Taina şi semnificaţiile botezului

Taina botezului inseparabilă de celelalte două taine ale iniţierii creştine în taina lui Cristos, confirmare şi cuminecare, este marea consacrare, sfinţire, perfecţionare, baza ontologică şi izvorul altor consacrări. Prefigurat prin botezuri şi evenimente din VT, botezul creştin în apă şi Duh, realizat pentru prima dată la botezul lui Isus Cristos în Iordan de către Ioan Botezătorul, este o realitate care trebuie trăită continuu până la împlinirea ei în botezul sângelui, al morţii martirice.
Dacă începutul botezului permanent, în apă şi în Duh, şi sfârşitul botezului permanent, în apele profunde ale morţii martirice (Ps 68,1-2) sau a morţii asimilate martirului, sunt unice, permanenţa o asigură botezul pocăinţei în lacrimile căinţei şi în Duh. Pocăinţa permanentă devine un fel de confirmare, stabilizare în felul de viaţă începută la botezul în apă şi Duh, botez care poate fi pângărit. Iar botezul sângelui, al martiriului care nu mai poate fi pângărit, devine desăvârşire a cuminecării tainice în cuminicarea reală, adică părtăşia totală la jertfa lui Cristos, anticipată prin lepădarea de sine şi purtarea crucii, prin jertfirea (pierderea) acestei vieţi pentru Cristos şi Evanghelie (Mc 8,34-35), trăind ca rob al lui Dumnezeu.


1. Denumirile botezului

Cuvântul botez, báptismos sau báptisma în greacă, baptismus în latină, vine de la verbul baptizô care înseamnă „a scufunda, a cufunda, sau a spăla, a purifica, a distruge”. În Sfânta Scriptură botezul este numit şi baia naşterii din nou (regenerării) şi înnoirea în Duhul Sfânt (Tit 3,5); naşterea din nou din apă şi din Duh (In 3,5) şi iluminare (Evr 10,32). Iluminarea (fotismós) este termenul mult folosit de Părinţii Bisericii şi de textele liturgice.
Din bogăţia denumirilor patristice ale botezului amintim pe cele folosite de sfântul Grigore din Nazians (Oratio 40,3-4): „Îl numim dar, har, ungere, luminare, haină de nestricăciune, baie a renaşterii, pecete şi tot ce poate fi mai scump. Este numit dar, pentru că e oferit celor ce nu aduc nimic; este har, fiindcă este dăruit chiar şi celor păcătoşi; botez, pentru că păcatul este îngropat în apă; ungere, pentru că este sfânt şi regesc (aşa sunt cei ce sunt unşi); luminare, fiindcă este lumină strălucitoare; haină, fiindcă acoperă ocara noastră; baie, pentru că spală; pecete, fiindcă ne ocroteşte şi fiindcă este semnul puterii lui Dumnezeu.” Apostolul Pavel precizează că prin botez omul cel vechi a fost împreună răstignit (synestaurôthê) cu Cristos (Rom 6,6); că suntem morţi cu (syn) Cristos (Rom 6,8); că am fost împreună îngropaţi (synetáphêmen) cu Cristos (Rom 6,4); că am fost împreună înviaţi (synêgérthête) cu Cristos (Col 2,12) şi că împreună vom trăi (syzêsomen) cu Cristos (Rom 6,8). Iniţierea în momentul culminant al tainei lui Cristos (răstignire, moarte, îngropare şi înviere) este iniţiere în toată taina lui Cristos.

2. Mulţimea botezurilor

Istoria mântuirii este presărată de mai multe feluri de botezuri. Părinţii Bisericii şi textele liturgice vorbesc de trei, cinci sau chiar opt feluri de botez. Sedealna întâi a utreniei cuvioşilor părinţi ucişi în Sinai şi Rait, din 13 ianuarie, vorbeşte de trei feluri de botez: „Botezatu-v-aţi în trei chipuri, al treilea botez fiind cel prin credinţă. Că cel dintâi botez a fost acela al focului, prin apă şi prin dumnezeiescul Duh; al doilea cel prin lacrimi în Rait şi în Sinai şi oriunde nevoindu-vă cu tărie aţi petrecut pe pământ viaţă întocmai ca îngerii; iar al treilea l-aţi primit jertfindu-vă ca nişte berbeci aleşi pentru Cristos Dumnezeu.”
Sfântul Grigore din Nazians (Oratio 40,3-4) vorbeşte de cinci feluri de botez: botezul poporului Israel în apa mării şi în Nor (Duh), prin Moise (1Cor 10,2); botezul în apă spre convertire (Lc 3,3.16), prin Ioan Botezătorul; botezul în apă şi în Duhul Sfânt de foc (Mt 3,11), prin Cristos şi Biserică; botezul în lacrimi, ca apostolul Petru care a plâns cu amar (Mt 26,75); botezul în sânge, ca Isus Cristos Martirul credincios (Apoc 1,5).
Ioan Damaschin (Dogmatica 4,9) precizează că ar fi chiar opt feluri de botezuri: „Primul botez a fost botezul potopului pentru curmarea păcatului (Gen 7,17-24). Al doilea, botezul prin mare şi nori (1Cor 10,1-2; Num 9,15-22), căci norul este simbolul Duhului, iar marea simbolul apei. Al treilea, botezul legii vechi, căci tot cel necurat se spală cu apă, ba încă îşi spală şi hainele şi astfel intră în tabără (Lev 15). Al patrulea, botezul lui Ioan (Mt 3,1-12; Mc 1,4-8; Lc 3,2-18), care a fost introductiv şi conducea la pocăinţă pe cei botezaţi ca să creadă în Cristos... Al cincilea, botezul Domnului (Mt 3,13-17 şi par.), cu care s-a botezat el însuşi... Al şaselea botez este botezul prin pocăinţă şi lacrimi, care este cu adevărat greu. Al şaptelea, botezul prin sânge şi mucenicie, cu care însuşi Cristos s-a botezat în locul nostru; el este foarte cinstit şi fericit, pentru că nu se pângăreşte a doua oră cu întinăciunea. Al optulea botez şi ultimul (focul cel veşnic de după judecata obştească) nu este mântuitor, ci pe de o parte distruge răutatea, iar pe de altă parte pedepseşte necontenit.”

3. Prefigurări ale botezului în VT

Vom căuta, în cele 14 citiri din VT (parimii) de la vecernia sărbătorii botezului Domnului (Boboteaza), prefigurări ale diferitelor aspecte ale tainei botezului creştin. Prefigurări ale botezului în VT sunt invocate şi în partea de memorial a rugăciunii de sfinţire a apei botezului, rugăciune importantă pentru teologia tainei botezului.
Gen 1,1-13: duhul lui Dumnezeu se purta, plutea peste apă (v. 2), ca o cloşcă pe cuibar, „încălzind” apa pentru naşterea făpturilor, dându-i putere de sfinţire şi viaţă. Prefigurează rolul Duhului Sfânt, invocat de trei ori la epicleza sfinţirii apei botezului, în naşterea din nou care se realizează în taina botezului.
Gen 6-8: potopul, prin care este pedepsită lumea nelegiuită şi salvat din apă, prin intermediul corăbiei, Noe, predicatorul dreptăţii, împreună cu alte şapte persoane (2 Pt 2,5), este prefigurarea (týpos-ul) salvării prin apa botezului creştin (antitypos-ul) şi corabia bisericii creştine (1Ptr 3,21).
Ex 14,15-18.21-23.27-29: eliberarea poporului Israel din robia lui Faraon prin Moise la trecerea Mării Roşii sub protecţia stâlpului de nor (v. 19), adică botezul poporului în mare (apă) şi în Nor (Duh) prin Moise (1Cor 10,2), prefigurează eliberarea noului popor al lui Dumnezeu din robia Diavolului prin botezul creştin în apă şi Duh, prin noul Moise, Isus Cristos. Origen (Hom. Ios. 4,1) vede în trecerea Mării Roşii un simbol al catehumenatului (eliberarea de Satana prin repetatele lepădări) şi în trecerea Iordanului un simbol al botezului (vezi Septuaginta 2, p. 28).
Ex 15,22-16,1: îndulcirea apelor bolnave (amare) de la Mera, prin lemnul arătat de Domnul cel care vindecă (vv. 25-26), prefigurează botezul în apele amare ale morţii, ape vindecate şi vindecătoare datorită lemnului crucii Domnului.
Ios 3,7-8.15-17: trecerea Iordanului şi intrarea în ţara promisă cu despărţirea apei Iordanului prefigurează botezul ca mică înviere care opreşte cursul vieţii noastre spre moarte. După Origen (Hom. Ios. 4,2), apele care se varsă în Marea Moartă simbolizează pe botezaţii care leapădă credinţa, iar apele care se opresc ca un zid (fermitate, statornicie) simbolizează pe creştinii statornici în harul botezului (vezi Septuaginta 2, p. 30).
4 Regi 2,6-14 LXX: despicarea apei Iordanului cu cojocul lui Ilie şi răpirea lui Ilie la cer în car de foc, lăsându-l moştenitor al duhului profetic pe Elisei, prefigurează taina botezului care ne dă arvuna Duhului şi ne deschide prin apă calea răpirii la cer după ce vom fi dezbrăcaţi de cortul acesta pământesc (2Cor 5,1-9).
4 Regi 5,9-14 LXX: curăţirea de lepră a lui Naiman sirianul, prin înşeptita scăldare în apele Iordanului, prefigurează taina botezului prin care se realizează curăţirea de lepra păcatului.
Is 1,16-20: păcatele ca şi cârmâzul sau roşii ca purpura vor fi spălate şi curăţate devenind albe ca zăpada sau lâna, prefigurează botezul ca iertare a păcatelor mărturisite cu părere de rău.
Gen 32,1-11: împăcarea lui Iacob cu fratele său Esau (Gen 33) prefigurează botezul ca împăcare, reconciliere fraternă.
Ex 2,5-10: Moise condamnat la moarte prin înec în apele Nilului este salvat printr-un coş de papură şi înfiat de fiica Faraonului, prefigurează botezul ca salvare de la moarte şi înfiere. Fiica Faraonului stearpă şi fără copii este simbol al culturii profane, acceptabilă dacă continuăm să bem laptele mamei noastre adevărate, Biserica.
Jud 6,36-40: izbăvirea Israelului din robie prin mâna lui Gedeon confirmată prin lâna rourată abundent (a stors un vas de apă) prefigurează botezul ca izbăvire din robie, izbăvire confirmată de roua de sus (Cristos) coborât pe lână (Fecioara Maria).
3 Regi 18,30-39 LXX: întoarcerea de către Ilie a Israelului din rătăcirea idolatră, prin jertfa udată de trei ori şi mistuită de foc ceresc, prefigurează taina botezului care curăţă omul de idoli şi-l întoarce la Dumnezeul cel adevărat, prin întreita cufundare în apă şi prin coborârea Duhului Sfânt (focul ceresc), vezi Septuaginta 2, p. 514.
4 Regi 2,19-22 LXX: lecuirea apelor moarte şi neroditoare cu sare de către Elisei prefigurează pe botezaţi ca „sare a pământului” (Mt 5,13), care dau gust acestei vieţi serbede şi împiedică corupţia lumii (sarea ca şi conservant).
Is 49,8-15: restabilirea de către Dumnezeu a Israelului umilit în exilul babilonian prefigurează taina botezului ca restaurare a poporului lui Dumnezeu umilit şi exilat din Paradis.

4. Efectele botezului

Folosind referirile Sfintei Scripturi şi precizările pe care le găsim în rugăciunea sfinţirii apei pentru botez în ritul bizantin, vom sintetiza câteva efecte ale botezului.

a) Botezul produce moartea tainică cu Cristos a omului vechi, simbolizată de gestul botezării care înseamnă scufundare, înecare, şi învierea tainică cu Cristos (mica înviere), simbolizată de gestul scoaterii din apă. În vechime, în locurile secetoase s-a practicat şi botezul sec, fără apă, prin aşezarea catehumenului în mormânt şi scoaterea lui afară din mormânt.
Moartea-învierea cu Cristos prin botez apostolul Pavel o exprimă prin verbe care încep cu particula grecească „sýn” = cu, împreună. Împreună răstigniţi (Rom 6,6), împreună morţi (Rom 6,8), împreună înmormântaţi (Rom 6,4), împreună înviaţi (Col 2,12), împreună trăire (Rom 6,8) cu Cristos. Rugăciunea de sfinţire a apei cere ca botezatul (neóphyton, neophytum = neo-implementatul, săditul: 1Tim 3,6), „sădit fiind cu asemănarea morţii” lui Cristos prin botez, „să se facă părtaş şi al învierii” lui Cristos.

b) Moartea fiind plata păcatului este percepută ca maxima „impuritate” rituală care separă de Dumnezeu care este viaţă. De aceea atingerile de fiinţe moarte sau participarea la mormântare erau curăţite prin spălări rituale. Prin urmare, alt efect al botezului este iertarea păcatelor (Fapte 2,38), curăţirea de necurăţia păcatului. Rugăciunea de la sfinţirea apei de botez cere ca apa botezului să fie „apă de sfinţire şi curăţire a trupului şi a sufletului” spre dezlegarea şi iertarea păcatelor.

c) Alt efect al botezului este naşterea din nou, naşterea din apă şi din Duh (In 3,5-8), dezbrăcare de omul cel vechi şi îmbrăcare cu omul cel nou (Col 3,9-10). Numai după această naştere suntem şi noi născuţi ca şi Cristos, din femeie (ca toţi urmaşii lui Adam) şi din Duh (Lc 1,35). Urmează să tindem să murim şi noi martiri ca şi Cristos, ca să avem parte ca şi Cristos de prima înviere (Apoc 20,6.14). Rugăciunea de la sfinţirea apei de botez cere ca botezul să fie „baie de a doua naştere, înnoire a spiritului”, având ca efect „a doua naştere de sus, prin apă şi prin Duh”.

d) Recuperarea chipului, a icoanei, este alt efect al botezului. Omul interior a fost făcut după chipul (eikóna) şi asemănarea lui Dumnezeu (Gen 1,26-27), iar omul exterior a fost plăsmuit din praf de pământ (Gen 2,7; cf. Septuaginta 1, p.55). Icoana, element ontologic, supravieţuieşte căderii, dar a ajuns ruinată, iar asemănarea nu a fost realizată pentru că omul a emigrat într-o regiune îndepărtată de Tatăl ceresc (Lc 15,13).
Taina botezului restaurează icoana ruinată după icoana prototip Isus Cristos, icoană în Duhul Sfânt a arhetipului nevăzut, Tatăl (Col 1,15). Icoana recuperată este baza realizării asemănării în taina confirmării prin ungerea cu mir. Apostolul Pavel precizează că omul cel vechi (icoana ruinată) se înnoieşte după icoana (eikóna) celui care l a creat (Col 3,9-10), adică după icoana lui Dumnezeu (Ef 4,24), devenind omul cel nou (icoana restaurată). Şi rugăciunea de la sfinţirea apei de botez cere ca Dumnezeu să dea celui ce se botează „să se schimbe, să lepede pe omul cel vechi, cel stricat cu poftele înşelăciunii, şi să se îmbrace în cel nou, care este înnoit după icoana Ziditorului său” sau să se îmbrace cu icoana lui Cristos.

e) Botezul generează comunitate bisericească, fiind uşa de intrare în Biserica lui Dumnezeu, biserică mamă care este continuu în durerile naşterii. Neofitul este sădit în ogorul lui Dumnezeu (1Cor 3,9). Devine casnic al lui Dumnezeu şi concetăţean cu sfinţii, fiind zidit pe temelia apostolilor şi a prorocilor, ca piatră vie a Templului sfânt, Biserica (locuinţa) lui Dumnezeu, a cărei piatră din capul unghiului este Isus Cristos (Ef 2,19-22). În rugăciunea de la sfinţirea apei pentru botez se cere ca botezatul să fie zidit „pe temelia apostolilor şi prorocilor” şi să fie sădit „sădire a adevărului, în sfânta ta catolică şi apostolică Biserică” şi să nu mai fie smuls.

Autor: S. Făgăraș
Sursa: www.oglindanet.ro

Teologia Învierii la Sfântul Maxim Mărturisitorul

Călcând cu moartea pe moarte, Mântuitorul intră într-un mod de existenţă cu totul deosebit de acela pe care noi îl trăim în dimensiunile vieţii pământeşti. Prin acest fapt El a deschis porţile nemuririi pentru toţi oamenii.


Învierea e o realitate nouă, fiind opera exclusivă a lui Dumnezeu, expresie a aceleaşi iubiri divine prin care lumea a fost creată din nimic. Fără îndoaială numai Dumnezeu, autorul Creaţiei, a putut sărestaureze făptura în starea primordială şi să o ridice pe planul unei relaţii cu El. Pentru Sf. Maxim, învierea reprezintă bunul suprem pe care ni l-a dăruit Fiul lui Dumnezeu, care cupriunde atât dobândirea nemuririi, în sensul mântuirii din condiţia păcatului şi a stricăciunii cât şi a îndumnezeirii ca finalitate a fiinţei create. Învierea Domnului, ne învaţă Sf. Maxim, nu poate fi atribuită unei puteri natural omeneşti a Mântuitorului. Învierea e un act a voinţei creatoare, aşa cum reiese dinaceastă afirmaţie: „În Iisus Hristos, hotărârea voii Sale proprii pentru bine a spălat ruşinea comună a stricăciunii întregii firi”.


Învierea şi actul creaţiei au o trăsătură comună; ele nu se datoresc unor cauze imanente şi nu se pot înţelege ca provenind din forţe şi împrejurări naturale antecedente. Creaţia din nimic a insemnat un act prin care s-a produs ceva în afară de Dumnezeu, un subiect absolut nou, neavând un temei nici în firea lui Dumnezeu şi nici în vreo posibilitate de a fi în afară de Dumnezeu. Temeiul existenţei făpturilor este cuvântul Creator al Tatălui Ceresc. Căderea făpturii în adâncul propriului său neant a adus cu sine necesitatea de a fi întemeiată din nou şi definitiv pe aceeaşi temelie a voinţei divine prin care toate s-au făcut. Sfântul Maxim exclude posibilitatea unui dualism între creaţie şi răscumpărare, pentru că toate făpturile vin de la Dumnezeu şi merg la Dumnezeu, toate sunt create în Hristos şi răscumpărate înHristos. Luând natura omenească din sângiuirile Prea Curatei Maicii Sale şi înălţând-o întru slavă de-a dreapta Tatălui, Mântuitorul ne încredinţează că Dumnezeu există nunumai în afară de lume, ci în chip negrăit există şi înăuntrul ei, iar lumea participă de peacum la fericirea dumnezeiască a vieţii ce va să fie. Învierea e un eveniment de ovaloare universală şi prin aceasta lumea, ca şi omul, e transfigurată de slava cerească, dobândind arvuna nemuririi. Hristos, zice Sfântul Maxim, „a dezvăluit însăşi adânculcel mai dinlăuntru al bunătăţii părinteşti şi a arătat în Sine sfârşitul pentru care au primit făpturile începutul existenţei. Fiindcă pentru Hristos sau pentru taina lui Hristos au primit toate veacurile şi cele aflătoare înlăuntrul veacurilor începutul existenţei şi sfârşitul lui Hristos” (Răspunsuri către Talasie,Întrebarea 60, Scolii, în „Filocalia”, vol 3, ediţie electronică, pagina 356).


(Articol preluat de pe site-ul doxologia.ro) 

PREDICĂ PAȘTI: 08.04.2012

Prin cuvinte, acțiuni, semne și mai ales prin materialitatea condiției noastre, cu trupul nostru și simțurile lui, dar și cu focul, apa, pâinea și vinul, noi celebrăm învierea lui Isus, victoria vieții veșnice asupra morții, asupra morții noastre de umani slabi, fragili, muritori. „Cristos a înviat! Cu adevărat a înviat!”: acesta este strigătul nostru, credința noastră, speranța noastră și izvorul dragostei noastre. Da, așa cum spune Apostolul, „Dacă Cristos nu a înviat, zadarnică este credința noastră… iar noi putem fi considerați printre cei mai mizerabili de pe pământ” (1Cor 15, 17.19).

După ce am ascultat în lecturile din această priveghere întreaga noastră istorie ca istorie a mântuirii operată de Dumnezeu pentru noi, istorie care-și găsește culmea, télos-ul, în învierea lui Isus Cristos, în această noapte încercăm să ne gândim la acest eveniment citind în el acțiunea lui Dumnezeu Tatăl. Pentru că tocmai privind la primele anunțuri ale învierii lui Isus făcute de Petru, Ștefan și Paul în Faptele Apostolilor – iar omiliile lor sunt cu siguranță un reflex al primelor cateheze pascale –, ne dăm seama că este atribuită totdeauna inițiativa Tatălui, acțiunea învierii, a ridicării din morți a lui Isus: Dumnezeu l-a înviat din morți (Fap 3, 15; 4, 10; 13, 30). Dumnezeul părinților noștri l-a înviat pe Isus, pe care voi l-ați ucis răstignindu-le pe o cruce (Fap 5, 30). Dumnezeu l-a înviat în a treia zi (Fap 10, 40).

Expresii asemănătoare se regăsesc apoi în Scrisoarea către Romani, în scrisorile către Corinteni și în alte scrisori din NT. „Cristos a fost înviat de către Dumnezeu”, este prima veste pascală a Bisericii Apostolice. Numai mai târziu, după ce a specificat și faptul că această acțiune a lui Dumnezeu Tatăl avut loc și prin puterea Duhului Sfânt (cf. Rom 8, 11), s-a ajuns la formula pe care o găsim în Crez: «Resurrexit tertia die», «a treia zi a înviat», punându-l pe Isus ca subiect al învierii. Pe de altă parte, nu putea fi altfel: Tatăl, cel care Iubește, originea și locul de unde izvorăște iubirea, numai el putea să învingă moartea, adică putea – așa cum spune Paul în Fap 13, 32-33, citând Ps 2, 7 – să împlinească promisiunea, chemarea la viață, generându-l la viață pe Fiul Isus intrat în moarte.

Atunci când Isus a murit pe cruce, punând în mâinile Tatălui spiritul său (cf. Lc 23, 46; Ps 31, 6), făcând din moartea lui un act punctual, de adevărată obediență filială a creaturii față de Creator, după o viață de ascultare până la moarte și încă moartea pe cruce (Fil 2, 8), după o viață în care a apărut totdeauna în el agápa, iubirea gratuită, necondiționată și fără sfârșit, Tatăl s-a recunoscut în El, spunându-i: „Tu ești Fiul meu, eu astăzi te-am născut, deci eu te exalt, te preamăresc, te fac să te ridici din moarte”. Moartea a fost o adevărată separare în care Isus a trăit abandonul, a fi „fără Dumnezeu” (chorìs theoû: Ev 2,9), pentru că moartea este aceasta! Dar Isus a trăit toate acestea invocându-l pe Dumnezeu, mărturisindu-l „Dumnezeul meu” (Mc 15, 34; Mt 27, 46; Ps 22, 2), punându-și totdeauna speranța în El.

Dumnezeu s-a recunoscut în Fiul, tocmai pentru că Fiul l-a povestit (exeghésato: In 1,18) în mod fidel și total. „Dumnezeu este iubire” (1In 4, 8.16), iar Isus ne-a spus acest lucru și ne-a arătat cu viața lui povestitoare. Iubirea Tatălui, iubirea Iubitorului primit de către cel „iubit” (Mc 1,11 e par.; 9,7; Mt 17,5), care i-a iubit pe ai săi (cf. In 13, 1), cu aceeași iubire a Iubitorului, era demn să învingă moartea. În fond, Petru spune acest lucru în prima lui predică pascală: „Dumnezeu l-a înviat pe Isus… pentru că nu era posibil ca moartea să-l țină în puterea lui” (Fap 2, 24). De ce nu era posibil? Pentru că iubirea lui Dumnezeu este atotputernicia Lui; pentru că Dumnezeu poate totul din iubire; pentru că iubirea lui Dumnezeu, intrat în duel cu moartea, a învins-o pentru totdeauna.

Isus, trimis ca și Cuvânt al lui Dumnezeu și Fiu al său în lume, făcut carne în sânul unei femei, a trăit iubirea Tatălui până la extrem, eis télos, s-a golit de prerogativele sale divine pentru a fi om în toate ca și noi (cf. Fil 2, 6-8), și nu a comis păcat (cf. Ev 4, 15). Viața lui Isus a fost un drum de umanitate, umanizantă, putem spune folosind limbajul evangheliei, un drum de obediență față de condiția lui umană și față de chemarea lui Dumnezeu. Obedient ca Fiu și nu ca sclav (cf. In 8, 35), și Fiu pentru că ascultător, Isus a luptat împotriva morții, „prin pătimire a învățat supunerea” (Ev 5, 8), a devenit „ascultător până la moarte și încă moartea pe cruce”(cf. Fil 2, 8); și acceptând moartea, acest dușman care ne așteaptă pe toți, care ne stă în față, a voit să existe numai în iubire și prin iubire. Putem să spunem că Isus a crescut în iubire nu căutând ceea ce îi plăcea, dar căutând să-și de-a viața pentru prieteni (cf. In 15, 13). A crescut în iubire mai ales rugându-se, exercitându-se să asculte vocea: „Tu ești Fiul meu” lui Dumnezeu, Iubitorul. În moarte a știut să spună: „Abba, Tată, în mâinile tale îmi încredințez spiritul” (cf. Lc 23, 46), iar Tatăl i-a răspuns: „Tu ești Fiul meu, pentru că ai dus la îndeplinire totul, întruparea ta a fost totală, umanizarea ta deplină”. Iată, în moarte, Isus s-a manifestat ca Fiu în plinătatea divinității lui, așa cum scrie Paul la începutul Scrisorii către Romani: „Isus Cristos, Domnul nostru, a fost constituit Fiu al lui Dumnezeu cu putere, după Duhul sfințeniei, în virtutea învierii din morți” (Rom 1, 4). Moartea și învierea pentru Isus omul, creatura, sunt un eveniment unic: Isus este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, iar atunci când noi îl privim pe cruce, în moartea lui, putem simultan să-l mărturisim ca Cel Viu, Înviat, Fiu al lui Dumnezeu.

În acțiunea învierii, Dumnezeu îi redă lui Isus prerogativele divine, îl preamărește mai mult decât pe toate creaturile, îi dăruiește numele de Kýrios, Domnul (cf. Fil 2, 9-11). Și în înviere, Isus povstește acțiunea Tatălui, Iubirea Lui izvorâtoare, originară, pentru că tatăl este peghé tês agápes, „Izvorul Iubirii”. Era Fiul ieșit din sânul Tatălui, acum Tatăl îl reprimește prin puterea Duhului: o unică viață, o unică Iubire, un singur Dumnezeu! Scrie Augustin: «Et illic igitur tria sunt: amans, et quod amatur, et amor» (De Trinitate VIII,10,14), Iubitorul, Iubitul și Iubirea. Iată atunci că Toma exclamă în fața Celui Înviat: „Domnul meu și Dumnezeul meu!” (In 20, 28), văzând un trup uman sfârtecat. „Vor privi la mine, Cel pe care l-au ucis”, profețea Zaharia (12, 20). Isus exclamase înainte să moară: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce mă abandonezi morții, chinurilor”. Dar acum cu toții privesc la Isus și exclamă împreună cu Toma: „Kýrios-ul meu și Dumnezeul meu!”.

Da, credința noastră pascală nu este un mit, o fabulă, ci o istorie de iubire. Este descoperirea unui Iubitor, Dumnezeu, care posedă o Iubire care învinge moartea: dar această Iubire ne-o oferă și nouă, pentru ca în viețile noastre să putem fi iubiți și să iubim. Privim la Răstignitul înviat pentru că – așa cum afirma Riccardo din Sf. Victor - «ubi amor, ibi oculus» (cf. Beniamin minor 13). Ochii noștri să fie îndreptați spre Cristos cel înviat, Iubitul care ne revelează odată pentru totdeauna pe Dumnezeu ca Iubitor, Izvorul Iubirii.

Autor: E. Bianchi

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian

Rugăciunea domnească (I)

Cea mai populară rugăciune este, de departe, Tatăl nostru. Un semn al popularităţii ei este numărul de colecţii poliglote ale Rugăciunii domneşti care au fost publicate în diferite perioade de timp, de la inventarea tiparului încoace. Deja în 1787, hispanicul Hervaz publica Pater Noster în trei sute şapte dialecte şi limbi, iar practica ediţiilor multilingve a continuat de atunci.Rugăciunea domnească nu este însă doar cea mai populară rugăciune, ci şi cea mai importantă. Conform Sf. Augustin, “orice altceva am spune când ne rugăm, dacă ne rugăm cum ar trebui, spunem ceea ce deja este conţinut în Rugăciunea domnească” (Scrisoarea 121,12). Recitarea Rugăciunii domneşti s-a întreţesut în devoţiunea populară încă din vremea catacombelor. Este parte a Oficiului Divin şi a fost strâns asociată cu jertfa Sfintei Liturghii, până acolo încât unii consideră în mod greşit că fără recitarea rugăciunii Tatăl nostru nu ar exista consacrare validă a Preasfintei Euharistii.
Încă un gând: dacă această rugăciune este atât de populară şi de importantă, este oare şi model perfect pentru cum ar trebui să fie toate rugăciunile noastre? Da. Părinţii şi Doctorii Bisericii, unul după altul – de la Sf. Ciprian la Sf. Augustin, de la Sf. Tereza de Avila la Sf. Robert Bellarmine – nu au ezitat să spună că Rugăciunea domnească este modelul revelat divin pe care trebuie să meargă toate rugăciunile creştine.


O rugăciune foarte scurtă


Scurtimea rugăciunii “Tatăl nostru” este remarcabilă, dat fiind că numărul de cereri din ea cu greu ar fi putut fi mai mic, şi cu toate acestea mai cuprinzător. Valoarea specială a acestei scurtimi este aceea că poate fi uşor învăţată pe de rost. De la începuturile Bisericii, cei care se pregăteau pentru Botez trebuiau să ştie să recite pe de rost Rugăciunea domnească. Mai mult, scurtimea ne aminteşte că nu este nevoie de multă vorbărie atunci când ne rugăm. De ce nu? Deoarece vorbim cu Dumnezeu, care ştie ce avem nevoie înainte ca noi să îi cerem. Mai importantă este devoţiunea şi fervoarea spirituală cu care ne rugăm. Maeştrii de viaţă spirituală consideră rugăciunea Tatăl nostru o dovadă a înţelepciunii lui Cristos, care a condensat în câteva cuvinte toate dorinţele şi aspiraţiile inimii omului, în dialogul său intim cu Dumnezeu.


O rugăciune perfectă


Printre numeroşii sfinţi care au vorbit despre Rugăciunea domnească este şi Sf. Toma de Aquino, care explică de ce aceasta trebuie să constituie modelul perfect de rugăciune. Este rugăciunea pe care am învăţat-o de la Cristos însuşi. Este de fapt singura rugăciune pe care ne-a învăţat să o spunem. Şi a dat-o ca răspuns atunci când apostolii i-au cerut: “Doamne, învaţă-ne să ne rugăm” (Luca 11,1). Ceea ce o face însă extraordinară este structura ei perfectă. Din moment ce rugăciunea exprimă dorinţele noastre, trebuie să ne rugăm doar pentru acele lucruri pe care se cuvine să le dorim.
Ceea ce cerem în rugăciunea Tatăl nostru de la Dumnezeu este tot ceea ce poate fi legitim dorit. Avem astfel nu doar un catalog de cereri ci şi, în special, un îndrumător pentru dorinţele noastre. Primul obiect al dorinţei noastre este ţelul nostru final; apoi mijloacele pentru a ajunge la acest ţel. Dar ţelul nostru este Dumnezeu, spre care afectivitatea noastră înclină în două moduri: a dori gloria lui Dumnezeu şi a dori să ne bucurăm de această glorie divină. Prima aparţine iubirii faţă de Dumnezeu însuşi; a doua iubirii faţă de noi înşine în Dumnezeu. Astfel, prima cerere, “sfinţească-se numele Tău”, cere gloria lui Dumnezeu, iar a doua, “vie împărăţia Ta”, cere ca noi să ne bucurăm de această glorie.
Mai mult, suntem orientaţi spre ţelul existenţei noastre fie de ceva care este esenţial, fie de ceva care este accidental ca mijloc de mântuire. Dar poate din nou să fie esenţial fie direct, după meritele câştigate datorită ascultării noastre faţă de Dumnezeu, şi în acest sens cerem: “Facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ”; fie doar instrumental, totuşi esenţial, deoarece ne ajută să merită cerul. Şi în acest sens spunem: “Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi”, fie că înţelegem prin aceasta pâinea sacramentală a Euharistiei, a cărei primire zilnică contribuie la mântuirea noastră, sau pâinea pentru trup, care reprezintă simbolic necesarul de hrană.
Suntem de asemenea orientaţi spre cer, accidental, prin eliminarea obstacolelor în calea fericirii: 1) păcatul, care exclude direct omul din împărăţia lui Dumnezeu; de aceea ne rugăm “Şi ne iartă nouă greşelile noastre”; 2) ispita, care duce la păcat; de aici a şasea cerere “şi nu ne duce pe noi în ispită”; 3) relele lumii acesteia, consecinţă a păcatului, care fac prea grea povara vieţii; în consecinţă, ultima cerere spune “ci ne mântuieşte de cel rău” (Summa Theologica II, II, 83). Cu secole înainte de Sf. Toma, dar şi de atunci încoace, teologi şi mistici, exegeţi şi moralişti au scris mult şi profund, explicând cele şapte cereri din Rugăciunea domnească şi aplicând lecţiile ei la viaţa noastră de zi cu zi.


Cuvintele rugăciunii


Există două versiuni ale rugăciunii Tatăl nostru în Evanghelii. Versiunea mai lungă se află în Evanghelia Sf. Marcu, unde este încadrată în Predica de pe Munte a lui Cristos. Domnul explică cum trebuie să ne rugăm, şi îşi avertizează discipolii să nu folosească multe cuvinte, asemenea neamurilor. Aceştia cred că vorbind mult, vor fi ascultaţi. Creştinii nu trebuie să se roage în acest fel. De ce nu? Deoarece Dumnezeu ştie deja ce au nevoie înainte să îi ceară. “Voi deci aşa să vă rugaţi:
Tatăl nostru, care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău.
Vie împărăţia Ta. Facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ.
Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi
şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.
Şi nu ne duce pe noi în ispită,
ci ne mântuieşte de cel rău” (Matei 6,9-15).
Deja în timpurile apostolice, Pater Noster era parte a Liturghiei euharistice, fiind urmat de cuvintele “Căci a Ta este împărăţia şi puterea şi mărirea în veci”. Acest final apare în manualul liturgic din primul secol intitulat Învăţătura celor Doisprezece Apostoli (8,2). A fost preluat în Liturghia răsăriteană a Sf. Ioan Gură de Aur şi poate fi găsit în unele manuscrise evanghelice. De la Conciliul Vatican II, adaosul liturgic este parte a Rugăciunii Euharistice din ritul latin.
În Evanghelia Sf. Luca, Rugăciunea domnească apare în contextul în care discipolii îl găsesc pe Isus rugându-se într-un anumit loc. După ce El şi-a terminat rugăciunea, unul dintre discipoli îl roagă: “Doamne, învaţă-ne să ne rugăm aşa cum Ioan i-a învăţat pe discipolii lui”. El le-a spus atunci: “Când vă rugaţi, spuneţi:
Tată, sfinţească-se numele Tău, vie împărăţia Ta.
Dă-ne nouă în fiecare zi pâinea cea de toate zilele a
şi iartă-ne păcatele noastre pentru că şi noi iertăm oricui ne greşeşte;
şi nu ne duce în ispită” (Luca 11,2-4).
Biserica a adoptat textul de la Matei, nu de la Luca, atât pentru liturgie cât şi pentru rugăciunea zilnică a credinciosului.
Invocaţia: “Tatăl nostru, care eşti în ceruri”
Începem Rugăciunea domnească adresându-ne lui Dumnezeu ca unui Tată. Pater Noster se adresează Preasfintei Treimi, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Dar i ne adresăm cu titlul de Tată deoarece Dumnezeu este Tatăl nostru din orice perspectivă am privi.

• Este Tatăl nostru deoarece este Creatorul nostru, care ne-a adus la viaţă din nimic.
• Este Tatăl nostru deoarece ne-a răscumpărat şi este aşadar izvorul vieţii noastre supranaturale.
• Este Tatăl nostru deoarece suntem copiii Săi prin adopţie, participând încă de pe pământ la viaţa Sa divină prin harurile pe care ni le dă.
• Este Tatăl nostru deoarece prin Providenţa Sa are grijă de noi şi ne dă ce avem nevoie.
• Este Tatăl nostru deoarece a pregătit pentru noi partea de moştenire care ne aşteaptă dacă suntem fideli inspiraţiilor harului Său.

Cristos s-a asigurat că de la invocaţia de la început şi până la cererea de la sfârşit, înţelegem solidaritatea noastră cu ceilalţi. Folosirea cuvintelor “noi”, “nouă”, “noastră” de atâtea ori în acest text scurt subliniază faptul că discipolii lui Cristos formează o familie spirituală, că suntem membri ai rasei umane, că atunci când ne rugăm trebuie să recunoaştem înrudirea noastră spirituală cu ceilalţi şi nevoia altora de a-i ajuta prin rugăciune. De fiecare dată când Cristos se adresa Tatălui Său ceresc, spunea “Tatăl Meu”. Există un singur Tată natural al celei de-a doua Persoane a Preasfintei Treimi. Cristos nu a avut un tată natural pentru natura sa umană. Dar când ne-a învăţat să ne rugăm, ne-a spus să ne adresăm lui Dumnezeu numindu-l Tatăl nostru.
Când spunem că Dumnezeu este “în ceruri” nu spunem că El nu ar fi pe pământ. El este în ceruri ca Destinul la care ne cheamă şi pentru care am fost creaţi. În sens spiritual, “cerul” este acolo unde experimentăm în bucurie prezenţa lui Dumnezeu. Pe pământ avem o pregustare a cerului în bucuria pe care Dumnezeu o dă celor care îl slujesc, chiar şi atunci când ei îşi duc crucea de fiecare zi. În veşnicie, această bucurie va fi desăvârşită, fără dureri şi fără încercări.
Cerul vizibil de deasupra noastră, cu soarele, luna şi stelele este simbolul biblic al Cerului care este casa lui Dumnezeu şi unde Cristos a pregătit un loc pentru noi. Cuvintele din deschiderea Rugăciunii domneşti sunt, de aceea, o amintire ce ne înalţă minţile şi inimile de la lucrurile de jos la cele de sus. Totul de pe pământ trebuie văzut ca mijloc spre un ţel, spre obiectivul nostru, care este răsplata cerească.


Prima cerere: “Sfinţească-se numele Tău”


Cuvintele în latină ale primei cereri ne lămuresc clar ce cerem: Sanctificetur Nomen tuum. Cerem deci ca Numele lui Dumnezeu să fie sfinţit. Este nevoie de unele explicaţii. Nu cerem ca Dumnezeu să devină mai sfânt. Aceasta ar fi blasfemie! El este Preasfânt, El este Etern; nu există alt Dumnezeu în afară de El. Cererea noastră este de fapt ca Dumnezeu să fie recunoscut şi slujit ca Dumnezeu de noi şi în noi. El este atotputernic, atotştiutor şi bunătate absolută. El este Creatorul şi Destinul omului. Dar nu toţi îl recunosc aşa cum este El sau îl slujesc aşa cum i s-ar cuveni Lui. Şi totuşi acesta este motivul pentru care Dumnezeu a creat fiinţele umane. Doreşte ca ele să îl cunoască – şi astfel să îl iubească şi să îi slujească – ca şi condiţie pentru a fi cu El în veşnicie. În limbajul biblic, “numele” înseamnă fiinţa numită. Când ne rugăm ca numele lui Dumnezeu să fie sfinţit, noi cerem ca El să fie glorificat de creaturile Lui umane, deoarece ele sunt copiii Lui, iar El este Dumnezeul lor.
În viziunea Bisericii, comparaţia ce apare în a treia cerere, “precum în cer, aşa şi pe pământ”, se referă la toate primele trei cereri. Drept urmare, când cerem să fie sfinţit numele lui Dumnezeu – ca Dumnezeu să fie deci cunoscut şi iubit – ne rugăm ca numele Său să fie la fel de sfinţit pe pământ ca în cer. Dacă ne întrebăm “cât de sfinţit este numele lui Dumnezeu în cer?”, răspunsul este simplu. El este sfinţit în mod perfect în cer. Îngerii şi sfinţii din rai îl cunosc faţă către faţă şi îl iubesc până la limita puterilor lor de fiinţe create.
Cererea noastră este aşadar ca noi, pe pământ, să creştem în cunoaşterea şi iubirea lui Dumnezeu. În fiecare zi şi de fapt în fiecare moment, cunoaşterea noastră plină de iubire sau iubirea noastră conştientă faţă de Dumnezeu trebuie să devină tot mai mult asemenea viziunii beatifice a cetelor cereşti. Şi încă o observaţie: cu cât sfinţim mai mult numele lui Dumnezeu, prin slujirea noastră devotată, cu atât mai mult ne va sfinţi El pe noi. Într-adevăr, am putea spune că sfinţenia noastră depinde de devoţiunea cu care sfinţim numele lui Dumnezeu.


A doua cerere: “Vie împărăţia Ta”


Împărăţia pentru care ne rugăm să vină este împărăţia despre care Cristos vorbeşte în mod constant în Evanghelii. Cuvântul grec basileia (împărăţie), care apare în Rugăciunea domnească, este acelaşi termen pe care l-a folosit în viaţa Sa publică, dar şi după Înviere, până la Înălţarea Sa la cer. Isus a dorit ca noi să ne rugăm pentru ca împărăţia descrisă de El să vină. Există două modalităţi principale în care Isus a vorbit despre împărăţie. El a descris-o ca o realitate prezentă, dar şi ca o aşteptare a unui viitor.


Realitate prezentă


Împărăţia ca realitate prezentă este Biserica fondată de Cristos. Este o realitate vizibilă la care oamenii sunt chemaţi prin predicarea Evangheliei; în care intră prin Botez; în care sunt sfinţiţi prin Sacramente; care este compusă din membrii buni şi din membrii răi; cu care Cristos se identifică, fiind “împărăţia Mea”, şi de la care întreaga lume primeşte harurile mântuitoare. Cerem ca această împărăţie ca realitate prezentă să “vină”, adică să crească şi să se întărească:

• Ne rugăm pentru ca Biserica să devină mai eficientă în proclamarea Evangheliei; ca zelul membrilor ei să crească prin eforturile lor de predicare a lui Cristos;
• Ne rugăm pentru ca tot mai mulţi oameni să primească darul credinţei adevărate şi să fie botezaţi;
• Ne rugăm pentru ca toţi cei ce sunt în Biserică să devină mai sfinţi şi mai plăcuţi lui Dumnezeu;
• Ne rugăm pentru ca aceia din Biserică ce s-au îndepărtat de Dumnezeu prin păcat să se convertească şi să se împace cu Domnul;
• Ne rugăm pentru ca creştinii să devină tot mai mult asemenea lui Cristos, ca astfel ceilalţi să vadă faptele lor bune şi să fie atraşi spre a îmbrăţişa credinţa care produce astfel de reflecţii ale Învăţătorului divin;
• Ne rugăm pentru ca prin practicarea virtuţilor, toţi credincioşii să devină canale mai eficiente ale harului către vieţile tuturor celor din jurul lor.

Aşteptare a unui viitor


În special în Evanghelia lui Matei, Isus vorbeşte frecvent despre “împărăţia cerurilor”. Cererea din Rugăciunea domnească este şi o cerere pentru mântuirea sufletelor şi pentru glorificarea lor în lumea de apoi:

• Ne rugăm pentru harul de care oamenii au nevoie ca să ajungă în împărăţia cerurilor pentru care au fost creaţi;
• Ne rugăm pentru lumina de care oamenii au nevoie pentru a cunoaşte voinţa lui Dumnezeu în vieţile lor şi pentru tăria de a împlini această voinţă, ca să merite să intre în ceruri;
• Ne rugăm pentru ca aceia care aparţin împărăţiei lui Cristos de pe pământ, pentru ca ei să fie mai generoşi în colaborarea cu harul divin, pentru ca în cer să îi dea lui Dumnezeu mai mare glorie pentru toată veşnicia.

Autor: Pocket Catholic Catechism
Traducere: R. Capan
Sursa: www.catholica.ro

Rugăciunea domnească (II)

A treia cerere: "Facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ"

Această cerere este un rezumat al creştinismului şi o sinteză a întregului scop al existenţei noastre. De ce avem voinţă liberă? Pentru a face voia lui Dumnezeu. Spre deosebire de creaturile lipsite de raţiune care ne înconjoară, putem alege să ne conformăm voinţele după voinţa lui Dumnezeu sau să refuzăm să o facem.

Această cerere urmăreşte ca fiinţele umane de pe pământ să facă voia lui Dumnezeu aşa cum o fac îngerii şi sfinţii din cer. Cerem aşadar ca toţi cei de pe pământ să facă voia lui Dumnezeu, aşa cum o fac toţi cei din cer. Nu există excepţii în cer. Ne rugăm ca să existe tot mai puţine excepţii de la a face voia lui Dumnezeu pe pământ. Mai cerem ca, la fel ca în cer, oamenii să facă voia lui Dumnezeu din iubire şi nu din teamă. În cer nu există pericolul de a nu face voia lui Dumnezeu, şi deci nici teamă de consecinţe.

Ne mai rugăm ca noi, cei de pe pământ, aşa ca aceia din cer, să facem voia lui Dumnezeu în mod spontan. Cerem ca voinţa divină să fie împlinită fără ezitare sau împotrivire, cu tragere de inimă. Pe pământ ştim cât de înceţi putem fi în a răspunde la voinţa lui Dumnezeu pe care o cunoaştem. Cerem să devenim mai disponibili să împlinim voinţa lui Dumnezeu în momentul în care ştim ce doreşte El. Ne rugăm de asemenea pentru ca să facem voia lui Dumnezeu cu generozitate altruistă. Între sfinţii din cer nu există invidie pentru că îi văd pe alţii făcând voia lui Dumnezeu. Nu există gelozie, ci colaborare perfectă în a împlini voinţa divină, nu doar individual ci colectiv.

Ne rugăm în fine pentru ca, la fel ca în cer, cei de pe pământ să se bucure făcând voia lui Dumnezeu. Există o relaţie misterioasă între faptul că noi facem ceea ce îl bucură pe Dumnezeu şi acela că Dumnezeu face ceea ce ne bucură pe noi. În cer, toţi fac doar ceea ce îi face bucurie lui Dumnezeu. El, la rândul Lui, face totul pentru a-i bucura pe cei aleşi. Ei trăiesc într-o fericire supremă. De ce? Pentru că se conformează perfect cu voinţa Celui Preaînalt. Ne rugăm pentru ca să descoperim, încă de pe pământ, o pregustare a bucuriilor cerului, rezervate celor care împlinesc voinţa divină. Într-adevăr, măsura adevăratei fericiri aici pe pământ este dată de fidelitatea noastră în a face voia lui Dumnezeu.

A patra cerere: "Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi"

Acesta este punctul de cotitură în rugăciunea Tatăl nostru. Dacă primele trei cereri au fost orientate spre slava lui Dumnezeu, de acum ele privesc nevoile noastre. Tradiţia Bisericii identifică două nivele de cereri de hrană în această a patra cerere. Cerem hrana de care avem nevoie pentru sufletele noastre, şi pe aceea de care avem nevoie pentru trupurile noastre.

Hrana spirituală

Atunci când Sf. Papă Pius al X-lea a dat decretul privind Împărtăşania deasă, a explicat că des înseamnă primirea zilnică a Preasfântului Sacrament. El şi-a bazat învăţătura pe comparaţia cu hrana de care avem nevoie zilnic pentru trupurile noastre, şi pe "interpretarea unanimă" a Părinţilor Bisericii. Ei au spus că "pâinea de toate zilele" din Rugăciunea domnească înseamnă Împărtăşania zilnică. Papa a concluzionat: "Pâinea euharistică trebuie să fie hrana noastră zilnică". Atunci când o persoană primeşte Euharistia ea trebuie să fie în starea harului sfinţitor. Motivul este evident. Aşa cum primirea hranei pentru trup presupune ca trupul să aibă în el viaţa naturală, şi primirea hranei euharistice pentru suflet presupune ca sufletul să fie viu din punct de vedere supranatural.

Mai există o altă hrană spirituală pentru care ne rugăm prin această cerere. Aceasta este hrana adevărului de care mintea umană are nevoie pentru subzistenţa ei zilnică. Aşa cum trupul are nevoie de hrană materială pentru a rămâne sănătos şi în viaţă, şi sufletul trebuie să fie hrănit zilnic cu cuvântul revelat al lui Dumnezeu, pentru a-şi menţine vigoarea şi viaţa spirituală. În lungul discurs al lui Cristos despre promisiunea Euharistiei, El foloseşte acelaşi cuvânt, "Pâine", pentru a vorbi despre ambele feluri de hrană spirituală: Trupul Său viu din Preasfânta Euharistie şi Cuvântul Său revelat din adevărurile mântuirii.

Nevoile zilnice ale trupului

Cu privire la partea materială a nevoilor noastre trupeşti, a patra cerere îi cere lui Dumnezeu să dea celor flămânzi hrană, celor fără locuinţă un adăpost, bolnavilor şi celor în vârstă grija adecvată, victimelor dependenţei de droguri şi alcool ajutorul pentru a se reface din dependenţă şi din bolile care rezultă. Această cerere se aplică atât la societăţile sărace cât şi la cele bogate, care adesea co-există în aceeaşi ţară şi chiar în aceeaşi localitate.

Nu este o exagerare să spunem că rugându-ne "Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi" îi cerem pur şi simplu Domnului să mişte inimile oamenilor pentru a împărţi între ei resursele pe care El ni le pune la dispoziţie pentru un trai uman decent. Este o ironie tristă a lumii moderne faptul că într-o perioadă de un belşug fără precedent, lumea trece printr-o perioadă de suferinţe supraomeneşti. Există multe motive pentru acest paradox. Unul dintre ele este însă indiferenţa rece faţă de suferinţele trupeşti pe care le îndură nenumărate milioane de oameni în fiecare regiune a globului.

Atunci când Papa Ioan Paul al II-lea a scris Exortaţia sa apostolică despre semnificaţia creştină a suferinţei umane, Salvifici Doloris, el a abordat fiecare aspect al acestei cereri din rugăciunea Tatăl nostru. Trebuie să ne rugăm, a spus el, în special pentru ca Dumnezeu, în milostivirea Sa, să inspire o armată de buni samariteni să vadă nevoile fizice ale altor oameni şi să vină cu altruism în ajutorul lor.

Urmând parabola evanghelică, putem spune că suferinţa, care este prezentă sub atât de multe forme diferite în lumea noastră umană, este de asemenea prezentă pentru a declanşa iubirea în persoana umană, acea dăruire dezinteresată a eu-lui meu pentru binele celorlalţi, în special al celor care suferă... Lumea suferinţei umane cheamă, să spunem aşa, o altă lume: lumea iubirii umane; şi într-un anumit sens datorăm suferinţei acea iubire altruistă care pune în mişcare inimile şi acţiunile oamenilor. Persoana care este "aproape" nu poate trece cu indiferenţă pe lângă suferinţa altuia...

Trebuie să ne oprim şi să arătăm compasiune, aşa ca samariteanul în parabola evanghelică. Parabola în sine exprimă un adevăr creştin profund, dar unul care în acelaşi timp este universal uman. Nu este întâmplător faptul că şi în limbajul secular, cei care lucrează în favoarea celor suferinzi şi nevoiaşi sunt numiţi "buni samariteni" (Salvifici Doloris, VII, 29). Pentru orice altceva ne-am ruga, atunci când cerem pâinea noastră cea de toate zilele, îi cerem Dumnezeului milostivirii să inspire nenumăraţi buni samariteni să oglindească această milostivire prin grija lor plină de iubire faţă de suferinţele celorlalţi.

A cincea cerere: "Ne iartă nouă păcatele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri"

Aceasta nu este o cerere oarecare către Dumnezeu cerându-i milostivirea Sa. Nu doar îi cerem să fie îndurător faţă de noi, ci şi îndrăznim să punem o condiţie şi o normă pentru iertarea lui Dumnezeu. Care sunt condiţia şi norma? Sunt practica şi măsura iertării pe care o acordăm noi celorlalţi. Ce ni se spune aici? Ni se spune că dacă nu suntem milostivi cu ceilalţi, Dumnezeu nu va fi milostiv cu noi. Mai credem şi că măsura îngăduinţei noastre faţă de păcatele celorlalţi determină în mod misterios gradul iertării răbdătoare a lui Dumnezeu faţă de noi.

Ne rugăm să primim de la Dumnezeu fiecare formă de milostivire pe care o dorim atât de mult de la El pentru noi înşine. Condiţia rămâne însă. Dumnezeu va fi în mod negreşit tolerant şi răbdător, iertător şi îngăduitor, blând şi milostiv faţă de noi, păcătoşii, dacă punem în practică aceste calităţi de milostivire faţă de cei pe care providenţa lui Dumnezeu îi pune în vieţile noastre.

Ofensându-l pe Dumnezeu prin păcat, ne creăm o datorie de iubire şi pedeapsă pentru faptele noastre rele. Îi datorăm lui Dumnezeu o iubire mai mare decât în cazul în care nu am fi păcătuit, şi avem faţă de El datoria de a suferi ca pedeapsă pentru că am ofensat maiestatea Sa divină. În milostivirea Sa, Dumnezeu ne oferă nenumărate oportunităţi de ispăşire permiţându-le celorlalţi să păcătuiască împotriva noastră. Răbdarea noastră în îndurarea ofenselor lor, bunătatea noastră în a suporta răceala lor, răspunsul nostru cu iubire faţă de ei în schimbul lipsei lor de iubire faţă de noi este parte a planului providenţial al lui Dumnezeu de răscumpărare a unei lumi păcătoase.

Ne rugăm pentru tăria de a ierta pentru ca să putem fi iertaţi la rândul nostru. Este aici în joc şi o minunată comunicare a harului. Nu arareori, motivul pentru care Dumnezeu aduce în viaţa noastră persoane dificile este tocmai acela ca prin răbdarea noastră iubitoare faţă de ei, să putem obţine de la El harurile convertirii de care ei au nevoie. Noi suntem canalele harului pentru alţii. Aceasta înseamnă că pentru a fi canale eficiente pentru anumite persoane, s-ar putea să trebuiască să fiu victima indiferenţei sau chiar a cruzimii lor, pentru a le câştiga darul pocăinţei, ca să se împace cu Dumnezeu pe care l-au ofensat.

A şasea cerere: "Nu ne duce pe noi în ispită"

Ispita este o invitaţie la păcat. Sursa ispitei poate fi comportamentul atrăgător, păcătos al altor oameni - lumea; sau dorinţele dezordonate ale naturii noastre căzute - concupiscenţa; sau îndemnurile răuvoitoare ale spiritului rău - diavolul. Când ne rugăm să nu fim duşi în ispită, nu cerem să fim eliberaţi de încercarea la care sunt supuse toate fiinţele umane pentru a-şi dovedi loialitatea faţă de Dumnezeu. Ispita ca test al fidelităţii noastre faţă de El este parte a stagiului nostru aici pe pământ, şi preţul câştigării răsplăţii noastre în lumea care va veni.

Ne rugăm pentru ca să nu cedăm în faţa ispitei, ci să profităm de pe urma experienţei ispitirii. Sfinţii interpreţi ai Rugăciunii domneşti oferă nu mai puţin de nouă căi prin care să ne ferim să cădem în ispită şi să avem de câştigat din ispitele inevitabile din vieţile noastre. Rugămintea noastră din această cerere va fi ascultată în măsura în care urmăm aceste reguli ale înţelepciunii creştine:

1. Să fim vigilenţi faţă de spiritul rău. Să îi cunoaştem strategia, să putem să îi recunoaştem înşelăciunile şi, mai presus de toate, "să ne împotrivim lui, tari în credinţă" (1Petru 5,9).

2. Să ne examinăm zilnic conştiinţa pentru a vedea cât de bine am făcut faţă ispitelor în fiecare zi. Să îi mulţumim lui Dumnezeu pentru harul câştigat în urma ispitelor pe care le-am învins, şi să îi cerem iertare pentru cele în faţa cărora am cedat.

3. Periodic, în timpul zilei, să privim în "cartea sufletului nostru". Să citim acolo ce gânduri ne trec prin minte, ce dorinţe avem în inimile noastre. Să sortăm aceste mişcări interioare înlăturându-le pe unele, păstrându-le pe altele, şi acţionând în concordanţă cu acelea despre care conştiinţa ne spune că sunt haruri de la Dumnezeu.

4. Să nu ne lăsăm în voia tendinţelor naturale de a merge după orice ni se pare atrăgător. Să evităm să fim impulsivi atunci când este vorba de a respinge ceea ce nu ne place, sau de a îmbrăţişa ceea ce ne place. Toate ispitele sunt atractive. Să învăţăm să practicăm discernământul spiritelor aşa cum este el explicat de maeştrii vieţii spirituale.

5. Să ne amintim că acum trăim prin credinţă, ceea ce înseamnă că de unii singuri am putea nici măcar să nu recunoaştem o ispită. Astfel, trebuie să cerem constant lumină de la Dumnezeu: "Doamne, să văd".

6. Traiul pe pământ este o luptă şi noi suntem membrii Bisericii Luptătoare. Trebuie, aşadar, să fim înarmaţi cum se cuvine cu umilinţă şi prudenţă, şi cu harurile care vin pentru cei care le cer. Îndemnul adresat de Isus discipolilor în Grădina Ghetsimani ne este adresat nouă tuturor: "Vegheaţi şi rugaţi-vă ca să nu intraţi în ispită!" (Matei 26,41).

7. Să fim vigilenţi. Putem dobândi obiceiuri de a acţiona care ne pot întuneca percepţia. Obiceiurile ne pot orbi în mod periculos şi ne pot împiedica şi de la a şti măcar că suntem ispitiţi. Putem să cedăm ispitei înainte să ne dăm măcar seama ce s-a întâmplat.

8. Să ne găsim modele pentru a le imita. Să nu mergem cu turma. Să căutăm să cunoaştem mai bine persoane al căror comportament îl admirăm şi al căror exemplu să ne hotărâm să îl urmăm. Pot fi mai multe persoane. De la una dintre ele vom imita umilinţa pe care o are, de la alta fidelitatea în rugăciune, de la alta caritatea altruistă, sau faptul de a răbda fără să se plângă, seninătatea în încercări, planificarea prudentă a muncii, devoţiunea faţă de Euharistie, marea iubire faţă de Fecioara Maria, şi de la alta zelul puternic pentru a aduce sufletele la Cristos. În acest fel, avem un înlocuitor eficient pentru ispitele care vin de la lume - comportamentul păcătos atractiv al celorlalţi. Avem, în schimb, inspiraţia de la persoanele bune din lume - practicarea atractivă a virtuţilor de către ei.

9. Să nu trăim cu un sentiment fals de siguranţă. Să cultivăm o teamă sănătoasă de a nu-l ofensa pe Dumnezeul iubitor. Aceasta ne va oferi protecţia de care avem nevoie pentru a rămâne indiferenţi oricât de seducătoare ar fi ispitele pe care le întâlnim.

A şaptea cerere: "Ne mântuieşte de cel rău. Amin"

Ultima cerere din Rugăciunea domnească este un rezumat al tuturor lucrurilor de care dorim ca Dumnezeu să ne ferească, în această viaţă şi în viaţa viitoare. Sf. Ciprian, care a scris primul comentariu amplu despre rugăciunea Tatăl nostru, ne învaţă că ne rugăm aici să fim eliberaţi de consecinţele păcatului. Biserica merge pe urma învăţăturii lui, care plasează teama noastră de rău în perspectiva corectă. Până acum, în Tatăl nostru, ne-am rugat pentru milostivirea lui Dumnezeu pentru păcatele noastre, pentru tăria de a face voinţa lui Dumnezeu, pentru înţelepciunea de a nu ceda în faţa ispitelor. În încheiere, cerem să fim feriţi de relele care sunt un rezultat al păcatelor, ale noastre şi ale celorlalţi.

Răul, în general, este orice lucru contrar voinţei. Există însă două feluri de rău, aşa cum există, de fapt, două voinţe la care se pot opune. Răul care este contrar voinţei lui Dumnezeu îl numim păcat. Răul care este contrar voinţei umane îl numim suferinţă. Punctul central al ultimei cereri din Rugăciunea domnească este eliberarea de suferinţă. Trebuie însă să explicăm imediat cu atenţie ce înseamnă aceasta. În timp ce în cele din urmă orice suferinţă este oarecum rezultatul păcatului, nu orice suferinţă este rea pentru noi. Într-adevăr, o anumită suferinţă este necesară pentru mântuirea şi sfinţirea lumii. Când Dumnezeu a devenit om, avea fericirea înaintea Lui şi a ales Crucea. Dacă dorim să fim asemenea Lui şi să colaborăm cu El la răscumpărarea lumii, trebuie să ne aşteptăm la un anumit grad de suferinţă în vieţile noastre şi să îl acceptăm.

Cu toate acestea, în ultima cerere din rugăciunea Sa, Cristos ne spune să cerem eliberarea de rău. De ce rău, ca suferinţă, cerem să fim cruţaţi? Durerea este orice vine în contradicţie cu voinţele noastre. Poate fi suferinţă a trupului, sau suferinţă a sufletului. Poate fi durere fizică sau tulburare emoţională, sau secetă spirituală, sau nelinişte mentală. Într-un cuvânt, suferinţa poate fi orice lucru, dinăuntrul nostru sau din afara noastră, pe care îl găsim ca fiind neplăcut şi dorim să fim eliberaţi de a-l mai îndura. Înţelegând că suferinţa poate fi o mare binecuvântare, ne rugăm să fim scutiţi de acea suferinţă despre care Dumnezeu, în înţelepciunea Lui, ştie că nu ar fi benefică pentru sufletele noastre. Ne rugăm de asemenea să ne fie de folos suferinţele pe care trebuie să le îndurăm. Ne rugăm pentru ca suferinţele pe care le îndurăm să fie spre folosul celorlalţi. Şi ne rugăm ca să fim feriţi de acel rău absolut care este pierderea veşnică a lui Dum! nezeu.

"Amin" este considerat ca parte a textului biblic al Rugăciunii domneşti. Se află în traducerea Vulgata în limba latină a Noului Testament şi a fost mult comentat de sfinţi. Ad litteram, "Amin" înseamnă "cu adevărat" sau "este adevărat", şi exprimă acceptarea la ceea ce tocmai s-a spus. La sfârşitul rugăciunii Tatăl nostru se află speranţa aprinsă că Dumnezeu ne va împlini toate cererile noastre anterioare. Este un act de încredere că Tatăl este mişcat de acest "Amin", pe care Isus l-a folosit atât de des pentru a accentua autoritatea divină a cuvintelor Lui.

Traducător: O. Capan

Pocket Catholic Catechism

Sursa: www.catholica.ro

Predestinaţi pentru libertate

Catolicii consideră că atunci când Dumnezeu "stabileşte planul său etern de 'predestinare' include în el răspunsul liber al fiecărui om dat harului Său" (CBC 600). Astfel, orice om care este mântuit a fost predestinat de Dumnezeu să se mântuiască, deoarece planul predestinat şi harul divin al lui Dumnezeu l-au condus şi i-au permis să fie mântuit. Totuşi, aceasta nu înseamnă că Dumnezeu a predestinat vreun om pentru iad. Şi într-adevăr, în Biblie se spune foarte clar că "Domnul [...] nu vrea să se piardă cineva, ci ca toţi să ajungă la convertire" (2Petru 3,9). Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se mântuiască. Pentru a fi condamnat, un om ! trebuie să respingă voit "planul predestinat" al lui Dumnezeu pentru mântuirea lui (cf. CBC 1037): lucrurile sunt deci clare.

Însă după calvinişti, Efeseni 2,1 declară că cei care sunt separaţi de Cristos sunt "morţi din cauza greşelilor şi a păcatelor". În această perspectivă, a spune că un om ar putea alege liber să accepte sau să respingă harul lui Dumnezeu şi invitaţia la mântuire este la fel de ridicol ca şi cum am spune că un cadavru ar putea alege să se scoale din morţi. În plus, conform cuvintelor lui Isus că un om trebuie "să se nască din nou" în Ioan 3,3, a include libertatea de a respinge propunerea ar fi similar cu a spune că un bebeluş ar putea decide dacă să se nască sau nu.

Partea favorită a calviniştilor este din Romani 9,18-22: "Aşadar, El are milă de cine vrea şi îl împietreşte pe cine vrea. Tu, însă, îmi vei spune: atunci de ce mai dojeneşte? Căci cine poate sta împotriva voinţei Lui? Dar cine eşti tu, omule, ca să faci obiecţii lui Dumnezeu? Nu cumva va spune un lucru către cel care l-a făcut: 'De ce m-ai făcut astfel?' Sau nu are olarul putere asupra lutului ca să facă din aceeaşi pastă sau un vas de cinste sau un vas pentru cele necuviincioase? Şi ce dacă Dumnezeu, voind să îşi arate mânia şi să îşi facă cunoscută puterea, a suportat cu atâta răbdare vasele mâniei destinate nimicirii."

Putea Pavel să fie mai explicit? Mântuirea noastră depinde exclusiv de voinţa neschimbătoare a lui Dumnezeu. Liberul arbitru despre care vorbeşte Biserica Catolică este pur şi simplu fără temei biblic. Ar trebui atunci să ne alăturăm şi noi comunităţii calviniste locale? Răspunsul pare... predestinat.

Moarte spirituală, nu literală

De fapt, Biserica Catolică este de acord cu calviniştii atunci când se afirmă că aceia care sunt "morţi din cauza greşelilor şi a păcatelor" nu au puterea să se "readucă singuri la viaţă". Omul nu poate să "încropească" harul sau credinţa; acestea sunt daruri nemeritate primite de la un Dumnezeu iubitor (vezi Efeseni 2,8-9). Sutele de milioane de bebeluşi pe care Biserica i-a botezat ar trebui să fie suficienţi pentru a înţelege clar acest aspect. Câte lucruri bune a făcut un bebeluş pentru a merita ceva de la Dumnezeu?

Un aspect important, printre altele, asupra căruia catolicii şi calviniştii au convingeri diferite este definirea a ce înseamnă "morţi din cauza greşelilor şi a păcatelor" şi "născut din nou". Calviniştii par a nu înţelege că acestea sunt de fapt metafore. Pavel vorbeşte despre moartea spirituală. Astfel, omul "mort" la care se referă în Efeseni 2,1 este totuşi o persoană cu un suflet viu, cu intelect funcţional şi cu liber arbitru. Sufletul nu a fost separat de trup pentru a fi necesară reconstituirea persoanei umane. De asemenea, prin "a se naşte din nou" în Ioan 3,3, Isus nu a spus că sufletul păcătosului a încetat cumva să mai existe, necesitând astfel să fie adus la existenţă din non-existenţă. Dacă ar fi aşa, păcătosul nu ar avea cum să coopereze cu Dumnezeu în acest proces.

Adevărul este acesta: sufletul omului nereînnoit "mort în păcat" rămâne viu şi capabil să cunoască şi să decidă (presupunem că vorbim despre un adult). Sufletul său este mort spiritual. Chiar dacă un suflet nereînnoit nu poate merita nimic de la Dumnezeu, aceasta nu înseamnă că el nu poate coopera cu Dumnezeu care îl cheamă la mântuire. Aşa se pare că s-a întâmplat în cazul lui Saul din Tars. Dacă un om a fost vreodată "mort din cauza păcatelor", acela era Saul. Şi totuşi, conform Faptele Apostolilor 22,16, atunci când Anania i-a spus: "Ridică-te, primeşte botezul şi spală-ţi păcatele, invocând numele Lui", i s-a cerut să coopereze cu harul lui Dumnezeu pentru a-şi curăţa păcatele.

Alegerea ne aparţine

Aspectul peste care sar calviniştii apare peste tot în Biblie. Omul este cu adevărat liber, iar Dumnezeu îl cheamă să aleagă singur dacă să îl slujească sau nu. Pornind de la faimoasa alegere a lui Iosua din Vechiul Testament, "alegeţi-vă acum cui veţi sluji [...] Eu însă şi casa mea vom sluji Domnului, că sfânt este!" (Iosua 24,15) şi până la cuvintele lui Isus Cristos: "dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea" (Ioan 7,37), libertatea omului de a alege dacă să asculte sau nu dorinţa de mântuire a Domnului ocupă locul central în învăţăturile Sfintei Scripturi.

O afirmaţie precum: "sau nu are olarul putere peste lutul lui?" din Romani 9 nu pare cumva extrem de calvinistă? Nu şi dacă considerăm că este o referire la Ieremia 18,4-5: "Casa lui Israel, oare nu pot să fac şi Eu cu voi, ca olarul acesta, zice Domnul? Iată, ce este lutul în mâna olarului, aceea sunteţi şi voi în mâna Mea, casa lui Israel!" Dacă am scoate acest verset din context, obţinem interpretarea calvinistă a lui Ieremia. Şi totuşi, următoarele patru versete ne lămuresc foarte clar: "Dacă voi zice cândva despre un popor, sau despre un rege, că îl voi dezrădăcina, îl voi sfărâma şi îl voi pierde. Şi dacă poporul acela, despre care am zis Eu acestea, se va întoarce de la faptele lui cele rele, atunci voi îndepărta răul ce gândeam să îi fac. Sau dacă voi zice despre un popor sau despre un rege că îl voi întocmi şi îl voi întări, şi dacă acela va face rele înaintea ochilor Mei şi nu va asculta de glasul Meu, atunci voi schimba binele cu care voiam să îl fe! ricesc" (Ieremia 18,6-10).

Departe de a nega liberul arbitru, Ieremia îl afirmă în mod evident. La fel putem afirma şi despre Pavel. În Epistola către Romani şi în alte părţi, Pavel spune clar că toţi oamenii trebuie să coopereze în mod liber cu harul lui Dumnezeu pentru a se mântui. De exemplu, dacă ne uităm în Romani 2,6-8, "[Dumnezeu] va răsplăti fiecăruia după faptele lui: viaţă veşnică celor ce, prin stăruinţă în faptă bună, caută mărire, cinste şi nestricăciune, iar iubitorilor de ceartă, care nu se supun adevărului, ci se supun nedreptăţii: mânie şi furie". Sau în Romani 11,22: "Vezi deci bunătatea şi severitatea lui Dumnezeu: severitate faţă de cei care au căzut, bunătatea lui Dumnezeu faţă de tine, dacă rămâi în această bunătate. Dacă nu, vei fi tăiat şi tu".

În Romani 6,16, Pavel ne spune clar că trebuie să continuăm să fim ascultători, pentru a atinge împlinirea finală: "Nu ştiţi că, dacă vă daţi cuiva sclavi spre a-l asculta, sunteţi sclavii aceluia de care ascultaţi, ori ai păcatului, spre moarte, ori ai ascultării, spre justificare?" Într-adevăr, chiar şi Isus spune foarte clar în Matei 23,37: "Ierusalime, Ierusalime, care omori profeţii şi-i ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De câte ori am vrut să-i adun pe copiii tăi, aşa cum găina îşi adună puii sub aripi, şi n-ai voit!" Dumnezeu fiind, Isus vroia să îşi adune copiii, Israelul, dar ei nu au vrut. Dacă opinia calviniştilor despre predestinare ar fi adevărată, Dumnezeu nu ar fi dorit niciodată să îi adune pe toţi. Însă dacă Dumnezeu şi-ar fi dorit într-adevăr să îi adune, ei ar fi fost adunaţi!

Harul este suficient

Cum rămâne cu Romani 9,18-19? "Aşadar, el are milă de cine vrea şi îl împietreşte pe cine vrea. Tu, însă, îmi vei spune: atunci de ce mai dojeneşte? Căci cine poate sta împotriva voinţei Lui?" Fără îndoială că există un anumit mister în planul predestinat al lui Dumnezeu. Am putea pune multe întrebări fără răspuns. De exemplu, de ce Dumnezeu dă mai mult har unora decât altora? (vezi Romani 12,6, 1Petru 4,10). De ce permite Dumnezeu unor oameni să se nască şi să trăiască ştiind că ei ar putea alege să îl respingă şi să ajungă în iad (vezi Romani 9,22)? Exact despre aceasta vorbeşte Pavel atunci când se referă la "vasele mâniei destinate nimicirii" (Romani 9,22).

Şi am putea continua. De ce Dumnezeu nu îi dă mai mult har celui care îl respinge? Ar putea fi adevărat că dacă Dumnezeu i-ar fi dat mai mult har unui om din iad, acesta ar fi reuşit să ajungă în rai. Singurul răspuns la astfel de întrebări este: "Dar cine eşti tu, omule, ca să faci obiecţii lui Dumnezeu?" Totuşi, cel care se foloseşte de aceasta pentru a-l transforma pe Dumnezeu într-un Dumnezeu nedrept, greşeşte. Chiar dacă unii primesc mai mult har decât alţii, toţi primesc suficient har pentru a se mântui. Acest lucru este clar în Scriptură, deoarece Tit 2,11 ne spune că "harul lui Dumnezeu s-a arătat ca mântuitor pentru toţi oamenii". Dacă Dumnezeu nu i-ar da unui om suficient har pentru a se mântui, atunci El ar fi într-adevăr nedrept, deoarece l-ar condamna.

Preţul libertăţii

Vestea bună este că Sf. Pavel ne-a spus deja pentru cine se înăspreşte Dumnezeu, în Romani 1,24-28: "De aceea i-a lăsat Dumnezeu pradă necurăţiei [...] (deoarece au) schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună: au cinstit şi au adus cult creaturii în locul Creatorului. [...] De aceea i-a lăsat Dumnezeu pradă patimilor ruşinoase [...]. Şi, deoarece ei nu au considerat important să ajungă la Dumnezeu prin cunoaştere, Dumnezeu i-a lăsat pradă unei minţi stricate ca să facă cele nepermise."

Voinţa lui Dumnezeu este imuabilă; prin urmare, voinţa lui Dumnezeu este mereu îndeplinită. A respinge liberul arbitru din cauza acestui adevăr este o greşeală. Am văzut deja că voinţa lui Dumnezeu este ca toţi oamenii să fie mântuiţi (2Petru 3,9, cf. 1Timotei 2,4, 1Ioan 2,1-2). Dar la fel de adevărat este şi faptul că unii oameni nu vor fi mântuiţi (cf. Matei 7,13, 25,46; Apocalips 21,8). Aici intervine libertatea de a alege dacă să îl slujească sau nu pe Domnul (cf. Deuteronom 28,15, Matei 19,17-22). Toate acestea trebuie înţelese în planul predestinat al lui Dumnezeu. Cum le reconciliem pe toate? Concluzionăm că voinţa lui Dumnezeu are o natură antecedentă şi succesivă. Voinţa antecedentă a lui Dumnezeu este ca toţi oamenii să fie mântuiţi. Totuşi, ca o consecinţă a darului primit de la Dumnezeu - adică liberul arbitru -, unii resping voinţa antecedentă a lui Dumnezeu. Atunci voinţa succesivă a lui Dumnezeu pentru respectivul suflet este să a! jungă în iad. Voinţa lui Dumnezeu s-a îndeplinit, iar liberul nostru arbitru, care este revelat în Scriptură, este conservat. Planul predestinat al lui Dumnezeu pentru noi este să avem liberul arbitru (CBC 600).

Autor: Tim Staples
Traducere: Renata Ioana
Sursa: www.catholica.ro

Embrionul este unul dintre noi

Dintotdeauna creștinii au salvat copii

de Maurizio Moscone

ROMA, sâmbătă, 7 aprilie 2012 (ZENIT.org).- «S-au pierdut 94 de embrioni, 130 ovocite și 5 campioni di lichid seminal [din cauza] unei ridicări a temperaturii prin scăderea la zero a nivelului de azot și golirea depozitului». Acestea sunt declarațiile transmise de Centrul pentru Procreație medical asistat pentru a explica ceea ce s-a întâmplat la Spitalul San Filippo Neri din Roma la începutul lunii aprilie.

Ziarele au subliniat că incidentul a afectat cuplurile cărora le erau destinați embrionii și acestora Fundația Antinori le-a promis procreația asistată gratis.

S-au preocupat de viitorii părinți adoptivi, dar cine s-a preocupat de copii?

Unii ar putea să se întrebe: de ce să fie numiți fii dacă, așa cum afirmă Singer în Etica Pratica: «Fetusurile, copii de abia născuți și handicapați sunt non-persoane, mai puțin conștiente și raționale decât anumite animale non umane. Este legitim să fie ucise».

Singer este unul din filosofii și bioeticiștii cei mai faimoși ai lumii și nu este singurul care susține aceste teze.

Engelhardt afirmă în The foundations of Bioethics: “Nu toate ființele umane sunt persoane. Fetusurile, infanții, retardații mintali grav și cei care sunt în comă fără speranță constituie exemple de non-persoane”.

Parfit susține că “copii mici și bătrânii cu grav deficit mintal nu sunt persoane […] și nu sunt nici aceia care temporar sunt lipsite de conștiință”.

Acești filosofi atrăgători au mare succes nu numai printre intelectuali, dar și printre politicieni. Singer, de exemplu, a fost consilier al ex-președintelui spaniol Zapatero, al cărui guvern a prezentat un proiect de lege, inspirat din gândirea lui, după care drepturile persoanelor era extinsă la maimuțe.

Proiectul nu a fost aprobat datorită căderii guvernului.

Pentru bioeticist, fetusurile, copii de abia născuți și handicapații sunt non-persoane, în vreme ce maimuțele antropomorfe sunt persoane.

Într-adevăr, așa cum afirma Singer într-un interviu dat ziarului “Unità” în 1994: “Maimuțele, gorila și orangutanii au o complexă și bogată viață emoțională; dezvoltă strânse și durabile relații inter-individuale, au o memorie de lungă perioadă și sunt autoconștiente; pot rezolva probleme foarte complexe, care în mod evident necesită reflecție; și pot să sufere atât fizic cât și psihologic. Într-un cuvânt, sunt persoane [sic]”.

După acest “filosof”, maimuțele antropomorfe sunt persoane pentru că sunt indivizi conștienți, în vreme ce fetusurile, copii de abia născuți și handicapații sunt non-persoane pentru că sunt indivizi lipsiți de conștiință.

Deci, discriminarea dintre non-persoană și persoană este conștiința: dacă un animal sau o ființă umană este lipsită de conștiință este o non-persoană, dacă în schimb este conștientă, este persoană.

Spaemann susține în Persone. Sulla differenza tra “qualcosa” e “qualcuno”, că acel fel de gândire își are rădăcinile în filosofia modernă, în special în gândirea lui Descartes, care identifica persoana cu activitatea gânditoare și, deci, cu conștiința.

Într-adevăr, filosoful se întreabă în Meditații metafizice: “Deci, ce sunt eu?” și răspunde “un lucru care gândește”.

Poziții analoge găsim în Locke, după care “fără conștiință nu există persoană” (Saggio sull’intelletto umano), el distinge ideea de om de ideea de persoană, care implică autoconștiința.

Analog, Kant, în Metafizica Obiceiurilor, distinge ființa umană ca anima rațional, instinctiv și pasional (homo phaenomenon) de ființa umană ca persoană, spirituală și morală (homo noumenon).

În sfârșit, Hegel, în Fenomenologia spiritului, identifică existența persoanei prin apariția conștiinței individuale.

Filosofia modernă a alimentat cu siguranță modul de gândire al bioeticienilor de astăzi, care consideră fetusurile umane ca lucruri și nu ca persoane, fără a argumenta tezele lor, așa cum făceau filosofii mai înainte menționați.

Ceea ce pune alături gândirea acestora este o ideologie neo-păgână, nostalgică după lumea pre-creștină.

Într-adevăr, scrie Singer în Etica Pratica, “Dacă revenim la originile civilizației occidentale, la vremea Grecilor și a Romanilor, găsim […] că apartenența la specia homo sapiens nu era suficientă să garanteze protecția propriei vieți”.

Filosoful Rorty afirmă în Objectivity, Relativism and Truth: «Dacă se privește la un copil ca la o ființă umană, în ciuda lipsei celor mai elementare relații sociale și culturale, acest lucru se datorează numai influenței tradiției ebraico-creștine și specificei ei concepții despre persoana umană».

Este adevărat, creștinismul a fost cel care a afirmat demnitatea persoanei umane din momentul conceperii până la moartea naturală.

De fapt, citim în Scrisoarea către Diognet (sec. II), creștinii “se căsătoresc ca toți ceilalți, dau naștere la fii, dar nu-i aruncă pe cei nou născuți”, pentru că “este deja om cel ce va fi om”, afirma Tertulian.

 Traducere: Pr. Pătrașcu Damian