SF. FECIOARĂ MARIA, NEPRIHĂNIT ZĂMISLITĂ

„O, femeie plină și preaplină de har, preamarea ta plinătate se revarsă asupra întregii creații pentru a o revigora! O, Fecioară binecuvântată și preabinecuvântată, prin binecuvântarea ta este binecuvântată întreaga natură, nu numai creatura de Creator, ci și Creatorul de creatură!” 

Iată cum o lăuda Sf. Anselm pe Sf. Fecioară Maria Neprihănit Zămislită, iată cu ce superlative i se adresa ei! În ajunul acestei sărbători prea binecuvântate, ne unim și noi cu întreaga Biserică și cu toți sfinții, în special cu Sf. Francisc și mai ales cu Fericitul Ioan Duns Scotus care atât de mult a luptat și a stăruit pentru a vedea recunoscută Zămislirea Preasfintei Fecioare Maria ca Neprihănită, din prima clipă a zămislirii ei – in primo instanti suae conceptionis – prin harul şi privilegiul singular al lui Dumnezeu atotputernicul – singulari omnipotentis Dei gratia et privilegio – în vederea meritelor lui Isus Cristos, Mântuitorul neamului omenesc – intuitu meritorum Christi Iesu Salvatoris humani generis – a fost păzită neatinsă de orice pată a păcatului strămoşesc – ab omni originalis culpae labe praeservatam immunem – este revelată de Dumnezeu şi de aceea trebuie crezută cu fermitate şi în mod inviolabil de toţi credincioşii”.

Acesta este enunțul dogmei. Dar, în afară de faptul că suntem obligați să credem dogmelor stabilite de Biserică, cu ce anume îmbogățește aceasta spiritualitatea noastră, trăirea noastră? Am putea trăi fără acest adevăr de credință? Să ne întrebăm ce înseamnă să avem o mamă comună, ferită de păcatul strămoșesc din primul moment al Zămislirii ei.

 Înainte de toate cred că acest adevăr o privește pe Maria și pe Dumnezeu. Prin neprihănirea ei, Dumnezeu a voit să recreeze încă odată umanitatea – în persoana unui om – așa cum o făcuse la început. De aceea, dacă Isus este începutul noii creații, Maria este anticiparea acesteia. Maria, asemenea lui Ioan Botezătorul, este Înainte Mergătorul Mântuitorului, încă înainte ca El si fi intrat în această lume. Maria, datorită acestui privilegiu, putem spune fără să greșim, este Înainte Mergătorul nostru în fața Mântuitorului. De altfel, orice mamă, poate fi considerată astfel: mamele noastre, care ne merg înainte, ne poartă în brațele lor înainte, ne călăuzesc pașii înainte în viață, și de multe ori ne preced și în viața de dincolo, pentru a ne pregăti prezentarea în fața lui Dumnezeu.

În al doilea rând, în Maria se împlinește cuvântul lui Dumnezeu prin gura Sf. Paul din scrisoarea către Romani, care spune: Unde s-a înmulțit păcatul, s-a revărsat cu prisosință harul, pentru ca, după cum păcatul a domnit prin moarte, la fel, harul să domnească prin justificarea ce duce la viața veșnică prin Isus Cristos, Domnul nostru (Rom 5, 20b-21).

De aceea, dacă – așa cum spuneam mai înainte – acest adevăr o privește în primul rând pe Maica Domnului și pe Dumnezeu – în al doilea rând ne privește pe noi, ca indivizi și ca umanitate, căci, așa cum păcatul săvârșit de unul a intrat în toată omenirea, harul, primit în prisosință de o persoană, s-a revărsat peste întreaga umanitate. Aici se împlinește un alt cuvânt al Scripturii care spune: harurile, darurile și carismele, talanții – sunt dați totdeauna unei persoane spre utilitatea tuturor. Prin darul neprihănirii primit de Maria, acesta s-a revărsat peste întreaga omenire, ca să fim sfinți și fără prihană în fața lui, în dragoste (Ef 1, 4). Așadar, dragostea noastră trebuie să fie neprihănită înainte de toate, în fața lui Dumnezeu, căci, la urmă, ceea ce va rămâne în urma fiecărui om este dragostea. În acest sens, putem spune că religia creștină este religia dragostei, a dragostei veșnice. Maria Neprihănit Zămislită, exprimă prin acest adevăr, dragostea fără margini a lui Dumnezeu față de oameni, iar această dragoste, prin Maria a fost dezveșnicită, adică a devenit posibilă pentru oameni. Iată rolul Mariei, învățătura acestei sărbători: fiind neprihăniți într-u dragoste, iubiți-vă unii pe alții; iubindu-vă unii pe alții, neprihăniți veți fi.   

Botezul, Taina bucuriei împărtăşite divino-uman

Prin orice lucrare divino-umană a Bisericii ni se creează bune ocazii de vii împliniri şi reale motive de bucurii duhovniceşti. Cel mai întemeiat motiv că bucuria este reală nu-i altul decât acela că în lucrarea lui Hristos prin Biserică, omul se întâlneşte direct cu Dumnezeu, firescul omenesc cu harul dumnezeiesc, văzutul cu nevăzutul. Iar orice astfel de întâlnire nu se consumă decât în bucurie negrăită cu reverberaţii veşnice.

Botezul, de exemplu, prilejuieşte bucurie deopotrivă lui Dumnezeu şi omului. Mai întâi, prin Taina Sfântului Botez Dumnezeu îl face pe om părtaş la bucuria Sa de Fiul Său: "Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut" (Ps. 2, 7), iar apoi, părinţii după trup îl fac părtaş pe Dumnezeu la bucuria lor de fiul lor, prin actul botezării lui în numele Sfintei Treimi. Dar această reciprocă bucurie nu se poate împlini decât în taina simţirii interpersonale prin credinţă. În afara ei, asistăm la acte inconştiente ce se înscriu cel puţin pe linia tradiţiei orale, sociale şi conjuncturale.

Acest fapt al bucuriei reciproce este trăibil numai în taina persoanei. Numai persoana nu păstrează nimic pentru sine, ci totul împărtăşeşte cu ceilalţi. Astfel, în Sfânta Treime Tatăl se bucură cu Duhul de frumuseţea Fiului Său, Fiul se bucură şi El cu Duhul de bunătatea părintelui Său, iar Tatăl se bucură împreună cu Fiul de blândeţea Duhului Sfânt. Şi tocmai pentru că este o bucurie treimică a Dumnezeului Atotputernic, ea este o bucurie deplină şi absolută. Dar Dumnezeu nu este egoist. El împărtăşeşte totul cu făptura Sa, zidită în chipul şi din iniţiativa Fiului, cu binecuvântarea şi fiinţarea Tatălui şi prin lucrarea şi însufleţirea necontenită a Duhului Sfânt.

Însă omul n-a avut răbdare să crească în lărgimea, lungimea, înălţimea şi adâncimea (Efes. 3, 18) înţelegerii acestei Taine a împărtăşirii reciproce de bucurie şi de aceea i-o oferă iarăşi Fiul întrupat, deodată, deplină şi anticipat în Taina Sfântului Botez: naşterea din apă şi din Duh a ipostasului biologic în ipostas eclesial. Această naştere "din apă şi din Duh" (In. 3, 15) este o reiterare la nivel creat a naşterii Fiului din Tatăl mai înainte de veci. Căci aşa cum Fiul se naşte din veci din Tatăl fără de mamă, tot aşa omul în Sfântul Botez se naşte prin har din mama Biserică fără de tată. Singura diferenţă constă în calitatea fiinţei celui născut. Astfel, Fiul dumnezeiesc Se naşte fără de ani şi fără de mamă din Tatăl mai înainte de veci, iar din mamă (Maica Domnului) fără de Tată se naşte prin Duhul Sfânt la "plinirea vremii" (Gal. 4, 4), spre încredinţarea omului de preţuirea iubirii Sale faţă de el. De asemenea, la naşterea fiecărui om este prezent tainic şi neostentativ Tatăl-Dumnezeu, care oferă fiinţialitatea iubirii Sale prin chipul Fiului - motiv pentru care orice nou-născut este indiscutabil "un fiu" - peste care "răsuflă" suflarea Duhului Sfânt. Dar, recunoaşterea chipului treimic din om se face deplin în Taina Botezului.

Aşa cum la botezul Fiului întrupat la Iordan Tatăl a mărturisit şi Duhul a adeverit fără şovăire (Mt. 3, 16-17), tot astfel la botezul fiecărui om Sfânta Treime Se bucură de înfierea în Viaţa Treimii a făpturii create pecetluite cu numele Său. Acum (Astăzi) acelaşi Tată Se bucură cu o bucurie negrăită de Fiul Său Cel care-L face părtaş la o altfel de naştere decât cea veşnică: la naşterea fiului Fiului. În acest fel, Fiul prelungeşte bucuria Tatălui făcându-L născător a nenumărate ipostase umane din chipul cosmic al Fiului extins în lume şi aceeaşi bucurie Duhului, prin care se face şi care susţine această naştere-viaţă. Astfel, pe lângă naştere şi purcedere, acte distincte şi veşnic unice de originare a Fiului şi a Duhului în Sfânta Treime, Botezul este al treilea act distinct şi la fel de tainic şi de nepătruns, prin care se originează făptura umană în Sfânta Treime, devenind prin har copărtaşă "dumnezeieştii firi" ( II Petr. 1, 4).

Şi pentru că Dumnezeu nu se bucură doar El de naşterea Fiului Său, ci o prelungeşte şi o oferă de fiecare dată prin părinţi, la fiecare făptură umană, ca un răspuns de iubire la actul iubirii binecuvântate dintre bărbat şi femeie. Tot astfel, părinţii care-şi botează pruncul dau mărturie că nu sunt nici ei egoişti, bucurându-se singuri de naşterea fiului lor, ci îl fac părtaş şi pe Dumnezeu la această bucurie a lor: ca un răspuns la iubirea Preasfintei Treimii, care l-a chemat din neant la viaţă nemuritoare. De aceea, credem că Dumnezeu şopteşte în Taina Botezului fiecărui om: "Fiul Meu eşti Tu, Eu Astăzi Te-am născut" (Ps. 2, 7), iar omul răspunde lui Dumnezeu firav şi nedumerit: "Preasfântă Treime, Dumnezeul meu eşti Tu" căci "Mare eşti Doamne şi minunate sunt lucrurile Tale şi nici un cuvât nu este de-ajuns spre lauda minunilor Tale".

În orice caz, nu-i de mirare: tot ceea ce face omul înlăuntrul Botezului este har dumnezeiesc înmugurit în minune de chip omenesc, iar tot ceea ce face în afara lui nu este decât egoism cu parfum absolutist!

Autor: G. Butuc

Sursa: www.ziarullumina.ro

Sfaturi practice: Sunt aprobate de Biserică Ortodoxă română căsătoriile mixte?

Prin căsătoria mixtă se înţelege căsătoria dintre un creştin ortodox cu un creştin neortodox botezat, fie cu o persoană care nu a primit botezul.

Cunoaştem astfel de situaţii încă din primele secole creştine, când unii membri ai Bisericii erau recrutaţi dintre iudei, dar şi dintre păgâni; de aici rezultă deseori căsătorii între creştini cu necreştini, căsătorii absolut legale din punctul de vedere al legislaţiei civile şi tolerate în mod misionar de Biserică. Sfântul Apostol Pavel spune: "Dacă un frate are o femeie necredincioasă, şi ea voieşte să vieţuiască cu el, să nu o lase. Şi o femeie, dacă are bărbat necredincios, şi el binevoieşte să locuiască cu ea, să nu-şi lase bărbatul. Căci bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă şi femeia necredincioasă se sfinţeşte prin bărbatul credincios" (I Cor. 7, 12-16).

Prin Sinoadele Ecumenice şi locale Biserica a dezbătut problema căsătoriilor mixte prin diferite învăţături concretizate în canoane; şi pentru că aceste căsătorii mixte au continuat să existe, Biserica a adoptat principiul iconomiei bisericeşti cu cele două forme ale sale: pogorământul (condescendenţa) şi severitatea (acrivia). Însăşi Patriarhia Ecumenică şi-a schimbat notabil modul de aplicare al canoanelor stricte şi a realizat o serie de excepţii studiind în mod individual fiecare caz.

Regulamentul pentru relaţiile bisericeşti ale clerului ortodox român cu creştinii eterodocşi din 1881 prevedea: "Căsătoriile mixte, între persoane ortodoxe cu persoane eterodoxe sau de alt rit creştin, se binecuvântează de Biserica Ortodoxă, păzindu-se uzul de până acum, ca copiii ce se vor naşte din aceste căsătorii să devină membri ai Bisericii Ortodoxe".

Regulamentul de procedură al instanţelor disciplinare şi de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române din 1950 permite în mod excepţional, prin iconomie, săvârşirea căsătoriilor mixte, numai cu dispensa prealabilă a episcopului ortodox şi cu promisiunea de a se educa şi boteza copiii în credinţa ortodoxă.

Astfel, deja observăm două condiţii esenţiale pentru oficierea căsătoriei mixte: binecuvântarea dată de episcop şi promisiunea botezării copiilor în credinţa ortodoxă.

Pe lângă aceste condiţii e necesar ca săvârşirea slujbei de Cununie să fie oficiată de un preot ortodox, iar mirii să aibă naşi ortodocşi.

Autor: R. G. Topală

Sursa: www.ziarullumina.ro

Omul trupesc, sufletesc sau spiritual

1. Structura trihotomică a omului

Dumnezeu cel unic în natură, esenţă, substanţă, fire, fiinţă (ousia) şi întreit în feţe, persoane, ipostaze (hypostaseis), se manifestă în afară (oikonomia) prin lucrări sau energii necreate (energeia) care izvorăsc din fiinţa dumnezeiască şi se actualizează prin Persoanele treimice. Toate lucrările în afară sunt trinitare deşi prin „apropiere” se atribuie creaţia Tatălui, mântuirea Fiului şi sfinţirea (îndumnezeirea) Spiritului Sfânt. Prima lucrare treimică este crearea din nimic (ex nihilo) a universului (cosmosului) material şi spiritual (cf. 2 Mac 7,28). După ce a creat universul spiritual (îngerii) „în tăcere”, Dumnezeu creează universul material (cerul şi pământul) simultan, la început, în „ziua una” (heméra mia: Gen 1,5 LXX), nu în ziua întâi (Vasile cel Mare, Omilii la hexaemeron, 2,8), şi-l organizează, separă, distinge, prin cuvânt, „porunci” date materiei (Gen 1,3.6.9.11.14.20.24). În ziua a şasea încoronează creaţia prin crearea omului, nu printr-o poruncă ca la restul fiinţelor, ci prin „sfat”: „să facem om după chipul nostru şi după asemănare” (Gen 1,26 LXX).
Dumnezeu însuşi cu Mâinile sale (Fiul şi Spiritul Sfânt), modelează omul structurându-l trihotomic, în afara Paradisului, aşezându-l (făcându-i exodul: Gen 2,8) apoi în spaţiul ecologic perfect echilibrat numit Eden. Trupul (soma) este luat din praful pământului; spiritul (mintea – nous) este luat din suflarea de viaţă a lui Dumnezeu, iar sufletul viu (phiche) este noutatea creată, care de fapt dă identitatea şi specificitatea fiinţei umane (Gen 2,7 LXX).
La structura trihotomică a omului corespund şi trei nivele de cunoaştere umană: trupească (senzorială, energetică); sufletească (raţională, intelectuală, informaţională); şi spirituală (metaraţională, harică).
După psihologia modernă (naturală) sufletul omului este şi el trihotomic, fiind compus din afectivitate care se manifestă prin sistemul sanguin; gândire care se exprimă prin sistemul nervos şi voinţă care se traduce în acţiune prin sistemul muscular. Dar după psihologia spirituală, adâncită de Părinţii filocalici, sufletul omenesc este compus din partea poftitoare sau doritoare; partea irascibilă şi partea raţională sau cugetătoare.
Fiecare din cele trei părţi ale omului se pot îmbolnăvi (împătimi). După învăţătura Părinţilor spirituali, opt sunt bolile (patimile, viciile) rădăcină, principale, fundamentale, generale, care au ca „născătoare” iubirea de sine (philautia, egolatria) şi care zămislesc pe toate celelalte patimi. Cele opt patimi (rădăcini ale răului, gânduri sau duhuri ale răutăţii) se împart în două „patimi trupeşti”: lăcomia pântecelui (gastrimarghia) şi curvia (porneia); patru „patimi sufleteşti”: iubirea de argint (arghirofilia), tristeţea (lupe), mânia (orghe) şi trândăvia (akedia); două „patimi spirituale”: slava deşartă (chenodoxia) şi mândria (uperephania). Vezi: Ioan Casian, Despre cele opt gânduri ale răutăţii, în Filocalia I, Bucureşti 1999, pp. 111-135.

2. Omul trupesc, sufletesc sau spiritual
Sfântul apostol Pavel vorbeşte de omul spiritual, sufletesc şi trupesc în 1 Cor 2,10-3,4. Omul spiritual (pneumatikós) cunoaşte adâncimile şi tainele lui Dumnezeu (1 Cor 2,10-12) şi prin urmare având gândul lui Cristos poate să judece toate fără a fi judecat (1 Cor 2,15-16). Omul sufletesc (psychikós: psihic, firesc, natural) nu acceptă realităţile spirituale, considerându-le o nebunie şi nu le înţelege pentru că trebuie gândite duhovniceşte (1 Cor 2,14). Omul trupesc (sarkínos: carnal, lumesc) este infantil, trebuind a fi hrănit cu lapte şi nu cu învăţătură tare (1 Cor 3,1-2). Semnul vizibil şi dovada faptului căci corintenii sunt oameni trupeşti este existenţa între ei a certurilor şi a dezbinărilor (1 Cor 3,3-4).
Sfântul Maxim Mărturisitorul (Epistola 9, către presbiterul şi egumenul Talasie, în PSB 81), numeşte pe om trupesc, sufletesc sau spiritual, în funcţie de atracţia şi mişcarea lăuntrică a omului spre lume, fire sau Dumnezeu, prin liberă voinţă şi socotinţă şi prin liberă alegere. Omul trupesc atras de lume devine animal prin amăgirea împătimirii neştiind să facă decât răul. Omul sufletesc (firesc) atras de fire, nu voieşte şi nici nu suferă vreodată răul. Omul spiritual atras de Dumnezeu devine dumnezeu prin lucrare (îndumnezeire mai presus de fire), voind şi înfăptuind numai binele.
Sf. Ioan Casian (Ioan Casian, Convorbirea cu Părintele Daniel, 4,19, în Scrieri alese, PSB 57), vorbind de existenţa a trei stări ale sufletului omenesc: trupească (carnală), firească (sufletească) şi spirituală, caracterizează starea omului trupesc drept rece, pe cea firească drept călduţă, iar pe cea spirituală drept fierbinte (în clocot). Dacă s-au văzut oameni reci (trupeşti), ca de exemplu mulţi păgâni, care au devenit fierbinţi (spirituali), rar s-au văzut oameni călduţi (fireşti) devenind fierbinţi (spirituali). Aşa că starea călduţă care pare multor oameni ca fiind bună, normală, este, de fapt, cea mai rea, pentru că cei călduţi sunt până la urmă vărsaţi din gura Domnului (Ap 3,15).
Omul sănătos şi desăvârşit, omul cel adevărat, este omul spiritual, iar oameni trupeşti, lumeşti, animalici, sunt „cei care nădăjduiesc în cele pământeşti şi-şi pun nădejdea în poftele trupeşti” (Clemente Alexandrinul, Stromata II, IX, 41,4 şi 42,1, PSB 5). Omul spiritual şi desăvârşit este cel care are pe Spiritul Sfânt în trupul, sufletul şi spiritul său; fără Spiritul Sfânt omul este nedesăvârşit, rămânând cu totul firesc şi trupesc, muritor (cf. Irineu din Lion, Contra ereziilor II, 5,6-9).
Am putea afirma că omul premodern, creştin tradiţional, axat pe teologie şi filozofie, străduindu-se să cultive în primul rând intelectul (mintea), facultatea superioară a sufletului prin care putea cunoaşte lumea transcendentă şi veşnică, tindea să devină om spiritual. Omul modern, axat pe fizică şi ştiinţele naturii, cultivând din plin raţiunea discursivă, ajungând la o cunoaştere de multe ori neclară, părelnică (bâjbâială), se mulţumeşte să rămână om sufletesc, natural, firesc, raţional. Omul postmodern, axat pe ştiinţă, tehnică şi antropologie, prin cultul profitului maxim şi imediat, tinde să devină tot mai trupesc, mai animalic şi mai prosper.
Sfântul Nicodim Aghioritul vorbeşte de 5 simţuri sufleteşti corespunzătoare celor 5 simţuri trupeşti: percepţia sau simţirea (aisthesis); imaginaţia sau fantezia (phantasia); părerea, prejudecata sau opinia (doxa); gândirea, deducţia sau raţiune discursivă (dianoia) şi inteligenţa sau mintea înţelegătoare (nous). Vezi E. Citterio, Nicodim Aghioritul. Personalitatea, opera, învăţătura ascetică şi mistică, Sibiu 2001, pp. 145-150. Din punct de vedere al celor cinci simţuri sufleteşti am putea spune că omul spiritual cultivă cu prioritate inteligenţa sau mintea înţelegătoare (nous); omul sufletesc cultivă prioritar părerea, prejudecata sau opinia (doxa) şi gândirea, deducţia sau raţiune discursivă (dianoia); iar omul trupesc cultivă în primul rând percepţia sau simţirea (aisthesis), caracteristice regnului animal şi imaginaţia sau fantezia (phantasia) în varianta realităţii virtuale. Omul trupesc, satisfăcut din plin de civilizaţia bunăstării şi a confortului fizic, produce bunuri de consum care satisfac doar simţurile. Produce „cultură” virtuală şi televizuală precum şi inteligenţă artificială.

3. Căderea omului din starea spirituală în starea trupească
În funcţie de care din cele trei aspecte ale fiinţei umane este la „putere” (conducere), omul devine trupesc, sufletesc sau spiritual (1 Cor 2,14-3,4). La început puterea era în mâinile spiritului omului şi deci omul era spiritual şi prin urmare nemuritor. Spiritul (mintea) se hărănea din Dumnezeu; sufletul se hărănea din spirit; iar trupul trăia pe seama sufletului. Această orânduială dintru început a firii omeneşti, nemuritoare, este răsturnată prin căderea omului (lovitura de stat a trupului). În orânduiala firii omeneşti căzute, muritoare, a omului trupesc, spiritul se desparte de Dumnezeu şi trăieşte pe seama sufletului creând „valori spirituale” (cultură); sufletul începe să trăiască pe seama trupului născând patimi (vicii) sau virtuţi; iar trupul omului trăieşte pe seama mediului înconjurător, a materiei neînsufleţite, devenind muritor.
Pentru sfântul Maxim Mărturisitorul (Răspunsuri către Talasie, întrebarea 43, în Filocalia III, Bucureşti 1999, pp. 153-155), care interpretează numai în sens spiritual sau mistic Scriptura, omul spiritual se hrănea din pomul vieţii şi al nemuririi (Gen 2,9; 3,22), care este mintea sufletului, minte care are puterea de a deosebi între cele spirituale (inteligibile) şi cele materiale (sensibile), între cele veşnice şi cele trecătoare, şi a alege cele spirituale, nemuritoare, veşnice. Dar omul a devenit trupesc (senzorial) în urma alegerii, cu toate avertismentele lui Dumnezeu (Gen 2,17), să mănânce din „pomul aflării a ce se poate şti despre bine şi rău”, din pomul morţii şi neascultării (Gen 3,1-6). Pom care este simţirea trupului, simţire care are doar puterea de a deosebi între plăcerea trupului identificată cu binele şi durerea trupului socotită ca rău şi prin urmare a alege plăcerea şi a respinge durerea, spre conservarea trupului muritor.
În altă parte (idem., pp. 32-33), pomul cunoştinţei binelui şi al răului este identificat cu zidirea cea văzută (lumea), care nu e ceva rău în sine (cum de fapt nu e rea în sine nici simţirea trupului). De aceea oprirea mâncării din pomul cunoştinţei binelui şi a răului nu era veşnică, doar amânată până la momentul nepericulos, până la maturitatea spirituală. De fapt, nimic din ce a creat Dumnezeu nu-i rău în sine. Dumnezeu privea cele create şi constata că sunt bune (Gen 1,4.10.2.18.21.25). Răul stă în reaua folosinţă (abuz), în scopul, modul şi timpul utilizării creaţiei, în reaua întrebuinţare a puterilor (facultăţilor) sufletului, a celor poftitoare, irascibile şi raţionale (Capete despre dragoste, 3,3-4).
Interpretând în sens mistic Ps 136,5-6 LXX: „De te voi uita, Ierusalime, uitată (uscată) să fie dreapta mea! Să se lipească limba mea de gâtlejul meu de nu-mi voi aduce aminte de tine, de nu voi pune mai presus de toate Ierusalimul ca început al bucuriei mele!”, Maxim Mărturisitorul (Răspunsuri către Talasie, în Filocalia III, Bucureşti 1999, p. 247), explică faptul că uitarea lui Dumnezeu şi a casei noastre cea cerească (2 Cor 5,2), a Împărăţiei lui Dumnezeu, a Bisericii Mireasă (Ap 21,2) simbolizată de Ierusalimul pământesc şi ceresc (care este mama noastră – Gal 4,26; Ps 86,5), duce la împătimirea trupească, adică la căderea omului, la transformarea lui în om trupesc. Căderea începe prin „uscarea dreptei”, a părţii active, utile, adică prin încetarea lucrării spirituale a poruncilor dumnezeieşti (lucrarea virtuţilor). Continuă prin „lipirea limbii” (limba, simbol al activităţii cunoscătoare, raţionale, cuvântătoare, a sufletului) de „gâtlej” (simbol al iubirii naturale de trup, al patimii trupeşti), adică prin punerea sufletului în slujba trupului. Mintea deci, ne mai lucrând virtutea se concentrează spre pofta trupului (patimi) şi inventează noi moduri de a satisface lăcomia pântecelui, gâdilind gâtlejul. Gâtlejul este simbol al poftei trupului pentru că unifică stomacul cu limba, adică cele două forme ale lăcomiei pântecelui. Cea a căutării cantităţii hranei (gastrimarghia), simbolizată de stomac, cu cea a căutării calităţii mâncării, a gustului (laimarghia), simbolizată de limbă.

4. Înălţarea omului de la starea trupească la starea spirituală
Evoluţia individuală, normală a omului ar trebui să fie de la trupesc în copilărie când are în primul rând nevoi trupeşti (mâncare, băutură, îmbrăcăminte, somn), la om sufletesc în tinereţe când prin educaţie îi sunt satisfăcute nevoile culturale şi eventual la omul spiritual, la adevărata şi deplina maturitate umană când ar trebui să aibă şi nevoi spirituale. Starea naturală a omului în copilărie fiind cea trupească, animalică, spre deosebire de educaţia modernă, educaţia creştină a pruncilor trebuie să se bazeze pe nuia şi pe bomboane, adică pe pedeapsă şi pe răsplată. Pedeapsa valorifică fuga de durere iar răsplata valorifică atracţia spre plăcere. Toată pedagogia părintească, simbolizată de cadoul de sfântul Nicolae (nuia aurită şi dulciuri), constă în a combina, bine şi personalizat, nuiaua şi dulciurile, pedeapsa şi răsplata.
Omul căzut din starea iniţială a omului spiritual în starea animalică a omului trupesc (pătimaş) este înălţat din nou de la starea trupească la starea spirituală, pe calea ostenitoare a urcuşului spiritual. Urcuşul începe de la omul trupesc prin curăţirea de patimi, continuă cu iluminarea omului sufletesc şi se împlineşte în omul spiritual prin contemplaţie. Prin „filozofia activă” (ascetică), adică prin iubirea de înţelepciune făptuitoare (lucrătoare) sau curăţirea de patimi şi cultivarea virtuţilor, omul trupesc, vicios, se eliberează şi se înalţă spre starea omului sănătos. Cu „filozofia naturală” (morală), adică cu iubirea de înţelepciune naturală sau contemplarea raţiunilor creaţiei în Spirit (iluminare), omul ajunge la starea sufletească, raţională. Urcând şi ultima treaptă prin „filozofia teologică” (mistică), adică prin iubirea de înţelepciune dumnezeiască sau cunoaşterea şi vederea lui Dumnezeu (contemplaţie), omul este ridicat la starea omului spiritual, la asemănarea cu Dumnezeu pe care îl vede aşa cum este (1 Io 3,2).
Creştinătatea consideră omul actual căzut, iar ridicarea şi îndumnezeirea lui lucruri realizabile. Din contra islamul ignoră căderea, iar îndumnezeirea, adică starea omului spiritual o consideră un sacrilegiu pentru că ar altera unicitatea lui Dumnezeu. Asceza o consideră fără rost. De aceea satisfacerea şi împlinirea tuturor plăcerilor şi dorinţelor (mai ales culinare şi sexuale), preocupare proprie omului trupesc, este considerată o căutare normală, fiind într-un sens esenţa paradisului islamic (cf. A. Besançon, Dilemele mântuirii. Criza Bisericii Catolice, Bucureşti 2001, pp. 184-186). O atitudine asemănătoare faţă de cădere şi omul trupesc, vicios, are şi capitalismul liberal care pune la lucru „căderea” şi scoate o parte importantă de profit pe seama viciilor. Converteşte în beneficii sociale viciile individuale, viciu dovedindu-se un motor social mai eficient decât virtutea.

5. Un exemplu de om sufletesc transformat în om spiritualUn exemplu de om firesc, sufletesc, este apostolul Petru în momentul examenului de admitere la şcoala teologică a lui Isus Cristos. Locul examenului a fost pe lac cu ocazia pescuirii minunate (Lc 5,1-11), având ca unică probă verificarea disponibilităţii candidaţilor de a acţiona (pescui) după cuvântul lui Cristos (Lc 5,4). Petru cel firesc, sufletesc, psihic acţionează fireşte după toate regulile artei pescuitului pe care le cunoştea bine, căci era pescar de meserie (Lc 5,5), la timpul potrivit (noaptea, nu dimineaţa) şi la locul potrivit (în larg, nu la ţărm). Reacţionează afectiv, firesc, când din cauza fricii îl alungă pe Cristos (Lc 5,8-9) şi cugetă firesc, gândind gândurile oamenilor şi nu ale lui Dumnezeu (Mt 16,23), cu ocazia primului anunţ al pătimirii când îi propune lui Isus Cristos ocolirea Crucii pe căi diplomatice (Mt 16,21-23).
În Cezareea lui Filip, unde Isus Cristos se retrage cu apostoli pentru un timp de reculegere spirituală şi verificare a vocaţiei (Mt 16,13-20), are loc şi examenul de maturitate (capacitate) al apostolilor. Examenul constă din două întrebări: o întrebare de cultură generală, cu privire la opinia publică (cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului? – Mt 1613) şi o întrebare de cultură personală (dar voi cine ziceţi că sunt? – Mt 16,15). Toţi apostolii sunt promovaţi şi admişi la specializare în misterul Crucii, pentru că, în frunte cu Petru (şeful de promoţie), recunosc în Fiul Omului pe Cristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu (Mt 16,16), prin revelaţia, înţelegerea dăruită de Tatăl şi nu prin simţul sufletesc al percepţiei sau simţirii (carnea şi sângele – Mt 16,17), nu prin cel al opiniei personale sau publice bine cunoscute (Mt 16,14) şi nici prin fantezie imaginând în Cristos un rege omenesc ca fii lui Zebedeu (Mt 20,20-28) sau prin gândire discursivă (printr-un raţionament omenesc).
Sfântul apostol Petru experimentează falimentul simţurilor sufleteşti şi al diplomaţiei omeneşti a omului firesc care l-au dus la întreita lepădare de Cristos (Lc 22,55-61). Cu botezul lacrimilor (plânsul cu amar – Lc 22,62) şi cu întreita întrebare de după înviere: „Simone, fiul lui Iona, mă iubeşti tu mai mult decât ăştia?” (Io 21,15-17) prin care este vindecată întreita lepădare, Petru este transformat din om sufletesc în om spiritual. Această schimbare este dovedită şi de răspunsul dat de Petru şi Ioan autorităţilor religioase care le interziceau să propovăduiască pe Isus Cristos Înviatul sau să înveţe în Numele lui: „judecaţi dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm de voi mai mult decât de Dumnezeu” (Fapte 4,17-19).
Locul în care schimbarea experimentată de Petru, adică transformarea omului trupesc sau sufletesc în om spiritual, se realizează pentru toţi viitorii ucenici ai lui Cristos, pentru toţi creştinii dreptmăritori de pretutindeni şi din toate timpurile, este Biserica în acţiune liturgică. Explicaţia constă în faptul că viaţa spirituală autentică pentru creştinii de tradiţie apostolică este viaţa liturgică. De aceea în biserică, prin dumnezeiasca şi îndumnezeitoarea Liturghie, creştinul este restaurat şi îndumnezeit în Isus Cristos şi Spiritul Sfânt. Aici creştinul trăieşte viaţă spirituală (adică viaţa liturgică) şi devine om spiritual călăuzit de Spiritul Sfânt dăruit de Cristos Domnul Înviatul. În celebrarea liturgică creştinul primeşte harul Preasfântului Spirit, prin tripla împărtăşanie: cu Cristos întrupat în raţiunile creaţiei prin anaforă (pâinea pentru trup); cu Cristos întrupat în raţiunile Scripturii la predică (pâinea cuvântului pentru minte, suflet); şi cu Cristos întrupat în om prin pâinea trupului şi a sângelui lui Cristos (pâinea pentru spirit). În sfânta Liturghie Dumnezeul păcii sfinţeşte desăvârşit omul integral: spiritul, sufletul şi trupul, păstrând pe creştini întregi şi neprihăniţi în vederea venirii Domnului nostru Isus Cristos (cf. 1 Tes 5,23), căruia împreună cu Tatăl şi cu Spiritul Sfânt, să le fie slavă, preamărire, putere şi stăpânire, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (Iuda 25).

Acest articol reia într-o versiune simplificată articolul publicat în Studia UBB, Theologia Catholica, 48/2(2003), pp. 129-136.

Autor: S. Făgăraș
Sursa: www.oglindanet.ro

CUGETĂRI CELEBRE

Sunt multe vorbele care se spun, dar puține vorbe spun ceva

Cum gândeşte un om despre mama sa, de la copilărie la bătrânețe

"La 4 ani: Mama ştie tot. La 8 ani: Mama ştie multe. La 12 ani: Mama nu ştie tot. La 14 ani: Mama nu ştie nimic. La 16 ani: Mama mea? Ce ştie ea? La 18 ani: Mama e învechită. La 25 de ani: E posibil ca mama să ştie ceva despre asta. La 35 de ani: Înainte de a decide, vreau să mă sfătuiesc cu mama. La 45 de ani: Precis mama poate să mă îndrume. La 55 de ani: Ce ar fi făcut mama în acest caz? La 65 de ani: De-aş fi putut să vorbesc despre asta cu mama...".

Viaţa spirituală - secretul perseverării în chemare

A persevera, dar... numai astăzi!

Perseverenţa în chemare nu trebuie considerată niciodată ca fiind ceva scontat, ci are nevoie de o muncă susţinută de fidelitate, zi de zi, în mijlocul încercărilor inevitabile ale vieţii.

Se povesteşte că într-o zi, un frate mai tânăr, care trăia în deşert, a alergat la un călugăr mai în vârstă şi i-a spus: "Ah, Părinte, ştii ceva? Fratele Ioan a ieşit şi s-a întors în lume". Bătrânul, fără să se uimească, i-a răspuns: "Fiul meu, nu trebuie să fii surprins, deoarece mulţi pleacă. Minunează-te, mai degrabă, că cineva rămâne!".

Este un fapt plină de acea înţelepciune pe care o găsim frecvent în spusele părinţilor pustiului. Îl povesteşte fratele Ben Harrison, un misionar al Carităţii Maicii Tereza de Calcutta, care a lucrat în formare şi în apostolatul comunităţilor sale, pentru cei fără casă, prizonieri şi drogaţi, într-un articol care a apărut în revista americană Human development, şi care este dedicat temei perseverenţei în viaţa religioasă.

Reacţia pe care a avut-o acel frate care plecase consternat de la confratele său mai în vârstă este probabil aceiaşi pe care ar putea-o simţi fiecare dintre noi atunci când cineva din comunitatea noastră decide să plece, abandonând modul de viaţă pe care-l îmbrăţişase. Iar această reacţie este încă şi mai puternică dacă abandonarea este făcută de cineva care a lucrat şi a contribuit la formarea noastră şi care era considerat un exemplu şi un model de virtute. Fără îndoială că este foarte greu să cunoaştem motivele profunde care-l determină pe cineva să facă acest pas regretabil. Aşa cum observă Ben Harisson, "ne tulbură faptul că atâtea persoane deosebite şi promiţătoare abandonează viaţa religioasă, deseori după mulţi ani de slujire, aparent gratificantă şi angajantă". Dar, observă, "mulţumim lui Dumnezeu, că, din când în când, sunt celebrate diferite jubileuri pentru a ne aminti că sunt şi cei care rămân. Apoi, există lista confraţilor decedaţi care ne spune că există dintre aceia care au fost statornici până la sfârşit".

Perseverenţa nu trebuie considerată niciodată scontată

În susţinerea celor spuse mai sus, Ben Harrison povesteşte propria sa experienţă, pentru a arăta cum perseverenţa în chemare nu este ceva dat ca scontat încă de la început, şi că aceasta, dimpotrivă, implică o muncă asiduă, zi de zi, în mijlocul încercărilor inevitabile ale vieţii.

"Îmi amintesc - scrie - când am intrat pentru prima oară în convent. Nu eram sigur că voi reuşi să rămân mai mult de o săptămână. Apoi, în timp ce treceau lunile, continuam să rămân surprins de faptul că încă mai eram acolo prezent. Luam lucrurile doar aşa cum veneau, zi după zi, şi aşteptam să văd cât va dura aceasta. În sfârşit, după câţiva ani de profesiune temporară, venise momentul să decid dacă să fac profesiunea perpetuă. Mă gândeam îndelung şi cu multă dificultate la posibilele opţiuni ce-mi stăteau în faţă". Nu a fost o decizie uşoară "întrucât avusesem mereu teamă să-mi asum un angajament, aşa încât gândul de a mă consacra lui Dumnezeu pentru tot restul vieţii mele (dar şi celorlalte realităţi implicite consacrării) mi se părea imposibil".

Avea impresia că se aseamănă cu un alcoolic, preocupat de ideea că nu va mai putea bea un pahar în toată viaţa sa. S-a gândit atunci la sfatul care se dă alcoolicilor ajutaţi să iasă din obişnuinţa dobândită şi care-i ţine asemenea unor prizonieri, adică de a nu face propuneri pentru perioade prea lungi - lucru imposibil de respectat - ci doar să încerce să nu mai bea, câte o zi după alta. Este o sugestie ce poate fi posibilă, mai spune, "astfel am continuat să rezist, o zi după alta".

În toate comunităţile religioase, se obişnuieşte să se propună un curs de exerciţii spirituale ca pregătire înainte de profesiunea solemnă. Aşa a fost şi pentru Ben Harrison, care povesteşte: "În a treia zi a acelor exerciţii spirituale, cu câteva luni înainte de profesiunea perpetuă, mi-am dat seama că am o puternică dorinţă de a mă consacra lui Dumnezeu pe acest drum, de a mă dărui definitiv Absolutului. Ştiam, însă, că marea bucuria pe care o aveam în acel moment în inimă nu va dura pentru totdeauna, şi, că va veni şi ziua în care mă vor asalta îndoielile şi ispitele. Cum aş fi putut aşadar să fac acel pas asumându-mi un angajament atât de mare, ştiind că totul se va schimba? Bine, mai aveam la dispoziţie câteva săptămâni sau luni, înainte de acel moment şi astfel am continuat să-mi trăiesc chemarea o zi după alta".

Însă, teama nu dispăruse complet. "Cu aproximativ o lună înainte de acea dată, mi s-a permis să am o zi în care să mă dedic rugăciunii. Mă simţeam neliniştit şi mă dorea capul. În momentul în care m-am întrebat dacă acesta era un semn al temerii mele datorat apropriatului angajament pe care trebuia să mi-l iau, mi s-a părut că această explicaţie nu era prea convingătoare. Şi, deoarece uneori contrastul sentimentelor produce un astfel de efect, m-am întrebat dacă nu era posibil ca această stare să fie mai degrabă un simptom al fericirii decât al fricii? Mi-am dat seama, că de fapt, îmi reprimam o bucurie exagerată, că în sfârşit găsisem ceva, sau pe Cineva, şi că doream să mă consacru fără nici o reţinere. Am continuat să număr zilele, decis să mă bucur de toată pregătirea necesară pentru acel mare eveniment, iar în ziua fixată pentru profesiunea perpetuă i-am cerut cu multă simplitate lui Dumnezeu: "Ce vrea ca să eu fac astăzi?". În inima mea am simţit o liniştită siguranţă: "Vreau ca astăzi tu se te consacri mie total şi pentru totdeauna".

Ceea ce contează este dăruirea totală şi absolută de sine

Amintindu-şi de acea experienţă Ben Harrison scrie: "Este un lucru ciudat. Uneori noi ne gândim la profesiune ca la un angajament care durează pentru o anumită perioadă, doar o perioadă mai lungă decât profesiunea temporară. În formula de depunere a voturilor, în fraternitatea mea, noi spunem că facem voturile pentru toată viaţa. Însă eu am înţeles că sensul profund al voturilor nu se măsoară în ani sau în alt mod. În acest act de credinţă şi de iubire eu spun că acum, în acest moment, vreau să-i dăruiesc lui Dumnezeu tot ceea ce sunt, tot ceea ce am, tot ceea ce iubesc, tot ceea ce fac şi tot ceea ce voi deveni, şi că vreau să fac aceasta în mod absolut, total, astăzi, pentru totdeauna în timp şi dincolo de timp. Aceasta este dorinţa mea. Perpetuu nu înseamnă zece, douăzeci sau cincizeci de ani, în funcţie de cât îmi este dat să mai trăiesc. Perpetuu înseamnă: pentru tot timpul şi dincolo de tot timpul, doresc să fiu unit cu Dumnezeul meu fără întrerupere, începând cu acest moment până în veşnicie".

Dar ne întrebăm: "Cum este posibil să faci o astfel de dăruire de sine? Dacă nu sunt stăpân pe mine însumi, cum pot să mă ofer pe mine însumi? Dacă nu sunt stăpân pe zilele şi orele mele, şi cu atât mai mult pe viitorul meu, cum le pot dărui altcuiva?" Şi iată răspunsul: "Ştiu doar că am această dorinţă şi că această voinţă mi-a fost pusă în inimă în acest moment precis. Şi că această dorinţă pot să o şi pierd, în momentul imediat următor. Nu pot, deci, să mă încred în mine sau în ceva ce se află înlăuntrul meu, nu mă pot încrede în mine însumi, nici în cuvântul meu sau în promisiunea mea solemnă. Pot doar să mă încred în Dumnezeu, în milostivirea şi harul său. Totuşi, dorinţa de a-i aparţine lui este în acest moment atât de mare încât eu sunt gata să fiu ridicol, riscând falimentul şi dezonoarea. Sunt gata să-mi asum riscul de a-l provoca pe Dumnezeu să facă pentru mine ceea ce eu nu aş reuşi niciodată să fac de unul singur. Şi, aşa mă decid să fac profesiunea mea perpetuă". Este vorba despre un angajament care îmbrăţişează întreaga mea viaţă, dar care trebuie trăit zi după zi. De altfel, autorul face următoarea observaţie: "Cred că trebuie să-mi trăiesc vocaţia zi de zi. Magistrul meu de noviciat ne-a spus că şi Maica Tereza, când era tânără, obişnuia să spună: "Să nu vă miraţi, surorilor, dacă într-o bună zi Maica voastră ar pleca cu un bărbat".

Ben Harrison comentează: "Sunt de părere că nu era vorba la Maica Tereza de ispita de a se mărita, cât mai degrabă de intenţia sa de a le face pe surori să înţeleagă, desigur cu mult umor, că ele trebuiau să depindă de o intimă uniune cu Isus şi nu de propria ei persoană". Aceasta ne ajută să înţelegem că nici persoanele sfinte nu pot să fie sigure de ele însele. Cu cât sunt mai sfinte cu atât sunt mai convinse de acest lucru. În ceea ce mă priveşte, prefer să recunosc aceasta şi să spun: "Va fi un miracol dacă eu nu voi pleca", decât să cred că nu voi avea niciodată vreo îndoială".

Prin urmare, este necesar să analizăm bine existenţa îndoielilor şi dificultăţilor în viaţa noastră. Ele au o funcţie providenţială: "Ne menţin oneşti, ne amintesc din ce suntem făcuţi, şi câtă nevoie avem de Dumnezeu. Ne constrâng să luăm şi să reluăm hotărârea de a-l urma, o decizie care, ori de câte ori o luăm, se întăreşte tot mai mult".

Dar, problema nu este doar aceasta, pentru că, este adevărat, şi noi ne schimbăm. De altfel, "eu nu mai sunt acelaşi om cu cel care a făcut profesiunea. Chiar şi celulele trupului meu s-au schimbat, iar unele dintre ele chiar de mai multe ori. Dumnezeu m-a vindecat de multe slăbiciuni, mi-a dat puţină înţelepciune, curaj şi convingere, pe care nu le aveam la început. Cu aceste daruri, în lume aş putea să am noroc; după toate câte am primit în aceşti ani, aş putea să duc o viaţă mult mai avantajoasă, mai fericită, mai echilibrată decât aceea pe care aş fi avut-o dacă nu mă făceam frate. Şi atunci de ce "să nu-mi iau catrafusele şi să plec?".

Cineva ar putea spune: "Dar, cum poţi să te gândeşti la aşa ceva?" Alţii ar putea adăuga: "?i-ai dat cuvântul în mod solemn, i-ai făcut o promisiune lui Dumnezeu. Cum poţi contrazice toate acestea?". Aş putea răspunde că aş avea foarte multe motive să fac aşa ceva şi că mă cunosc destul de bine ca să ştiu că pot găsi, într-un fel sau altul, o justificare: "Nu ştiam la ce mă angajez"; "M-am schimbat de-a lungul anilor"; "Institutul s-a schimbat"; "Eram prea tânăr". Nu, nu ajunge ruşinea ca să fiu suficient de puternic sau să mă facă să rămân fidel. Dacă eu nu aş fi aici din iubire faţă de Dumnezeu, de ce ar trebui să-mi apăr onoarea?

Atunci, ce poate să-mi dea puterea de a persevera? Dacă cineva priveşte la sine însuşi şi la propria slăbiciune ar putea spune: "Nu ştiu dacă există ceva (în mine) care ar putea să mă păstreze fidel. S-ar putea întâmpla ca să plec chiar mâine. Însă ceea ce cred este că trebuie să mă încred în Dumnezeu, să mă rog lui cerându-i să continue să-mi dea dorinţa de a fi cu totul al său, în fiecare zi, zi de zi. Trebuie să fiu pregătit să trăiesc într-o nesiguranţă totală, sărac cu duhul, fără încredere în propria mea voinţă. Trebuie să fiu gata să cred că Dumnezeu îmi va da tot ceea ce îmi este de trebuinţă ca să fiu fidel, în fiecare zi. Pot să-i cer lui Dumnezeu să nu permită ca eu să abandonez acest drum. Pot să-l implor să mă facă să înţeleg nevoia absolută pe care o am de el, aşa încât să-i pot rămâne ataşat ca şi cum ar fi el cel care... îmi salvează viaţa în timpul unei furtuni. Pot să mă angajez, iar şi iar, de multe ori la rând. În momentul schimbării şi al creşterii, al găsirii salvării şi a noii vieţi, în momentul îndoielilor şi al întrebărilor, eu trebuie să dau totul, mereu şi continuu, trebuie să simt din nou nimicul meu şi bucuria care îmi vine din convingerea de a-i aparţine lui, mereu tot mai mult, dându-i astăzi ceea ce ieri nu primisem încă. Pentru că, dacă focul nu arde mereu tot mai adânc în inima trunchiului, va sfârşi prin a se stinge".

Foarte important este să avem o călăuză spirituală

Ben Harrison observă că pentru a fi perseverenţi şi a susţine propria fidelitate, pe lângă rugăciune, hrana lecturii spirituale, primirea sfintei Împărtăşanii în starea de har şi reînnoirea prin spovadă, este important să avem un director spiritual sau "cineva care să mă oblige să fiu sincer cu mine însumi". Şi adaugă: "Ştiu bine că sunt capabil să mă înşel pe mine însumi şi să-mi justific dorinţele. Tocmai de aceea am nevoie de cineva care să mă ajute să văd înşelăciunile mele şi cele ale vrăjmaşului. Chiar şi fraţii mei, precum şi cei săraci continuă să mă cheme pe calea cea dreaptă, cu condiţia ca eu să le acord atenţie şi să fiu dispus să-i ascult!".

Reluând sfatul iniţial al fidelităţii trăite zi de zi, Harrison povesteşte o altă întâmplare interesantă din viaţa părinţilor pustiului, care are ca protagonişti tot doi călugări, unul mai tânăr şi altul mai în vârstă: "Un tânăr călugăr merge la un altul mai în vârstă şi-i spune: «Părinte nu mai pot. Plec». Călugărul mai în vârstă îi răspunde: «Mai aşteaptă până mâine dimineaţă, dormi bine şi vei fi pregătit de plecare». Dimineaţa următoare tânărul călugăr vine din nou: «Bine, părinte, acum plec». «Nu», îi răspunde bătrânul, «mai aşteaptă doar o zi, stai liniştit şi spune-ţi rugăciunile. Poţi să pleci mâine». «Încerci să mă păcăleşti?», i-a spus tânărul, «mâine îmi vei spune din nou acelaşi lucru». «Desigur», i-a răspuns bătrânul, «acesta este modul în care am rămas eu statornic în chemarea mea, zi de zi. Aşa a fost timp de şaptesprezece ani, după care mi-am găsit pacea»".

Ben Harrison încheie spunând: "În ceea ce mă priveşte, acum sunt cu puţin mai mult de şaptesprezece ani şi nu mi-am găsit încă pacea unei certitudini totale. Cine ştie cât va mai dura? Ca să fiu sincer, nici nu mă interesează. Dumnezeu este «Cel Fidel». El ne dăruieşte «voinţa şi puterea de a acţiona» (Fil 2,13). Să ne rugăm ca el să continue să ne dăruiască aceste două daruri, iar noi să continuăm să rămânem deschişi să le primim, doar în această zi"¹.

Sursa: Testimoni 19/2011

Traducere de fr. Virgil Blaj OFMConv

Notă:
¹ Este bine să ne amintim că şi Ioan al XXIII-lea, în timpul anilor de seminar, şi-a luat următoarea hotărâre: "Vreau să fiu bun doar astăzi", şi a deveni sfânt!

Ce caută şi ce găsesc isihaştii?

Experienţa isihastă reprezintă un reper esenţial în stabilirea posibilei accepţiuni pe care noţiunea de edificare spirituală o poate primi în creştinism, în mod special în creştinismul răsăritean.

Sfântul Grigorie Palama, în veacul XIV, în cursul disputei iscate de obiecţiile aduse de Varlaam la justificarea practicii isihaste, a descris, între altele, ca un aspect central al practicii isihaste reîntoarcerea la sine sau revenirea la sine. Acest sine nu este un ego, căci experienţa interioară înseamnă de fapt o întâlnire personală interioară cu Cel care îţi este mai propriu decât îţi eşti tu.

Este greu de acceptat o asemenea afirmaţie, la fel cum este dificil de înţeles zicerea Apostolului: "Nu mai trăiesc eu, ci trăieşte Hristos în mine". În practica isihastă putem găsi un echivalent al termenului modern de edificare, pentru că ceea ce se petrece nu este un simplu act contemplativ, ci o experienţă totală, care include şi depăşeşte dualitatea subiect-obiect în cunoaştere, către o întâlnire faţă către faţă cu consecinţe radicale asupra înţelegerii şi a atitudinii faţă de sine şi lume. Sfântul Grigorie Palama considera că ceea ce numim spiritualitate creştină nu este deloc o spiritualitate. Această afirmaţie trebuie înţeleasă ca o atenţionare a rigorii şi preciziei pe care practica isihastă o implică (până la un punct, fiind implicată şi o metodă). În repetate rânduri, Palama aminteşte de recursul la experienţă ca reper al direcţionării înţelegerii şi experienţei spirituale. În fond nu era o noutate, chiar dacă apar formulări noi, pentru că, invocat într-o formă sau alta, criteriul recursului la mărturia experienţei a fost mereu prezent, începând cu textele patristice şi continuând cu autorii bizantini de mai târziu. Acest recurs la experienţă are însă un caracter mult mai vast şi mai adânc decât ceea ce empirismul modern ar înţelege prin asta.

Aşa cum precizează John Meyendorff, "Prin întoarcerea la sine isihastul nu caută un sentiment subiectiv, nu se abandonează introspecţiei pentru a descoperi un eu, ci Îl caută pe Hristos care, prin botez şi viaţa sacramentală din Biserică, a devenit o prezenţă obiectivă şi care nu aparţine doar lui, ci tuturor celor care au crezut în Hristos".

Autor: D. Chițoiu

Sursa: www.ziarullumina.ro

Sfântul Irineu de Lyon despre Botezul copiilor: A existat un catehumenat al copiilor?

Botezul copiilor nu a reprezentat niciodată un punct de îndoială în istoria creştină. Cu toate acestea, prima referire patristică pe care o avem în această privinţă apare de-abia la Sfântul Irineu de Lyon în secolul al II-lea.

Cercetările moderne au revelat însă şi un aspect important al Botezului copiilor, şi anume, perioada lor de catehumenat. Chiar dacă acest amănunt nu se mai regăseşte astăzi decât într-o formă liturgică prescurtată care precedă administrarea Tainei Botezului, el merită o atenţie sporită.

Mărturia Sfântului Irineu de Lyon

"Hristos sfinţeşte toate vârstele, avându-le pe toate întru Sine. El a venit să îi mântuiască pe toţi prin Sine Însuşi, adică pe toţi cei care, prin El, sunt renăscuţi [renascuntur] întru Dumnezeu - prunci, copii, tineri, adulţi şi bătrâni. El a trecut prin toate vârstele, fiind Prunc pentru prunci şi sfinţind astfel pruncii, Copil pentru copii, sfinţindu-i pe aceştia şi oferindu-le un exemplu de pietate, dreptate şi supunere, Tânăr pentru tineri, devenind un exemplu pentru ei şi sfinţindu-i întru Domnul şi, de asemenea, Bătrân pentru cei care sunt în vârstă, astfel încât să fie un învăţător desăvârşit pentru toţi" (Sfântul Irineu de Lyon, Împotriva ereziilor, 2.22.4). Deşi cercetătorul american Everett Ferguson este aproape convins că acest pasaj nu susţine neapărat Botezul copiilor, ci, mai degrabă, ilustrează conceptul de recapitulare a întregii creaţii în Hristos, noi considerăm că această renaştere de care se aminteşte în debutul fragmentului nu poate fi alta decât cea oferită de Taina Botezului. De altfel, Sfântul Irineu de Lyon dezvoltă această idee atunci când precizează că Hristos devine un exemplu pentru fiecare om la orice vârstă ar fi acesta. Botezul nu este menit să ofere o categorie statică a persoanei, ci imprimă un dinamism interior care nu se încheie practic niciodată. Exemplul lui Hristos este unul desăvârşit, către care trebuie să ne străduim continuu. Cu toate acestea, exemplul lui Hristos nu poate fi urmat decât de cei care au renăscut în El prin Taina Botezului. Această Taină este fundamentală pentru intrarea în comuniune cu Dumnezeu. Everett Ferguson consideră însă că Sfântul Irineu de Lyon nu susţine o botezare a copiilor, deoarece în alt pasaj din lucrarea sa Împotriva ereziilor, el afirmă că un copil este oricum o fiinţă inocentă. Iată pasajul în cauză: "Cei care sunt mântuiţi sunt cei care cred în Dumnezeu şi rodesc întru iubirea Sa (...), precum şi copiii nevinovaţi care nu cunosc răul. Cine sunt cei mântuiţi acum şi care primesc viaţa veşnică? Oare nu cei care L-au iubit pe Dumnezeu, au crezut în promisiunile Lui şi au devenit "asemenea copiilor în răutate" (1 Corinteni 14, 20)" (Împotriva ereziilor, 4.28.3). Ne îndoim că acest pasaj reprezintă o contrazicere a celor afirmate anterior. Faptul că un copil este perfect nevinovat şi nu a comis încă nici un păcat nu conduce automat la concluzia că Botezul devine un fapt inutil pentru el. Dacă acest lucru ar fi fost adevărat în perioada respectivă, cum mai putem explica răspunsul extrem de prudent al Sfântului Grigorie de Nyssa, la doar 150 de ani distanţă, cum că un copil care nu a apucat să fie botezat se află într-o zonă oarecum "intermediară", dar nu chiar în rai? Este greu de crezut că Taina Botezului putea să fie administrată mai târziu doar pentru că un copil nu avea păcate de şters, deşi faptul că peste două veacuri, oamenii ajungeau să se boteze tocmai pe patul de moarte, prelungind nefiresc catehumenatul propriu, ne poate da de gândit. Din nefericire, lipsa unor pasaje care să ne ofere mai multe detalii ne determină să încheiem această temă într-un mod puţin abrupt. Ce ar fi însă dacă am considera că exista de fapt o perioadă de catehumenat chiar şi pentru copii? Este acest fapt un lucru neplauzibil? Dacă da, atunci cum explicăm existenţa primirii la catehumenat a copiilor inclusă încă în slujba liturgică a Botezului şi care precedă imediat primirea Tainei? Au nevoie copiii de catehumenat sau nu?

Catehumenatul copiilor

Deşi această expresie pare forţată, ea are totuşi un fundament istoric profund. Având în vedere în special controversa donatistă din finalul secolului al IV-lea şi începutul secolului al V-lea, trebuie să remarcăm că, în Apus cel puţin, părinţilor li se cerea să vină în cursul catehezelor din timpul Postului Mare împreună cu copiii lor. Să-l lăsăm însă pe marele istoric Michel Dujarier să ne introducă în acest obicei, astăzi dispărut aproape pretutindeni: "Trebuie să accentuăm faptul că exista un fel de "catehumenat pentru copii". Este interesant de semnalat că, până şi pentru prunci, celebrarea Botezului nu consta într-o singură ceremonie liturgică. Practica celor şapte examinări ale credinţei [care erau însoţite de cateheze, învăţarea Crezului şi a rugăciunii domneşti, precum şi de exorcizări, n.n.] în timpul săptămânilor Postului Mare s-a dezvoltat atunci când, alături de candidaţii adulţi, puteau fi observaţi şi mulţi copii. Mărturia [Sfântului] Cezar de Arles, din secolul al VI-lea, este irefutabilă. Adresându-se mamelor să îşi aducă pruncii la aceste examinări, el le ruga efectiv să nu rateze celebrările [prebaptismale]. Acest obicei reprezenta fără îndoială o tradiţie veche de botezare a adulţilor împreună cu copiii lor. (...) Acest obicei avea marele avantaj de a permite de asemenea părinţilor să participe la pregătirea Botezului copiilor lor. De vreme ce părinţii "răspundeau" de copii lor, era normal să efectueze împreună călătoria liturgică şi catehetică ce conducea la Botez" (M. Dujarier, A History of the Catechumenate, Saliers, New York, 1979, p. 133). Astfel, copiii treceau printr-un catehumenat, care consta în aceste "examinări". Ne putem închipui că vârsta de botezare a fost într-o continuă scădere în primele secole, ajungându-se în cele din urmă la situaţia în care un copil era botezat chiar şi la câteva zile de la naştere. Însă, acolo unde exista cazul în care copiii erau ceva mai mari, catehumenatul devenea o realitate, chiar dacă el consta practic doar în câteva slujbe prebaptismale, petrecute în timpul Postului Mare. Faptul cel mai interesant în această privinţă era că familia unui copil era mult mai implicată în ceremonie. Exista posibilitatea ca şi adulţi rămaşi păgâni să devină deschişi la eventualitatea Botezului sau măcar la ideea de a fi catehumeni. Acest obicei ar putea fi reinstaurat, cel puţin în diaspora unde copiii sunt adesea botezaţi destul de târziu. Dacă în vechime exista ideea că un copil este nevinovat şi ar trebui botezat mai târziu, ceea ce, desigur, nu era neapărat în regulă, având în vedere mortalitatea infantilă ridicată, astăzi motivele invocate pentru întârzierea Botezului sunt în general puerile şi nu au mare legătură cu credinţa sau cu ritualul în sine. Ne întoarcem puţin la una dintre frazele Sfântului Irineu de Lyon amintite în debutul acestui material: "Cei care sunt mântuiţi sunt cei care cred în Dumnezeu şi rodesc întru iubirea Sa (...), precum şi copiii nevinovaţi care nu cunosc răul." Poate că trebuie să privim Botezul copiilor mai mult ca o poartă spre Dumnezeu decât ca un scop în sine care ne poate aduce beneficii financiare sau slavă din partea oaspeţilor. Altfel le oferim un catehumenat inutil din care nu pot câştiga nimic spiritual...

Autor: A. Agachi

Sursa: www.ziarullumina.ro

Pentru persoane perspicace...

-Cum te numeşti, Domnule ?
-Petru Popescu .
-Şi ce lucrezi ?
-Prepar peşti pentru păpat.
-Bine, dar ce operaţii anume faci ?
-Pun peştele pe plăci, potrivesc plăcile pe plite, pregătesc patru putini
pentru peştele prăjit, pulverizez pasta produsă, pun pe pungi.
-Dar de ce vorbeşti numai cu “P”?
-Poftim ?
-De ce vorbeşti numai cu “P”?
-Pentrucă pot pronunţa pe P perfect perceptibil.
-Ei, asta e acum !Pun rămaşag că la întrebările mele vei greşi.
-Primesc.
-Pe cât ?
-Pun prinsoare pe patru poli !
-S-a făcut. Spune-mi ce-ţi place să mănânci ?
-Peşte, păstrăvi, plachie, potârnici, piftie piperată, pârjoale, pastramă
papricaş, papanaş, porumbei, pui pane.
-Şi ce vin bei ?
-Pinot, pelin, porto.
-Şi ce desert ?
-Plăcinte, prăjituri, pepene, prune, pere, portocale, piersici.
-Dar îngheţată obisnueşti ?
-Puţin profiterole, parfait .
-Spune-mi cum îţi petreci timpul liber?
-Primăvara prefer plimbările pe potecile pădurilor, prin parcuri.
-Dar vara?
-Pescuiesc.
-Şi iarna ?
-Patinez.
-Te pomeneşti că poţi să-mi spui o poezie numai cu litera “P”?
-Pot.
-Asta nu o mai cred. Spune-o!
POEZIA POETULUI PETRU POPESCU:
“Prin pustiuri, peste pietre
Păsări, pâlcuri pribegesc
Părăsindu-şi puii proprii
Pe pământul părintesc.
Prima pasăre, pilotul
Plescăia puternic pliscul
Patina privind pământul,
Pajiştea, pădurea, pliscul.”
-Bine! Spune-mi textual ce i-ai spus nevestei când ai plecat ?
-Paraschiva papuşico,pentru prânz prepară puţin pătrunjel pe potârnichi.Pa!
-Văd că am pierdut.
-Pardon, plăteşti patru poli pentru pierderea pariului.
-Plătesc.
-Pune paralele pe portofel.
-Înca o intrebare.
-Poftim!…
-Ce adresă ai matale ?
-Prelungirea Popa Petrescu 4, parter, plecând prin Pângari, peste pod.