Cum este posibil ca Dumnezeu să iubească pe fiecare în parte

Un om avea totdeauna cerul sufletului acoperit de nori negri. Era incapabil să creadă bunătății, dragostei, solidarității, dar mai ales nu credea în bunătatea și iubirea lui Dumnezeu.

Într-una din zile, în timp ce se afla pe dealurile care înconjurau satul lui, tulburat din cale-afară de îndoielile lui negre, a întâlnit un cioban. Ciobanul era un om foarte bun, cu ochii limpezi. Acesta și-a dat seama că străinul avea un aer foarte disperat, și l-a întrebat:

„Ce te tulbură, prietene?”.

„Mă simt foarte singur”, răspunse omul.

„Și eu sunt singur, și totuși nu sunt trist”, spuse ciobanul.

„Oare pentru că Dumnezeu este cu tine?”, întrebă acesta.

„Ai ghicit!”, răspunse ciobanul.

„Eu, în schimb, nu sunt însoțit de Dumnezeu. Nu reușesc să cred iubirii lui. Cum se poate ca să iubească oamenii, unul câte unul? Cum e posibil să mă iubească pe mine?”.

„Vezi, acolo jos, satul nostru?”, spuse ciobanul. „Vezi și casele și ferestrele fiecărei case?”

„Văd toate acestea”, răspunse.

„Atunci nu trebuie să disperi. Soarele este unul singur, dar fiecare fereastră din sat, chiar și cea mai mică, cea mai ascunsă, este sărutată în fiecare zi de soare, în decursul fiecărei zile”.