SF. IOAN GURĂ DE AUR: DESPRE SIMȚURI (IV)

Ochii

Mai exista o poarta, mai frumoasa decât celelalte, dar si mai greu de pazit; se afla mai sus pe chip si e larg deschisa: poarta ochilor. Are multe ferestruici si prin ea se poate privi în afara dar si înauntru daca e bine tacuta.

Aici legile trebuie sa fie foarte stricte. Prima este aceasta: copilul nu trebuie lasat la teatru, ca sa nu fie lovit de ruina si pe poarta auzului si pe cea a ochilor. Chiar si la piata când iese cu pedagogul, acesta trebuie sa fie atent si s-o ia mai degraba pe ulicioare; trebuie sa-l sfatuiasca si pe copil sa faca la fel ca sa nu cada prada ispitelor si sa nu poata fi vazut de oameni nerusinati; oamenii gândesc vrute si ne vrute.

De asemenea, copilul trebuie sa se tunda ca sa aiba un aspect cuviincios, sa nu se îngrijeasca de tinuta mai mult decât este necesar si daca, uneori, protesteaza ca nu i se da voie sa poarte podoabe sau sa se faca frumos, sa i se spuna ca tocmai a fi natural este cea mai mare podoaba.

Ca sa nu fie tentat sa priveasca tot ce e necuviincios în jur si sa fie aparat de nerusinare e de ajuns sa-i spui istoriile cu fiii lui Dumnezeu care au pacatuit cu fiii oamenilor, cu Sodomitii, cu gheena si cu câte mai sunt de felul acesta.

Arata-i apoi alte lucruri frumoase, ca sa-i îndepartezi ochii de acele spectacole nerusinate, arata-i cerul, soarele, pamântul, florile, livezile, frumusetea cartilor. Cu ele sa-si desfete privirea si cu multe alte frumuseti care nu-i vatama sufletul.

E greu sa pazesti poarta ochilor, pentru ca înauntrul ei arde un foc si exista necesitatea fireasca despre care îti poate vorbi orice om. E bine pentru copil sa cânte imnuri dumnezeiesti. Daca în launtrul sau nu se trezeste dorinta de lucrurile de afara, atunci nici nu simte nevoia sa le priveasca. Sa nu se scalde împreuna cu femei: e un obicei rau; nici sa-l trimiti în locuri unde exista multe femei.

Sa-i spui mereu istoria lui Iosif si mai târziu, dupa ce mai creste, sa-i spui despre împaratul Cerurilor si despre minunata rasplata pe care le-o pregateste El oamenilor întelepti.

Sa-i promiti ca-i vei gasi o sotie frumoasa si ca-l vei lasa mostenitorul tau. Daca-l vezi nemultumit, ameninta-l spunându-i: “Nu vom putea gasi, fiul meu, o sotie virtuoasa daca tu nu te pazesti de desfrâu si nu te exersezi în virtute. Daca esti rabdator, de îndata ce îti gasesc o sotie cumsecade, te vei casatori cu ea”.

Daca a fost învatat de la început sa nu vorbeasca urât, atunci evlavia a prins radacini în sufletul lui. Sa-i vorbesti despre frumusetea sufletului. Picura-i în suflet întelepciunea si învata-l sa fie întelept si cuminte cu femeile. Spune-i ca daca e dispretuit de vreo roaba, aceasta arata ca gândeste ca o roaba si avertizeaza-l ca trebuie sa fie foarte atent. Mai spune-i ca cineva care vorbeste se face usor cunoscut de ceilalti, dar daca doar priveste, nu-i va patrunde nimeni în suflet si ca, atunci când e cu multa lume poate privi si stapâni numai din priviri fata pe care o doreste.

Sa nu aiba nici o legatura cu femeile si nici o femeie sa nu vada în afara de mama sa. Sa nu-i dai bani. Nimic nerusinat sa nu-i patrunda în suflet. Sa învete sa dispretuiasca viata trândava, de placeri si celelalte.

din Sf. Ioan Gură de Aur, “Parinti, copii si cresterea lor”.

SF. IOAN GURĂ DE AUR: DESPRE SIMȚURI (III)

Poarta mirosului

Vrei sa mergem mai departe sa vedem si poarta mirosului? Si ea poate duce în ratacire daca nu e închisa bine parfumurilor si aromelor. Nimic nu paralizeaza forta sufletului, nimic nu ne relaxeaza atât de mult cât parfumurile si miresmele care ne plac atât de mult. Dar atunci, ce sa ne placa, murdaria? – va zice cineva. Nu, nu spun asta, ca nu trebuie sa ne placa nimic, dar nimeni sa nu dea copilului mir, pentru ca odata ce mireasma ajunge la creier, i se moleseste tot trupul. Parfumurile stârnesc si placerile si exista pericolul de a cadea în mari ispite. Sa închizi bine si aceasta poarta a carei menire este aceea de a respira aer, nu parfumuri.

Unii, poate, vor râde zicând ca ne tinem de nimicuri, dar nu sunt nimicuri. Daca am trai fara parfumuri, lumea ar arata altfel, pentru ca aici se afla cheia educarii si formarii omenirii întregi.

din Sf. Ioan Gură de Aur, “Parinti, copii si cresterea lor”.

SF. IOAN GURĂ DE AUR: DESPRE SIMȚURI (II)

Poarta auzului

Sa mergem acum la o alta poarta, apropiata de cea a gurii, anume la poarta auzului. Daca pe prima cetatenii cetatii pot doar sa iasa si nu sa intre, prin aceasta ei pot doar sa intre si nu sa si iasa. Aceste doua porti sunt foarte asemanatoare. Daca poarta auzului nu lasa sa intre nici un gând pervertit sau pervertitor, atunci nici gura nu sufera. Daca copilul nu aude cuvinte rusinoase sau pline de rautate sau de viclenie, atunci nici nu spune astfel de cuvinte. Invers, daca îsi lasa auzul larg deschis spre toate, va distruge si gura si va provoca o mare tulburare tuturor cetatenilor cetatii sufletului.

Prin urmare, copiii nu trebuie sa auda nimic necuviincios, nici de la sclavi sau de la servitori, nici de la pedagogul lor si nici de la doica. Copiii sunt ca plantele, au nevoie de mai multa îngrijire când sunt mai fragile. Sa ne straduim sa le gasim o doica buna ca înca de la început sa nu primeasca nimic rau si dezvoltarea lor sa aiba o temelie sanatoasa.

Sa nu asculte, de asemenea, nici povesti babesti sau viclene sau prostesti de genul “cutare a sarutat-o pe cutare; printul si printesa au facut asa si asa”. Nimic de felul acesta, ci povesti simple, fara intrigi, spuse de parinti sau de sclavul însotitor, nu, însa, de toti sclavii. Sa nu se permita tuturor sclavilor sau servitorilor sa se amestece în educatia copilului, ci numai acelora care au fost încercati si care s-au dovedit vrednici de o asemenea însarcinare. Sa-i chemam sa ne ajute numai pe aceia care s-au dovedit priceputi sa ne sprijine în modelarea statuii noastre, care este sufletul copilului.
Gânditi-va, daca am fi constructori si am zidi casa unui mare nobil, n-am lasa orice rob sa ia parte la construirea ei, ci i-am lasa numai pe cei mai priceputi. Tot asa, noi acum construim o cetate pentru împaratul ceresc si îi zidim si pe locuitorii acestei cetati. Vom permite tuturor sa se amestece ? Nu, îi chemam sa ne ajute numai pe sclavii potriviti pentru o asemenea lucrare. Iar daca niciunul nu este potrivit, atunci sa cautam un om liber pe care sa-l platim cu simbrie, un barbat plin de virtute caruia sa-i încredintam cu inima împacata educatia copilului nostru.

Asadar, copiii sa nu asculte istorii lumesti. Dupa ce-si termina lectiile, pentru ca sufletului îi place sa asculte povesti, spune-i numai din acelea din care lipsesc purtarile asa-zise jucause sau usuratice, de fapt, copilaresti. Tu cresti un întelept, un luptator al lui Hristos si un locuitor al cetatii cerurilor.

Spune-i pentru început urmatoarea istorie (Facerea cap. 4): “Era o data un tata care avea doi fii”. Te opresti putin si continui: “Copiii erau frati buni nascuti de aceeasi mama. Unul era mai mare si celalalt mai mic. Cel mare era agricultor, iar cel mic pastor. Mezinul îsi pastea turmele prin vai si prin izlazuri”. Sa-i spui povestea cu farmec ca sa-l încânti si sa nu oboseasca ascultând-o. “Cel mare semana grâne si sadea copaci. Odata au vrut sa-L cinsteasca pe Dumnezeu si sa-I aduca jertfe. Pastorul a luat ce avea el mai bun în turma si I-a oferit lui Dumnezeu”.

Nu e mai bine decât sa-i spui de oi cu lâna de aur sau povesti înspaimântatoare cu monstri? O asemenea istorie din Scriptura are ea însasi puterea de a-i trezi sufletul, nu-i nevoie sa mai inventezi si altceva.

“Pentru ca cel mic, pastorul, Ii adusese lui Dumnezeu ce avusese el mai bun, pe îndata s-a coborât foc din cer care a luat ofrandele si le-a pus pe jertfelnicul ceresc. Fiul cel mare n-a facut la fel. El si-a îndesat în hambare cele mai frumoase roade si I le-a adus lui Dumnezeu pe cele mai putin bune. Dumnezeu nu le-a primit, Si-a întors fata de la ele si le-a lasat sa zaca nemistuite de focul Sau pe pamânt, pe când jertfele fratelui mai mic le-a primit cu bucurie “.

Asa se întâmpla si cu arendasii de pe marile mosii. Când vin la stapânul mosiei sa-si plateasca darile, mosierul pe unul îl primeste în casa, dar pe altul îl tine afara. Este tocmai istoria lui Cain si a lui Abel.

Care-i sfârsitul? “Fratele cel mare s-a mâhnit pentru ca Dumnezeu l-a dispretuit si a fost mai prejos decât fratele lui mai mic si tot umbla întunecat la fata. Dumnezeu l-a întrebat: “De ce esti suparat? Nu stiai ca lui Dumnezeu îi aduci bucatele? De ce nu M-ai cinstit cum se cuvenea? De ce anume M-ai putea învinui? De ce nu Mi-ai oferit bucatele cele mai bune?”

Si daca crezi ca trebuie sa folosesti cuvinte simple, poti sa-i spui asa: “Si fratele cel mare, neavând ce sa mai raspunda, n-a scos nici un cuvânt” sau, mai bine spune-i: “a tacut”. Vazându-l apoi pe fratele cel mic, cel mare i-a zis: “Sa mergem pe câmp”. Si, dupa ce l-a atras acolo cu gânduri viclene, l-a ucis crezând ca Dumnezeu n-avea de unde sa stie de fapta lui. Dar Dumnezeu a venit la el si l-a întrebat: “Unde este fratele tau ?” Si acela I-a raspuns: “Nu stiu, sunt eu oare pazitorul fratelui meu?”. Iar Dumnezeu i-a mai zis: “Uite, sângele fratelui tau striga din pamânt catre Mine”.

Sa stea lânga voi si mama când îi spui povestea, ca sa ajute si ea si sa intervina întrebând curioasa: “Ce s-a întâmplat dupa aceea?” Si tu sa-i raspunzi: “Dumnezeu l-a luat la ceruri pe fratele cel mic care aici pe pamânt a murit, dar care acolo în cer mai traieste si azi”.

Din astfel de istorii copilul întelege ce este învierea. Exista tot felul de povesti pline de întâmplari fantastice, cu zei, care se spun copiilor, dar ei nu stiu ce este acela un zeu. Un copil îsi închipuie o minune prin care un om a devenit ceva mai mult decât era. Cu atât mai mult ascultând istoriile Bibliei va crede în înviere si va crede ca sufletul sau se va înalta la cer.

“Si Dumnezeu l-a luat la ceruri pe fratele cel mic, iar pe cel mare care l-a omorât l-a lasat sa traiasca ani multi pe pamânt, având drept tovarasi teama si frica, suferind rele si chinuri nenumarate, pedepsit zi de zi”. Sa descrii în amanunt pedeapsa, încât copilul sa simta frica si sa-i spui: ” Dumnezeu i-a zis asa fratelui ramas: “Suspinând si tremurând sa traiesti pe pamânt”. Copilul, desigur, nu stie ce înseamna, de aceea explica-i: “Asa cum tremuri tu de frica în fata profesorului si nu stii, te bate sau nu te bate, asa si acela a trait clipa de clipa cu spaima-n suflet pentru ca legatura lui cu Dumnezeu nu mai era aceeasi”.

Atât îi va fi de ajuns. Sa-i spui istoria aceasta într-o seara, la masa. Mama sa i-o spuna din nou, peste o vreme si sa i-o mai spui de câteva ori; dupa ceva timp sa-i ceri sa ti-o istoriseasca si el tie ca sa se trezeasca în el încrederea în sine. Dupa ce o va fi învatat bine, descopera-i si ce ne învata. Desigur, sufletul lui stie de la sine sa deosebeasca si sa culeaga roadele, înainte de a i-o explica tu, dar, totusi, spune-i tu ce trebuie sa tina minte si ce trebuie sa învete: “Vezi ce mare rau este sa-l ucizi pe fratele tau? Vezi cât de rau este sa te ascunzi de Dumnezeu? Pentru ca El le vede pe toate, chiar si pe cele ce se fac pe ascuns”.

Daca îi semeni copilului în suflet fie si numai aceasta mica istorie biblica, nu va mai avea nevoie de pedagog, de vreme ce în mintea lui se va înstapâni teama de Dumnezeu mai presus de orice teama, tulburându-i sufletul.

Ia-l apoi de mâna si du-l la biserica si sa fie chiar în ziua în care se citeste tocmai istoria lui Cain si a lui Abel. O sa-l vezi cum va straluci de bucurie, cum va sari în sus de fericire, pentru ca el stia deja ceea ce altii aflau abia atunci. Sa-l vezi cum va voi s-o spuna el înaintea citetului si cum va întelege tot, folosindu-i nespus aceasta împrejurare. Astfel istoria aceasta simpla din Facere i se va întipari pentru totdeauna în memorie.

Mai poate câstiga si alte foloase. De pilda sa afle de la tine ca nu trebuie sa se mâhneasca când îi e rau si e bolnav si sa nu se teama de moarte, pentru ca Dumnezeu îl ia pe cel virtuos dupa moarte la Sine, în cer.

Dupa ce istoria aceasta se va fi întiparit bine în mintea copilului, mai spune-i una, tot cu doi frati (Facerea cap. 27). Zi-i asa: “Mai erau si alti doi frati, ca si ceilalti, unul mai mare si altul mai mic. Cel mare era vânator si cel mic ajuta pe lânga casa”. Istoria aceasta e înca si mai frumoasa si mai interesanta. Spune-i: “Acesti frati erau gemeni, dar pe cel mic îl iubea mai mult mama, iar pe cel mare îl iubea mai mult tata. Cel mare îsi petrecea cea mai mare parte din timp pe câmp, iar cel mic ajuta la treburile casei. Dupa ce s-au facut mari si tatal lor a îmbatrânit, acesta i-a spus celui pe care-l iubea mai mult: “Am îmbatrânit, fiul meu. Du-te pe câmp, prinde vreo salbaticiune si adu-mi-o. O caprioara sau un iepure. Frige-mi-o si s-o manânc si sa te binecuvântez”.

Celui mic nu i-a spus nimic. Auzind mama celor doi frati ce dorea tatal sa faca, l-a chemat pe cel mic si i-a zis: “Fiul meu, tatal tau i-a poruncit fratelui tau sa-i aduca vânat sa-l manânce ca apoi sa-i dea lui binecuvântarea. Tu asculta-ma. Du-te la turma si adu-mi doi iezi bine hraniti. Eu o sa-i gatesc cum îi place tatalui tau si tu o sa îi duci sa-i manânce. Pe tine te va binecuvânta”. Tatal era deja batrân si nu mai vedea bine. Dupa ce a adus cel mic iezii, mama i-a gatit, i-a pus pe o tava si i-a dat celui mic sa-i duca tatalui, dar numai dupa ce l-a înfasurat în blana iezilor, ca sa nu-l recunoasca, pentru ca cel mic nu avea par pe trup cum avea fratele lui.

Asa l-au înselat pe tatal care a crezut ca fratele cel mare i-a adus mâncarea. Asadar tatal l-a binecuvântat pe fiul cel mic, crezând ca era cel mare. Dupa aceasta, cel mare a venit si el de la câmp aducând vânatul. Când a vazut ce se petrecuse a scos un strigat de disperare si a plâns”.

Fii atent câte lucruri bune poti sa-l înveti pe copil de aici. Nu-i spune toata istoria. Fii atent, repet, câte lucruri bune poti sa-l înveti. Mai întâi faptul ca fiii trebuie sa-si respecte parintii, vazând cât de pretuita este binecuvântarea tatalui, încât ar îndura lovituri peste lovituri, numai ca nu cumva sa auda blestem din gura parintilor.

Daca povestea unui strain este în stare sa tina sufletul unui copil în frâu, aceasta deoarece copilul este convins ca e adevarata, cum nu-l vor înfrâna istoriile adevarate si cum nu-l vor umple de frica? Copilul trebuie sa învete sa-si înfrâneze stomacul. Spunându-i-o, trebuie sa-l ajuti sa înteleaga ca la nimic nu i-a folosit fratelui celui mare faptul ca era întâiul-nascut, pentru ca nu-si înfrâna pântecele, tradând darul de a fi primul nascut.

Dupa ce copilul tau o va învata bine si pe aceasta, într-o seara, roaga-l sa ti-o spuna. Zi-i asa: “Nu vrei sa-mi spui istoria celor doi frati?” Si daca începe sa-ti spuna istoria lui Cain si a lui Abel, opreste-l si zi-i: “Nu pe aceasta o vreau, ci istoria celorlalti doi frati, cea în care tatal a dat binecuvântarea”. Adu-i apoi aminte în câteva cuvinte, dar nu-i spune nici un nume. Dupa ce ti-o va povesti, poti sa-i spui si continuarea. Povesteste: “Asculta ce s-a întâmplat mai departe. Fratele cel mare a vrut sa-l ucida pe cel mic, asa cum era în prima poveste.

A asteptat sa moara tatal, dar mama a aflat ce avea de gând si l-a sfatuit pe cel mic sa fuga de acasa si sa se ascunda”. Spune-i apoi despre întelepciunea fratelui celui mic. E adevarat, copilul nu prea întelege, dar e posibil ca, daca are râvna si tu stii cum sa-i vorbesti cât mai limpede, pilda aceasta sa rodeasca în mintea lui frageda. Sa mergi apoi mai departe cu istorisirea: “Fratele cel mic, dupa de a fugit de acasa ca sa se ascunda, a ajuns într-un loc pustiu si nu avea pe nimeni cu el, nici sclav, nici doica, nici pedagog.

El s-a rugat la Dumnezeu asa: “Doamne, da-mi pâine si ceva haine si scapa-ma”. Dupa ce a rostit acestea cuprins de durere, l-a luat somnul, a adormit si a visat o scara care ajungea pâna la cer. Pe scara urcau si coborau îngerii lui Dumnezeu, iar sus, în capul scarii statea Dumnezeu Insusi (Facerea 28, 11-22). Baiatul I-a spus: “Binecuvânteaza-ma. Atunci Dumnezeu l-a binecuvântat si i-a dat numele Israel”.

din Sf. Ioan Gură de Aur, “Parinti, copii si cresterea lor”.

SF. IOAN GURĂ DE AUR: DESPRE SIMȚURI (I)

Poarta limbii

Sa purcedem! Sa intram mai întâi pe poarta limbii, pentru ca e cea mai importanta. Sa-i facem mai întâi de toate canaturi si zavoare, dar nu din lemn, nici din fier, ci din aur. Într-adevar, aceasta poarta este de aur, pentru ca în cetatea aceasta nu va locui un om obisnuit, ci împaratul tuturor, daca e bine facuta. Si pe masura ce copilul învata sa vorbeasca, vom sti si unde asezam palatul împaratului.

Sa-i facem, asadar, canaturi si zavoare din aur, care sunt cuvintele lui Dumnezeu, cum spune profetul: “Cât sunt de dulci limbii mele cuvintele Tale, mai mult decât mierea, în gura mea” (Psalmul 118, 103). Sa-i învatam pe copii sa aiba mereu pe buze aceste cuvinte, chiar si atunci când sunt la plimbare, dar nu asa la întâmplare sau doar din când în când, ci neîntrerupt. Iar canaturile sa nu le îmbracam doar într-o foita de aur, ci sa le facem cu totul din aur, sa le facem groase si grele si sa fie împodobite cu pietre pretioase, dar nu doar pe deasupra, ci pietrele sa fie încrustate în aur.

Zavorul canaturilor sa fie crucea lui Hristos, sa fie facut în întregime din pietre pretioase si sa fie asezat de-a curmezisul în mijlocul canaturilor.

Dupa ce facem cum am spus mai înainte canaturile din aur, groase si puternice si dupa ce asezam zavorul din pietre pretioase, sa-i facem si pe locuitorii cetatii vrednici de o asemenea poarta. Si cine sunt acestia? Sunt cuvintele cuviincioase si sfinte pe care trebuie sa-i învatam pe copii sa le spuna. Sa îndepartam dupa aceea cu grija orice strain corupt ca sa nu-i perverteasca pe locuitorii cetatii noastre. Sa îndepartam adica cuvintele ironice, batjocoritoare si jignitoare, cuvintele fara sens, cele de rusine, cele lumesti.

Apoi nimeni sa nu intre pe aceasta poarta în afara de împarat. Ea sa ramâna deschisa numai pentru El si pentru suita Lui, sa se spuna si despre ea: Aceasta este poarta Domnului; dreptii vor intra prin ea” (Psalmul 117,20) sau: “Din gura voastra sa nu iasa nici un cuvânt rau, ci numai ce este bun, spre zidirea cea de trebuinta, ca sa dea har celor ce asculta” (Efeseni 4, 29). Aceste cuvinte ale sfântului apostol Pavel sunt cuvinte de multumire adresate lui Dumnezeu si chiar cântari sfinte. Sa-i învatam pe copiii nostri sa vorbeasca numai despre Dumnezeu si despre întelepciunea cereasca.

Cum? Fiind noi judecatori severi ai faptelor lor. Este usor când e vorba de un copil, pentru ca el nu lupta pentru bani si nici pentru slava, nu-l intereseaza femeile sau copiii sau casa. Deci, ce prilej ar avea sa spuna lucruri jignitoare sau sa blesteme? Toata lupta lui se margineste la cei cu care sta de vorba.

Spune-i ca e lege sa nu insulte si sa nu vorbeasca urât nimanui, sa nu jure si sa ocoleasca certurile. Daca vezi ca încalca aceasta lege pe care tu i-ai dat-o, pedepseste-l, uneori mai aspru, alteori doar dojeneste-l cu cuvinte care sa-l doara, altadata cu un canon sau vorbeste-i frumos, convinge-l si promite-i ce vrei tu.

Sa nu-l lovesti si sa nu-l obisnuiesti cu bataia. Daca îl vei obisnui cu bataia, va învata sa nu-i mai pese si atunci totul s-a naruit. Sa stie de frica, desigur, nuiaua, dar sa nu-l bati. Sa-i arati biciul, dar sa nu-l biciuiesti. De asemenea, sa nu-ti duci la împlinire amenintarile. Sa-i dai, însa, de înteles ca amenintarile se vor adeveri daca staruie în greseala.

Amenintarile atunci sunt bune, când sunt crezute. Daca atunci când greseste vede ca esti îngaduitor si nu-l pedepsesti, nu-i va mai pasa de pedeapsa. Copilul trebuie sa stie ca odata ce a gresit va fi pedepsit. Nu-l pedepsi, dar fa-l sa creada ca o sa-l pedepsesti ca sa nu dispara frica. Frica trebuie sa ramâna ca un foc întins ce distruge toti maracinii de peste tot sau ca o sapa mare si ascutita care sapa foarte adânc. Daca vezi ca frica si-a tacut efectul, lasa-l, pentru ca firea noastra ne cere sa ne si simtim în siguranta.

Învata-ti copilul sa fie plin de îngaduinta si iubitor de oameni si daca-l vezi obraznic cu însotitorul, sclavul lui, nu te face ca n-ai bagat de seama, ci pedepseste-l, desi e un om liber. Astfel va sti ca daca nici cu sclavul sau nu îi este permis sa se poarte cu obraznicie, cu atât mai mult nu îi este îngaduit sa huleasca sau sa arunce cu vorbe rele în aproapele sau, om liber si de acelasi rang cu el. închide-i gura la cuvintele rele. Daca-l vezi vorbind urât cuiva, opreste-l si întoarce-i cuvintele de cearta spre propriile lui greseli.

Sfatuieste-o si pe mama sa sa faca la fel si pe pedagog si pe sclavul care-l însoteste, ca împreuna sa fie paznicii lui. Sfatuieste-i sa vegheze ca nu cumva sa-i iasa pe gura, adica prin portile sale de aur, vreunul din acele gânduri viclene.

Sa nu crezi, te rog, ca-ti va lua mult timp. Daca-i arati înca de la început severitate, îl faci sa se teama de pedeapsa si pui în jurul lui atâtia paznici; astfel sunt de ajuns doua luni ca sa-l înveti cum sa se poarte si sa nu mai uite.

Aceasta poarta a limbii va deveni vrednica de Domnul Iisus Hristos când nu va mai rosti nici un cuvânt rusinos, nici batjocoritor, nici glumet, nici fara rost, ci numai cuvintele care I se potrivesc Domnului. Daca cei ce-si pregatesc copiii pentru armata îi învata cum sa traga cu arcul, cum sa poarte mantia soldateasca si cum sa calareasca, cu atât mai mult trebuie sa-i învete pe copii, de mici, sa poarte aceste vesminte si aceste podoabe împaratesti, fiindca ei sunt soldatii împaratiei ceresti.

Sa învete, asadar, sa cânte pentru Dumnezeu ca sa nu li se dea prilejul sa cânte cântari rusinoase si desantate sau sa spuna povesti usuratice.

Asa sa-si pazeasca poarta limbii si doar gândurile potrivite cu Domnul sa fie socotite locuitori ai cetatii lui Hristos. Sa-si omoare celelalte gânduri, asa cum albinele omoara trântorii, nelasându-i sa iasa afara si sa faca zgomot.

Din Sf. Ioan Gură de Aur, “Parinti, copii si cresterea lor”.

Ioan Gura de Aur: un exilat in cer

– Pe data de 14 septembrie 407, la Comana, o localitate pierduta in provincia Pontului, Ioan Gura de Aur, fost arhiepiscop al Constantinopolului, isi dadea ultima suflare, dupa ce rostise cuvintele: doxa toi theoi panta eneken: “Slava lui Dumnezeu pentru toate!”.

Avea in jur de saizeci de ani. De mai multa vreme se afla in exil, condamnat de o Curte “sensibila” si un cler resentimentar. Cauza principala a depunerii si exilarii? Facuse imprudenta de a le oferi gazduire marilor asceti origenisti persecutati de episcopul Teofil al Alexandriei. Acesta, un oportunist de jalnica amintire, sub presiunea grupurilor de calugari copti, primitivi, a decretat expulzarea urmasilor lui Origen din Egipt. Ioan Gura de Aur le-a deschis usa celor persecutati de propriii lor “frati”. Lucru de neiertat! Teofil, stimulat de Eudoxia si cuconetul de la Curte, ii insceneaza un proces (oho, seminaristul Stalin va fi invatat ceva de aici!) in urma caruia arhiepiscopul de Constantinopol e destituit si condamnat la exil. In exil va muri asadar cel care ulterior va fi canonizat inclusiv de urmasii lui Teofil.

Ioan Gura de Aur s-a nascut intr-o familie pagana, instarita, din Siria. Locul, Siria, explica, in parte, caracterul sau violent pe alocuri, intratabil, radical. Format la vestita scoala antiohiana a retorului Libanius, se converteste, adolescent, la crestinism, sub influenta unui prieten, Basilios. Vreme de patru ani se retrage intr-o manastire, apoi, singur cuc, intr-o pestera, unde ramane doi ani, la capatul carora stie pe de rost Sfanta Scriptura. Iese de acolo transfigurat interior, dar bolnav fizic. E hirotonit preot la Antiohia, apoi, dupa moartea lui Nectarie, Curtea il desemneaza episcop al Constantinopolului.

Daca astazi il comemoram si-l invocam ca pe un sfant intim sufletelor noastre, faptul se datoreaza, fireste, unei mosteniri primite de la el. In ce consta, exact, aceasta mostenire? Sintetizand la maximum, as enumera trei lucruri: compunerea Sfantei liturghii; o opera de o amploare covarsitoare (editia bilingva a lui Bareille, de la sfarsitul secolului al XIX-lea, insumeaza 19 volume); in fine, un model martiric (viata de ascet incununata de moarte in exil). Ma grabesc sa fac insa o dubla precizare. Faptul ca Ioan Gura de Aur ne-a lasat mostenire liturghia nu reprezinta in sine un castig indiscutabil. Liturghia hrisostomiana, redundanta, baroca, plina de meandre si cantari, trimite la modelul imperial-monastic pe care autorul ei l-a incarnat cu ardoare. Or, un asemenea model poate deveni obositor si contraproductiv spiritual in cazul laicatului, care nu traieste neaparat in atemporalitate, ci foarte adesea contra cronometru.

Formalismul cultic actual imi confirma pe deplin observatia. In al doilea rand, opera de exeget si predicator a facut, si ea, ravagii la nivelul subconstientului nostru ortodox. Secole de-a randul Gura de Aur a fost stindardul antiiudaismului teologic. Inutil se incearca azi reabilitarea diatribelor sale “impotriva iudeilor”, afirmandu-se ca cei vizati ar fi, de fapt, crestinii cu tendinte iudaizante, sau punandu-i-se excesele doar pe seama elanului retoric. E clar pentru oricine-i parcurge textele: Hrisostomul predica, intr-un oras intesat de evrei, Antiohia, impotriva evreilor, considerati in bloc ca tradatori ai lui Isus. Pozitie exagerata, dar frecventa in epoca. Mai trebuie spus ca Biserica a mutat comemorarea Sfantului in luna noiembrie, pentru a nu se suprapune peste Ziua Crucii.

Cu prilejul acestei comemorari recomand superbul comentariu la liturghia hrisostomiana, “vorbit” de Mitropolitul Bartolomeu Anania, Cartea deschisa a imparatiei. O insotire liturgica pentru preoti si mireni, precum si volumul de studii al patrologului Ioan G. Coman, “Personalitatea si actualitatea Sfantului Ioan Gura de Aur”, volum intocmit de si publicat la editura Renasterea din Cluj, cu binecuvantarea aceluiasi Mitropolit.
Ale Sale dintru ale Sale!

Autor: Cristian BADILITA

Cum putem ajunge la sufletul celuilalt?

Suntem în era comunicării. Cu cât mai mult ne individualizăm în căutarea bunăstării personale, cu atât avem mai multă nevoie de a învăţa să ne apropiem de celălalt, de a deprinde maniere sănătoase de abordare a relaţiilor. În centrarea exagerată pe sine şi pe împlinirea propriilor nevoi, găsim deseori că am rătăcit drumul către celălalt sau către Dumnezeu.

Dar uneori, oricât de mult am încerca să ne îmbunătăţim relaţiile în familie, vedem că tentativele avute nu ne aduc rezultatele dorite. Din nefericire, avem tendinţa de a repeta în propria familie greşeli care vin din trecutul generaţiilor din care facem parte. Deşi am spus că nu vom face ca mama, ca tata sau ca cineva care ne-a influenţat în copilărie, ne trezim că facem exact cum spuneam că nu vom face. Şi greşelile generaţiilor merg, prin noi, mai departe. Vestea cea bună e că putem pune stop acestei tendinţe, făcând să se oprească la noi măcar parte din aceste greşeli. Este greu, deoarece atunci când ni se pare că am procedat "mai bine", tinerele vlăstare ne pun în faţa unor situaţii de ne mirăm şi noi cum de s-au întâmplat şi ne încearcă un firav sau mai puternic sentiment de deznădejde. E bine de ştiut în astfel de situaţii că, indiferent de cât de grave ar fi greşelile pe care le-au făcut strămoşii noştri ori le facem noi înşine, există nădejde de îndreptare şi există posibilitatea de a face alegeri mai bune pentru viitor.

Hristos pune vorbă pentru noi în faţa celorlalţi

Şi, pentru că am început articolul vorbind despre comunicare, voi merge exact pe această direcţie, a îmbunătăţirii comunicării în familie. Cum se poate face această îmbunătăţire? Într-un mod foarte simplu şi foarte concret: comunicând cu Dumnezeu, despre familie, despre copii, despre partenerul de viaţă. Un loc foarte bun de a începe vindecarea comunicării ar fi acela în care am recunoaşte că... suntem bolnavi. Singură dorinţă de a avea o relaţie sănătoasă cu ceilalţi nu este suficientă, atâta vreme cât nu luăm în considerare acest fapt, al bolii personale. Câtă vreme ne considerăm în regulă, în vreme ce doar ceilalţi au dificultăţi de a înţelege preceptele sănătoase pe care noi vrem să le transmitem şi care, iată, chiar nu vor să o facă, nu putem obţine rezultate satisfăcătoare.

La ce ne foloseşte conştientizarea propriei stări de boală? În momentul în care am conştientizat aceasta, conştientizăm şi faptul că nu mai putem avea pretenţia de la noi să învăţăm să comunicăm cu celălalt, ci avem nevoie de Cineva care să vorbească pentru noi. E ca atunci când avem de transmis un mesaj şefului sau unui profesor la care nu avem trecere şi rugăm pe cineva apropiat lui să pună vorbă pentru noi. În situaţia de faţă, cine este cel mai indicat să "pună vorbă pentru noi", dacă nu Însuşi Hristos, prin Duhul Sfânt? Şi El o şi face, dacă ne rugăm pentru asta.

Modele de comunicare în înţelepciunea biblică

În rândurile care urmează vă ofer un model de comunicare în situaţii de criză, pe care l-am întâlnit în Vechiul Testament. Unul dintre personajele biblice de la care am învăţat foarte mult în ceea ce priveşte comunicarea este Neemia. Citind capitolul 1 din Cartea Neemia (a doua a lui Ezdra), oricine poate vedea o mostră de veritabilă înţelepciune relaţională. Acesta, paharnic fiind la curtea regelui Artaxerxe, află la un moment dat noutăţi despre starea grea de decădere în care se afla cetatea Ierusalimului şi locuitorii săi. Lovit de suferinţă cumplită la auzul veştilor - şi acum vă invit pe fiecare dintre cei care suferiţi din cauza căderilor copiilor sau ale altor membri ai familiei să vă imaginaţi în situaţie -, Neemia se retrage în plâns, post şi rugăciune.

Vedem astfel primii paşi în relaţionare: plâns pentru decăderea celor iubiţi, asumare a păcatelor proprii şi a rolului pe care îl are fiecare în răul colectiv, post şi rugăciune pentru iertarea păcatelor şi pentru îndreptarea situaţiei.

"Doamne, Dumnezeule al cerurilor, Dumnezeul Cel mare şi înfricoşător, Care păzeşti legământul Tău şi eşti milostiv cu cei ce Te iubesc şi păzesc poruncile Tale, să fie urechile Tale cu luare-aminte şi ochii Tăi deschişi, ca să auzi rugăciunea robului Tău, cu care mă rog eu acum ziua şi noaptea înaintea Ta, pentru fiii lui Israel, robii Tăi, mărturisind păcatele fiilor lui Israel, cu care am păcătuit înaintea Ta, şi eu, şi casa tatălui meu. Noi Te-am mâniat şi n-am păzit poruncile, legile şi orânduielile pe care le-ai dat Tu lui Moise, robul Tău. Adu-Ţi aminte însă de cuvântul pe care l-ai spus robului Tău Moise, când ai zis: "De veţi păcătui, vă voi împrăştia printre popoare; iar când vă veţi întoarce la Mine şi veţi păzi poruncile Mele şi le veţi împlini, atunci, de aţi fi izgoniţi chiar şi la marginea cerului, şi de acolo vă voi aduna şi vă voi aduce la locul pe care l-am ales, ca să-Mi pun numele Meu acolo". Aceştia însă sunt robii Tăi şi poporul Tău, pe care Tu l-ai răscumpărat cu puterea Ta şi cu mâna Ta cea puternică. Rogu-Te dar, o, Doamne, să fie urechile Tale cu luare-aminte la rugăciunea robului Tău şi la rugăciunea robilor Tăi, cărora le place să se teamă de numele Tău, şi ajută robului Tău acum, şi-i dă să dobândească milă la omul acesta."

Vedem că Neemia nu a început să-i acuze pe fraţii săi pentru păcatele lor, nu a început să le dea lecţii şi să le arate cum să se însănătoşească, ci s-a pocăit el însuşi pentru păcatele conaţionalilor, deşi era în ţară străină şi ar fi putut foarte bine să se dezică de necazul lor. Citind în întregime cartea lui Neemia, veţi putea vedea o mostră de acţiune binecuvântată de Dumnezeu şi vindecătoare pentru comunitatea mai mică sau mai mare din care fiecare face parte.

Motivul pentru care am adus acest exemplu în articolul de faţă este o invitaţie de a reveni la "căile bătătorite" ale înţelepciunii biblice de abordare a situaţiilor concrete ale vieţii în care suntem personajele principale din mai mica sau mai marea noastră istorie. În societatea noastră contemporană, în care suntem în căutare de modele autentice şi de "cum să…", care să ne ofere şi rezultate palpabile, o cercetare atentă a istoriilor redate în Vechiul şi Noul Testament ne dă o gură de aer nepoluat, de care avem nevoie pentru a ne curăţi inimile şi vieţile.

Autor: C. Sturzu
Sursa: http://www.ziarullumina.ro/

Răspunsuri duhovniceşti: De ce postim miercurea, vinerea şi chiar lunea?

Postul din zilele de miercuri şi vineri este împământenit în viaţa liturgică a Bisericii încă din primele veacuri creştine. Bunăoară, în Didahia, cap. VIII, se spune: "…dar voi să ajunaţi Miercurea şi Vinerea". Tot din Sfânta Tradiţie avem consemnată motivaţia concentrată a postului din aceste două zile ale săptămânii. Sfântul Petru, episcopul Alexandriei, martirizat în zilele lui Diocleţian, spune aşa: "…în a patra zi (miercuri) şi Vinerea... se cuvine nouă să postim după tradiţie..., căci în a patra, sfat nelegiuit au făcut iudeii asupra Domnului, iar Vinerea, fiindcă pentru noi a pătimit El." De asemenea, a doua poruncă bisericească ne îndeamnă să postim toate posturile de peste an, înţelegând aici toate zilele de post rânduite de Biserică.

Aşadar, postim miercurea căci în această zi au făcut sfat cărturarii ca să-L prindă pe Mântuitorul Hristos, iar Iuda a vândut pe Mântuitorul Hristos pentru 30 de arginţi, tot în această zi. Renunţând la mâncărurile de dulce din această zi, Îi arătăm Preabunului nostru Mântuitor că ne desolidarizăm de "vânzătorul" şi că iubim mai mult hrana duhovnicească, părtăşia cu Dumnezeu, în defavoarea bunurilor lumeşti trecătoare şi fragile pe care ţi le oferă plăcerile acestei lumi simbolizate în cazul de faţă prin mâncărurile de dulce.

Postim vinerea căci este ziua în care Hristos Dumnezeu, Marele Răstignit, a îndurat patimile cele mântuitoare: scuipările peste faţă, batjocura, biciuirile, lovirile, răstignirea pe Cruce şi moartea pentru noi şi pentru a noastră mântuire, aşa după cum mărturisim în Simbolul de credinţă. Postim vinerea ca să ne arătăm recunoştinţa faţă de Mântuitorul nostru, pentru că ne-a redeschis Raiul, făcându-ne părtaşi la viaţa Sfintei Treimi.

De ce postesc unii creştini şi lunea?

Postul de luni este practicat mai mult în viaţa monastică. Deci este benevol pentru creştinii de rând, dar bine-venit pentru cei ce-l ţin, deoarece arată odată în plus dorinţa omului de a se hrăni mai mult cu cele spirituale. Pot posti lunea cei care se confruntă cu probleme deosebite şi vor grabnic ajutor de la Domnul. Mai ales în părţile Moldovei mulţi creştini postesc lunea şi pentru a aduce slavă lui Dumnezeu pentru binefacerile primite, căci postul este o jertfă, dar şi un dar deopotrivă.

Care este rolul untdelemnului (uleiului) în alimentaţia de post?

Untdelemnul este un aliment descoperit şi folosit de om pentru a-şi întregi alimentaţia zilnică. Uleiul obţinut din sâmburi de măslin era o hrană atât de "săţioasă", bogat în calorii, încât înlocuia cu succes lipsa cărnii. De aceea, în perioada postului, în zilele prevăzute de rânduielile bisericeşti, untdelemnul este scos din alimentaţie deoarece noi urmărim în post dezrobirea trupului de patimi, şi cum untdelemnul aduce un bogat aport nutriţional, trupul nu mai simte nevoinţa postului. Iată ce spune David în cartea Psalmilor: "Genunchii mei au slăbit de post şi trupul meu s-a istovit de lipsa untdelemnului" (Ps. 108, 23). Un trup cât mai "uşor" din punct de vedere alimentar poate fi orientat mai lesne către cer.

Dar să nu uităm esenţialul. Postul redus doar la aspectul alimentar devine o simplă dietă. Ca să putem simţi deplin roadele cele frumoase ale postirii este necesar să însoţim postul alimentar cu postul duhovnicesc, adică rugăciune stăruitoare, citirea Sfintei Scripturi, a cărţilor ziditoare de suflet, dar şi de săvârşirea faptelor bune.

Autor: N. Olaru

Sursa: http://www.ziarullumina.ro/

O IUBIRE CASTĂ

Castitatea poate fi o condiţie necesară, dar nu suficientă, pentru dăinuirea unei iubiri. Nu este de ajuns o mistică la nivel ideatic, chiar dacă sublimă ca formă, care să contureze viaţa unei perechi de îndrăgostiţi. Solicitările unei vieţuiri în doi sunt diferite în timp şi nu întotdeauna răspunsurile sunt pe măsura începutului.

Am la îndemână o frumoasă poveste de iubire, castă şi plină de devotament la începutul ei, dar care nu a rezistat timpului. Este vorba despre povestea de dragoste dintre unul din precursorii romantismului, Victor Hugo, şi soţia sa Adèle. Romantismul are ca sursă creştinismul, şi idealurile lui nu ne sunt, deci, străine. De pildă, Victor Hugo pretindea poetului "un spirit drept, o inimă curată, un suflet nobil şi elevat". Pentru el literatura era un instrument ce îi permitea să comunice celor iubiţi lucruri pe care nu le putea spune direct. Şi atunci când logodnica lui se plângea că nu se pricepe la poezie, răspunsul a venit, prompt şi clar: "În două cuvinte, Adèle, poezia este o expresie a virtuţii; un suflet frumos şi un frumos talent poetic sunt întotdeauna inseparabile. Vezi deci că poţi înţelege poezia; ea nu vine decât din suflet şi se poate în aceeaşi măsură manifesta printr-o acţiune frumoasă, ca şi printr-un vers frumos…"

Cuvântul care vine din suflet dă seama de originea celestă a acestuia: "Când ţi-am spus că sufletul tău înţelege poezia, n-am făcut decât să-ţi dezvălui una din facultăţile lui cereşti. Versurile nu sunt poezie? Întrebi tu. Versurile, singure, nu sunt. Poezia e în idei, ideile vin din suflet. Versurile… Versurile nu sunt decât o haină elegantă pe un corp frumos. Poezia se poate exprima şi în proză; ea nu-i decât mai perfectă prin graţia şi maiestatea versului…"

Având această exigenţă de curăţie şi frumuseţe a sufletului, Victor Hugo îşi dorea o iubire pe măsură. Iubirea nu a fost lipsită de piedici, întrucât amândoi erau prea tineri, iar el nu avea posibilitatea financiară de a susţine o familie. Avea încredere în talentul lui, dorea să devină scriitor, astfel că timpul îl dedica scrisului şi cititului. Doi adolescenţi pe care această perioadă incertă şi castă îi va lega, chiar dacă nu printr-o iubire pe viaţă, cel puţin printr-o prietenie pe viaţă.

Cei doi trăiau castitatea cea mai riguroasă. Astfel, Victor Hugo îi scria Adèlei: "N-aş socoti-o decât ca o femeie de rând (şi încă e puţin spus) pe fata care s-ar căsători cu un bărbat fără să fie moralmente sigură - cunoscând principiile şi caracterul acestui om - nu numai că este cuminte, ci şi că este virgin la fel ca şi ea…" Puritatea era asociată deci cu o elită spirituală… Lipsa pretenţiilor de castitate ale femeii era o dovadă de josnicie. Poetul urmează: "Îţi arătam cât de mare este puterea ta asupra-mi, de vreme ce doar chipul tău îmi frânează clocotul vârstei; îţi spuneam că acela care, impur şi pătat, s-ar uni cu o fiinţă pură şi fără pată, n-ar merita decât dispreţul şi indignarea…"

Pregătirea pentru intimitatea căsătoriei, considerată sfântă, se făcea prin înalte şi intime conversaţii, prin plimbări singuratice, departe de zgomotele oraşului, în tovărăşia nopţilor frumoase, când "se relevă sufletului lucruri necunoscute celor mai mulţi oameni…" Victor Hugo lega de bucuriile trupeşti cele mai înalte valori umane: "Acolo unde există într-adevăr căsătorie, va spune el într-o zi, adică acolo unde este iubire, se amestecă şi idealul. Un pat nupţial pare în întuneric un petic de auroră…"

Frumoase idealuri ale unui adolescent, şi mai cu seamă frumos formulate. Era totuşi un început bun în viaţă. Tinereţea susţinea cu forţă şi avânt elanuri, stinse apoi. Sunt doar ale tinereţii elanurile şi idealurile frumoase? Trebuie să aşteptăm oare chiar de la tineri o înnoire a lumii? Victor Hugo celebra astfel tinereţea: "Cum se numeşte asta, când simţurile ard şi inima ţi-e pură, când geniul nu aşteaptă decât să ţâşnească şi când nu ştii cum să atingi această întindere lichidă şi răcoroasă; când te simţi mai puternic decât lumea, dar incapabil să-i dovedeşti forţa; când viaţa, abia începută, ţi-e presărată de amintiri tragice şi când inima cântă încă în tine; când eşti nerăbdător, disperat şi explodând de speranţă? - Asta are un nume foarte frumos, doamnă Hugo, se numeşte tinereţe."

Autor: M. Patriche
Sursa: http://www.ziarullumina.ro/

VIAȚA SF. LAURENȚIU, diacon și martir

La 10 august, în fiecare an, Biserica se uneşte într-un trup pentru a-l sărbători cu bucurie universală şi devotament pe unul dintre cei mai cunoscuţi sfinţi martiri creştini, Sfântul Laurenţiu, a cărui moarte a însemnat de fapt moartea idolatriei romane, care din acel moment a suferit un declin semnificativ.

Sfântul Laurenţiu s-a născut în secolul al III-lea, în Spania, la Osca, un orăşel în provincia Aragon, la poalele munţilor Pirinei. De tânăr a fost trimis la Saragoza pentru a-şi completa studiile. Aici l-a întâlnit pentru prima dată pe viitorul episcop grec Sixt, care pe atunci era profesor la unul din cele mai renumite centre de studii ale acelor timpuri. Între cei doi se leagă o prietenie strânsă şi o comuniune de viaţă de maestru şi discipol.

Peste ceva timp, Sixt şi Laurenţiu, alăturându-se unui val de imigranţi spanioli, au venit la Roma. Când Sixt a fost ales şi întronizat ca patriarh, în anul 257, acesta l-a hirotonit pe Laurenţiu diacon şi, deşi era încă foarte tânăr, l-a ales să fie primul între cei şapte diaconi care slujeau în Catedrala patriarhală; de aceea este cunoscut ca arhidiacon al Romei. În acea vreme, această poziţie era una foarte importantă şi de mare încredere, iar cel care o ocupa avea în grijă sa tezaurul şi bogăţiile Bisericii şi distribuţia ajutoarelor şi milosteniilor la cei săraci.

Edictul împăratului Valerian împotriva creştinilor


Tot în anul 257, împăratul Valerian publică edictul său împotriva Bisericii, pe care, în nebunia lui, fără a cunoaşte lucrarea lui Dumnezeu, credea că o va putea distruge în totalitate. Prin acest edict, creştinii erau obligaţi să ia parte la cultul naţional al zeilor păgâni şi le interzicea să se mai adune în cimitire, ameninţând cu exilul sau chiar cu moartea pe oricine nu s-ar fi supus poruncii. Punându-şi speranţă în dictonul biblic: "Bate-vor păstorii şi se va risipi turma" (Zaharia 13, 7), Valerian a comandat ca toţi episcopii, preoţii şi diaconii să fie omorâţi fără drept de apel. Anul imediat următor, în ziua de 6 august, patriarhul Sixt este prins în timpul săvârşirii Sfintei Liturghii şi omorât prin decapitare. Acesta a fost înmormântat într-una dintre criptele cimitirului Sfântului Calist, numită "Cripta papilor", care se păstrează până în zilele noastre.


"Unde pleci, sfinte episcop, fără diaconul tău?"

În lucrarea "De Officiis ministrorum" (Despre îndatoririle preoţilor), Sfântul Ambrozie al Mediolanului scrie: "Văzându-l pe episcopul său, Sixt, condus spre martiraj, Sf. Laurenţiu plângea şi striga: "Unde mergi tată fără fiul tău? Unde pleci sfinte episcop fără diaconul tău? Ce jertfă te pregăteşti să aduci fără diaconul tău? M-ai găsit cumva nedemn de aceasta? Arată-ne un semn că ai găsit un vrednic slujitor. Nu doreşti ca cel pe care l-ai împărtăşit cu sângele Domnului să-şi verse sângele său alături de tine?... Nu uita că oamenii cei mari sunt mai victorioşi prin faptele ucenicilor lor decât prin faptele lor. Părinte, arată-ne nouă puterea ta prin fiii tăi; sacrifică pe cel care l-ai crescut, şi vei dobândi răsplată veşnică". Răspunzând, Sixt i-a zis: "Nu te voi lăsa, fiul meu, nu te voi părăsi. Pentru tine sunt gătite chinuri mult mai grele. Pentru noi, cei mai bătrâni, cursa este mai scurtă. Ţie, fiind mai tânăr, ţi s-a gătit un triumf mai glorios împotriva tiraniei. Vei vedea, curând nu vei mai plânge şi după trei zile mă vei urma. De ce vrei să fii parte a martirajului meu? De ce ai nevoie ca eu să fiu prezent? Ucenicul slab merge înaintea maestrului său, ucenicul tare îl urmează şi împlineşte toate fără ajutorul său. Aşa şi Ilie l-a lăsat pe Elisei. Îţi încredinţez succesul puterii mele ţie". Textul Sfântului Ambrozie mai menţionează şi faptul că, înainte de a-i da sărutul păcii, Sixt i-a încredinţat diaconului său grija pentru Biserică şi i-a poruncit să împartă săracilor toate bunurile sale. Astfel, arhidiaconul Laurenţiu, în spiritul slujirii şi ascultării faţă de episcopul său, a administrat Biserica Romei timp de trei zile, împărţind toate bogăţiile acesteia la săraci.

Auzind vorbindu-se de bogăţii ale Bisericii, soldaţii romani l-au prins pe Laurenţiu şi l-au dus în faţa tribunului Partenius, care, la rândul lui, înştiinţându-l pe împărat, l-a aruncat în închisoare, dându-l în paza tribunului Ipolit. Aici, Laurenţiu, prin rugăciunile sale, vindecă un orb numit Lucillus şi converteşte pe însuşi tribunul Ipolit, pe care îl botează împreună cu alte nouăsprezece persoane ale casei lui. Pentru aceasta, Ipolit este scos în afara cetăţii, la porţile Salariei, şi i se taie capul în ziua de 9 august.

Săraci, orbi, şchiopi, bolnavi - comori veşnice ale Bisericii


Adus la palatul imperial, unde împăratul i-a poruncit lui să-i predea bunurile pe care le deţinea Biserica, Laurenţiu a chemat în faţa lui Valerian mulţimea de orbi, şchiopi, bolnavi şi săraci pe care îi ajutase şi a spus: "Iată comorile veşnice ale Bisericii, care nu se împuţinează şi sporesc mereu, care sunt răspândite în fiecare şi se regăsesc în toţi". Considerând gestul acestuia o insultă la adresa puterii romane, Valerian, cuprins de furie, i-a cerut diaconului lui Hristos să se închine idolilor, şi pentru că acesta a refuzat, a fost supus la cele mai crunte chinuri; i s-au pus pe trup lame de fier înroşit în foc, a fost bătut cu bice plumbuite şi lanţuri cu cârlige la ambele capete, i-au fost sfărâmate maxilarele cu pietre, apoi, fiind dezbrăcat de haine, a fost întins pe un grătar cu cărbuni aprinşi. Iar Sfântul Laurenţiu, cu faţa luminoasă, zicea: "Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne, Iisuse Hristoase, că m-ai întărit pe mine". Şi ars fiind pe o parte, a mai avut totuşi tăria să le spună călăilor: "Iată, o, ticăloşilor, aţi fript o parte a trupului meu; întoarceţi-l acum şi pe cealaltă parte şi mâncaţi carnea mea cea friptă". După aceasta, slăvind pe Dumnezeu, a zis: "Mulţumesc Ţie, Doamne, Iisuse Hristoase, că m-ai învrednicit să intru pe porţile împărăţiei Tale!" (Vieţile Sfinţilor pe luna August). Sfârşindu-şi rugăciunea, sfântul şi-a ridicat privirea spre cer şi aşa şi-a dăruit sufletul lui Dumnezeu.


Moartea sa martirică, declinul idolatriei romane


Moartea Sfântului Laurenţiu a însemnat de fapt moartea idolatriei romane, care din acel moment a suferit un declin semnificativ. Mai mulţi senatori romani, văzând moartea sa martirică, au fost atât de puternic mişcaţi de credinţă şi eroismul său, încât s-au creştinat pe loc. Tot ei au fost cei care au luat trupul martirului şi l-au îngropat cu mare cinste pe data de 10 august 258, într-un loc cunoscut sub numele de Cimitirul Cyriaca in agro Verano, aflat la est de Roma, pe Via Tiburtina. Încă de atunci, mormântul sfântului era venerat cu fervoare şi devotament şi sărbătoarea sa, ţinută cu mare credincioşie. Sf. Împărat Constantin cel Mare construieşte aici o capelă închinată Sfântului Laurenţiu, care peste ani este transformată într-o adevărată catedrală, denumită Basilica di San Lorenzo fuori le mura (Biserica Sf. Laurenţiu din afara zidurilor).


Sfânt cinstit cu mare evlavie de creştini

Odată cu trecerea timpului, popularitatea Sfântului Laurenţiu a crescut simţitor; sărbătoarea sa ajungând să fie în secolul al VI-lea una dintre cele mai celebrate sărbători ortodoxe în Europa de Vest. Martirajul său şi puterea mijlocirii sale au fost lăudate şi mărturisite de mai mulţi sfinţi părinţi şi scriitori bisericeşti, cum ar fi: Sf. Grigore de Tours, Sf. Ambrozie, Fericitul Augustin, Leon cel Mare, Fulgenţiu de Ruspa, Eusebiu sau poetul Prudenţiu. De asemenea, secole la rând, fenomenul astronomic al curentului de meteori Perseide, care apare în preajma datei de 10 august, a fost denumit simbolic "Lacrimile Sfântului Laurenţiu". În hagiografia şi iconografia bizantină, Sfântul Laurenţiu este reprezentat ca diacon cu cădelniţa cu jar în mână, cădind şi înmiresmând Biserica lui Hristos, pe când sursele apusene îl prezintă oferind săracilor bogăţiile Bisericii sau întins pe un grătar aşezat pe cărbuni aprinşi.

Sursa: http://www.ziarullumina.ro/

Bazilica "Santa Maria Maggiore" de la tradiţia liberiană la realizarea lui Sixt al III-lea sub semnul conciliului din Efes

Zăpadă în august pentru un triumf roman

de Timothy Verdon

Bisericile care se nasc pentru rugăciune sunt şi roade ale rugăciunii, aşa cum sugerează istoria bisericii Santa Maria ad nives (Sfânta Fecioară Maria a Zăpezii) - "Santa Maria Maggiore" - a cărei comemorare se celebrează la 5 august.

Conform unei relatări prezentate după o mie de ani, evenimentele povestite de un anumit frate Bartolomeo da Trento, un bogat patrician roman, senatorul Ioan, împreună cu soţia au hotărât să destineze Bisericii bunurile lor pământeşti, neavând copii. În noaptea dintre 4 şi 5 august 358 Fecioara Maria i-a apărut lui Ioan şi în acelaşi timp Papei Liberiu, cerând dedicarea unei bazilici la Roma în locul unde, chiar în noaptea aceea de vară, va cădea din belşug zăpadă. Dimineaţa, senatorul şi Pontiful au mers pe colina Cispio, unde miraculoasa ninsoare într-adevăr a avut loc, iar Papa Liberiu a trasat în zăpadă forma bazilicii care avea să se ridice: este subiectul unei picturi din a doua jumătate a secolului al XVI-lea păstrată în Pinacoteca Vaticana în care artistul, Jacopo Zucchi, subliniază rugăciunea intensă a patricianului Ioan şi a soţiei, reprezentaţi împreună cu Papa Liberiu în prim plan.

În afară de istoria sa deosebită, "Santa Maria Maggiore", ca orice biserică, reprezintă întreaga istorie a raportului dintre Dumnezeu şi oameni, oferindu-se ca figură a acelui "edificiu al mântuirii" pe care sfântul Irineu îl vedea desenat de Dumnezeu "aşa cum ar face un arhitect" (Împotriva ereziilor, IV, 14, 2-3).

În "Santa Maria Maggiore", reconstruită în forme monumentale şi înfrumuseţată în secolul al V-lea, patruzeci şi trei de tablouri în mozaic deasupra coloanelor din partea centrală a bisericii relatează episoade "structurate" din credinţa iudeo-creştină: istorii a lui Abraham, Moise, Iosue. Astfel, înaintând spre altar, credincioşii sunt introduşi într-un proces istoric şi metaistoric care îi conduce spre cetatea "al cărei arhitect şi constructor este însuşi Dumnezeu" (Evr 11,10). La sfârşitul acestui parcurs, la dreapta şi la stânga peretelui din capăt vedem de fapt două cetăţi, "Hierusalem" şi "Betleem" aşa cum sunt identificate de înscrisuri, în faţa porţilor deschise sunt adunate turme mici; de la arcada porţii deschise a unei şi a celeilalte cetăţi atârnă o cruce de aur şi calea de intrare este înnobilată de o colonadă asemănătoare cu aceea a bazilicii "Santa Maria Maggiore". Aceste scene poetice se află pe arcada care încadrează altarul bazilicii, astfel că cele douăsprezece oi reprezentate devin imagine a poporului crescut din nucleul primar al celor doisprezece apostoli. Şi de fapt "turma" care se adună să se roage în "Santa Maria Maggiore", asemenea oilor din mozaic, priveşte printre două rânduri de coloane prin "poarta" prezbiteriului spre "templu", Cristos, prezent în Euharistie.

În centrul arcului de triumf care încadrează altarul, o inscripţie dedicatoare afirmă Xistus episcopus plebi Dei ("Episcopul Sixt [a spus să se facă asta] pentru poporul lui Dumnezeu"). E vorba de Papa Sixt al III-lea (432-440), care a mărit bazilica începută în secolul al IV-lea de Papa Liberiu, dedicând-o Sfintei Fecioare după solemna declaraţie a Conciliului din Efes, care în anul 431 i-a recunoscut Mariei titlul de "Născătoare de Dumnezeu". Şi printre scenele din arcul de triumf vedem de fapt episoade din viaţa lui Cristos în care Maria are un rol important: Buna Vestire şi Adoraţia Magilor. Demnitatea specială subliniată de îmbrăcămintea splendidă în care artistul o prezintă la Buna Vestire: nu este numai tânăra din Nazaret care l-a născut pe Isus, ci o figură simbolică, Biserică drept Domina, Stăpână.

În registru, sub Buna Vestire, găsit tot această figură la dreaptă micului Cristos pe tron, în timp ce o altă femeie stă la stânga tronului, figură a poporului vechi, Ecclesia ex circumcisione. Această este îmbrăcată culoarea neagră de văduvă, în timp ce Maria apare ca "mireasa" descrisă în Psalmul 45: "îmbrăcată în haine brodate cu aur. În haine strălucitoare e adusă la rege" (v. 14-15).

Făcând abstracţie de izvorul veterotestamentar, această imagine este în mod straniu "contemporană" cu perioada executării mozaicului: Maria, figură a Bisericii, poartă haina de curte a unei principese imperiale, iar micul Isus şade în mijlocul tronului enorm ca un împărat copil: exemplu al unei suprapuneri a sacrului creştin peste profanul roman destul de obişnuit în acea vreme. Alte "suprapuneri" în mozaic sunt forma Ierusalimului ceresc care urmăreşte colonada unui tipic ducumanus din perioada imperială şi termenul folosit în inscripţia dedicatoare, plebi Dei. În Roma odinioară republicană, unde chiar sub Imperiu demnitatea politică a cetăţenilor era evocată prin termenul arhaic plebs - popor unit, popor capabil de decizii, de curaj, de sacrificiu - episcopul dedică noua aulă de adunare plebi Dei: unui popor căruia, dincolo de caracteristicile strămoşilor săi romani, acum îi sunt atribuite cele ale poporului condus de Abraham, Moise şi Iosue, motiv pentru care creştinii din Roma se pot numi de acum cu apelativul dublu de plebs Dei.

Dar să notăm o altă subliniere a acestui prim mare program marian realizat în Occident, unde - aşa cum s-a spus deja - Fecioara "îmbrăcată în haine brodate cu aur" şi cu coroana pe cap constituie un răspuns iconografic imediat dat declaraţiei solemne a Conciliului din Efes. Această regalitate nu este limitată la femeia Maria ci are un caracter colectiv subliniat exact de inscripţia dedicatoare amintită mai sus, Xistus episcopus plebi Dei: frază care sugerează cheia esenţială de lectură a unor asemenea imagini în care Maria nu este concepută în primul rând ca persoană individuală, ci ca figură colectivă a poporului, ca Domina Ecclesia.

Cea mai semnificativă suprapunere istorică la "Santa Maria Maggiore" este însăşi bazilica, a cărei structură - o vastă aulă rectangulară decorată în mod somptuos - trebuia să dea un sens de continuitate absolută cu trecutul roman, chiar dacă, în mod paradoxal, exprima şi răsturnarea culturală epocală constituită de triumful creştinismului. Cu alte temple creştine ridicate după edictul imperial care anula condamnarea noii credinţe, originala bazilică Liberiană proclama victoria Bisericii acolo unde ea fusese pusă la încercare.

Un text din acea vreme va folosi pentru a evoca acest climat: este discursul lui Eusebiu din Cezareea pentru consacrarea noii catedrale din Tir în Fenicia (316-319 circa), reconstruită exact acolo unde o precedentă biserică a fost distrusă de persecutorii păgâni. Eusebiu aseamănă bazilica nouă cu templul din Ierusalim reconstruit după exilul babilonian, citând profeţia lui Ageu conform căreia "gloria viitoare a aceste case va fi mai mare decât aceea de odinioară".

Apoi, gândindu-se la textul din Isaia unde se citeşte că, în perioada viitoare, "cei săraci din Sion" vor avea "o coroană în loc de cenuşă, untdelemnul bucuriei în locul veşmântului de doliu, cântări de laudă în locul unei inimi triste" pentru că "vor ridica din nou vechile ruine, vor reconstrui cetăţile dezolate" (61,3-4), Eusebiu afirmă că de acum Biserica "a îmbrăcat haina sa de nuntă" şi poate spune, în cuvintele lui Isaia: "Mă voi bucura din toată inima în Domnul şi va tresălta de veselie sufletul meu în Dumnezeul meu, căci m-a îmbrăcat cu haina mântuirii, şi cu mantia dreptăţii m-a învăluit ca pe un mire care poartă coroană şi ca pe o mireasă împodobită cu giuvaierele sale". În sfârşit, episcopul din Cezareea promisiunile şi îndemnurile divine, citându-l tot pe Isaia: "Iată că îţi iau din mână potirul ameţelii, potirul mâniei mele, ca nu mai bei din el! Şi îl voi pune în mâna asupritorilor tăi". De asemenea: "Trezeşte-te, trezeşte-te! Pune-ţi hainele de sărbătoare. Ridică-ti ochii de jur împrejur şi priveşte: toţi aceştia se strâng, vin la tine. Pe viaţa mea, zice Domnul, că te vei îmbrăca cu toţi aceştia ca şi cu o podoabă şi te vei încinge cu ei ca o mireasă".

În pofida limbajului biblic, triumful Bisericii era totuşi un triumf "roman", conceput în limbajul obişnuit al sfârşitului imperiului. Catedrala din Tir, bazilica Liberiană, celelalte biserici din acel timp nu aveau caracteristici arhitectonice în mod specific "ecleziastice". Totul amintea mai degrabă aulele magistraţilor sau sălile de audienţă ale împăraţilor: coloanele, identice cu acelea din bazilicile civile; îmbrăcăminte de marmură, spaţiile ample, luminozitatea care provenea din ferestre mari.

Spune Eusebiu că ctitorul noii catedrale din Tir, episcopul Paulin, "a deschis o poartă largă şi foarte înaltă pentru a primi razele soarelui de dimineaţă, oferind astfel şi celor care rămâneau în afara curţii o panoramă neîntreruptă a interiorului, ca şi cum ar fi atras spre intrare chiar şi ochii necredincioşilor, aşa încât nimeni să nu poată trece în grabă fără să reflecteze cu emoţie profundă la dezolarea de dinainte şi la transformarea miraculoasă de acum. El spera că numai emoţia în faţa acestui spectacol va atinge persoanele, împingându-le spre intrare".

Era o invitaţie de a contempla acţiunea lui Dumnezeu în contemporaneitatea istoriei: la recunoaşterea puterii Celui Înviat într-o întoarcere aşa de profundă încât să nu poată fi exprimată în mod superficial, într-o schimbare externă a lucrurilor, ci în "minunea" unei transformări de sens ca să lase neschimbată exterioritatea. Roma rămânea Roma, aulele sale publice rămâneau aceleaşi, cu diferenţa că acum plebs care umplea aulele era plebs Dei.

Asemenea celorlalte bazilici romane din secolele IV-V, "Santa Maria Maggiore" a fost concepută pentru a primi un popor numeros, cu o lungime de 86 de metri. Totuşi nu era cea mai mare dintre noile biserici: "Sfântul Petru" era lungă de peste 120 de metri, "Sfântul Ioan din Lateran" 98 de metri, bazilica din cimitirul "Sfântul Sebastian", pe via Appia, era lungă de 75 de metri; bazilica originară a sfântului Laurenţiu pe via Tiburtina era lungă de 98 de metri.

Prima reţea constantiniană de mari biserici includea o bazilică pe via Labicana, alături de maryrion a sfinţilor Marcelin şi Petru care conţine mausoleul împărătesei Elena, şi alta pe via Nomentana, aproape de monumentul sfintei Agneza, unde fiica lui Constantin, Constanţia, a ridicat mausoleul său (actuala biserică a sfintei Constanţa). Împreună cu bazilica vaticană construită pe mormântul sfântului Petru, aceste structuri, realizate în timpuri record, formau o primă, prestigioasă "reţea" de biserici creştine la Roma. Aceste structuri colosale, mimetizate pe planul stilistic cu alte edificii publice, erau totuşi depărate de centrul oraşului, situate de-a lungul căilor de acces ("Sfântul Sebastian", "Sfinţii Marcelin şi Petru", "Sfânta Agneza"), în afara porţilor ("Sfântul Petru" în Vatican, "Sfântul Laurenţiu") sau în parcul imens din curtea imperială ("Sfântul Ioan din Lateran", "Sfânta Cruce din Ierusalim"). Şi monumentul sfântului Paul pe via Ostiense era la douăzeci de minute de mers de la poarta oraşului cu acelaşi nume (această biserică, "Sfântul Paul din afara zidurilor", va fi reconstruită începând din anul 384 de împăraţii Valentinian al II-lea, Teodosiu şi Arcadiu în scară uriaşă, o bazilică formată din cinci navate care imită bazilica "Sfântul Petru").

(După L'Osservatore romano, 5 august 2011)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu