Zidul

Într-un deșert aspru și plin de pietre trăiau doi eremiți. Găsiseră două grote apropiate una de cealaltă.

După ani de rugăciune și mortificări grele, unul din cei doi era convins că ajunsese la perfecțiune.

Celălalt era un om la fel de pios, dar și bun și indulgent. Se oprea să converseze cu puținii pelerini, îi mângâia și-i primea pe cei care se pierduseră în deșert și pe cei care fugeau din lume.

„Tot acest timp sustras meditației și rugăciunii”, gândea primul eremit. Și dezaproba frecventele, chiar dacă mici, greșeli ale celuilalt.

Pentru a-l face să înțeleagă în mod vizibil cât era încă departe de sfințenie, a decis să așeze la intrarea în grota lui câte o piatră, de fiecare dată când celălalt greșea cu ceva.

După câteva luni, în fața grotei se formase un zid de pietre, iar el era zidit înăuntru.

Uneori în jurul inimii noastre construim ziduri, cu micile pietre zilnice ale resentimentelor, tăcerilor, problemelor nerezolvate, etc. Sarcina noastră cea mai importantă este cea de a împiedica să se formeze ziduri în jurul inimii noastre. Și mai ales să căutăm să nu devenim „o piatră în plus în zidul altora”.