. În scurt timp, frizerul a terminat de tuns şi clientul a plecat mai departe. Imediat ce a ieşit din frizerie, a văzut însa pe stradă un om neîngrijit, cu părul lung şi murdar. Părea un om sârman. Clientul s-a întors la frizer şi i-a spus:
- Ştii ceva? Frizerii nu există!
- Cum poţi spune asta? a întrebat frizerul nedumerit. Eu sunt aici şi sunt un frizer. Şi tocmai te-am aranjat!
- Nu e aşa! a spus clientul. Frizerii nu există pentru că, dacă ar exista, nu ar mai fi oameni cu păr lung şi neîngrijit ca omul de afară.
- Dar frizerii există! Ce se întâmplă e că oamenii nu vin la mine.
- Exact! a spus clientul plin de încântare. Asta e ideea! Şi Dumnezeu există! Ceea ce se întâmplă, este că oamenii nu merg la El şi nu îl caută. De aceea există atâta durere şi suferinţă în lume. (de Octavian PALER)

miercuri, 29 februarie 2012

„Cel mai mare dascăl-ascet al lumii creştine“: Sfântul Cuvios Ioan Casian din Dobrogea

Sfântul Ioan Casian este numit de către profesorul dr. Nicolae Chiţescu "cel mai mare dascăl-ascet al lumii creştine". Născut în Scythia Minor, adică în Dobrogea românească de astăzi, în jurul anului 360, îşi face o frumoasă cultură în şcolile de pe malul Pontului Euxin, cultivând în acelaşi timp evlavia deprinsă în familie şi de la călugării eremiţi dobrogeni.
În anul 380 pleacă în Palestina, stabilindu-se aproape de Betleem, de unde, împreună cu fratele său duhovnicesc, Sfântul Gherman, cu unele mici întreruperi, vreme de aproape douăzeci de ani va cerceta ca o albină pe marii părinţi ai pustiei şi chinoviilor Egiptului, vestiţi pentru evlavia şi înţelepciunea lor, a căror valoare duhovnicească o va consemna în "Convorbirile" sale cu părinţii. Pleacă şi se stabileşte la Constantinopol în jurul anilor 399-400, unde Sfântul Ioan Gură de Aur îl hirotoneşte diacon şi-i dă ascultări în administraţie. Aici el trăieşte întreaga dramă a marelui său patriarh, iar după al doilea exil al acestuia, în anul 404, pleacă la Roma, spre a interveni pe lângă papa Inocenţiu I în favoarea celui exilat, dar fără rezultat. La Roma cunoaşte personalităţi de seamă ale Bisericii romane, printre care şi pe arhidiaconul Laurenţiu, viitorul papă Leon cel Mare, cu care va închega strânse prietenii. După zece ani pleacă la Marsilia, în jurul anului 415, unde va înfiinţa două mănăstiri: una de călugări şi alta de călugăriţe. La curent cu tot ceea ce se întâmplă în Biserica Orientală şi Occidentală, Sfântul Ioan Casian judecă sobru şi clar evenimentele, oamenii şi lucrurile pe care le întâmpină sau despre care i se cere să scrie.
Opera sa cuprinde trei scrieri fundamentale. Prima este "Despre aşezămintele mănăstireşti de obşte şi despre tămăduirea celor opt păcate principale", lucrare cerută de către episcopul Castor de Apta Iulia în Galia Narboneză şi scrisă probabil la anul 420. Cea de-a doua poartă titlul "Colaţiuni sau convorbiri cu Părinţii", în număr de 24, după numărul celor 24 de bătrâni ai Apocalipsei, scrise probabil între anii 420 şi 429 sau, după alţii, în perioada egipteană. Iar cea de-a treia se numeşte "Despre Întruparea Domnului, contra lui Nestorie", operă în şapte cărţi, scrisă la îndemnul papei Leon cel Mare, terminată în jurul lui 329, începutul anului 330.
Din bogatele sale cunoştinţe, din excepţionala experienţă duhovnicească dobândită prin convorbirile cu cei mai importanţi părinţi ai pustiei egiptene şi mai apoi prin propriile sale străduinţe, Sfântul Ioan Casian ne-a lăsat scrieri de o mare importanţă pentru cunoaşterea şi trăirea vieţii noastre duhovniceşti, pentru lupta ce trebuie să o purtăm cu patimile noastre. Pentru a-L putea vedea pe Dumnezeu, a putea intra în comuniune de gândire şi de iubire cu El, pentru a putea parcurge drumul nostru duhovnicesc spre desăvârşire şi îndumnezeire, primul şi cel mai important lucru este cunoaşterea de sine, determinarea poziţiei şi aprecierea corectă a stării în care ne aflăm. Ca un părinte iubitor şi dascăl preaînvăţat, Sfântul Ioan Casian ne învaţă că lupta noastră duhovnicească este împotriva a opt duhuri care lucrează opt păcate principale, care la rândul lor se manifestă şi lucrează sub diferite forme. Ordinea lor potrivit experienţei părinţilor pustiei, descrisă de sfânt, este următoarea: duhul lăcomiei, duhul desfrânării, duhul iubirii de argint, duhul mâniei, duhul tristeţii, duhul neliniştii, duhul slavei deşarte şi duhul trufiei.
Autor: Arhim. A. Coroian

Modele de pocăinţă din Vechiul şi Noul Testament: Plânsul păcatelor cu nădejdea mântuirii

La începutul Postului Mare ne aflăm într-o perioadă liturgică de maximă sinteză a spiritualităţii creştine, când Biserica deschide uşile pocăinţei şi ale urcuşului duhovnicesc prin plâns şi cântare cu plângere, ce trece dincolo de Înviere (Paşti) şi culminează cu Pogorârea Sfântului Duh (Triodul bucuriei).

Una dintre operele imnografice specifice Triodului (Triodului Plângerii) este "Canonul Sfântului Andrei Criteanul" sau "Canonul cel Mare", asociat de noi mai ales Postului Paştelui şi, în acest context, stării de pocăinţă necesare iniţial pregătirii baptismale de care erau legate marile praznice. Neexistând încă o ediţie critică asupra acestei vaste lucrări, s-au emis două ipoteze potrivit cărora Sfântul Andrei Criteanul ar fi compus acest canon fie înainte sau imediat după înscăunarea sa ca episcop, adică în jurul anului 717, fie mai târziu, aproape de sfârşitul vieţii sale. Textul întreg se află în cadrul Utreniei de joi, din săptămâna a cincea a Postului Mare, dar se citeşte şi în primele patru zile ale celei dintâi săptămâni (fără a doua parte a cântării a VI-a). Dar este la fel de potrivit oricărui timp, fiind îndoielnic faptul ca autorul să fi avut în vedere un anumit moment în care să fie citit.
Canonul este considerat un plâns cu cântare sau o cântare cu plângere, în care durerea se îndulceşte prin ritmul uşor grăbit al glasului al şaselea, ce intensifică neliniştea sfântă. Este mare nu doar prin importanţă, ci şi prin lungimea sa neobişnuită, având la iniţial 250 de tropare, adică numărul versetelor din cele nouă ode biblice, fapt ce confirmă vechimea şi originea palestiniană. Ulterior s-au adăugat Canonul Sfântului Andrei şi cel al Cuvioasei Maria Egipteanca, prin care atât textul propriu-zis se modifică, numărul stihirilor, cât şi locul acestora variind de la un manuscris la altul. În ceea ce priveşte compoziţia, fiecare odă are relativ aceeaşi structură: un irmos repetat de două ori, unul sau două tropare de pocăinţă, un grup de tropare legate de viaţa unor personaje din Vechiul Testament, dispuse aproape cronologic, şi tropare ce evocă momente din Evanghelie (cu excepţia odei a VII-a), un alt grup de tropare cu privire la starea de pocăinţă şi teama de Dreapta Judecată, două tropare ale Cuvioasei, troparul Sfântului, troparul Sfintei Treimi şi troparul Născătoarei de Dumnezeu.

Trecerea de la omul vechi la cel nou
Evocările biblice sunt legate în cea mai mare parte de Pentateuh, de cărţile lui Iosua Navi, Judecători, Regi, Psalmi, Iov, Iona, Ieremia şi Daniel, cântarea a IX-a fiind singura inspirată din Noul Testament, în planul exegezei duhovniceşti cele două faze ale istoriei mântuirii reprezentând trecerea de la omul cel vechi la cel nou (cf. Efes. 4, 22-23).
Cântarea I este legată prin irmosul său de stihurile primei ode biblice, cântată de Moise şi fiii lui Israel, după trecerea prin Marea Roşie, când s-au temut de Dumnezeu şi au crezut în El: "Acesta este Dumnezeul meu şi-L voi preaslăvi, Dumnezeul părintelui meu şi-L voi preaînălţa!" (Ieş. 15, 1-9). Tema este prezentarea stării căzute şi drumul omului spre pocăinţă, desfăşurat sub forma unui monolog, în care ajutor şi acoperitor este Dumnezeu. Glasul conştiinţei îl determină pe om să-şi asume toate păcatele şi fărădelegile, dându-le în acelaşi timp un caracter atât personal, cât şi general. Pe de o parte, sunt puse înainte neascultarea lui Adam cel gol şi lipsa noastră personală de har, asemănarea cu Eva cea dintâi şi Cain cel ucigaş, cu fiul risipitor şi bogatul nemilostiv, cel căzut între tâlhari, preotul, levitul şi fecioarele neînţelepte, alternând lumea celor vechi cu cea a Noului Testament, iar pe de altă parte, Dumnezeu ca Ziditor şi Stăpân, jertfa lui Abel şi Mielul lui Dumnezeu, ca antetip al lui Hristos, samarineanul milostiv, pilda fecioarelor înţelepte şi a femeii păcătoase care se căieşte.
Cântarea a II-a aminteşte de cea de-a doua Cântare biblică rostită de proorocul Moise, în care plângerea, zdrobirea inimii şi smerenia iau dimensiuni cosmice: "Ia aminte cerule şi voi grăi!" (Deut. 32, 1-43). În antiteză sunt puşi Lameh cel ucigător de suflet şi vătămător de minte şi cei drepţi: Set, Enos, Enoh şi Noe, lacrimile desfrânatei, întoarcerea lui Petru şi mijlocirea Maicii Domnului.
Cântarea a III-a face trimitere la cea de-a treia Cântare biblică, numită şi rugăciunea Anei, în care se preaslăveşte milostivirea lui Dumnezeu: "Bucuratu-s-a inima mea întru Domnul, înălţată a fost fruntea mea de Domnul Dumnezeul meu..." (I Regi 2, 1-10), în acelaşi timp, introducând imaginea Judecăţii de Apoi şi îndemnuri ce vizează necesitatea schimbării. Locuitorii Sodomei şi Ham au murit, Ismail şi egipteanca Agar au fost goniţi, dar Avraam s-a arătat iubitor de străini şi Sem a fost binecuvântat. Iafet şi Isaac au moştenit pământul făgăduinţei, iar credinţa, răbdarea şi nădejdea lui Iacob au devenit trepte spre cer.
Cântarea a IV-a are ca sursă rugăciunea proorocului Avacum, din cea de-a patra Cântare biblică: "Doamne, auzit-am de faima Ta şi m-am temut..." (Avac. 3), şi constituie punctul culminant sau nucleul Canonului. Principalele teme surprind trezirea conştiinţei, "autoevaluarea", curăţirea sau spălarea fărădelegii, mărturisirea şi îndreptarea, cu milostivirea lui Dumnezeu, căci Însuşi Hristos este Cel ce miluieşte, precum arată refrenul stihurilor 23, 25, 26 şi 27. Dar Esau (Isav) cel urât şi Edom cel înflăcărat n-au avut parte de măreţia lui Dumnezeu ca Avacum, nici de câştigul lui Iacob, nici de lucrarea ostenitoare a Liei, nici de înalta gândire sau cunoştinţa duhovnicească a Rahilei.
Cântarea a V-a reia şi dezvoltă primele două versete din a cincea Cântare biblică, adică rugăciunea lui Isaia pentru cei răscumpăraţi: "Sufletul meu Te-a dorit în vreme de noapte..." (Is. 26, 9-20). Desfrânării lui Ruben i se opune neîmpătimirea lui Iosif, iubitorul de curăţie, iar împietririi lui Faraon şi delăsării fiilor lui Eli: Ofni şi Finees, i se opun viaţa lui Moise şi slujirea lui Aaron, cel ce veghează focul jertfelnicului.
Cântarea a VI-a reia sensul celei de-a şasea Cântări biblice, irmosul său amintind de rugăciunea lui Iona, înălţată din pântecele chitului: "Strigat-am către Domnul în strâmtoarea mea şi El m-a auzit; din pântecele locuinţei morţilor către El am strigat şi El a luat aminte la glasul meu!" (Iona 2, 3-10). Iona este simbolul milostivirii divine, în timp ce Datan, Sisera şi Aviron, al răzvrătirii, iar Manoe, Ana, Samson, Barac, Ieftae şi Debora proorociţa, cea cu minte bărbătească, Iaila cea vitează, Ieftae şi Ghedeon judecătorul, Mihea, Armaten şi dumnezeiescul David cheamă la priveghere.
Cântarea a VII-a accentuează nevoia de pocăinţă, ca şi fragmentul anterior, punând înainte a şaptea Cântare biblică, adică mărturisirea sau cântarea proorocului Daniel, însoţită cu postul: "Păcătuit-am, fărădelege am făcut... şi nu am ascultat de slujitorii Tăi..." (Daniel 9, 3-26). Zan a fost certat de mânia lui Dumnezeu, Abesalom s-a arătat plin de necuviinţă, Roboam neascultător şi Ieroboam slugă vicleană, Ahav a căzut în necurăţie, iar idolii Izabelei s-au făcut de ruşine. Împăratul Manase înainte de pocăinţă şi-a agonisit fărădelege, regele Saul şi minunatul Solomon au căzut de pe culmea înţelepciunii, iar Ilie Teviteanul a deschis cerul, purtat de carul virtuţilor.
Cântarea a VIII-a se începe cu partea finală, concluzia, din Cântarea celor trei tineri aflaţi în cuptorul de foc din Babilon: "Binecuvântaţi pe Domnul, Dumnezeul Dumnezeilor, toţi care vă închinaţi Lui, lăudaţi şi mulţumiţi, că în veac este mila Lui" (Cap. 1, 1-67). Însă nemulţumită şi iubitoare de argint a fost mintea lui Ghiezi şi necuviincios s-a purtat Ozia, cei care nu s-au arătat pildă ca Iezechia, Elisei, sunamiteanca, ninivitenii şi femeia cananeancă.
Cântarea a IX-a constituie epilogul acestui drum spre pocăinţă şi menţine imaginea eshatologică din Cântarea Maicii Domnului: "Măreşte sufletul meu pe Domnul. şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu mântuitorul meu..." (Lc. 1,46-55), la care se adaugă pildele de pocăinţă şi modelul de rugăciune al Noului Testament. Aşadar, întoarcerea celui căzut, schimbarea sau pocăinţa - teme comune şi altor creaţii imnografice - îşi găsesc în cadrul Canonului Mare ecouri personale şi cosmice cu totul deosebite.

Autor: M. O. Mihăilă

marți, 28 februarie 2012

Sfinţirea untdelemnului în „Constituţiile Apostolice“ :„Dumnezeul puterilor, dăruitor al untdelemnului...“

Textele rugăciunilor care erau folosite pentru a sfinţi untdelemnul destinat vindecării bolnavilor au avut întotdeauna un conţinut foarte bogat şi frumos, indiferent dacă autorul lor a rămas cunoscut sau nu. Este interesantă ideea că untdelemnul sfinţit la scurtele slujbe de Maslu din primele secole avea o întrebuinţare multiplă, lucru care arată că slujba era considerată extrem de importantă.

În materialul anterior am observat că uneori untdelemnul utilizat pentru ungerea bolnavilor mai era folosit şi pentru ungerea prebaptismală a catehumenilor. Astăzi vom mai adăuga pe această listă câteva întrebuinţări suplimentare odată cu analiza rugăciunii de sfinţire cuprinsă în "Constituţiile Apostolice".
Importanţa documentului în cauză

"Constituţiile Apostolice" au fost atribuite Sfântului Clement Romanul, unul dintre primii episcopi ai Romei. Cu toate acestea, toţi cercetătorii sunt de acord că această operă aparţine secolelor IV-V, în timp ce Clement a murit la începutul secolului al II-lea. Cu toate că autorul a rămas complet necunoscut, cel mai probabil având o origine siriană sau palestiniană, opera sa a constituit un punct important în cursul istoriei creştine. Ea cuprinde o serie de sfaturi utile pentru creştini în privinţa mai multor aspecte ale vieţii bisericeşti şi ale celei de zi cu zi. Printre altele se regăseşte şi o rugăciune care poartă numele de "Rânduială despre apă şi untdelemn a Apostolului Matei". Putem fi ferm convinşi că rugăciunea nu îi aparţine Apostolului Matei, dar ea cuprinde o serie de elemente asemănătoare cu rugăciuni similare din perioada respectivă, cum ar fi cele din "Evhologhionul" ("Molitfelnicul") Sfântului Serapion de Thmuis sau cea cuprinsă în manuscrisul rămas anonim al operei "Testamentum Domini" şi pe care le-am prezentat în amănunt în cursul ultimelor două articole din această secţiune.
Sfinţirea untdelemnului de mai mulţi clerici
Ceea ce surprinde la această rugăciune este cererea expresă exprimată înaintea actului de sfinţire propriu-zis şi care cuprinde următoarele cuvinte: "Episcopul să binecuvânteze apa sau untdelemnul, iar dacă nu este de faţă, să binecuvânteze prezbiterul (preotul) stându-i alături diaconul. Dacă episcopul este prezent, să-i stea alături un prezbiter (preot) şi un diacon" ("Constituţiile Apostolice", VIII, 19, în: "Canonul Ortodoxiei", trad. diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis/Stavropoleos, Sibiu, 2008, p. 759). Se cere aşadar ca episcopul să fie cel care binecuvântează apa sau untdelemnul pentru cei bolnavi. Însă un lucru interesant care apare aici este că episcopul trebuie însoţit de un preot şi un diacon. În lipsa episcopului, şi preotul avea dreptul să binecuvânteze apa şi untdelemnul, dar nu putea nici el să efectueze acest act singur, fiind nevoie şi de prezenţa diaconului. Recunoaştem aici o reminiscenţă a acelui plural pus la adresa clericilor în Epistola Sfântului Apostol Iacov. Un alt element interesant şi care trădează într-un fel provenienţa târzie a documentului este acela că preoţii aveau dreptul să efectueze această slujbă fără prezenţa episcopilor. În primele două secole cel puţin, episcopii erau prezenţi la toate Tainele comunităţii creştine, dar sarcina aceasta a devenit în timp imposibilă din cauza creşterii masive a numărului de creştini apăruţi după trecerea în legalitate a creştinismului prin edictele împăratului Constantin cel Mare.

Cui se adresează rugăciunea?

Rugăciunea cuprinsă în "Constituţiile Apostolice" sună astfel: "Doamne Savaot, Dumnezeul puterilor, Creator al apelor şi Dăruitor al untdelemnului, Îndurat şi Iubitor de oameni, Cel ce dai apă spre băutură şi curăţire şi untdelemn să veselească faţa omului (Ps. 103, 15) spre veselia voioşiei (Ps. 44, 8. 16), Însuţi şi acum prin Hristos sfinţeşte apa aceasta şi untdelemnul pentru numele celui sau celei ce le-a adus şi dă-i putere să producă sănătate, să alunge bolile, să pună pe fugă demonii, să păzească casa şi să alunge orice uneltire prin Hristos nădejdea noastră (1 Tim. 1, 1), prin Care Ţie fie slavă, cinste şi venerare în Duhul Sfânt în veci. Amin" ("Constituţiile Apostolice", VIII, 19, în: op. cit., p. 759). Ce constatăm de la început este că această rugăciune este aceeaşi şi pentru sfinţirea apei, şi pentru cea a untdelemnului. Ne aflăm încă în primele secole de existenţă ale Bisericii. Slujbele bisericeşti, cu excepţia Euharistiei şi Botezului, erau destul de scurte, iar multe erau comasate. Aici avem, spre exemplu, o comasare a Maslului şi a slujbei Aghesmei Mici. Se utilizează aceeaşi rugăciune pentru sfinţirea apei şi a untdelemnului. Un alt element interesant este că, deşi rugăciunea este şi de această dată adresată Tatălui, se cere ca sfinţirea să se producă prin Hristos, iar nu prin Duhul Sfânt. Nu avem de-a face cu o eroare. Pur şi simplu încă nu exista o formă unitară a acestei rugăciuni în perioada respectivă. Spre exemplu, în "Molitfelnicul" lui Serapion de Thmuis, anaforaua euharistică este adresată Fiului, şi nu Tatălui. Încă nu erau forme riguros sintetizate nici măcar ale anaforalei euharistice în toate eparhiile Bisericii creştine, lucru care se va petrece mult mai târziu, aproximativ în secolul al X-lea. Vor mai rămâne însă şi după această dată regiuni care vor avea păreri diferite. Aşadar, nu considerăm că avem aici neapărat o eroare, ci pur şi simplu o altă opţiune aflată în uz în perioada respectivă.
Utilizarea multiplă şi concordantă a apei şi a untdelemnului sfinţit
Cel de-al treilea element interesant al rugăciunii constă în utilizarea multiplă a apei şi a untdelemnului sfinţit. Sunt cinci scopuri diferite amintite aici. Astfel, primul scop (şi nu considerăm că este o întâmplare) este acela de a produce sănătate. Se cere practic vindecarea persoanelor bolnave fie prin ungerea cu untdelemnul sfinţit sau consumarea aghesmei. Al doilea scop, strâns legat de primul, este acela al ocrotirii creştinilor de viitoare boli. Al treilea aminteşte extrem de mult de slujbele de exorcizare prebaptismale sau de exorcizarea creştinilor posedaţi de demoni. Alungarea demonilor nu a fost considerată ca având loc doar în timpul riturilor speciale de exorcizare, ci şi în timpul Tainei Maslului sau prin stropirea cu apă sfinţită. Al patrulea scop şi ultimul consta în păzirea casei. Ne aducem aminte că, în prezent, la mutarea într-o casă nouă preotul face slujba Aghesmei Mici împreună cu sfinţirea untdelemnului. Casa este stropită cu agheasmă, iar cu untdelemn sfinţit se unge intrarea în fiecare încăpere a ei. Un ritual asemănător este urmat şi la sfinţirea unei nou lăcaş de cult sau la resfinţirea unuia vechi. Este impresionant nu doar modul cum au păstrat rugăciunile din secolul al IV-lea aceste amănunte care sunt extrem de vechi, dar şi cum au reuşit să supravieţuiască secole întregi în practica liturgică a Bisericii, prelungindu-se până în prezent. Ultimul scop, relativ general, al rugăciunilor de mai sus este cererea protejării de orice uneltire prin ajutorul primit de la Hristos. Ceea ce trebuie să păstrăm în minte după lecturarea acestei rugăciuni este că orice scop al unei Taine se poate ramifica în mai multe direcţii. Aici observăm o conlucrare minunată dintre slujba Aghesmei şi cea a Maslului, fără confundarea celor două, deşi există în esenţă o singură rugăciune la mijloc. În materialul următor ne vom concentra de asemenea asupra unor rugăciuni de sfinţire a untdelemnului şi a apei care au fost cuprinse într-un vechi manuscris etiopian, precum şi asupra unor fragmente liturgice păstrate în diverse opere anonime sau ale unor Părinţi cunoscuţi ai Bisericii.

Autor: A. Agachi

duminică, 26 februarie 2012

La dentist...

Bărbatul spuse dentistului: Domnule, ne grăbim foarte tare. Am doi prieteni care mă așteaptă afară în mașină și suntem gata să pornim la vânătoare de mistreți, așa că nu avem timp de anestezie și nu putem aștepta până amorțesc gingiile. Vrem doar să fie scos dintele și să scăpăm de durerea asta enormă! În 30 de minute gonacii pornesc să gonească mistreții, deci trebuie să ne grăbim!

Dentistul se uită cu admirație la acest om, gândind: Ce curajos om, iată un adevărat bărbat care vrea să i se scoată dintele fără anestezie, fără să-i pese de durere! Așa că-l întrebă pe om: foarte bine, arată-mi care e dintele cu pricina!

La care bărbatul se întoarce spre nevastă-sa, zicând: hai dragă, arată-i dentistului care dinte te doare!