Mesajul Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea cu ocazia Zilei Mondiale a Păcii
(1 ianuarie 2011)
1. La începutul unui An Nou urarea mea vrea să ajungă la toţi şi la fiecare; este o urare de seninătate şi de prosperitate, dar este mai ales o urare de pace. Şi anul care îşi închide porţile a fost marcat, din păcate, de persecuţie, de discriminare, de acte teribile de violenţă şi de intoleranţă religioasă.
Gândul meu se îndreaptă îndeosebi spre iubita ţară a Irakului, care, în drumul său spre mult dorita stabilitate şi reconciliere, continuă să fie scenariu de violenţe şi atentate. Vin în minte recentele suferinţe ale comunităţii creştine şi, în mod special, atacul josnic împotriva catedralei siro-catolice "Stăpâna Noastră a Ajutorului Perpetuu" la Bagdad, unde, la 31 octombrie 2010, au fost ucişi doi preoţi şi peste 50 de credincioşi, în timp ce erau adunaţi pentru celebrarea sfintei Liturghii. După el au urmat, în zilele următoare, alte atacuri, chiar împotriva caselor private, provocând frică în comunitatea creştină şi dorinţa, din partea multor membri ai ei, să emigreze în căutarea unor condiţii mai bune de viaţă. Lor le manifest apropierea mea şi cea a întregii Bisericii, sentimente care au avut o exprimare concretă în recenta Adunare Specială pentru Orientul Mijlociu a Sinodului Episcopilor. De la această adunare a venit o încurajare, pentru comunităţile catolice din Irak şi din întregul Orient Mijlociu, să trăiască comuniunea şi să continue să ofere o mărturie curajoasă de credinţă în acele ţinuturi.
Le mulţumesc din inimă guvernelor care se străduiesc să aline suferinţele acestor fraţi în omenitate şi îi invit pe catolici să se roage pentru fraţii lor în credinţă care îndură violenţe şi intoleranţe şi să fie solidari cu ei. În acest context, am simţit deosebit de vie oportunitatea de a împărtăşi cu voi câteva reflecţii despre libertatea religioasă, cale pentru pace. De fapt, este dureros de constatat că în unele regiuni din lume nu este posibilă mărturisirea şi exprimarea în mod liber a propriei religii, decât cu riscul vieţii şi al libertăţii personale. În alte regiuni există forme mai silenţioase şi sofisticate de prejudecată şi de opoziţie faţă de cei care cred şi faţă de simbolurile religioase. Creştinii sunt actualmente grupul religios care îndură cel mai mare număr de persecuţii din cauza propriei credinţe. Mulţi îndură zilnic ofense şi trăiesc adesea în frică din cauza căutării adevărului, a credinţei lor în Isus Cristos şi a apelului lor sincer ca să fie recunoscută libertatea religioasă. Toate acestea nu pot fi acceptate, deoarece constituie o ofensă adusă lui Dumnezeu şi demnităţii umane; în afară de asta, sunt o ameninţare la adresa siguranţei şi păcii şi împiedică realizarea unei autentice dezvoltări umane integrale1.
De fapt, în libertatea religioasă îşi are exprimare specificitatea persoanei umane, care prin ea poate îndrepta propria viaţă personală şi socială spre Dumnezeu, în lumina căruia se înţeleg pe deplin identitatea, sensul şi scopul persoanei. A nega sau a limita în manieră arbitrară această libertate înseamnă a cultiva o viziune reductivă despre persoana umană; a întuneca rolul public al religiei înseamnă a genera o societate nedreaptă, pentru că nu este proporţionată cu adevărata natură a persoanei umane; asta înseamnă a face imposibilă afirmarea unei păci autentice şi durabile a întregii familii umane.
Aşadar, îndemn bărbaţii şi femeile de bunăvoinţă să reînnoiască angajarea pentru construirea unei lumi în care toţi să fie liberi să mărturisească propria religie sau propria credinţă şi să trăiască propria iubire faţă de Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul şi cu tot cugetul (cf. Mt 22,37). Acesta este sentimentul care inspiră şi călăuzeşte Mesajul pentru Cea de-a XLIV-a Zi Mondială a Păcii, dedicat temei: Libertatea religioasă, cale pentru pace.
Dreptul sacru la viaţă şi la o viaţă spirituală
2. Dreptul la libertatea religioasă este înrădăcinat în însăşi demnitatea persoanei umane2, a cărei natură transcendentă nu trebuie să fie ignorată sau neglijată. Dumnezeu a creat bărbatul şi femeia după chipul şi asemănarea sa (cf. Gen 1,27). Pentru aceasta, orice persoană este titulară a dreptului sacru la o viaţă integră şi din punct de vedere spiritual. Fără recunoaşterea propriei fiinţe spirituale, fără deschiderea la transcendent, persoana umană se concentrează asupra ei însăşi, nu reuşeşte să găsească răspunsuri la întrebările inimii sale cu privire la sensul vieţii şi să cucerească valori şi principii etice durabile, şi nu reuşeşte nici să experimenteze o libertate autentică şi să dezvolte o societate dreaptă3.
Sfânta Scriptură, în sintonie cu însăşi experienţa noastră, revelează valoarea profundă a demnităţii umane: "Când privesc cerurile, lucrările mâinilor tale, luna şi stelele pe care le-ai făcut, mă întreb: "Ce este omul, că te gândeşti la el, sau fiul omului, că-l iei în seamă?" L-ai făcut cu puţin mai mic decât pe îngeri, l-ai încununat cu cinste şi măreţie. I-ai dat în stăpânire lucrările mâinilor tale, toate le-ai pus la picioarele lui" (Ps 8,4-7).
În faţa realităţii sublime a naturii umane putem experimenta aceeaşi uimire exprimată de psalmist. Ea se manifestă ca deschidere la mister, drept capacitate de a ne întreba până la capăt despre noi înşine şi despre originea universului, ca rezonanţă intimă a iubirii supreme a lui Dumnezeu, început şi sfârşit al tuturor lucrurilor, al oricărei persoane şi al popoarelor4. Demnitatea transcendentă a persoanei este o valoare esenţială a înţelepciunii iudaico-creştine, însă, graţie raţiunii, poate să fie recunoscută de toţi. Această demnitate, înţeleasă drept capacitate de a transcende propria materialitate şi de a căuta adevărul, trebuie recunoscută ca un bun universal, indispensabil pentru construirea unei societăţi orientate spre realizarea şi spre plinătatea omului. Respectarea elementelor esenţiale ale demnităţii omului, cum sunt dreptul la viaţă şi dreptul la libertatea religioasă, este o condiţie a legitimităţii morale a oricărei norme sociale şi juridice.
Libertatea religioasă şi respectul reciproc
3. Libertatea religioasă este la originea libertăţii morale. De fapt, deschiderea spre adevăr şi spre bine, deschiderea spre Dumnezeu, înrădăcinată în natura umană, conferă demnitate deplină fiecărui om şi este garantă a respectului reciproc deplin între persoane. De aceea, libertatea religioasă trebuie înţeleasă nu numai ca imunitate de la constrângere, ci mai întâi drept capacitate de a orândui propriile alegeri conform adevărului.
Există o legătură indisolubilă între libertate şi respect; de fapt, "în exercitarea drepturilor sale, fiecare fiinţă umană şi grup social de legea morală să ţină seama de drepturile celorlalţi şi de îndatoririle sale faţă de ceilalţi precum şi de binele comun al tuturor"5.
O libertate duşmană sau indiferentă faţă de Dumnezeu ajunge să se nege pe ea însăşi şi nu garantează respectarea deplină a celuilalt. O voinţă care se crede în mod radical incapabilă să caute adevărul şi binele nu are motivaţii obiective, nici motive pentru a acţiona, decât cele impuse de interesele sale momentane şi contingente, nu are o "identitate" de păstrat şi construit prin alegeri cu adevărat libere şi conştiente. Aşadar, nu poate reclama respectul din partea altor "voinţe", dezlipite şi ele de propria lor fiinţă mai profundă, care deci pot să impună alte "motive" sau chiar nici un "motiv". Iluzia de a găsi în relativismul moral cheia pentru o convieţuire paşnică este în realitate originea dezbinării şi a negării demnităţii fiinţelor umane. Se înţelege deci necesitatea de a recunoaşte o dublă dimensiune în unitatea persoanei umane: cea religioasă şi cea socială. În această privinţă, este de neconceput ca aceia care cred "să trebuiască să suprime o parte din ei înşişi - credinţa lor - pentru a fi cetăţeni activi; nu ar trebui niciodată să fie necesară tăgăduirea lui Dumnezeu pentru a se putea bucura de propriile drepturi"6.
Familia, şcoală de libertate şi de pace
4. Dacă libertatea religioasă este cale pentru pace, educaţia religioasă este drumul privilegiat pentru a abilita noile generaţii să recunoască în celălalt pe propriul frate şi pe propria soră, cu care să meargă împreună şi să colaboreze pentru ca toţi să se simtă membre vii ale uneia şi aceleiaşi familii umane, din care nimeni nu trebuie să fie exclus.
Familia întemeiată pe căsătorie, expresie a unirii intime şi a complementarităţii dintre un bărbat şi o femeie, se inserează în acest context ca prima şcoală de formare şi de creştere socială, culturală, morală şi spirituală a copiilor, care ar trebui să găsească mereu în tata şi în mama pe primii martori ai unei vieţi orientate spre căutarea adevărului şi spre iubirea lui Dumnezeu. Părinţii înşişi ar trebuie să fie mereu liberi să transmită fără constrângeri şi cu responsabilitate propriul patrimoniu de credinţă, de valori şi de cultură copiilor. Familia, prima celulă a societăţii umane, rămâne locul primar de formare pentru relaţii armonioase la toate nivelurile de convieţuire umană, naţională şi internaţională. Acesta este drumul care trebuie parcurs cu înţelepciune pentru construirea unui ţesut social solid şi solidar, pentru a-i pregăti pe tineri să-şi asume propriile responsabilităţi în viaţă, într-o societate liberă, într-un spirit de înţelegere şi de pace.
Un patrimoniu comun
5. S-ar putea spune că, printre drepturile şi libertăţile fundamentale înrădăcinate în demnitatea persoanei, libertatea religioasă se bucură de un statut special. Atunci când libertatea religioasă este recunoscută, demnitatea persoanei umane este respectată în rădăcina ei, şi se întăresc ethosul şi instituţiile popoarelor. Viceversa, atunci când libertatea religioasă este negată, atunci când se încearcă să se împiedice mărturisirea propriei religii sau a propriei credinţe şi trăirea în conformitate cu ele, se ofensează demnitatea umană şi, în acelaşi timp, se ameninţă dreptatea şi pacea, care se întemeiază pe ordinea socială dreaptă construită în lumina supremului adevăr şi a supremului bine.
Libertatea religioasă este, în acest sens, şi un câştig de civilizaţie politică şi juridică. Ea este un bun esenţial: orice persoană trebuie să poată exercita în mod liber dreptul de a mărturisi şi de a manifesta, individual sau comunitar, propria religie sau propria credinţă, atât în public cât şi în privat, în învăţământ, în practici, în publicaţii, în cult şi în respectarea riturilor. N-ar trebui să întâlnească obstacole dacă ar vrea, eventual, să adere la o altă religie sau să nu mărturisească nici o religie. În acest domeniu, orânduirea internaţională este emblematică şi este o referinţă esenţială pentru state, deoarece nu permite nici o derogare de la libertatea religioasă, cu excepţia exigenţei legitime a ordinii publice inspirată din dreptate7. Orânduirea internaţională recunoaşte astfel drepturilor de natură religioasă acelaşi status cu al dreptului la viaţă şi la libertatea personală, ca dovadă a apartenenţei lor la nucleul esenţial al drepturilor omului, la acele drepturi universale şi naturale pe care legea umană nu le poate nega niciodată.
Libertatea religioasă nu este patrimoniu exclusiv al celor care cred, ci al întregii familii a popoarelor de pe pământ. Este element de care nu se poate face abstracţie al unui stat de drept; nu poate fi negată fără a dăuna, în acelaşi timp, tuturor drepturilor şi libertăţilor fundamentale, fiind sinteza şi apogeul lor. Ea este "hârtia de turnesol pentru a verifica respectarea tuturor celorlalte drepturi umane"8. În timp ce favorizează exercitarea facultăţilor specific umane, creează premisele necesare pentru realizarea unei dezvoltări integrale, care se referă în mod unitar la totalitatea persoanei în orice dimensiune a ei9.
Dimensiunea publică a religiei
6. Libertatea religioasă, ca orice libertate, deşi pornind de la sfera personală, se realizează în relaţia cu alţii. O libertate fără relaţie nu este libertate împlinită. Şi libertatea religioasă nu se epuizează numai în dimensiunea individuală, ci se realizează în propria comunitate şi în societate, în mod coerent cu fiinţa relaţională a persoanei şi cu natura publică a religiei.
Relaţionalitatea este o componentă decisivă a libertăţii religioase, care stimulează comunităţile de credincioşi să practice solidaritatea pentru binele comun. În această dimensiune comunitară fiecare persoană este unică şi irepetabilă şi, în acelaşi timp, se completează şi se realizează pe deplin.
Nu se poate nega contribuţia pe care comunităţile religioase o aduc societăţii. Sunt numeroase instituţiile caritative şi culturale care atestă rolul constructiv al credincioşilor pentru viaţa socială. Şi mai importantă este contribuţia etică a religiei în domeniul politic. Ea n-ar trebui să fie marginalizată sau interzisă, ci înţeleasă ca aport valoros pentru promovarea binelui comun. În această perspectivă trebuie menţionată dimensiunea religioasă a culturii, ţesută de-a lungul secolelor graţie contribuţiilor sociale şi mai ales etice ale religiei. Această dimensiune nu constituie în nici un fel o discriminare a celor care nu împărtăşesc credinţa, ci, mai degrabă, întăreşte coeziunea socială, integrarea şi solidaritatea.
Libertatea religioasă, forţă de libertate şi de civilizaţie: pericolele instrumentalizării ei
7. Instrumentalizarea libertăţii religioase pentru a masca interese oculte, ca de exemplu răsturnarea ordinii constituite, acapararea de resurse sau întreţinerea puterii din partea unui grup, poate provoca daune uriaşe societăţilor. Fanatismul, fundamentalismul, practicile contrare demnităţii umane nu pot fi niciodată justificate şi cu atât mai puţin nu pot fi justificate dacă sunt înfăptuite în numele religiei. Mărturisirea unei religii nu poate să fie instrumentalizată, nici impusă cu forţa. Aşadar, este nevoie ca statele şi diferitele comunităţi umane să nu uite niciodată că libertatea religioasă este condiţie pentru căutarea adevărului şi adevărul nu se impune cu violenţa, ci cu "forţa adevărului însuşi"10. În acest sens, religia este o forţă pozitivă şi propulsoare pentru construirea societăţii civile şi politice.
Cum să negăm contribuţia marilor religii ale lumii la dezvoltarea civilizaţiei? Căutarea sinceră a lui Dumnezeu a dus la o respectare mai mare a demnităţii omului. Comunităţile creştine, cu patrimoniul lor de valori şi principii, au contribuit puternic la conştientizarea persoanelor şi a popoarelor cu privire la propria identitate şi demnitate, precum şi la cucerirea de instituţii democratice şi la afirmarea drepturilor omului şi a respectivelor sale obligaţii.
Şi astăzi, creştinii, într-o societate tot mai globalizată, sunt chemaţi, nu numai cu o responsabilă angajare civilă, economică şi politică, ci şi cu mărturia propriei carităţi şi credinţe, să ofere o contribuţie preţioasă la angajarea obositoare şi exaltantă pentru dreptate, pentru dezvoltarea umană integrală şi pe orânduirea dreaptă a realităţilor umane. Excluderea religiei din viaţa publică sustrage acesteia un spaţiu vital care deschide la transcendenţă. Fără această experienţă primară este greu de orientat societăţile spre principii etice universale şi devine dificil de stabilit orânduiri naţionale şi internaţionale în care drepturile şi libertăţile fundamentale să poată fi pe deplin recunoscute şi realizate, aşa cum îşi propun obiectivele - din păcate încă neluate în seamă sau contrazise - Declaraţiei universale a drepturilor omului din anul 1948.
O problemă de dreptate şi de civilizaţie: fundamentalismul şi ostilitatea împotriva celor care cred prejudiciază laicitatea pozitivă a statelor
8. Aceeaşi determinare cu care sunt condamnate toate formele de fanatism şi de fundamentalism religios trebuie să însufleţească şi opoziţia faţă de toate formele de ostilitate împotriva religiei, care limitează rolul public al credincioşilor în viaţa civilă şi politică.
Nu se poate uita că fundamentalismul religios şi laicismul sunt forme extreme de refuzare a pluralismului legitim şi a principiului de laicitate. De fapt, ambele absolutizează o viziune reductivă şi parţială despre persoana umană, favorizând, în primul caz, forme de integralism religios şi, în al doilea caz, de raţionalism. Societatea, care vrea să impună sau, dimpotrivă, să nege religia cu violenţa, este nedreaptă faţă de persoană şi faţă de Dumnezeu, dar şi faţă de ea însăşi. Dumnezeu cheamă la el omenirea cu un plan de iubire care, în timp ce implică întreaga persoană în dimensiunea sa naturală şi spirituală, cere să-i corespundă în termeni de libertate şi de responsabilitate, cu toată inima şi cu toată fiinţa sa, individuală şi comunitară. Aşadar, şi societatea, ca expresie a persoanei şi a ansamblului dimensiunilor sale constitutive, trebuie să trăiască şi să se organizeze în aşa fel încât să favorizeze deschiderea spre transcendenţă. Tocmai pentru aceasta, legile şi instituţiile unei societăţi nu pot fi configurate ignorând dimensiunea religioasă a cetăţenilor sau în aşa fel încât să facă abstracţie de orice. Ele trebuie să se măsoare - prin opera democratică a cetăţenilor conştienţi de propria lor vocaţie înaltă - după fiinţa persoanei, pentru a o putea însoţi în dimensiunea sa religioasă. Aceasta nefiind o creaţie a statului, nu poate să fie manipulată, trebuind mai degrabă să primească recunoaştere şi respect.
Orânduirea juridică la toate nivelurile, naţional şi internaţional, atunci când permite sau tolerează fanatismul religios sau antireligios, nu-şi îndeplineşte misiunea, care constă în a tutela şi a promova dreptatea şi dreptul fiecăruia. Aceste realităţi nu pot fi lăsate în voia alegerii arbitrare a legislatorului sau a majorităţii, pentru că, aşa cum învăţa deja Cicero, dreptatea constă în ceva mai mult decât un simplu act de producere a legii şi aplicarea ei. Ea implică a recunoaşte fiecăruia demnitatea sa11, care, fără libertate religioasă, garantată şi trăită în esenţa ei, este mutilată şi ofensată, expusă riscului de a cădea în predominarea idolilor, a bunurilor relative transformate în absolute. Toate acestea expun societatea riscului de totalitarisme politice şi ideologice, care scot în evidenţă puterea publică, în timp ce sunt mortificate sau constrânse, ca şi cum ar fi concurenţiale, libertăţile de conştiinţă, de gândire şi de religie.
Dialogul dintre instituţiile civile şi religioase
9. Patrimoniul de principii şi de valori exprimate de o religiozitate autentică este o bogăţie pentru popoare şi pentru ethos-urile lor. El vorbeşte direct conştiinţei şi raţiunii bărbaţilor şi femeilor, aminteşte de imperativul convertirii morale, motivează pentru a cultiva practicarea virtuţilor şi pentru apropierea unul de celălalt cu iubire, sub semnul fraternităţii, ca membri ai marii familii umane12.
În respectarea laicităţii pozitive a instituţiilor statele, dimensiunea publică a religiei trebuie să fie recunoscută mereu. În acest scop este fundamental un dialog sănătos între instituţiile civile şi cele religioase pentru dezvoltarea integrală a persoanei umane şi a armoniei societăţii.
A trăi în iubire şi în adevăr
10. În lumea globalizată, caracterizată de societăţi tot mai multietnice şi multiconfesionale, marile religii pot să constituie un important factor de unitate şi de pace pentru familia umană. Pe baza propriilor convingeri religioase şi a căutării raţionale a binelui comun, adepţii lor sunt chemaţi să trăiască în mod responsabil propria angajare într-un context de libertate religioasă. În diferitele culturi religioase, în timp ce trebuie respins tot ceea ce este împotriva demnităţii bărbatului şi a femeii, trebuie preţuit ceea ce este pozitiv pentru convieţuirea civilă.
Spaţiul public, pe care comunitatea internaţională îl face disponibil pentru religii şi pentru propunerea lor de "viaţă bună", favorizează apariţia unei măsuri comune de adevăr şi de bine, precum şi a unui consens moral, fundamentale pentru o convieţuire dreaptă şi paşnică. Liderii marilor religii, prin rolul, influenţa şi autoritatea lor în propriile comunităţi, sunt primi care sunt chemaţi la respect reciproc şi la dialog.
La rândul lor, creştinii sunt solicitaţi, chiar de credinţa în Dumnezeu, Tatăl Domnului Isus Cristos, să trăiască asemenea fraţilor care se întâlnesc în Biserică şi colaborează la edificarea unei lumi în care persoanele şi popoarele nu vor mai avea "nici o nenorocire şi nici un prăpăd [...], căci tot pământul va fi plin de cunoaşterea Domnului, ca fundul mării de apele care îl acoperă" (Is 11,9).
Dialogul ca o căutare în comun
11. Pentru Biserică, dialogul dintre adepţii diferitelor religii constituie un instrument important pentru a colabora cu toate comunităţile religioase la binele comun. Biserica însăşi nu respinge nimic din ceea ce este adevărat şi sfânt în diferitele religii. "Ea priveşte cu un respect sincer la acele moduri de a acţiona şi a trăi, la acele reguli şi doctrine care, deşi se deosebesc în multe privinţe de ceea ce ea însăşi crede şi povăţuieşte, reflectă totuşi adesea o rază a adevărului care luminează pe toţi oamenii"13.
Drumul indicat nu este cel al relativismului sau al sincretismului religios. De fapt, "Biserica îl vesteşte şi este datoare să-l vestească necontenit pe Cristos, care este "calea, adevărul şi viaţa" (In 14,6), în care oamenii îşi găsesc plinătatea vieţii religioase şi în care Dumnezeu a împăcat toate cu sine"14. Totuşi, acest lucru nu exclude dialogul şi căutarea comună a adevărului în diferite domenii vitale, pentru că, aşa cum afirmă o expresie folosită des de sfântul Toma de Aquino, "orice adevăr, de oricine ar fi spus, provine de la Duhul Sfânt"15.
În anul 2011, Ziua Mondială de Rugăciune pentru Pace, convocată la Assisi în anul 1986 de venerabilul Ioan Paul al II-lea, împlineşte 25 de ani. Cu acea ocazie, liderii marilor religii din lume au mărturisit că religia este un factor de unire şi de pace, şi nu de dezbinare şi de conflict. Amintirea acelei experienţe este un motiv de speranţă pentru un viitor în care toţi cei care cred să se simtă şi să devină în mod autentic făcători de dreptate şi de pace.
Adevărul moral în politică şi în diplomaţie
12. Politica şi diplomaţia ar trebui să privească la patrimoniul moral şi spiritual oferit de marile religii ale lumii pentru a recunoaşte şi a afirma adevăruri, principii şi valori universale, care nu pot fi negate fără a nega cu ele demnitatea persoanei umane. Dar ce anume înseamnă, în termeni practici, a promova adevărul moral în lumea politicii şi a diplomaţiei? Înseamnă a acţiona în manieră responsabilă pe baza cunoaşterii obiective şi integrale a faptelor; înseamnă a destructura ideologii politice care ajung să trântească la pământ adevărul şi demnitatea umană şi intenţionează să promoveze pseudovalori cu pretextul păcii, dezvoltării şi drepturilor umane; înseamnă a favoriza o angajare constantă pentru a întemeia legea pozitivă pe principiile legii naturale16. Toate acestea sunt necesare şi coerente cu respectarea demnităţii şi valorii persoanei umane, stabilită de popoarele pământului în Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite din anul 1945, care prezintă valori şi principii morale universale de referinţă pentru normele, instituţiile, sistemele de convieţuire la nivel naţional şi internaţional.
Dincolo de ură şi prejudecată
13. În pofida învăţăturilor istoriei şi a angajării statelor, a organizaţiilor internaţionale la nivel mondial şi local, a organizaţiilor nonguvernamentale şi a tuturor bărbaţilor şi femeilor de bunăvoinţă care, în fiecare zi, se dedică pentru tutelarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, în lume se înregistrează astăzi persecuţii, discriminări, acte de violenţă şi de intoleranţă bazate pe religie. În mod deosebit, în Asia şi în Africa principalele victime sunt membrii minorităţilor religioase, care sunt împiedicaţi să mărturisească în mod liber propria religie sau s-o schimbe, prin intimidare şi prin încălcarea drepturilor, a libertăţilor fundamentale şi a bunurilor esenţiale, ajungând până la privarea de libertate personală sau chiar de viaţă.
Apoi, sunt - aşa cum am afirmat deja - forme mai sofisticate de ostilitate împotriva religiei, care în ţările occidentale se exprimă uneori cu renegarea istoriei şi a simbolurilor religioase în care se oglindesc identitatea şi cultura majorităţii cetăţenilor. Ele măresc adesea ura şi prejudecata şi nu sunt coerente cu o viziune senină şi echilibrată despre pluralismul şi despre laicitatea instituţiilor, fără a mai spune că noile generaţii riscă să nu intre în contact cu preţiosul patrimoniu spiritual al ţărilor lor.
Apărarea religiei trece prin apărarea drepturilor şi libertăţilor comunităţilor religioase. Liderii marilor religii ale lumii şi responsabilii naţiunilor să reînnoiască, aşadar, angajarea pentru promovarea şi tutelarea libertăţii religioase, îndeosebi pentru apărarea minorităţilor religioase, care nu constituie o ameninţare împotriva identităţii majorităţii, ci, dimpotrivă, sunt o oportunitate pentru dialog şi pentru îmbogăţirea culturală reciprocă. Apărarea lor reprezintă maniera ideală pentru a consolida spiritul de bunăvoinţă, de deschidere şi de reciprocitate cu care să fie tutelate drepturile şi libertăţile fundamentale în toate zonele şi regiunile din lume.
Libertatea religioasă în lume
14. În sfârşit, mă adresez comunităţilor creştine care îndură persecuţii, discriminări, acte de violenţă şi intoleranţă, îndeosebi în Asia, în Africa, în Orientul Mijlociu şi în special în ?ara Sfântă, loc ales dinainte şi binecuvântat de Dumnezeu. În timp ce reînnoiesc iubirea mea paternă faţă de ele şi le asigur de rugăciunea mea, cer tuturor responsabililor să acţioneze prompt pentru a pune capăt oricărei samavolnicii împotriva creştinilor care locuiesc în acele regiuni. Fie ca discipolii lui Cristos, în faţa adversităţilor actuale, să nu se descurajeze, pentru că mărturisirea evangheliei este şi va fi mereu semn de contradicţie.
Să medităm în inima noastră cuvintele Domnului Isus: "Fericiţi cei care plâng, pentru că ei vor fi consolaţi [...]. Fericiţi cei cărora le este foame şi sete de dreptate, pentru că ei vor fi săturaţi [...]. Fericiţi sunteţi când vă vor insulta, vă vor persecuta şi, minţind, vor spune împotriva voastră tot răul din cauza mea. Bucuraţi-vă şi tresăltaţi de veselie, căci răsplata voastră mare este în ceruri" (Mt 5,4-12). Să reînnoim, aşadar, "angajarea asumată de noi la indulgenţa şi la iertarea, pe care le invocăm în Pater noster de la Dumnezeu, pentru a îndeplini noi înşine condiţia şi măsura milostivirii dorite. De fapt, aşa ne rugăm: "Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri" (Mt 6,12)"17. Violenţa nu se depăşeşte cu violenţă. Strigătul nostru de durere să fie mereu însoţit de credinţă, de speranţă şi de mărturisirea iubirii lui Dumnezeu. Exprim şi dorinţa mea ca în Occident, în special în Europa, să înceteze ostilităţile şi prejudecăţile împotriva creştinilor datorită faptului că ei intenţionează să-şi orienteze viaţa în mod coerent cu valorile şi principiile exprimate în evanghelie. Mai degrabă Europa să ştie să se reconcilieze cu propriile rădăcini creştine, care sunt fundamentale pentru a înţelege rolul pe care l-a avut, pe care-l are şi pe care intenţionează să-l aibă în istorie; astfel va şti să experimenteze dreptatea, înţelegerea şi pacea, cultivând un dialog sincer cu toate popoarele.
Libertatea religioasă, cale pentru pace
15. Lumea are nevoie de Dumnezeu. Are nevoie de valori etice şi spirituale, universale şi împărtăşite, iar religia poate să ofere o contribuţie preţioasă în căutarea lor, pentru construirea unei ordini sociale drepte şi paşnice, la nivel naţional şi internaţional.
Pacea este un dar al lui Dumnezeu şi, în acelaşi timp, un proiect de realizat, niciodată terminat complet. O societate reconciliată cu Dumnezeu este mai aproape de pace, care nu este simplă absenţă a războiului, nu este simplul rod al predominării militare sau economice, ci cu atât mai puţin al vicleniilor înşelătoare sau al manipulărilor abile. În schimb, pacea este rezultatul unui proces de purificare şi înălţare culturală, morală şi spirituală a oricărei persoane şi popor, în care demnitatea umană este pe deplin respectată. Îi invit pe cei care doresc să devină făcători de pace, şi mai ales pe tineri, să asculte propriul glas interior, pentru a găsi în Dumnezeu referinţa stabilă pentru cucerirea unei libertăţi autentice, forţa inepuizabilă pentru a orienta lumea cu un spirit nou, capabil să nu repete erorile din trecut. Aşa cum învaţă slujitorul lui Dumnezeu Paul al VI-lea, datorită înţelepciunii şi clarviziunii căruia avem instituirea Zilei Mondiale a Păcii: "Este nevoie înainte de toate de a da păcii alte arme, nu cele destinate să ucidă şi să extermine omenirea. Este nevoie mai ales de armele morale, care dau forţă şi prestigiu dreptului internaţional; acelea, cele dintâi, ale respectării pactelor"18. Libertatea religioasă este o autentică armă a păcii, cu o misiune istorică şi profetică. De fapt, ea valorizează şi fructifică cele mai profunde calităţi şi potenţialităţi ale persoanei umane, capabile să schimbe şi să facă lumea mai bună. Ea permite hrănirea speranţei spre un viitor de dreptate şi de pace, chiar şi în faţa gravelor nedreptăţi şi a lipsurilor materiale şi morale. Fie ca toţi oamenii şi societăţile la orice nivel şi în orice colţ al pământului să poată experimenta curând libertatea religioasă, cale pentru pace.
Vatican, 8 decembrie 2010
Benedict al XVI-lea
Note
1 Cf. Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Caritas in veritate, 29.55-57.
2 Cf. Conciliul Ecumenic Vatican II, Declaraţie despre libertatea religioasă Dignitatis humanae, 2.
3 Cf. Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Caritas in veritate, 78.
4 Conciliul Ecumenic Vatican II, Declaraţie despre relaţiile Bisericii cu religiile necre1tine Nostra aetate, 1.
5 Conciliul Ecumenic Vatican II, Declaraţie despre libertatea religioasă Dignitatis humanae, 7.
6 Benedict al XVI-lea, Discurs la Adunarea Generală a Naţiunilor Unite (18 aprilie 2008): AAS 100 (2008), 337.
7 Conciliul Ecumenic Vatican II, Declaraţie despre libertatea religioasă Dignitatis humanae, 2.
8 Ioan Paul al II-lea, Discurs adresat participanţilor la Adunarea Parlamentară a Organizaţiei pentru Securitate 1i Cooperare în Europa (OSCE) (10 octombrie 2003), 1: AAS 96 (2004), 111.
9 Cf. Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Caritas in veritate, 11.
10 Cf. Conciliul Ecumenic Vatican II, Declaraţie despre libertatea religioasă Dignitatis humanae, 1.
11 Cf. Cicero, De inventione, II, 160.
12 Cf. Benedict al XVI-lea, Discurs adresat reprezentanţilor altor religii din Regatul Unit (17 septembrie 2010): L=Osservatore romano (18 septembrie 2010), pag. 12.
13 Conciliul Ecumenic Vatican II, Declaraţia despre relaţiile Bisericii cu religiile necre1tine Nostra aetate, 2.
14 Ibidem.
15 Super evangelium Joannis, I, 3.
16 Cf. Benedict al XVI-lea, Discurs adresat autorităţilor civile 1i corpului diplomatic în Cipru (5 iunie 2010): L=Osservatore romano (6 iunie 2010), pag. 8; Comisia Teologică Internaţională, În căutarea unei etici universale: o privire asupra legii naturale, Cittŕ del Vaticano, 2009.
17 Paul al VI-lea, Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii 1976: AAS 67 (1975), 671.
18 Ibidem, pag. 668.
--------------------------------------------------------------------------------
© Libreria Editrice Vaticana
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Colecţia Mesaje, nr. 99
© Editura Presa Bună
Bd. Ştefan cel Mare, 26, RO-700064-Iaşi
tel.+ fax: 0232/211527, e-mail: editor@ercis.ro
