CINE IL CUNOASTE PE AUGUSTIN? Un articol teribil de interesant

Deşi a fost o figură exemplară a creştinismului primului mileniu, Augustin, episcopul Hipponei în nordul Africii Romane (sec. IV-V), se bucură astăzi numai de o primire cu jumătate de gură între sfinţii Bisericii Ortodoxe. Nu puţini dintre creştinii ortodocşi de astăzi sunt contrariaţi de apelativul de "Fericit" asociat numelui acestui Părinte al Bisericii. Nu este Augustin chiar un sfânt? În ciuda importanţei generale a operei sale pentru gândirea occidentală, sau poate tocmai pentru aceea, Augustin este astăzi, pentru unii ortodocşi, un străin sau chiar un intrus.


Pentru teologi chiar, Augustin este o piatră de încercare. Deşi nu le este de-a dreptul necunoscut, aceştia intră rar în dialog cu teologia lui sau preferă să o treacă cu vederea. De pildă, în faimosul său studiu intitulat Treimea, structura supremei iubiri, propunând definirea iubirii ca act divin fiinţial lui Dumnezeu şi ca relaţie în Dumnezeu-Treime, părintele Dumitru Stăniloae se afla, în mod evident, în posteritatea celebrei analogii augustiniene despre iubire ("Cel Care iubeşte, Cel Care este iubit, Iubirea", De Trinitate VIII, 10, 14). Îndatorat teologiei lui Pavel Florensky, pe care îl şi citează, marele teolog român preferă să nu facă nici o referire la Augustin, nici măcar pentru a-şi manifesta rezerva - aşa cum s-ar fi cerut în acest caz - faţă de riscul pe care îl presupunea învăţătura sa (care ar putea sugera că Sfântul Duh nu este o Persoană aflată în relaţie, ci relaţia însăşi).

Această trecere cu vederea este simptomatică... Că opera lui Augustin are unele erori în privinţa doctrinei despre Sf. Treime ori a celei despre păcat şi har este ştiut. Reacţia corectă ar trebui să fie promovarea dialogului critic cu opera, şi nu ignorarea acesteia, ori sfiala semantică este evidentă azi prin impunerea consecventă de către unii ortodocşi a apelativului de "fericit" şi nu de "sfânt". De ce şi de când această frică de Augustin? Din rândurile de mai jos se va vedea că în fapt această atitudine e mai degrabă de dată recentă, el fiind multă vreme ţinut la loc de cinste între Părinţii Bisericii.

Augustin şi Răsăritul: din vremea sa, prin Bizanţ, în Sinaxar

A spune că Augustin (353-430) a devenit foarte repede, şi a rămas până astăzi, un stâlp al creştinismului apusean nu va contraria pe nimeni. Recunoaşterea acestui fapt începuse din vremea ucenicilor săi şi se poate spune că era definitivată deja în vremea Sf. Grigorie Dialogul, papa Romei (540-604). Spre deosebire însă de scrierile acestuia din urmă, ca şi de cele ale răsăriteanului Ioan Casian, opera lui Augustin, deşi uriaşă, nu a fost propriu-zis citită în Răsărit până în secolul al XIII-lea, cu excepţia unor florilegii*.

Dincolo de operă, însă, Augustin era îndeajuns de cunoscut în Răsărit, încât să fie invitat la Sinodul al III-lea Ecumenic de la Efes (431). Chiar fără a fi propriu-zis citit, Augustin a rămas şi după vremea sa o figură respectată. Actele Sinodului al V-lea Ecumenic (553) îl enumeră între părinţii şi învăţătorii Bisericii, include extrase din florilegii şi atestă faptul că unele dintre scrisorile sale fuseseră citite public în cadrul deliberărilor. Actele următorului Sinod Ecumenic (680-681) îl numesc "preastrălucitul şi fericitul Augustin", iar Actele Sinodului constantinopolitan din 1166-1167 citează unul dintre florilegiile sale, numindu-l "sfântul Augustin".

Augustin în Bizanţ

Una dintre mărturiile importante cu privire la reputaţia lui Augustin în Bizanţ provine de la patriarhul Constantinopolului, Fotie (sec. al IX-lea). În disputele sale cu teologii franci, care îşi bazau opiniile greşite pe scrieri ale lui Augustin, Fotie a depus eforturi pentru apărarea corectitudinii învăţăturii acestuia, cu scopul menţinerii sale ca autoritate a creştinismului ortodox. În "Mystagogia Sfântului Duh", ca şi în "Scrisoare către Mitropolitul din Aquileea", eruditul patriarh susţinea că cei care îşi bazau părerile eronate pe textele lui Augustin nu făceau altceva decât să ponegrească memoria acestuia. Teologul bizantin, care îl ştia pe Augustin doar după reputaţie şi din florilegii, era înclinat să creadă fie că textele acestuia, ca şi ale altor Părinţi apuseni, suferiseră intervenţii străine, fie că ele cuprindeau unele exagerări care puteau fi înţelese ca mijloace de a evita erori mai mari, adică în contextul epocii în care au fost scrise. Chiar şi în cazul în care Augustin sau alţi părinţi apuseni au scris poate unele lucruri uşor diferite de învăţătura ortodoxă, ei au făcut aceasta fără intenţie, iar teologii franci făceau, după el, un abuz susţinându-şi ereziile pe scăpările din textele lor teologice, scăpări ce trebuiau, dimpotrivă, "acoperite", precum au făcut fiii lui Noe în cazul goliciunii tatălui lor.

Dacă Patriarhul Fotie a apărat, strict, reputaţia Părintelui Bisericii, fără a-i cunoaşte opera, rolul teologiei augustiniene în dialogul teologic al Răsăritului cu Apusul a crescut începând cu secolul al XIII-lea, când au început să fie făcute traduceri în greceşte ale lucrărilor importante. Datorită acestora, Augustin a fost receptat pozitiv de personalităţi precum Sfinţii Grigorie Palama şi, mai ales, Marcu Eugenicul. Acesta din urmă a acceptat autoritatea lui Augustin la Sinodul de la Ferrara-Florenţa (1438-1439), citându-i mai multe lucrări în dezbaterile cu privire la Purgatoriu, numindu-l "Fericitul Augustin" şi înscriindu-l între "Învăţătorii" Bisericii.

Respectul arătat lui Augustin de Răsăritul ortodox, ilustrat aici tocmai de mari stâlpi ai Ortodoxiei precum Fotie, Grigorie Palama şi Marcu Eugenicul este, cred, demn de remarcat. Deşi ar fi putut fi tentaţi să-l respingă pe Augustin, în contextul insistenţei apusenilor de a-şi întemeia erorile pe teologia sa, ei au continuat să-l rânduiască între Părinţii Bisericii, considerând că erorile promovate ulterior în Apus nu i se puteau imputa.

Augustin în Sinaxar. Sfânt şi Fericit

După căderea Constantinopolului, Augustin a continuat să fie prezent în bibliotecile athonite. În epoca veneţiană a tiparului ortodox, Sf. Nicodim Aghioritul publică în 1799 Solilocviile. În 1793, Nicodim îl numise pe Augustin sfânt şi mare teolog al Bisericii într-o notă explicativă la un canon cuprins în Pidalion. Considerând că operele sale fuseseră corupte de eretici, el recomanda citirea lor cu atenţie şi primirea celor scrise doar în măsura fidelităţii faţă de învăţăturile Bisericii ortodoxe. În 1819, acelaşi Nicodim a publicat Sinaxarul revizuit, în care introdusese mai mulţi sfinţi, printre care şi pe Augustin (15 iunie). De aici a urmat introducerea sa şi în sinaxarele folosite în alte Biserici locale.

Sfânt? Fericit? Oricum ar fi numit, cred că venerarea ca sfânt a episcopului african nu este disputată. Trebuie subliniat, de asemenea, că apelativul de "fericit" nu provine nicidecum dintr-o practică similară beatificării catolice. În biserică, vom putea spune "Fericitul Augustin" fără ca acesta să însemne altceva decât "Sfântul Augustin". Vom păstra, astfel, o tradiţie care provine dintr-o epocă în care nu se făceau de fapt canonizări şi în care, cum am văzut mai sus, termenii de sfânt şi fericit au fost folosiţi simultan pentru a desemna o aceeaşi persoană. Pe de altă parte, dacă Sf. Nicodim era deja conştient de erorile existente în operele păstrate sub numele lui Augustin, acest lucru a devenit cu atât mai clar în ultimele două secole de cercetare critică. Se poate admite că, în context teologic, denumirea de "fericit" reprezintă un mod practic, chiar dacă, strict vorbind, inadecvat, de a avertiza asupra acestor erori. În concluzie, vom putea spune că, pentru ortodocşii informaţi teologic şi responsabili bisericeşte, Augustin va fi citit ca Fericit, dar venerat ca Sfânt.


* Datorez majoritatea informaţiilor istorice lui George E. Demacopoulos şi Aristotle Papanikolaou, "Augustine and the Orthodox: The West in the East", în Orthodox Readings of Augustine, 2008, p. 11-40).

Articol preluat din: http://www.ziarullumina.ro/

Rugaciuni diferite

Rugăciune pentru generozitate

(a Sfântului Ignaţiu de Loyola)

Doamne, învaţă-mă să fiu generos, ca să Te pot sluji aşa cum e drept să fii slujit, să dăruiesc fără să-mi pese de osteneală, să lupt fără teama de a fi rănit, să lucrez fără să caut odihnă, fără să aştept vreo răsplată sau recunoştinţă, fiindu-mi de ajuns doar gândul că împlinesc voia Ta sfântă.

Rugăciune pentru încredinţarea smerită în mâinile lui Dumnezeu
(Tomas de Kempis)

Dacă-Ţi întorci faţa de la noi, Doamne, orice bunătate se va spulbera. Dacă Tu nu ne mai călăuzeşti, nu va mai fi înţelepciune în lume. Dacă Tu nu ne întăreşti, castitatea noastră îşi va pierde puterea. Dacă nu veghezi asupra noastră, vigilenţa noastră nu ne va fi de nici un folos. Fără Tine ne scufundăm şi pierim, iar când eşti cu noi înviem şi ne ridicăm.
Noi suntem schimbători şi nestatornici, Tu dă-ne tărie. Noi suntem căldicei, Tu aprinde în noi focul nestins.

Rugăciune pentru pogorârea Duhului Sfânt
(Hildegard von Bingen)

Flacără a Duhului Sfânt,
Viaţă a vieţii tuturor făpturilor,
spirală a sfinţeniei, izvor nesecat al carităţii,
dulceaţă a milei pentru păcătoşii care se căiesc,
fii cu noi şi ascultă-ne.

Creatorule a toate câte sunt,
chezăşie a Învierii,
cheie care descui porţile Paradisului,
speranţă a unităţii, ţintă a castităţii,
scapă-ne din temniţa întunericului.
Bucurie a slavei, cinste fără prihană,
fii cu noi şi ascultă-ne.

Rugăciune pentru dobândirea umilinţei
(Rafael Cardinal Merry del Val)

Isuse cu inima blândă şi smerită,
scapă-mă de dorinţa de a fi stimat.
Alungă de la mine dorinţa de a fi iubit,
dorinţa de a fi onorat de alţii, dorinţa de a fi lăudat,
dorinţa de a fi preferat în locul altora,
alungă de la mine dorinţa de a fi aprobat de alţii.
Scapă-mă de frica de a fi umilit, dispreţuit, ignorat de ceilalţi.
Alungă de la mine frica de a fi făcut de ruşine, de a fi ridiculizat şi acuzat pe nedrept.
Fă, Doamne, ca ceilalţi să aibă parte de iubire, iar eu să fiu ignorat.
Fie ca ceilalţi să fie respectaţi, iar eu, dispreţuit.
Fie ca ceilalţi să crească, iar eu să mă micşorez.
Fă ca ceilalţi să fie aleşi şi preferaţi, iar eu să rămân mereu nebăgat în seamă.

Rugăciune pentru toate timpurile
(atribuită lui Clement al IX-lea)

Doamne, cred în Tine – sporeşte credinţa mea.
Te iubesc – ajută-mă să Te iubesc tot mai mult.
Mă întristez pentru păcatele mele – adânceşte-mi această tristeţe.Te ador ca pe primul meu început, tânjesc după Tine ca după ultimul meu sfârşit. Te preamăresc ca pe singurul meu ajutor, Te chem ca pe Ocrotitorul meu iubitor.
Călăuzeşte-mă cu înţelepciunea Ta, îndreaptă-mă cu dreptatea Ta, mângâie-mă cu mila Ta, apără-mă cu puterea Ta.
Îţi ofer, Doamne, gândurile mele, ca în Tine să-şi afle reazem, cuvintele mele, ca numai despre Tine să vorbească, faptele mele, ca toate să fie oglinda iubirii mele pentru Tine, suferinţele mele, ca să le rabd pentru slava Ta.
Vreau să împlinesc numai ce-mi ceri Tu şi aşa cum îmi ceri Tu.
Doamne, luminează-mi cugetul, întăreşte-mi voinţa, curăţeşte-mi inima şi fă-mă sfânt. Ajută-mă să mă căiesc de păcatele trecute şi să înving ispitele viitoare. Ridică-mă deasupra slăbiciunii omeneşti şi dă-mi putere.
Ajută-mă să Te iubesc mereu, Domnul şi Dumnezeul meu, şi să mă pot vedea aşa cum sunt, un peregrin în această lume, un creştin chemat să-i respecte şi să-i iubească pe toţi cei ale căror vieţi îi sunt deschise, pe toţi care i se supun sau cărora li se supune, prieteni sau duşmani.
Ajută-mă să birui furia prin blândeţe, lăcomia prin generozitate, lâncezeala prin înflăcărare. Ajută-mă să uit de mine şi să-i slujesc pe ceilalţi.
Fă-mă prudent în planuri, curajos în asumarea riscurilor, nepăsător la averi şi prosperitate, atent în rugăciune, cumpătat la mâncare şi băutură, perseverent în osteneală, neclintit în gândurile şi intenţiile bune.
Dă-mi o conştiinţă curată, o viaţă bine ordonată, o purtare ireproşabilă. Învaţă-mă mereu cât de trecătoare este această lume şi că viitorul meu este fericirea în împărăţia cerurilor.
Ajută-mă să mă pregătesc pentru moarte gândindu-mă la judecată şi punându-mi speranţa în bunătatea Ta.
Călăuzeşte-mă prin moarte în veşnicie şi în bucuria fără sfârşit a paradisului,
prin Cristos, Domnul nostru. Amin.

Rugăciunea unui soldat
(scrisă de un soldat american anonim, în timpul războiului civil din SUA)

Ţi-am cerut putere, Doamne, ca să pot să le dobândesc pe toate.
Tu însă m-ai făcut slab, ca să învăţ să mă supun cu umilinţă.
Ţi-am cerut sănătate, ca să pot împlini lucruri mari.
Tu însă mi-ai dat boală şi infirmitate, ca să împlinesc lucruri mici.
Ţi-am cerut avuţii, ca să fiu fericit.
Tu însă mi-ai dat sărăcia, ca să fiu înţelept.
Ţi-am cerut autoritate, ca să fiu lăudat şi respectat de oameni.
Tu însă mi-ai dat neputinţa, ca să înţeleg câtă nevoie am de Tine.
Eu ţi-am cerut lucruri, ca să mă bucur de viaţă.
Tu însă mi-ai dat viaţă, ca să mă bucur de lucruri.
N-am primit nimic din ce-am cerut.
Am primit însă tot ce-am sperat, în adâncul sufletului,
chiar dacă n-am ştiu că speram.
Rugăciunile mele nerostite au fost ascultate.
Şi sunt un binecuvântat printre oameni şi cu adevărat fericit.

Sfântul Naum al Ohridei (mort în 910): Canon în cinstea Apostolului Andrei (fragment)

Cântarea întâi
Tu, cel dintâi dintre cei aleşi!
Ca o rază de soare ai fost trimis
să răspândeşti în lume vestea împărăţiei.

Vrând Creatorul a toate să scape lumea din robia celui rău,
s-a pogorât pe pământ,
chemându-te pe tine, o, fericite sfinte,
să călăuzeşti neamul omenesc spre lumină.

Văzând că poporul se întunecase în răutăţi, Doamne,
pe apostolul Tău l-ai trimis,
ca glasul lui să le vestească tuturor cu tărie
venirea împărăţiei Tale.

Către Născătoarea de Dumnezeu

Tot ce s-a profeţit despre Tine, Sfântă Fecioară,
ai împlinit în viaţa ta,
iar Lumina revărsată din preacuratul tău trup
i-a insuflat apostolului puterea
să o vestească tuturor neamurilor.

Cântarea a treia

Pe tine Cristos te-a numit apostol, sfinte,
şi te-a trimis la toate popoarele,
iar acestea,
prin tine venind la cunoştinţa adevărului, cu credinţă strigă, împreună cu tine:
„Nu este sfânt afară de Dumnezeul nostru”.
Cu flacăra Duhului Sfânt, apostole,
ai ars pe pământ spinii păcatelor,
strigând cu tărie: „Nu este sfânt ca Dumnezeul nostru”.

Notă: Una din cele mai vechi cântări închinate sfântului Andrei.

Rugăciunea unui povăţuitor de suflete, înainte de moarte, pentru credincioşii pe care i-a păstorit: (Konstantin Kiril Filosoful - monah, filosof, mort în 860)

Doamne, Creatorul tuturor cetelor îngereşti şi al puterilor celor nevăzute, Care ai adus de la nefiinţă la fiinţă întreaga lume!
Tu, Care îi asculţi pe cei care se supun voinţei Tale şi urmează neabătut poruncile Tale, ascultă şi rugăciunea mea şi ocroteşte turma pe care mi-ai încredinţat-o spre păstorire mie, netrebnicului Tău slujitor. Păzeşte-o de atacurile celor care n-au frică de Tine, nimiceşte toată erezia şi înşelăciunea şi ajută Biserica Ta să crească şi să sporească mereu. Uneşte-i pe toţi în dreptatea credinţei şi fă ca în sufletele slujitorilor să prindă mereu rod sămânţa cuvântului Adevărului Tău.

De vreme ce m-ai ales pe mine, nevrednicul, să propovăduiesc Evanghelia Ta în mijlocul poporului, eu mă supun voii Tale, ştiind că puterea de a împlini ce este plăcut Ţie e şi aceasta numai dar de la Tine.

Aşadar, pentru că a venit timpul să-Ţi înapoiez ceea ce mi-ai dăruit, Te rog să ţii poporul Tău credincios pururi sub acoperământul aripilor Tale, ca să laude şi să preamărească numele Tău întreit sfânt, acum şi în vecii vecilor.

Notă: „Înşelăciunea” şi „atacurile” împotriva Bisericii, demascate în rugăciunea de faţă, se referă la persistenţa în acea epocă (secolul IX, când evanghelizarea slavilor era încă un proces neîncheiat) a practicilor păgâne. După câteva sute de ani de creştinism oficial, încă existau numeroase comunităţi care trăiau izolate şi refuzau cu încăpăţânare să renunţe la păgânism, motiv pentru care nu de puţine ori era nevoie să se recurgă la forţă pentru a le determina să se supună legilor şi să se integreze în societate (într-una din capodoperele de tinereţe ale lui Andrei Tarkovski, „Andrei Rubliov”, este înfăţişat, printre altele, şi acest fenomen straniu).

Traducere de: Munteanu Sorina

Rugăciune înainte de spovadă: (Clement al Ohridei, mort în 916, primul episcop bulgar)

Dumnezeule Atotputernic,Ţie îţi mărturisesc toate păcatele, din copilărie şi până astăzi, cu gândul, cu vorba sau cu fapta - păcate pe care mi le amintesc şi pe care nu mi le amintesc, cu voia sau fără voia mea, în somn sau în stare de veghe. Iartă-mi toate clevetirile, necurăţiile, slava deşartă, mândria şi lăcomia.
Te rog, Doamne, dăruieşte-mi binecuvântare şi milă, ca să nu fiu făcut de ruşine înaintea Ta, ci să aflu iertare prin pocăinţa mea şi bunătatea Ta.

Doamne Atotputernic, Împărate, Sfântă Treime, fii ajutorul meu, dă-mi putere, înţelepciune, pietate şi voinţa cea bună, ca să-Ţi slujesc numai Ţie, cu credinţă adevărată.

Tu, Care ai venit în lume să-i mântuieşti pe cei păcătoşi asemenea mie, curăţeşte-mă de toată murdăria şi fă-mă locaş numai al frumuseţii Tale. Doamne, binevoieşte şi vino-mi în ajutor! Şi fă cu mine, slujitorul Tău, tot ce crezi de cuviinţă şi ce este spre plăcerea Ta.

Numai Tu singur îmi cunoşti durerile. Milei Tale îi încredinţez inima mea, gândul meu, iubirea mea şi întreaga mea viaţă. Fii îngăduitor cu vorbele şi faptele mele şi nu mă pedepsi după cum merit.

Arată-Ţi, Doamne, mila Ta faţă de mine, netrebnicul, şi ţine-mă pururea departe de păcatul din care se naşte tot răul!

Că a Ta este mărirea, fără încetare, acum şi în vecii vecilor.

Notă: Este una din primele rugăciuni de dinainte de spovadă care s-au scris în spaţiul slav. În linii mari, ea s-a păstrat până în zilele noastre în toate bisericile răsăritene, eventual adaptată, nesemnificativ, pe alocuri.

Alfabetul rugăciunii: (Konstantin Preslavski – sec. IX-X, scriitor bisericesc, misionar, predicator)

Dumnezeule a toată zidirea şi a toată făptura văzută şi nevăzută,
Duhule Cel viu, trimite în inima mea cuvânt spre folosul tuturor celor care trăiesc după poruncile Tale. Că Legea Ta este lumină călăuzitoare a creştinilor care-şi deschid porţile sufletelor pentru a primi înlăuntrul lor Evanghelia şi a urma neabătuţi drumul ei, râvnind să se facă părtaşi ai darurilor Tale.

Pogoară-Te, flacără slăvită, care ai chemat la Botez popoarele slave, şi luminează-mi mintea. Cu ardoare Te rog, Dă-mi plinătatea cuvântului, Tată, Fiule şi Duhule Preasfinte.

Spre Tine îmi ridic mâinile, Izvorule al înţelepciunii, şi Te rog, alungă de la mine viclenia plină de răutate a lui Faraon şi dă-mi cugetul heruvimilor şi serafimilor.

Preasfântă Treime, preschimbă jalea mea în bucurie, ca să pot vorbi cu înţelepciune despre minunile tale şi să propovăduiesc cu tărie şi vrednicie cuvântul Evangheliei, lăudând fără încetare Treimea Cea de o Fiinţă, Care pe toţi, bătrâni şi tineri, îi uneşte cu sine şi Căreia întreg poporul cel renăscut în duh şi adevăr îi înalţă slava care numai ei i se cuvine. Amin.


Notă: Nu întâmplător în această rugăciune se invocă nevoia de „cuvânt cu putere multă”. La sfârşitul secolului al IX-lea, când a trăit autorul ei, creştinarea slavilor (popoare de origine iraniană) se încheiase de puţin timp. Păstorii sufleteşti, ca şi misionarii laici asemenea lui K. Preslavski aveau în faţă datoria de a-i ajuta pe cei nou convertiţi, pas cu pas, să asimileze şi practic credinţa pe care o adoptaseră teoretic. Rodul râvnei lor neobosite este în primul rând impresionantul număr de sfinţi proveniţi din rândurile bulgarilor (dintre care doi, Sf. Muceniţă Filoteia şi Sf. Dimitrie Basarabov, îşi au moaştele în România).

ADAME, UNDE EȘTI?

Martin Buber, în cartea Drumul omului, povestește o anecdotă veche reluată de un zaddik. Spunea Rabbi Hanoch: Trăia odată un om prost cu atât de puțină minte încât era chemat Golem, adică stupid, om fără inteligență. Când se trezea dimineața îi era atât de greu să-și regăsească hainele încât seara, numai la acest gând, deseori îi era și frică să se culce. În sfârșit, într-o seară și-a făcut curaj, a luat un creion și o foaie și, dezbrăcându-se, a notat unde așeza fiecare haină. În dimineața următoare, s-a trezit bucuros și a luat lista în mână: pălăria este acolo, și a pus-o pe cap; pantalonii sunt acolo, și i-a tras pe el; și tot așa până când a terminat de îmbrăcat. Da, dar eu, unde sunt? – s-a întrebat deodată cuprins de neliniște – Unde am rămas? Degeaba se căuta și se căuta: nu reușea să se regăsească. Tot așa se întâmplă și cu noi, încheie Rabbi.


Această povestire, de o înțelepciune profundă, ar trebui să interpeleze și pe omul mileniului al III-lea, pe creștinul de astăzi. Datorită tehnicii în continuă evoluție și care galopează tot mai repede, datorită inteligenței omului, cu un simplu click de mouse, cu un simplu apel pe mobil, știm unde se află foarte multe lucruri, știm unde se află prietenii și dușmanii noștri, dar, mi se pare că deseori, de seară până dimineața, nu reușim să ne mai regăsim pe noi înșine, asemenea omului din povestirea de mai sus.

Această rătăcire a omului, a îndepărtării de sine este însă veche cât lumea. Cartea Genezei, după ce ne relatează crearea minunată a omului de către Dumnezeu, după numai câteva momente al acestui eveniment admirabil, continuă cu un episod trist. Adam și Eva, înșelați de diavolul șarpe, plini de rușine, rătăcesc prin grădina Edenului. Dumnezeu, care umbla prin grădina Edenului în răcoarea zilei, i-a chemat și a zis: Unde ești? Se ascunseseră, pentru că erau goi și le era rușine (cf. Gen 3, 1-10). Erau goi de sine, goi de Dumnezeu erau Adam și Eva, și de aceea nu mai știau unde se află. De aici observăm că goliciunea sufletească este mai grea, mai teribilă decât goliciunea trupească. În zilele noastre, garderoba noastră nu mai încape în dulapuri, punem pe noi haine moi, haine colorate și frumoase, dar, vai, pentru că interiorul nostru este deseori gol. Peste puțin timp vom sărbătorii din nou Nașterea lui Cristos, înomenirea Cuvântului, cum se exprimă frumos și profund marele mistic isihast oriental Grigore Palamas († 1359). Este mângâietor să știm că Dumnezeu Fiul a venit printre noi și din prea mare dragoste față de om, a voit să îmbrace nu o haină oarecare, ci chiar haina sufletului nostru, trupul nostru, a vrut să se înomenească. Avea dreptate marele scriitor din antichitate, Tertulian atunci când, în opera Despre învierea morților VIII, 6-7, a afirmat: Caro salutis cardo (trupul este culmea mântuirii). Domnul Cristos Isus, Dumnezeu și Om, prin înomenirea sa, vine să răscumpere omenitatea noastră și să reașeze în culmea planului său de mântuire. Așadar, în liniștea nopții Nașterii lui Cristos, să ne reapropiem de noi înșine prin Cristos în Duhul Sfânt. Pruncul înomenit Isus Cristos, în acea noapte ne va adresa și nouă întrebarea de la începutul creației lumii: Ioan, Maria, Robert, etc., Unde ești?

Articol publicat în ultimul număr al revistei Mesagerul Sfântului Anton, noiembrie-decembrie 2010

TIMPUL ADVENTULUI - TIMPUL REGĂSIRII SENSULUI

Astăzi în Biserica Romano-Catolică a început timpul Adventului, un timp de pregătire în vederea a două evenimente: revenirea lui Cristos și Nașterea lui Isus Cristos, întruparea lui în lutul omenesc, sau mai bine zis, înmomenirea lui Isus. Sf. Ioan Evanghelistul, în prologul evangheliei sale spune: Și Cuvântul s-a făcut trup și a locuit între noi. Latinii au tradus grecescul logos prin Verbum-Cuvânt. Dar acest termen, logos, are o mulțime de semnificații. Mai înseamnă și sens. Am putea, de aceea, pe bună dreptate, să spunem: Și SENSUL s-a făcut trup. Cu alte cuvinte, Cristos, prin înomenirea lui (Grigore Palamas), a înomenit, a întrupat sensul omului, al trupului omului, al existenței creaturii cele mai iubite de Dumnezeu. Prin întruparea lui, Cristos a dat sens trupului omului care este culmea mântuirii (caro salutis cardo - Tertulian), și nu este în nici un caz platonica închisoare a sufletului. Cristos, întrupându-se în sânul unei fecioare a ridicat sânul femeii la rangul de sanctuar divin, sân pe care nu trebui să-l atingă nimeni pentru a-l pângări, căci acolo se află izvorul vieții. Cristos, născându-se într-un graj sărac, a dat sens sărăciei căci prin ființa lui a sacralizat importanța omului în fața lumii materiale, a pus în față verbul a fi înaintea verbului a avea. Cristos prin viața sa plină de îndurare, a dat sens muncii, bucuriei, plânsului, durerii, etc. Cristos, prin moartea și învierea sa a dat sens morții, care nu se mai îndreaptă și nu rămâne veșnic spre lutul din care a fost luat, ci se ridică în înălțimi, spre Dumnezeu. Cristos, prin moartea lui a dat sens morții, umplând-o de viață, divinizând-o, iluminând-o.
În timpul Adventului suntem așadar invitați să ridicăm fruntea spre ceruri, pentru că de acolo ne vine SENSUL-CRISTOS. Viața noastră nu are sens dacă nu acceptăm SENSUL-Cristos.
Tradiția biblică spune că atunci când s-a născut Cristos, a o stea a apărut din cer și le-a indicat păstorilor și celor trei magi locul unde avusese loc minunea mult așteptată de veacuri. Cred că am putea să interpretăm, fără să greșim sau să exagerăm, că acea stea, mai degrabă decât locul, le-a indicat acestor oameni SENSUL existenței lor. Și noi suntem invitați să ne obișnuim ochii să privească cerul, să privească stelele (chiar și literal vorbind!), pentru că de acolo ne vine SENSUL, acolo vom descoperi  sensul vieții noastre. Însuși Adventul va căpăta astfel sens, altfel va rămâne o simplă tradiție, poate chiar frumos trăită, dar fără fundament serios.

IATĂ-MĂ LA LOURDES ACUM CÂTEVA ZILE!

Nu pot lăsa sub obroc vizita mea, timp de o săptămână la Lourdes, unde am participat la un Congres despre Dialogul dintre religii și dialogul cu ateii. Pe lângă participarea unor persoane (cele din fotografie) din diferite colțuri ale lumii, am avut ocazia de mai multe ori să merg pelerin la grota unde a apărut Maica Domnului și să mă rog. Deși nu este prima dată că merg în acest loc, vă pot spune cu sinceritate că este o experiență totdeauna unică. Credința crește, umanitatea se întărește, inima ți se lățește de fericire, iar Maica Domnului se vede clar că are o inimă de mamă.  Dacă aveți ocazia, nu ezitați să mergeți în acest loc binecuvântat de Domnul Dumnezeu și de Maica sa.

Sfantul Mucenic Hristofor - sfântul cu cap de câine

Chinocefalii - existenta oamenilor cu cap de caine

Oamenii cu cap de caine, numiti si "chinocefali", sunt mentionati inca din cele mai vechi timpuri. Tzetzis, un comentator istoric bizantin, se refera la acestia ca la niste locuitori ai Indiei, in zona actualului Pakistan. In varianta greceasca a vietii Sfantului Hristofor, se spune ca a venit in lumea romana trecand prin desertul Persiei, iar Marco Polo ii mentioneaza pe acestia drept locuitori ai insulelor din Oceanul Indian. Se poate ca acestia sa fie vietuitorii acelorasi triburi pe care le-a intalnit si Alexandru cel Mare, in drumul sau spre tarmul marii de langa desertul Gedrosian (actualul Makran, iin Pakistan).

Principala sursa despre existenta chinocefalilor ramane insa personajul Ktesias (secolul al V-lea), un binecunoscut geograf antic, farmacist si istoric din Knidos, ale carui scrieri au fost luate foarte in serios de catre Parintii Bisericii din Bizant, precum Patriarhul Fotie cel Mare (a se vedea opera acestuia, Miriobiblion). In cartea lui Ktesias “Indica," folosita de insusi Sfantul Fotie, exista un intreg text inchinat chinocefalilor, “un trib indian". Anticele legende, intalnite in popoarele etiopiene, persane, arabe, armene, greci si in tarile slave, se refera la intalnirea dintre Alexandru cel Mare si chinocefalii.

Marco Polo a vazut un asemenea trib, pe care l-a si numit "al chinocefalilor", pomenind si faptul ca fetele le erau asemanatoare cu ale cainilor buldog. Acestia obisnuiau sa isi taie obrajii, sa isi pileasca dintii, sa isi ciunteasca urechile si sa remodeleze capetele copiilor inca de mici. Toate acestea erau facute spre a capata o infatisare infioratoare, numai cu scopul de a a se apara pe ei insisi de atacurile invadatorilor. Daca mergi astazi in unele dintre triburile ce vietuiesc in sub-Saharan, de-a lungul Nilului, in Rwanda, de-a lungul Amazonului sau in Noua Guinee, vei observa faptul ca fetele acelor oameni sunt adesea infioratoare. Acestia sunt infioratori in estetica, insa nu si in obiceiuri. Aceasta este o caracteristica a oamenilor primitivi, savarsite in scopul de autoaparare.

Potrivit textului siriac ce pastreaza viata , se spune ca atunci cand acesta a ajuns prin astfel de locuri, localnicii au incetat a se mai mutila, revenind la aspectele lor naturale. In cartea se mentioneaza interzicerea de a-si mutila omul propriul trup, prin urmare, predica Apostolului a avut roada de a-i ajuta sa renunta la acele urate obiceiuri. Sfantul Andrei a fost infiorat atunci cand i-a vazut pentru prima data, motiv pentru care a si fugit inapoi, spre barca in care venise pana aici. Ajuns in barca el simte o mireasma placuta, ceea ce il face sa isi dea seama ca Insusi Domnul a fost Cel care a condus barca pana in acest loc. Astfel, incurajat in inima lui, el e intoarce la chinocefaci. Ajuns intre ei, el isi da seama ca acestia erau deosebit de ospitalieri, doar infatisarea fiind ceva infiorator.

Sfantul Hristofor - mucenicul cu cap de caine

Sfantul Mucenic Hristofor este unul dintre cei mai uimitori sfinti ai Bisericii lui Hristos, fiind praznuit la data de 9 mai. De ce este cel mai uimitor sfant? Cei care il cunosc deja pe acesta, stiu de ce. Cei care nu-l cunosc inca, vor afla acum. Sfantul Mucenic Hristofor este un sfant infatisat in frescele bisericii avand cap de caine. Nu multi dintre noi cunosc existenta sfintilor cu cap de caine (chinocefali) sau de miel, cu toate ca de multe ori am ramas surprinsi vazand aceasta silueta pe peretii vechilor manastiri sau biserici crestine.

Cine este insa acest sfant mucenic? Inca din secolul al IV-lea, viata Sfantului Mucenic Hristofor, martirul "purtator de Hristos" (hristo + foros) a fost reprezentata in mai multe variante, in fresca si icoane. Reprezentarile lui iconografice ne vin in minte sub doua chipuri, desi acestea sunt cu mult mai multe. In prima ipostaza, Sfantul Hristofor ne apare ca un barbat de rand, care il duce in spate pe Hristos prunc, peste o apa. Se stie ca aceasta slujba, de a trece oamenii peste apa, dintr-o parte in alta, o facea deoarece avea o inaltima mai mare decat a celorlalti. Cea de-a doua ipostaza este aceea in care barbatul ne apare avand cap de caine si o cruce in mana, crucea de mucenic.

Se crede ca prima varianta este de origine apuseana, pe cand cea de-a doua este de origine rasariteana. In lumea romano-catolica, evlavia credinciosilor fata de Sfantul Hristofor a fost foarte mare, mai ales spre sfarsitul Evului Mediu. Aici, el era vazut drept ocrotitor al calatorilor si pazitor de moartea neasteptata. In partea de Rasarit, crestinii au simtit o atractie mai mare fata de un anumit detaliu din viata sfantului, si anume particularitatea lui fizica: capul de caine sau miel.

Sfantul Mucenic Hristofor apare des in frescele bisericilor si ale manastirilor, insa intr-un mod diferit, de la loc la loc. Astfel, canoanele privind pictarea acestuia difera, modelele sale fiind mai multe (aproximativ 8 variante). Ne punem intrebarea, se poate sa fie vorba despre mai multi sfinti cu acelasi nume? Totusi, sansa ca Sfantul Hristofor sa fie unul singur, iar traditia sa fi pastrat doua variante ale vietuirii si ale muceniciei sale, este cu mult mai mare decat cea a existentei mai multor sfinti cu acelasi nume.

O varianta de reprezentare a acestui sfant chinocefal este aceea intalnita la noi in tara, in nordul Moldovei, spre deosebire de celelalte, mult mai cunoscute. In din Muntenia si Oltenia, Sfantul Muncenic Hristofor apare avand cap de caine sau de miel, pe cand in minunatele manastiri din Moldova - , - Sfantul Hristofor are cap de om, insa isi poarta capul de caine pe o tipsie. Legenda spune ca cei care vad icoana Sfantului Mucenic Hristofor, nu vor muri de moarte rea in ziua respectiva.

Traditia crestina rasariteana, alaturi de legendele locurilor, marturiseste faptul ca Sfantul cu cap de caine Hristofor a trait pe vremea imparatului Deciu, in jurul anilor 250; o alta datare a vietii acestuia ne arata anul 308, iar ca prigonitor pe cezarul Maximin Daia. Legat de viata si chipul acestuia, asemanator cu cel al unui caine, exista insa doua posibile variante, pastrate pana astazi. Prima varianta este aceea a tanarului minunat, care se roaga sa i se ia frumusetea, spre a nu mai sminti pe nimeni prin aceasta, iar a doua varianta aminteste faptul ca acesta facea parte dintr-un trip al chinocefalilor, iar convertit la Hristos, el ajunge sa fie omorat, devenind astfel martir. Ambele variante sunt impresionante, atat jertfirea frumusetii proprii, cat si indiferent de toate circumstantele exterioare, arata minunata lucrare a Duhului Sfant in inima omului.

Prima varianta - Hristofor cel preafrumos. Aceasta tine mai mult de traditia populara crestina. Sinaxarul din Minei ne spune ca Sfantul Mucenic Hristofor era un tanar de o frumusete rara, care, din dragoste pentru Hristos, a ales sa renunte la viata sa normala. In orice loc ajungea, el starnea ispite prin frumusetea trupului si chipului sau, lucru ce facea ca orice fata sa se tulbure si sa-si piarda linistea. Vesnic intristat de mahnirile pe care le pricinuia in mod involuntar, tanarul Hristofor s-a rugat lui Dumnezeu sa-i ia frumusetea, pe care tot El i-o si daduse. Rugaciunea acestuia, facuta cu durere in inima, a fost ascultata, prin urmare, a doua zi el s-a vazut lipsit de acea cruce grea a frumusetei, in loc de cap de om el avand cap de caine. In unele locuri se mentioneaza ca mucenicul avea cap de miel.

Schimbarea frumusetii pe uratenie, in urma rugaciunii vesnic ascultate de Dumnezeu, a fost facuta numai si numai spre a scapa de legatura pacatului, caci scris este: "Vai celui prin care vine ispita." Foarte frumos spune , zicand: "Iubirea lui Dumnezeu nu-i lasa pe cei indragostiti sa fie ai lor, ci ai celor de care sunt indragostiti." Aceasta este dragostea care l-a impins pe Sfantul Hristofor sa renunte la frumusetea trupului.

Cea de-a doua varianta - Hristofor cel din tribul chinocefalilor. Aceasta tine mai mult de cele dintai relatari scrise pastrate cu viata sfantului. Cel mai vechi manuscris haghiografic privind viata sfantului cu cap de caine apartine episcopului Teofil Indianul, in limba greaca, inca de pe la jumatatea secolului al IV-lea. Potrivit acesteia, Sfantul Mucenic Hristofor era un soldat originar din nordul Africii. Tanarul soldat avea un chip de nemaivazut, fata lui semana cu cea a unui caine, iar cuvintele ii erau stalcite. Cu toate ca acesta infiora pe tot omul care il vedea, el nu avea un comportament fioros. Prins de catre armata romana, el ajunge prizonier in temnitele unde crestinii erau adesea aruncati si ei. Intrand in contact cu iubitorii de Hristos din Antiohia, el se converteste la crestinism. In cele din urma, alaturi de multi alti crestini, si tanarul Hristofor va fi omorat pentru nelepadarea dreptei credinte.

Nedreptatea facuta Sfantului Mucenic Hristofor - sfantul cu cap ca de caine

Datorita faptului ca omul a ajuns, din ce in ce mai mult, sa se limiteze la ceea ce vede, fara a se stradui sa patrunda insa si in spatele lucrurilor, in continutul lor real, multe dintre lucrurile ce dadeau viata bisericii au ajuns sa fie data la o parte, fiind vazute drept de prisos. Din pacate acest lucru s-a cam intamplat si cu Sfantul Mucenic Hristofor, el disparand aproape total de pe peretii noilor biserici.

Toate bisericile si manastirile din vechime il aveau pe Sfantul Mucenic Hristofor, pictat alaturi de alti sfinti, in amintirea slavei si lucrarii lui Dumnezeu. Mai ales in aceste cazuri se arata slava lui Dumnezeu si puterea de schimbare a harului Sfantului Duh. Nimeni si nimic nu va putea impiedica pe iubitorul de Hristos sa moara pentru Acesta, caci trupul este o unealta prin care inima merge unde vrea. Oricum ar fi trupul, sufletul ce arde de dor pentru Dumnezeu il va umple si pe acela (trupul) de cinstirea cea intocmai cu a sufletului.

Atat varianta in care frumusetea insuportabila l-a dus pe tanarul Hristofor sa se roage pentru indepartarea acesteia, cat si diformitatea initiala, infrumusetata interior prin convertire, sunt vrednice de amintit, iara si iara, pana in sfarsit, iubitorilor de Dumnezeu. Sfantul Mucenic Hristofor este un sfant ce isi merita locul pe absidele bisericilor, alaturi de toti marii sfinti nevoitori si mucenici.

Memoria liturgică în Biserica Ortodoxă se face în ziua de 9 mai