De ce bisericile sunt dedicate sfinților? Nu riscăm să fim definiți idolatrii?

Dacă ne oprim în fața vreunei biserici chiar și numai construită în secolul al XIX-lea, ne vom da seama că deasupra ușilor principale stă scris mare: D.O.M, urmat de un et și de numele unui sfânt sau a Maicii Domnului, scrise în limba latină, la dativ, pentru cine a studiat această limbă. Sigla D.O.M. înseamnă: Dumnezeului Optim Maxim și... . În locul punctelor se pune numele sfinților indicați pe fațadă. Fiecare biserică, deci, este totdeauna dedicată lui Dumnezeu Tatăl, și Lui îi este asociat un sfânt sau Maica Domnului.

De ce bisericile sunt dedicate lui Dumnezeu și sfinților Lui? În primele veacuri creștinii nu aveau lăcașuri de cult - biserici - așa cum le vedem noi astăzi. Pentru frângerea pâinii și pentru răgăciunea comună, creștinii au început să se adune în casele - în latină domus - unora dintre ei, încăpătoare suficient pentru a găzdui ecclesia, adică comunitatea care se simțea convocată pentru a-l lăuda împreună pe Domnul. Fiecare casă în antichitate avea un titulus, adică numele proprietarului: era, într-un anumit sens, rolul pe care îl au astăzi numele străzilor și numerele civice în orașe.

Nu după mult timp unele domus au fost destinat exclusiv vieții comunității și rugăciunii, dar a rămas, în mod evident obișnuința, dacă nu chiar necesitatea titlului. Aceste domus nu mai erau în proprietatea unei singure persoane, ci a comunității, erau domus ecclesiae, domus plebs Dei: case ale Bisericii, ale poporului lui Dumnezeu. A fost, deci, spontan, să fie puse sub titlul unui sfânt, a unei persoane care deja trăia cu Dumnezeu și care, deseori (să ne gândim la martiri) era îngropată aproape de acel domus sau chiar în interiorul lui: este trecerea de la domus la basilici de care este bogată toată Roma.

Dedicarea bisericii unui sfânt exprima și valoarea, dragă Sf. Paul și primilor creștini, a comuniunii. Toți credincioșii în Cristos formează un singur trup, atât noi cei care suntem pe drum cât și cei care ne-au precedat deja. Fiecare biserică ne amintește că este casa lui Dumnezeu și casa noastră, și acel sfânt căruia îi dedicăm biserica ne face să ne gândim că nu ne aflăm singuri în drum spre Dumnezeu, că suntem cu toții uniți de legătura dragostei.

Ce este MARTYROLOGIUM ROMANUM

Martyrologiul nu este o listă ca celelalte, ci este o carte liturgică. Și cum face, concret, o comunitate să celebreze sfinții unei anumite zile? Așa cum în antichitate călugării, în timpul orei prime, cântau în cor elogiul sfinților zilei, la fel Martyrologiul Roman devine o ocazie pentru a face acest aspect mai vizibil în riturile noastre.

Biserica - spune liturgistul Silvano Maggiani - a simțit totdeauna nevoia de a face să se vadă prezența sfinților în mijlocul nostru. Din punct de vedere istoric a făcut acest lucru prin evocare: proclamând o serie de nume (deci, cu ajutorul cuvântului), se face vie perceperea așa numitului communio sanctorum. Acest lucru se întâmplă, de exemplu, în rugăciunea euharistică, cu o listă de nume, prin natura înseși a lucrurilor, limitată. De aici, în ambient monastic a apărut obiceiul de a cânta Martyrologiul, tocmai cu această logică.

Dar astăzi? Mai are sens să-i amintim pe toți sfinții? Poate să aibă sens într-o perspectivă pe care aș numi-o estetică - răspunde S. Maggiani -: a aminti sfinții unei anumite zile ne ajută să vedem cum a fost trăită într-adevăr Evanghelia în cadrul istoriei. Această arătare este importantă. Să ne gândim la ce anume a reprezentat Jubileul comemorării de la Collosseum a martirilor din secolul al XX-lea. A fost vorba de un gest liturgic care ne-a permis să vedem un aspect al secolului până în acel moment nefiind pus în evidență în nici un fel.

Martyrologiul Roman, ediția 2001 prezintă 6538 voci, chiar dacă numărul sfinților și al fericiților este mai mare (9900) pentru că deseori, pe lângă un nume, mai există un număr de ... însoțitori. Și, lună după lună, cu noile canonizări și beatificări în program, este tot mai incomplet. Dar în orice caz, la aproape jumătate de secol de la publicarea lui în anul 1956, a precedentei ediții, noul volum care adună numele tuturor celor pentru care Biserica a recunoscut cultul arată culmea unei munci pe cât de mare pe atât de prețioase.

Noul Martyrologiu Roman, ediția 2001 a fost primul editat după Conciliul al II-lea din Vatican. Numai pentru a da o idee de efortulcerut, ajunge să amintim că munca de revizuire a început în anul 1966, cu obiectivul de a păstra și, în același timp, a renova memoria în fiecare zi a sfințeniei Bisericii. Ar fi necesar să se parcurgă istoria listelor care inițial, în Bisericile particulare, conțineau numele martirilor morți în acea Biserică, dar și numele bărbaților și femeilor morți în alte locuri și al căror martiriu a avut o mare rezonanță, astfel că erau amintiți și în alte Biserici.

De la multele martirologii s-a ajuns la cel unic, în care găsesc loc toți sfinții și fericiții recunoscuți ca atare de către autoritatea Bisericii Catolice: primul coboară până în secolul al XVI-lea și a fost opera cardinalului Cesare Baronio, și a fost aprobată în anul 1586 de către papa Grigore al XIII-lea. De atunci a fost revizuită de zeci de ori, și fără grijă, nici spirit critic, care au sfâârșit prin a multiplica erorile în loc să le reducă. În comparație cu ultimul, care, așa cum s-a spus a fost publicat în anul 1956, au fost eliminate din listă numele acelor sfinți, martiri sau fericiți pentru a căror existență nu există dovezi istorice suficient de fondate. Pentru a avea o listă completă a acestor nume va trebui să așteptăm publicarea Apendicelui, dar, de exemplu, se poate deja spune că în noul martyrologiu, în timp ce îl găsim pe Sf. Gheorghe care a învins balaurul și pe Sf. Cristofor, au fost șterse numele Sf. Filomena și a Sf. Uria, sfântă victimă a sfântului rege David. Și nu se poate exclude ca ulterioare cercetări științifice să necesite alte corecturi în edițiile viitoare. Astfel că, în anul 2004 Martyrologiul Roman a fost publicat într-o nouă ediție revăzută și actualizată.

Toți sfinții au fost canonizați? De când există procedura canonizării?

Nu este Biserica cea care face sfinții, dar ea îi declară. De fapt, un bărbat sau o femeie nu sunt făcuți sfinți prin canonizare, care este, în schimb, recunoașterea autorității Bisericii că acea persoană a fost un sfânt în timpul vieții și morții sale.

În primul mileniu al Bisericii cultul martirilor și al mărturisitorilor era reglementat de către diferitele Biserici particulare. Episcopii, fiecare în parte sau în mod colegial cu ocazia sinoadelor, autorizau noi culturi particulare, care începeau cu elevatio sau translatio corporis. Aceste acte au fost numite, mai târziu, canonizări episcopale sau canonizări particulare, pentru că implicau direct numai Biserica locală.

În secolul al Xi a început să se afirme principiul că numai Romanul Pontif, ca Păstor Universal al Bisericii, are autoritate să prescrie un cult public atât în Bisericile particulare cât și în cea universală. Printr-o scrisoare adresată regelui și episcopilor Suediei, papa Alexandru al III-lea (m. 1181), a revendicat papei autoritatea de a conferi titlul de sfânt împreună cu cultul public. Această normă a devenit universală începând cu papa Grigore al IX-lea în anul 1234.

În secolul al XIV-lea Sf. Scaun a început să autorizeze un cult limitat unor locuri determinat și unor slujitori ai lui Dumnezeu, a căror cauză de canonizare nu fusese încă începută sau încă nu era terminată. Această concesiune, orientată spre viitoarea canonizare se află la originea beatificării. Slujitorii lui Dumnezeu, cărora le era acordat un cult limitat au fost numiți fericiți începând cu papa Sixt al IV-lea (1483), determinând astfel distincția definitivă dintre titlul de sfânt și fericit, care era folosit indistinct în epoca Evului Mediu.

Concesiunea cultului local era formalizată și comunicată celor interesați printr-o Scrisoare Apostolică sub formă de Breve, pe care episcopul local îl punea în practică ad esecutione auctoritate apostolica.

După instituirea Congregației pentru Rituri (1588), prin opera papei Sixt al V-lea, Papii au continuat să acorde culturi limitate (Missa et officium), în așteptarea terminării canonizării.

Procedura a fost definită de papa Benedict al XIV-lea în documentul De servorum Dei beatificatione et beatorum canonizatione (1734-1738). Încet încet procedura s-a mai precizat și s-a clarificat, până să ajungem la normativa în vigoare astăzi, promulgată de papa Ioan Paul al II-lea în anul 1983.

În Constituția Apostolică Divinus perfectionis Magister din data de 25 ianuarie 1983 a fost stabilită procedura de urmat pentru investigațiile care trebuiesc întreprinse în cauzele sfinților de către episcopi; la fel, a fost încredințat Congregației pentru Cauzele Sfinților sarcina de a emana Norme speciale în acest scop.

Cine poate deveni sfânt?

Trebuie să spun de la început că orice persoană, de orice neam, culoare, religie, sex, vârstă, în orice timp și în orice loc, poate deveni sfânt. Spune documentul Lumina popoarelor, nr. 40, de la Conciliul al II-lea din Vatican: Este limpede, așadar, pentru oricine că toți credincioșii, de orice stare sau condiție, sunt chemați la plinătatea vieții creștine și la desăvârșirea iubirii: prin această sfințenie se va ajunge la un mod de viață mai uman și în societatea pământească. Ce trebuie să facă un creștin pentru a deveni sfânt? Ne spune același document citat mai sus: Pentru a dobândi această desăvârșire, credincioșii trebuie să-și folosească puterile primite după măsura darului lui Cristos, astfel încât, pășind pe urmele Lui și deveniți asemenea chipului Lui, supunându-se în toate voinței Tatălui, să se consacre din tot sufletul preamării lui Dumnezeu și slujirii aproapelui. Există stări de viață privilegiate pentru sfințenie, adică dacă în unele stări de viață este mai ușor ca cineva să se sfințească iar în altele mai greu? Într-adevăr, mai există încă mentalitatea că unui preot, unui călugăr îi este mai ușor să se sfințească. În realitate, lucrurile nu stau chiar așa, pentru că nu există stare de viață, timp sau loc care să excludă sau să îngreuneze lupta pentru sfințenie. Pe de altă parte, așa cum ne învață Biserica, unele stări de viață sunt chemate într-un mod mai urgent să lucreze pentru sfințirea lor și a altora. Aceste stări de viață sunt cele ale episcopului, preotului și călugărilor. Eu îmi imaginez drumul spre sfințenie ca o autostradă cu mai multe benzi. Nimeni nu pleacă favorizat de pe o bandă mai bună. Fiecare, odată botezat intră pe această autostradă. În funcție de acceptarea lucrării cu harul lui Dumnezeu, unul merge mai repede sau mai încet. Are și posibilitatea să facă depășiri, dar combustibilul folosit trebuie să fie caritatea și nu șmecheria. Astfel că, dacă vede pe cineva în dificultate pe autostradă, sau oprit din cauza vreunei defecțiuni, sau poate dacă cineva a rămas fără combustibil în mijlocul autostrăzii, se oprește și îl ajută. Nu va rămâne cu siguranță în urmă, pentru că, ajutând pe cineva, cantitatea de combustibil îi va crește iar calitatea va deveni mai bună, astfel că va putea să recupereze imediat timpul pierdut. Va ajunge primul, cel care va fi reușit să ducă mai mulți oameni cu el, decât unul care va ajunge singur. Așadar, curaj, intrați în cursă..... Însă nu singuri. Cursa în echipă este mai plăcută Domnului.

Câți sfinți sunt în Biserica Catolică?

Am putea să mergem să vedem unde sunt înșirați. În Litania Sfinților numărăm de abia vreo 30. Răsfoind un calendar, vom găsi câteva sute. Există apoi o operă numită Bibliotheca Sanctorum editată de Città Nuova, o enciclopedie voluminoasă cuprinzând 17 volume care cuprinde mai mult de 20 000 sfinți. Dar există și o carte numită Martyrologium Romanum, care conține lista oficială a sfinților și a fericiților venerați de Biserică, și aceasta înșiră 9900 de sfinți.

Dar Sf. Ioan, în cartea Apocalipsului ne spune: A apărut o mulțime imensă, pe care nimeni nu putea să o numere, di fiecare națiune, rasă, neam și limbă! Și atunci?Putem să ne gândim astfel: sunt sfinți toți aceia care au murit în prietenia Domnului. Și acest gând este foarte mângâietor, pentru că este o oportunitate de care ne putem folosi și noi.

Dar există și alte întrebări importante: Cine sunt sfinții? De ce sunt sfinți? Răspunsurile la aceste întrebări le găsim în Evanghelie: sfântul - scrie în Evanghelie - este omul fericirilor și al acelor fericiri care merg împotriva gândirii comune.

ÎNTREBĂRI FRECVENTE DESPRE SFINȚI

Începând de astăzi voi încerca să răspund la unele întrebări mai frecvente despre sfinți:
1) Care este ordinea pentru a fi declarați sfinți, adică cum se devine slujitori ai lui Dumnezeu, venerabili, sfinți și fericiți?
2) Câți sfinți sunt în Biserica Catolică?
3) Cine poate deveni sfânt?
4) Toți sfinții au fost canonizați? De când există procedura canonizării?
5) Ce este Martyrologium Romanum?
6) De ce bisericile sunt dedicate sfinților?
7) De ce sunt atât de răspândite iconițele și imaginile sacre?
Să le luăm pe rând:
1) Care este ordinea pentru a fi declarați sfinți, adică cum se devine slujitori ai lui Dumnezeu, venerabili, sfinți și fericiți?

Sfântul, și tot ceea ce îl privește, trezește totdeauna o întrebare: cum poate fi sfânt? Ce anume are special? Cum de-a reușit?

Milioanele de pelerini care au mers pentru a-l venera pe papa Ioan Paul al II-lea când a murit sunt dovada cea mai elocventă. Au simțit că era și este un sfânt, iar papa Benedict al XVI-lea, autorizând începerea procesului de beatificare, a ascultat vocea Bisericii, vocea poporului lui Dumnezeu. Acesta este într-adevăr primul pas al drumului spre canonizare: Vox populi, faima de sfințenie.

Pentru a răspunde mai bine la această întrebare, ne vom ajuta tocmai de Ioan Paul al II-lea. Din 28 iunie 2005, atunci când a început procesul canonic pentru beatificarea și canonizarea lui, el se numește slujitor al lui Dumnezeu. Acesta este titlul pe care episcopul de origine al candidatului la cinstea altarelor (și pentru papa nu poate fi decât Roma) îi conferă, atunci când reține că există elemente fondate pentru a putea afirma că acesta a trăit încercând să se conformeze radical Evangheliei în acțiuni și cuvinte și - atât cât este cu putință să se intuiască - în gânduri și în sentimente. Dovada rezidă tocmai în acea faimă de sfințenie, despre care am amintit mai sus. Nu se întâmplă tuturor ca la moarte lume ca să scrie pe pancarte și să strige în cor: Santo subito (Imediat să fie declarat sfânt).

Odată încheiată severa investigație la nivel diecezan, mărturiile și documentele adunate în dieceza de origine sunt predate Congregației pentru cauzele sfinților. Aici, în așa numită investigație la nivel roman, un expert, numit relator, examinează și evaluează acel material și pregătește un dosar - numit Positio - în baza căreia cel puțin nouă teologi vor evalua dacă efectiv acel slujitor al lui Dumnezeu a trăit după Sf. Evanghelie în mod extraordinar. Dacă părerea teologilor este pozitivă, slujitorul lui Dumnezeu este supus judecății unei alte Comisii, alcătuită din episcopi și cardinali. Dacă și aceștia sunt de acord în a da o judecată pozitivă, slujitorul lui Dumnezeu este prezentat Papei, pentru ca acesta să-și de-a părerea definitivă. Declarând că acel slujitor al lui Dumnezeu a trăit cu intensitate extraordinară virtuțile creștine și că în jurul lui există o autentică faimă de sfințenie, Papa îl indică ca model cu autoritate de viață evanghelică. Din acest moment slujitorul lui Dumnezeu este numit venerabil, adică demn de a fi admirat și imitat, exemplu demn, pentru cel care vrea să corespundă propunerii pe care Dumnezeu o face fiecărui om: Fii sfânt, așa cum eu sunt sfânt.

Deci, titlul de slujitor al lui Dumnezeu este acordat la începutul procesului canonic de către episcopul locului, cel de venerabil este acordat de Papa la sfârșitul lungului itinerar descris mai sus. Din aceste moment se verifică dacă cel venerabil a făcut o minune, așa cum se spune în limbajul popular. În realitate, numai Dumnezeu face minuni: venerabilul mijlocește, pentru ca Dumnezeu să asculte rugăciunile celor care i s-au adresat pentru ca să se roage și el Tatălui pentru ca să facă un miracol. Verificând - printr-un proces la fel de sever - că este vorba de un miracol autentic, papa înscrie venerabilul în rândul fericiților, iar persoanele devote sau credincioșii din dieceza lui de origine pot să ceară mijlocirea lui cu încredere și să-l imite cu rodnicie. Atunci când fericitul va mai face cel puțin încă un miracol, Papa îl va proclama sfânt, adică îl va indica întregii Biserici ca un model de creștin la care ne putem adresa cu încredere. Trebuie să precizăm că martirii, în general, după titlul de venerabil devin direct sfinți, pentru că însuși martiriul este considerat un miracol. Va urma răspunsul la întrebarea: Câți sfinți sunt în Biserica Catolică?

PATRONII SPIRITUALI AI TĂRILOR UE

Patronii Europei:

Ss. Ciril și Metodiu; Sf. Benedict; Sf. Ecaterina de Siena; Sf. Tereza Benedicta a Crucii (Edith Stein)

România: Sf. Andrei Apostolul

Italia: Sf. Francisc de Assisi; Sf. Ecaterina de Siena

Spania: Sf. Iacob Apostolul

Franța: Sf. Ioana d'Arc; Sf. Tereza a Pruncului Isus

Germania: Sf. Ansgariu; Sf. Bonifaciu

Danemarca: Sf. Ansgariu

Ungaria: Sf. Ștefan

Irlanda: Sf. Brigitta; Sf. Patrick

Anglia: Sf. Edmund

Polonia: Sf. Iacint; Sf. Ioan Canțiu

Lituania: Sf. Ioan Canțiu

Bulgaria: Sf. Ioan de Rilla

Austria: Sf. Leopold

Grecia: Sf. Nicolae

Malta: Sf. Paul

Cehia: Sf. Venceslau

Olanda: Sf. Wilibrord

Cipru: Sf. Barnaba Apostolul

Estonia: Sf. Meihard, episcop

Finlanda: Sf. Henric din Upsalla

Belgia: Sf. Vilibrord, episcop si Sf. Lutgarda, calugarita

Letonia: Sf. Meinhard, primul episcop al Letoniei

Luxemburg: Sf. Fecioara Maria, Mangaietoarea mahnitilor; Sf. Vilibrord, Sf. Cunegunda

Portugalia: Neprihanita Zamislire; Sf. Anton de Padova; Sf. Francisc Borgia

Slovacia: Sf. Ioan Nepomuk

Slovenia: Sf. Fecioara Maria Mijlocitoare

Suedia: Sf. Brigitta; Sf. Eric al IX-lea, rege si martir

ALTI SFINTI PATRONI

a arheologilor: Sf. Damas
a dentiștilor: Sf. Damian
a pensionarilor: Sf. Dezideriu
a muribunzilor și a hoților: Sf. Dismas
a leproșilor și a șchiopilor: Sf. Egidiu
a farmaciștilor: Sf. Emilian
a pescarilor: Sf. Erasmus
a celibatarilor: Sf. Herman
a instalatorilor: Sf. Felix de Cantalice
a educatoarelor și învățătoarelor: Sf. Filip Neri
a văduvelor: Sf. Francisca Romana
a vânzătorilor de pește: Sf. Francisc de Paola
a curierilor și a poștașilor: Sf. Arhanghel Gabriel
a bolnavilor de cancer: Sf. Gaudo
a surzilor: Sf. Gualtiero
a actorilor și a notarilor: Sf. Geneziu
a ciobanilor și a tapițerilor: Sf. Genoveva
a bucătarilor: Sf. Iacob d'Ilaria
a bunicilor: Sf. Ioachim
a pompierilor: Sf. Ioan Ciudad Duart
a pictorilor: Sf. Ioan Crisoroa
a predicatorilor și a exilaților: Sf. Ioan Gură de Aur
a traducătorilor: Sf. Ieronim
a zidarilor: Sf. Iuliu
a groparilor: Sf. Iosif din Arimateia
a filosofilor: Sf. Iustin
a sacristanilor și a clopotarilor: Sf. Guido din Anderlecht
a militarilor: Sf. Ignațiu de Loyola
a bolnavilor de tuberculoză: Sf. Leuciu
a moașelor: Sf. Eliberata
a schioriștilor și a patinatorilor: Sf. Lidurina
a aviatorilor și a astronauților: Sf. Loredana
a bibliotecarilor: Sf. Laurențiu
a chirurgilor: Sf. Luca
a oculiștilor și a electricienilor: Sf. Lucia
a frizerilor: Sf. Ludovic
a asistenților sociali: Sf. Luiza de Marrilac
a grădinarilor: Sf. Magdalena
a secretarilor: Sf. Marcu Evanghelistul
a dogarilor: Sf. Martin
a contabililor și a schimbătorilor de valută: Sf. Matei
a inginerilor: Sf. Matia
a babby sitter: Sf. Maura
a fotbaliștilor: Sf. Mauronto
a ceasornicarilor: Sf. Apostol Petru
a tinerilor muribunzi: Sf. Stanislau
a ministranților: Sf. Tarciziu
a seminariștilor: Sf. Dominic Savio
a misionarilor: Sf. Tereza a Pruncului Isus
a berarilor: Sf. Tomas Becket
a măcelarilor: Sf. Toma Bellagio
a politicienilor: Sf. Thomas Morus
a pădurarilor: Sf. Umbert
a fotografilor: Sf. Veronica din Roma
.....

CEVA MAI DISTRACTIV... DESPRE SFINTI

SFINTII, PATRONII:
tâlharilor: Sf. Leonard din Noblat. Se spune că atunci când pușcăriașii îl invocau, lanțurile se rupeau.
a crescătorilor de viermi de mătase: Sf. Iob. Tradiția vrea ca din rănile sfântului să se fi născut viermii pe care țăranii le-au identificat cu prețioșii viermi de mătase.
a poeților: Sf. Ioan al Crucii. Este considerat unul din cei mai mari poeți spanioli.
a pisicilor: Sf. Gertruda din Nivelles. Este invocată împotriva invaziei șoarecilor.
a pictorilor: Sf. Ecaterina din Bologna. Copilă fiind, la curtea Estensilor, a studiat pictura și a devenit expertă în arta miniaturii.
a internetului: Sf. Isidor din Seviglia. A cunoscut toate științele și artele vremii.
a bețivilor: Sf. Noe. Înșelat de diavol, a cultivat vie și s-a îmbătat.
a emigranților: Sf. Francisca Saverio Cabrini. A fost de mare ajutor emigranților italieni în Statele Unite la sfârșitul secolului al XVIII-lea.
a durerilor de gât: Sf. Blaziu.
a celor nervoși: Sf. Acariu din Noyon. Se spune că cei care se rugau la mormântul lui se vindecau de nervi și melancolie.
a călătorilor și șoferilor: Sf. Cristofor. Se oferea să ducă în spate persoanele care voiau să treacă un râu.
a viței de vie: Sf. Vincențiu martir. Se povestește că Dumnezeu i-a cerut să binecuvânteze viile din Franța, dar Vincențiu, gustând vinul, a pierdut strada către paradis.
a animalelor: Sf. Anton Abate. Este reprezentat în iconografie cu un porc la picioare.
a soldaților: Sf. Adrian din Nicomedia. Era ofițer în armata lui Dioclețian și comanda soldații care îi păzeau pe prizonieri.
împotriva fulgerelor: Sf. Varvara. Tatăl ei era un păgân care a ucis-o prin decapitare. Imediat după decapitare un fulger l-a făcut scrum.
împotriva tuturor bolilor: Sf. Pantaleon. Era medic și îi îngrijea pe toți bolnavii fără să le ceară niciodată bani.
pentru găsirea lucrurilor pierdute: Sf. Anton de Padova.
televiziunii: Sf. Clara.
îndrăgostiților: Sf. Valentin
bibliotecarilor: Sf. Ieronim
a cauzelor urgente și disperate: Sf. Expositus
a libertății: Sf. Gheorghe
a bloggerilor catolici: Sf. Francisc de Salles
a polițiștilor: Sf. Mihail Arhanghelul
a infanteriei: Sf. Martin din Tours
a mamelor și copiilor: Sf. Gerhard Maiella
a motocicliștilor: Sf. Columban din Bobbio
a spitalelor și bolnavilor: Sf. Ioan al lui Dumnezeu
studenților: Sf. Iosif de Copertino
a celor fără casă: Sf. Benedict Iosif Labre
a oamenilor de știință: Sf. Albert cel Mare
a diplomaților: Sf. Iosif și Fericita Maria Repetto
parohilor: Sf. Ioan Maria Vianney
arhitecților. Sf. Toma, zis Didim
duhovnicilor și al moraliștilor: Sf. Alfons Maria Liguori
pelerinilor și al hotelierilor: Sf. Alexiu
portarilor: Sf. Alfons Rodriguez
minerilor: Sf. Ammonius
croitoreselor: Sf. Ana
dentiștilor: Sf. Apolonia
teologilor: Sf. Bonaventura din Bagnoreggio
bâlbăiților: Sf. Brigitta
infirmierilor: Sf. Ecaterina din Genova
vănătorilor: Sf. Carmil Confalonieri
medicilor: Sf. Cosma și Damian
orbilor: Sf. Cunegunda

mai vreți? o sa mai continui.....

Sf. DIONISIE CEL SMERIT

Chiar dacă nu este inclus în calendarul romano-catolic, Sf. Dionisie cel Smerit merită și el să fie amintit nu numai pentru că aparține neamului nostru românesc, ci, mai ales, pentru faptul că intuiția sa în privința numerotării anilor începând de la Cristos a schimbat mersul lumii. Așadar, Sf. Dionisie a trăit între anii 470-545, locul de naștere fiind tot Dobrogea. După un timp petrecut într-o mănăstire din această zonă a țării, a plecat la Constantinopol și, mai târziu la Roma, chemat fiind de papa Gelaziu care avea nevoie de un bun cunoscător al limbilor latină și greacă. Sosit la Roma spre sfârșitul anului 496, a intrat în mănăstirea Sf. Anastasia aflat la poalele Palatinului și a stat acolo sub păstorirea a zece papi, de la Atanaziu al II-lea până la Virgilius. A murit probabil la mănăstirea Vivarium în jurul anilor 540-545. O contribuție deosebit de importantă a Sf. Dionisie cel Smerit o formează lucrările de cronologie creștină. El a refuzat să mai înceapă ciclul pascal de la unii împărați romani, îndeosebi de la persecutorul Diocletian și, pentru prima dată a socotit anii de la nașterea lui Cristos, scriind în această problemă mai multe lucrări. În acestea el a adaptat calculul la anii erei creștine, socotind începutul calendarului cu Nașterea lui Cristos, eveniment fudamental și cardinal pentru existența umană și, astfel, a pus bazele de calcul al erei creștine, era noastră actuală valabilă pentru întreaga planetă. O astfel de cucerire de valoare universală, din partea un smerit monah plecat din Dacia Pontică, îmbracă literatura daco-romană, pe care a produs-o cu o strălucire și cu o valoare care nu are egal în nici o literatură europeană contemporană pentru o problemă similară. Acest sistem cronologic a fost pus în practică și de Biserica Ortodoxă din România începând cu Molitvelnicul slavon tipărit la Târgoviște în anul de la zidirea lumii 7053 iar de la Nașterea lui Cristos 1545, iar după doi ani în Apostolul tipărit tot la Târgoviște cu data 1547. Sf. Dionisie cel Smerit a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română în data de 26 octombrie 2008, iar data prăznuirii s-a fixat pentru data de 1 septembrie. Sperăm ca într-un viitor cât mai apropiat să fie inclus și în calendarul romano-catolic.