Lăcomia și moartea

Povestea ne spune că: banul corupe, oamenii sunt lacomi, adesea ne autoamăgim, răul este în noi.
Un eremit a intrat într-o peşteră să se adăpostească de ploaie şi a găsit o comoară. A ieşit peste măsură de speriat din peşteră stigând:

–Am văzut moartea!

Afară s-a ciocnit cu trei bandiţi, care privind în jur l-au întrebat:

–Moşule, unde este moartea?

Eremitul i-a dus în peşteră şi le-a arătat tezaurul, descoperit din întâmplare. La vederea aurului, cei trei bandiţi şi-au simţit inima tresăltând de bucurie şi vicleni i-au spus:

–Ai dreptate, moşule, pleacă, pleacă departe de aici...

După plecarea bătrânului, hoţii au rămas lângă aur, care era foarte mult, întrebându-se, cum să-l care din vârful muntelui. Până la urmă au hotărât ca unul să meargă să aducă provizii şi căruţe, iar ceilalţi doi să rămână de pază.

Cel care a coborât în târg, după provizii, se gândea:,,În târg voi bea şi voi mânca pe săturate, voi petrece...apoi voi cumpăra provizii, pe care le voi otrăvi şi astfel voi rămâne singurul stăpân al comorii."

Cei doi tâlhari rămaşi de pază gândeau fiecare în sinea lui:,, O jumătate din comoară este mai mare decât o treime. La întoarcere, îl vom ucide pe cel plecat în târg şi vom împărţi comoara pe dindouă.

Şi aşa au făcut. L-au omorât pe tovarăşul venit din târg cu provizii şi căruţe, au mâncat hrana otrăvită şi astfel au murit cu toţii...

Nu este o povară, este fratele meu

Povestea vorbeşte de: simţul datoriei, compasiune şi iubire, iubirea de aproape, generozitate

Pe o potecă abruptă şi stâncoasă am întâlnit o fetiţă, care-şi purta în spate frăţiorul. Se vedea cu ochiul liber că micuţul era prea greu pentru puterile ei. I-am spus:
–Fetiţo, ce grea povară duci!
Ea m-a privit mirată şi mi-a spus cu reproş în glas:
–Nu este o povară domnule, este fratele meu!
Am rămas uluit. Fetiţa cea curajoasă tocmai îmi dăduse o lecţie de viaţă.

Şi când durerile oamenilor mă copleşesc şi îmi pierd tot curajul, cuvintele fetei îmi amintesc:,,Nu este povară, este fratele meu!"

Rugăciunea: răspunsul la o întâlnire

Crăiasă alegându-te/Îngenunchem rugându-te,/Înalţă-ne, ne mântuie/Din valul ce ne bântuie;/Fii scut de întărire/Şi zid de mântuire/Privirea-ţi adorată,/Asupră-ne coboară,/O, Maică Preacurată/Şi pururi Fecioară, Marie! (M. Eminescu, Răsai asupra mea).

A ne ruga înseamnă a „trăi la vocativ”: a ne simţi chemaţi şi a chema. Semnifică a intra în relaţie vitală cu Dumnezeu. Cartea lui Iob ne deschide strada pentru a trăi acest moment al rugăciunii. „Iob lasă la o parte discursurile teologice şi în loc să vorbească despre Dumnezeu, îi vorbeşte lui Dumnezeu”. În această atitudine spirituală a lui Iob... se înţelege ce anume este rugăciunea: nu este un o vorbire, un discurs despre Dumnezeu, făcând recurs la literatura teologică, la tehnicile psihologice, dar să i se „vorbească lui Dumnezeu”. Este o aventură periculoasă, pentru că Dumnezeu ne ia în serios atunci când suntem într-o atitudine de ascultare sau de deschidere în faţa Lui” (R. FABRIS, La preghiera nella Bibbia, Borla, Roma 1985, p. 5). Îmi amintesc cum acum câțiva ani niște persoane de la Academia Română au cerut Bisericii Ortodoxe Române să-i canonizeze pe Mihai Eminescu și pe Mihai Viteazul. Răspunsul dat de Preasfințitul Ioachim Băcăoanul, unul din responsabilii cu canonizările de sfinți din Biserica Ortodoxă a fost unul foarte frumos. A spus Preasfințitul: Biserica îi canonizează pe aceia care au vorbit cu Dumnezeu, nu pe aceia care au vorbit despre Dumnezeu.

Omul care se roagă găseşte adevărul său, își apare sieşi aşa cum este el, în goliciunea sa, în autenticitatea lui, fără ascunzişuri. „În acest moment începe o tăcere gravă... O mână de pământ în care nimic nu a răsărit atât a să poată fi cules, dar în care orice sămânţă aruncată apare pe neaşteptate realizabilă... O mână de pământ gol adunată în mâna lui Dumnezeu: iată ceea ce suntem. A ne simţi astfel, goi şi precari în veşnica şi iubitoarea mână a lui Dumnezeu: este acesta fundamentul rugăciunii” (A. M. BESNARD, La preghiera come rischio, Milano 1973, p. 19).

Întâlnirea cu Dumnezeu în rugăciune devine autentică numai dacă aceasta are loc în terenul vieţii. Noi ştim astăzi că Dumnezeu nu trebuie căutat altundeva, deoarece el este prezent peste tot. Nu este vorba nici de a ne imagina chipul său pentru că el are chipul aproapelui nostru. Rugăciunea va lua aproape pe nesimţite încercarea neîncetată de a-L recunoaşte pe Dumnezeu acolo unde este El, de a-L descoperi chipul său autentic lăsând ca să i se suprapună toate chipurile cunoscute de noi.

A ne ruga înseamnă a vrea să se recunoască, pentru a ajunge în sfârşit să se cunoască. Din momentul în care Dumnezeu s-a manifestat şi a deschis o cale pentru ca omul să-L poată întâlni, omul i se poate adresa numai prin mijlocirea realităţii umane. Este viaţa, propria istorie personală, viaţa de toate zilele umplută de o grămadă de lucruri, întâlniri, aşteptări, speranţe, iluzii, terenul care primeşte întâlnirea sa. Din momentul în care Cuvântul lui Dumnezeu s-a întrupat iar Dumnezeu a ales ca să comunice cu omul în Isus Cristos, tot ceea ce face parte din existenţă devine mijloc util şi necesar pentru a-L întâlni. Lumea omului devine marele sacrament al întâlnirii dintre Dumnezeu şi om. Orice fugă din faţa istoriei ar face inutilă şi iluzorie rugăciunea. Cristos, modelul autenticului rugător, a indicat această cale. Rugăciunea devine conştiinţa şi „celebrarea” istoriei mântuite de intervenţia Dumnezeului creator, răscumpărător, care învăluie orice lucru cu Duhul său de iubire.

A educa la rugăciune

Istoria rugăciunii este strâns legată de istoria credinţei. În epoca noastră am asistat la o alternanţă de crize şi de renaşteri în privinţa argumentului nostru. Se pare că astăzi apare o nouă cerere religioasă legată de dorinţa unei „regenerări globale”, o necesitate de a recupera încredere în existenţa umană. O existenţă umană concretă care, chiar dacă nu realizează toate potenţialităţile sale, deschide spre perspectiva unei speranţe, de împlinire, de reuşire finală. Credinţa creştină află în Cristos cel înviat răspunsul care îl satisface pe omul care aşteaptă.

Educarea la rugăciune, ca şi educarea la credinţă, va trebui să se integreze şi să prindă rădăcini în ţesutul unei existenţe concrete. Orice fugă de cotidian ar comporta falimentul operei educative, deoarece nu ar respecta dubla fidelitate a partenerilor întâlnirii- Dumnezeu şi omul-, care se întâlnesc numai pe terenul umanului, chiar dacă răscumpărat de Dumnezeu. Dacă a educa înseamnă „a face omul autorul propriului bine” (A. ROSMINI), a promova formarea persoanei umane astfel ca ea să se realizeze pe sine însuşi după planul lui Dumnezeu, orice acţiune educativă va trebui să predispună o serie de intervenţii care să permită întâlnirea autentică cu Dumnezeul care totdeauna este disponibil în faţa omului.

Fără a examina modele de educaţie existente, vom sugera unele linii de educare în conformitate cu reflecţiile făcute mai înainte, indicând înainte de toate ceea ce nu semnifică educarea la rugăciune.

Propuneri educative insuficiente

Pentru a putea începe o intervenţia educativă este necesar să se vadă înainte de toate ideea pe care persoana/persoanele în cauză o au despre rugăciune. Pentru o mai mare claritate vom simplifica foarte mult (şi poate nu în modul cel mai fericit) poziţiile pe care le credem insuficiente.

a) În trecut (dar deseori şi astăzi) se tindea să se reducă educarea la rugăciune numai la o iniţiere la aceasta. Existau practici de rugăciune care se foloseau, şi la aceste practici erau iniţiaţi noile generaţii (aşa cum fac mamele cu copii lor). Era mai mult o abilitare la rugăciune.

b) Vom asista apoi la o spiritualitate a intervalelor, care îl vede pe Dumnezeul creator ca cel care are dreptul ca omul să-i de-a cult. Omul trăieşte într-un timp care i se prezintă efemer (trecător): lucrul cel mai important este Dumnezeu şi viaţa veşnică. Dumnezeu şi omul sunt separaţi în două momente distincte. Atunci când ne rugăm îi dăm spaţiu lui Dumnezeu. La El se aleargă în momentele dificile şi i se mulţumeşte pentru ceea ce oferă. Activitatea de educare se prezintă ca o solicitare moralistă şi „utilitară”: rugăciunea devine funcţională acţiunii, siguranţei şi nu este în mod principal o întâlnire gratuită cu Dumnezeu. Dumnezeu riscă să fie considerat ca o umplutură la deficienţele umane.

c) Un alt tip de intervenţie educativă subliniază şi mai mult distanţa dintre Dumnezeu şi lumea în care trăieşte omul. În faţa dificultăţilor de a da o soluţie gravelor probleme pe care le trăieşte societatea şi omul de astăzi, mulţi se refugiază în zonele mai uşoare ale credinţei, în grupuri, în rugăciune. Propunerea, în sine însăşi bogată în credinţa în Dumnezeu, în valabile modalităţi expresive, riscă să se polueze dacă grupul devine un loc alternativ de mântuire şi izvor de resemnare în faţa crizelor culturale şi sociale. În dificultatea de a integra problemele şi credinţa se recurge la oazele de pace, acolo unde se primeşte gratificare şi resemnare iar sfera emoţională este exaltată. Pericolul este acela de a-L îndepărta pe Dumnezeu de evenimentele omului şi de problemele mai grave ale lumii de astăzi şi de a evita efortul şi oboseala de a căuta soluţii adecvate.

d) Pericolul opus se profilează pentru aceia care, convinşi că Dumnezeu se află prezent în istoria omului, tind să aşeze prezenţa sa numai în realitatea umană, făcându-l total imanent, până la a-L confunda cu această realitate. În acest moment rugăciunea se reduce la a gândi şi a reflecta asupra evenimentelor. Angajamentul în istorie este atât de absorbant încât rugăciunea nu este un dialog cu Dumnezeu, dar reflecţie, denunţare şi asumarea responsabilităţilor. Totul este numai rugăciune şi există riscul ca să fie uitat interlocutorul, acel Tu către care rugăciunea este adresată, şi să fie confundat cu problemele umane.

Întâlnirea cu Dumnezeu în viaţa de toate zilele

Dacă rugăciunea este înainte de toate un dar al lui Dumnezeu care se întâlneşte în credinţă, educarea va avea scopul să pregătească terenul pentru ca subiectul să poată observa semnele prezenţei lui Dumnezeu în viaţa sa şi în lume. Dumnezeu se manifestă cum vrea El, trecând peste orice schemă stabilită de noi.

a) Este necesară autoeducarea şi educarea către o atitudine de ascultare, deschiderea spre noutate şi imprevizibilitatea vizitei lui Dumnezeu. A observa gratuitatea prezentă în persoane şi a fi disponibili de a depăşi mentalitatea comercială care dă valoare numai la ceea ce poate fi schimbat gratis.

b) Întruparea nu pune la o parte umanul pentru a face spaţiu divinului, dar face astfel ca umanul să fie ridicat spre divin, aşa cum a avut loc în mod exemplar şi unic în Cristos. Întruparea pune bazele unei educări care devine manifestare a Duhului celui Înviat care răscumpără orice lucru cu Paştele său, cu învierea sa. Rugăciunea devine astfel o atitudine de dialog în viaţa de toate zilele, în istoria care se trăieşte. Dumnezeu nu se găseşte numai în Biserică. Toată viaţa, chiar şi în aspectele cele mai profane, se transformă într-un loc de întâlnire cu Dumnezeu.

c) Este necesară mistagogia experienţei (K. RAHNER), adică educarea pentru a trece de la superficial la profund, de la vizibil la experienţa misterului. Existenţa se întrepătrunde cu rugăciunea. Viaţa de toate zilele, cotidianul este deja pragul întâlnirii cu Dumnezeu. Rugăciunea începe în momentul în care se acceptă să se deschidă ochii şi inima lui Dumnezeu care comunică cu noi prin mijlocul evenimentelor şi a întâlnirilor, atunci când se lasă ca să încolţească în noi înşine cuvântul său, transformându-se până la punctul de a putea fi redată lui Dumnezeu îmbibat fiind de propria viaţă. Este necesar să se redescopere sacramentalitatea vieţii pentru a vedea întrânsa pe Dumnezeu care interpelează omul. Cotidianul e-vocă şi pro-vocă. Este vocaţia la ascultare şi la răspunsul care trebuie dat lui Dumnezeu care vine în întâmpinarea omului. Nu numai, dar şi con-voacă, este un apel la întâlnirea cu El care nu ne poate lăsa indiferenţi, dar este totdeauna răscumpărare. Chiar şi precaritatea, limitele datorate fiinţei umane, dramele umanităţii, chiar dacă nu sunt voite de Creator, devin, prin puterea lui Dumnezeu ocazii de speranţă şi cuvinte ale sale. A se autoeduca şi a educa ca să se vadă în transparenţă cotidianul pentru a-L vedea pe Dumnezeu care vorbeşte, este marea obligaţie pe care creştinul şi-l asumă. „Sacramentul” săracului va fi un apel pe care Dumnezeu îl lansează pentru a ne da seama de nevoile sale şi pentru a invoca ajutor prin rugăciune.

d) Ascultarea cuvântului lui Dumnezeu, dacă este pregătită de ascultarea Cuvântului său în totalitate în mijlocul atâtor cuvinte pe care le pronunţă în viaţa omului, va deveni iluminant. Întâlnirea cu Dumnezeul cel viu care vorbeşte astăzi dă sens existenţei noastre.

e) Rugăciunea ca atitudine va trebuie să avanseze în mod natural în angajare. O rugăciune care ne-ar lăsa indiferenţi faţă de situaţia în care trăim şi faţă de situaţia deseori crudă a lumii nu ar fi autentică.

f) Chiar dacă nu trebuie confundată rugăciunea cu situaţiile grave, nu trebui uitată importanţa de a găsi un timp, un loc, modalităţi pentru a verbaliza explicit aşteptarea şi răspunsul care trebuie dat lui Dumnezeu care vizitează omul. Din acest motiv este important să fie educat omul ca să se exprime cu Dumnezeu ţinând cont de diferitele modalităţi de comunicare umană. Dacă omul trăieşte situaţii de suferinţă, păcat, stupoare, contemplaţie, rugăciunea sa va fi adaptată în mod mai adecvat situaţiilor diferite şi va găsi felul pentru a le exprima sub formă de rugăciune: invocare, cerere de iertare, laudă, mulţumire, mijlocire, etc. Întâlnirea cu comunităţi care se roagă şi cu oameni de rugăciune va fi stimulant din punct de vedere educativ, cu pactul ca să nu fie izolat, dar să fie inserat într-un itinerar care cuprinde un înainte şi un după. Foarte utile sunt şi şcolile de rugăciune care unesc experienţa concretă a rugăciunii cu reflecţia şi informaţia.

g) Până acum am vorbit despre rugăciunea omului, subliniind aspectul personal. Nu ar fi o raportare autentică cu Dumnezeu dacă rugăciunea nu ar găsi o complementaritate în celebrarea cu comunitatea. Aşa cum omul nu trăieşte izolat, tot la fel întâlnirea sa cu Dumnezeul vieţii şi al istoriei va trebuie să aibă momente culminante în care întâlnirea cu fraţii şi surorile va conduce la a deveni Biserică, trup al lui Cristos înviat care continuă misiunea sa în lumea care aşteaptă mântuirea. Comunitatea adunată devine vocea miresei care se adresează mirelui, anticipare a întâlnirii finale în mărire, atunci când rugăciunea va fi numai laudă bucuroasă în comuniune perfectă.

Învăţăm a ne ruga... rugându-ne

Rugăciunea, ca şi credinţa, îmbrăţişează întreaga existenţă. Deoarece în totalitatea existenţei noastre Dumnezeu ne propune întâlnirea cu El. viaţa noastră evoluează continuu, aducând cu ea totdeauna noi aşteptări, probleme, bucurii şi suferinţe. De aceea şi întâlnirea noastră cu Dumnezeu în rugăciune trebuie să se modifice continuu dacă vrea să fie autentică. Este necesară deci o educare continuă pentru a-L redescoperi continuu pe acel Dumnezeu care interpelează şi pentru a-i răspunde cu viaţa noastră invitaţiei sale. Nu este o sarcină uşoară. Necesită disponibilitate, atenţie, creativitate. Învăţăm a ne ruga... rugându-ne. Numai exerciţiul constant, uneori greoi, alteori steril, uneori luptă cu „absenţa” interlocutorului, educă la rugăciune.

Numai cel care este un om de rugăciune poate educa la rugăciune. Rugăciunea asiduă transformă încet încet viaţa credinciosului, deoarece îşi dă seama cu bucurie şi uimire în acelaşi timp că cel pe care-L caută, ca salvator, mântuitor al existenţei sale, este dintotdeauna prezent în viaţa lui.

Pildă: Un tănâr merse la un preot şi-i spuse că el găseşte rugăciunea rozariului foarte plictisitoare. De ce este nevoie – se întreba tânărul – să spunem de atâtea ori rugăciunea Născătoare de Dumnezeu. Nu ajunge oare odată. Sau Maica Domnului o fiind surdă!

Preotul l-a luat deoparte şi l-a întrebat: Dragul meu, tu ai iubit vreodată vreo fată? La care tânărul a răspuns: Da. Şi, a continuat preotul, când te-ai îndrăgostit de ea, i-ai spus:te iubesc! Da, răspunse tânărul. Dar după aceea, i-ai mai spus că o iubeşti? Da, în fiecare zi, răspunse tânărul; ba chiar de mai multe ori în aceiaşi zi. Ei bine, răspunse preotul. Aşa este şi cu rugăciunea Născătoare de Dumnezeu: noi, creştinii, îi spunem de zeci de mii de ori Maicii Domnului că o iubim.

Bibliografie

1) F. FLORIS, Dossier: Giovani e preghiera: un obiettivo ed una proposta educativa, în «Note de pastorale giovanile», martie 1982.
2) ID., Dossier: Giovani e preghiera: strategie e interventi educativi, în «Note de pastorale giovanile», iunie 1982.
3) PADRE GASPARE, Il cammino della preghiera, LDC, Torino: corso per imparare a pregare costituito da 50 conversazioni di 10-15 minuti ciascuna.

RENĂSCUŢI PENTRU O SPERANŢĂ VIE (1 Pt 1, 3-12)

Petru, apostol al lui Isus Cristos, către cei care trăiesc ca străini în diaspora: în Pont, Galaţia, Capadocia, Asia şi Bitinia, aleşi după preştiinţa lui Dumnezeu Tatăl, prin sfinţirea Duhului, pentru a asculta de Isus Cristos şi a fi stropiţi cu sângele lui, har vouă şi pace din belşug. Binecuvântat [să fie] Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Cristos care, în marea sa îndurare, ne-a renăscut la o speranţă vie prin învierea lui Isus Cristos din morţi, pentru o moştenire nepieritoare, neîntinată, neofilită, păstrată pentru voi în ceruri. Voi sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu prin credinţă, pentru mântuirea care este gata să fie manifestată în timpul de pe urmă. Pentru aceasta vă bucuraţi, deşi acum, pentru puţin timp, trebuie să vă întristaţi de felurite încercări pentru ca valoarea credinţei voastre, mai preţioasă decât aurul pieritor, care se încearcă în foc, să fie un motiv de laudă, mărire şi cinste la arătarea lui Isus Cristos. Pe el, fără să-l fi văzut, îl iubiţi; fără a-l vedea, dar crezând în el, tresăriţi de o bucurie negrăită şi preamărită, încredinţaţi că veţi ajunge la ţelul credinţei voastre: mântuirea sufletelor. Această mântuire au căutat-o şi au cercetat-o profeţii care au profeţit despre harul pregătit pentru voi. Ei au cercetat când şi în ce vremuri avea în vedere Duhul lui Cristos, care era în ei, atunci când dădea mărturie de mai înainte despre suferinţele lui Cristos şi mărirea care avea să urmeze după ele. Acestora le-a fost descoperit că nu pentru ei înşişi, ci pentru voi au făcut ei acestea, care acum vă sunt vestite prin cei care v-au adus vestea cea bună prin Duhul Sfânt trimis din ceruri. Lucrurile acestea, chiar îngerii doresc să le privească.
Autorul începe după obiceiul formei epistolare antice, în care se obişnuia să se mulţumească divinităţii pentru starea de sănătate a celui care primeşte scrisoarea. Şi Paul începea la fel scrisorile sale (cf. 2 Cor 1, 3; Ef 1, 3-14). VT are şi el prezentă această formulă de binecuvântare (Gen 9, 26; Ps 67, 20). În vechea alianţă jertfa bine plăcută lui Dumnezeu era înainte de toate jertfa de laudă (ea precedă observarea poruncilor, oferirea de animale sau primiţia recoltelor, chiar şi rugăciunea de cerere). Şi Isus urmează această „prioritate” în viaţa sa, aşa cum ne spune episodul multiplicării pâinii (cf. Mc 6, 41): în acest context Isus se găseşte într-o situaţie în care ar fi instinctiv să se adreseze Tatălui înainte de toate pentru a cere (Părinte, aceştia m-au urmat, m-au ascultat, au pierdut o zi întreagă pentru mine, sunt fără hrană, dă-mi puterea de a înmulţi aceste pâini care sunt puţine pentru atâta lume). În schimb el pronunţă înainte de toate rugăciunea de binecuvântare. Viaţa creştinului începe cu o bine-cuvântare a lui Dumnezeu, cu rugăciunea de binecuvântare: opera lui Dumnezeu precedă tot timpul opera noastră şi, numai plecând de la opera lui Dumnezeu ia naştere un şir de daruri şi de gratuite care nu se mai sfârşeşte (verificăm şi contemplăm secvenţa verbelor în Mc 6, 41: după rugăciunea de binecuvântare pronunţată de Isus are loc frângerea pâinii şi împărţirea peştelui pentru ca toţi să poată mânca. Isus le dăruieşte discipolilor peştele care la rândul lor le oferă mulţimii. Dacă o operă, oricât de generoasă şi dezinteresată ar fi, îşi are începutul de la inteligenţa noastră, din puterile noastre, din voinţa noastră, din pasiunea noastră, din tinereţea noastră, din competenţa noastră, mai degrabă sau mai târziu va înceta să mai existe. Dacă însă începe cu bine-cuvântarea lui Dumnezeu care primul ne-a bine-cuvântat pe noi (Ef 1, 3), atunci este o sămânţă care va creşte tot mai mult, atunci ne vom îmbogăţi în faţa lui Dumnezeu; opera noastră devine o pregătire pentru o moştenire care nu se strică şi nu putrezeşte, o operă de iubire care nu va înceta niciodată să existe. Aş putea vinde toate bunurile mele, aş putea da trupul meu flăcărilor, dar dacă nu am dragoste nimic nu am (1 Cor 13, 3). Deseori, în slujirile pe care le-am întreprins sau în apostolatul căruia ne dedicăm ne simţim obosiţi, epuizaţi; câte iniţiative pastorale nu au fost începute şi apoi abandonate? Se întâmplă astfel numai datorită faptului că nu le-am proiectat bine? Numai pentru faptul că lumea nu a participat sau că este inconstantă? Numai pentru că lucrurile de făcut sunt multe şi noi suntem puţini? Câte opere au fost începute bine-cuvântându-l pe Dumnezeu? De cât timp nu mă opresc să-l bine-cuvântez pe Dumnezeu? Oare am cerut numai? I-am oferit numai lucruri de făcut? Bunurile, roadele nu vin din ceea ce fac eu, nu-şi au în mine originea lor, istoria lor nu a început cu mine, nu sunt chemat de Dumnezeu să fiu revoluţionarul asociaţiei, grupului, clasei mele, al parohiei mele, al Bisericii diecezane din care fac parte dar există o noutate care mă precedă şi care este înrădăcinată în „marea îndurare” a lui Dumnezeu, al cărui profet sunt eu (adevăratul discipol al Împărăţiei lui Dumnezeu ştie să scoată din tezaurul său lucruri vechi şi noi, spune Mt 13, 52. Sunt capabil să ascult tradiţia, istoria, ştiu să o re-vizitez ori de câte ori trebuie să încep ceva nou sau când vreau să înţeleg ceea ce până acum nu am înţeles? A bine-cuvânta înseamnă înainte de toate a ridica ochii spre cer – totdeauna, spune Mc 6, 41, a nu rămânea aplecaţi asupra persoanei proprii, asupra propriilor satisfacţii – Lc 12, 13-21 – sau asupra propriilor deziluzii, asupra propriilor falimente, a propriilor probleme, asupra păcatelor noastre, asupra proiectelor care nu s-au realizat în termenul stabilit, asupra problemelor timpului nostru. Documentul deja amintit al episcopilor italieni ne spune: „Proclamarea speranţei învierii are astăzi un particular semnificat pentru a da putere şi vigoare mărturiei. Într-un timp dominat de bunurile imediate şi aplecat pe fragment, creştinii nu se pot lăsa omologaţi de mentalitatea curentă, ci trebuie, în mod serios să se interogheze asupra puterii credinţei lor în Învierea lui Isus şi asupra speranţei pe care o poartă în inimile lor. A crede în cel Înviat înseamnă a spera că viaţa şi moartea, suferinţa şi chinurile, bolile şi catastrofele nu sunt ultimul cuvânt al istoriei, dar există o împlinire transcendentă pentru viaţa persoanelor şi pentru viitorul lumii”.

Acest text ne sugerează trei aspecte importante:

Nu vrea să spună: astăzi trebuie să plecăm de la zero pentru a comunica evanghelia într-o lume care se schimbă, pentru că presupune deja mărturia (experienţa părinţilor, a educatorilor, a preoţilor, etc.), dar ne amintesc că mărturia noastră actuală are nevoie să fie susţinută de Dumnezeu. Într-un alt document numit A comunica evanghelia într-o lume care se schimbă episcopii cereau ca să nu se mai adauge vieţii alte lucruri de făcut pe lângă cele care există deja, ci să se aducă în cuvânt de speranţă. Poate este lucrul cel mai urgent de care avem nevoie, dar este şi misiunea cea mai grea de realizat: „Nu este lucru uşor astăzi, speranţa. Nu ne ajută progresiva sa redimensionare: este umbrit dacă nu chiar dispărut total din cultura noastră orizontul escatologic, ideea că istoria are o direcţie, care este îndreptată spre o plinătate care trece dincolo de ea. Această eclipsă se observă uneori în înseşi asociaţiile bisericeşti, dacă este adevărat că greu se găseşte timp pentru a mai vorbi de realităţile ultime şi de viaţa cea veşnică. Există apoi tentaţia de a dilata timpul prezent, rupând spaţiu şi valoare din trecut, din tradiţie şi memorie. Uneori ne este teamă să ne oprim pentru a ne aminti, pentru a ne gândi la ceea ce am făcut şi trăit. Preferăm să facem multe lucruri şi să ne distrăm. Pierzând memoria trecutului nostru, a binefacerilor lui Dumnezeu din viaţa noastră, riscăm să ne pierdem identitatea noastră de oameni şi de creştini.

Mărturia noastră trebuie susţinută cu ascultarea, făcând memorie, gândind, proclamând speranţa învierii. Nu noi suntem începutul şi sfârşitul, alpha şi omega al acestei lumi ci este Cristos. Noi trebuie să vestim evanghelia sa şi nu a noastră. Trebuie să folosim raţiunea noastră iluminată de credinţă pentru a gândi cum astăzi este imposibil să întrupăm în lume exigenţa evanghelică, cum astăzi o existenţă devine mai frumoasă, mai bună, mai autentică şi mai dreaptă numai după ce a primit evanghelia în inima sa, cum astăzi este posibil să se trăiască în sfinţenie în orice situaţie de viaţă.

A proclama speranţa Învierii înseamnă a trece dincolo de imediat, chiar şi atunci când acest lucru poate deveni scandalos şi catastrofal. Deseori, în faţa catastrofelor şi a bolilor, rămânem blocaţi pentru că ne oprim la prezent; ne punem întrebări fără să trecem dincolo (adică spre viaţa veşnică şi spre înviere). A ne întreba este un act profund uman, dar motivul pentru care se întâmplă unele evenimente grave este şi va rămâne un mister pentru noi. Momentul întrebării devine astfel un moment de tăcere, de umilinţă, de ascultare şi de rugăciune. Rugăciunea ne invită să privim dincolo de orizontul nostru, în înălţimi.

Motivul binecuvântării şi aducerii de laudă lui Dumnezeu constă în faptul că El ne renaşte la credinţă. Autorul scrisorii, Petru reia imaginea naşterii. Naşterea este un nou început şi renaşterea este un alt început la fel de radical (Dumnezeu te face să reîncepi de la început, chemându-te, corectându-te, iertându-te… Mt 1, 16-20; Lc 19, 1-10). Această renaştere nu este ceva magic, nu este o transformare naturală a omului. Este cu siguranţă opera lui Dumnezeu, are loc cu ajutorul învierii lui Isus, dar cere totdeauna credinţă, liberă acceptare, perseverenţă în credinţă şi speranţă. Cu siguranţă, re-naşterea are un moment precis în timp, dar aceasta necesită o reconfirmare cotidiană. Şi pentru contextul precis, primii creştini vorbeau de re-naştere, mai ales pentru riturile de iniţiere. Astăzi, în jurul nostru, mai este nevoie de re-naştere? În Novo Millenio Ineunte, Papa Ioan Paul al II-lea amintea: „Nu este oare un "semn al timpurilor" faptul că se înregistrează astăzi în lume, în ciuda vastelor procese de secularizare, o exigenţă răspândită de spiritualitate, care se exprimă şi printr-o reînnoită nevoie de rugăciune? Alte religii, astăzi frecvent prezente în ţările cu tradiţie creştină oferă propriile răspunsuri la această necesitate, şi o fac uneori în moduri atrăgătoare. Noi, care avem harul de a crede în Cristos, revelatorul Tatălui şi Mântuitorul lumii, avem datoria de a arăta la ce profunzime poate duce relaţia cu el. Marea tradiţie mistică a Bisericii, în Orient ca şi în Occident, poate spune mult despre acest subiect. Ea arată cum rugăciunea poate progresa, ca un veritabil şi propriu dialog de iubire, până la a face persoana umană total posedată de Iubitul divin, vibrând la atingerea Duhului, filial abandonat în inima Tatălui. Atunci se face experienţa vie a promisiunii lui Cristos: "Cine mă iubeşte pe mine va fi iubit de către Tatăl meu, şi-l voi iubi şi eu şi mă voi arăta lui" (In 14,21). Este vorba despre un drum în totalitate susţinut de har, care cere mereu un puternic angajament spiritual şi cunoaşte chiar dureroase purificări ("noaptea neagră"), dar care conduce, sub diverse forme posibile, la bucuria profundă trăită de mistici ca "unire sponsală". Cum să uităm aici, printre atâtea mărturii luminoase, doctrina sfântului Ioan al Crucii şi a sfintei Tereza de Avila? Da, preaiubiţi fraţi şi surori, comunităţile noastre creştine trebuie să devină "şcoli" autentice de rugăciune, unde întâlnirea cu Cristos nu se exprimă numai în cererea de ajutor, dar şi în a-i aduce mulţumire, laudă, adoraţie, contemplare, ascultare, afecţiune arzătoare, până la o adevărată "nebunie" a inimii. O rugăciune profundă care totuşi nu îndepărtează de la angajamentul în istorie: deschizând inima la iubirea lui Dumnezeu, se deschide şi la iubirea fraţilor, devenind capabilă de a construi istoria după planul lui Dumnezeu” (n. 33).

Creştinii sunt renăscuţi pentru o speranţă vie. Un prim aspect al acestei expresii indică că viaţa nou primită în dar nu este o posesie garantată, ci o speranţă în căutare continuă. Viaţa nouă este o promisiune, o speranţă, şi nu am ajuns încă să o posedăm pe deplin. De ce această speranţă este vie? Ea nu este o vagă speranţă, o dorinţă fără perspective, dar este garantată şi sigură. Avem o speranţă moartă atunci când ceea ce sperăm nu se realizează şi nu se va realiza niciodată. Certitudinea acestei speranţe se bazează pe învierea lui Isus Cristos, pentru că vrea să spună că Dumnezeu Tatăl nu l-a abandonat pe Fiul în ghearele morţii (Fap 2, 31 ss). În acest sens, certitudinea speranţei este certitudinea moştenirii. Fii au drept la moştenire şi cel care este renăscut de Dumnezeu devine fiu al lui Dumnezeu (Gal 4, 7). În VT moştenirea era Ţara Promisă al cărui proprietar era Dumnezeu. În iudaismul târziu şi în 1 Pt moştenirea este mântuirea, viaţa veşnică, este harul şi binecuvântarea. Bunurile pământeşti sunt coruptibile, trecătoare, pot fi sustrase prin violenţă sau prin nedreptate, pot fi pierdute. Moştenirea fiilor lui Dumnezeu este păstrată în ceruri de către Dumnezeu. Moştenirea nu este un viitor incert, nereal, iluzoriu, dar deja prezentă şi care trebuie dorită. Dacă speranţa este prezentă în inima fiecărui bărbat şi a fiecărei femei, atunci numele speranţei creştine este Crucificatul Înviat. A vedea, a întâlni şi a vesti pe cel Înviat este datoria fiecărui martor creştin.

O speranţă deci vie: vie pentru că El, cel Înviat, trăieşte în mine chiar şi în momentele cele mai dificile ale vieţii şi nu mă lasă niciodată să încetez a privi înainte şi să visez cu El un „mâine”, un viitor. O speranţă vie pentru că cel Înviat care trăieşte în mine mă uneşte cu moartea sa şi mă face să mor şi eu acolo unde este „drept” să mor pentru a mă uni, în sfârşit cu învierea sa şi să-mi dăruiască moştenirea care nu se strică şi nu mi-o poate lua nimeni.

CATEHETI ADULTI SI ANIMATORI DE CATEHEZĂ (II)

Necesitatea de a avea

cateheţi laici

Pentru cateheză, ca şi pentru celelalte expresii ale misiunii profetice, este necesară prezenţa laicilor, pentru ca Biserica să crească cu ajutorul darului tuturor. Necesitatea de a avea cateheţi laici nu se naşte din dorinţa de a răspunde unor exigenţe pastorale urgente sau din lipsă de preoţi, ci dintr-o reflecţie pe care Biserica o face asupra sieşi, asupra propriei vieţi şi a misiunii sale. Cateheţii laici sunt necesari vieţii comunităţii, pentru că ea are nevoie de diferitele vocaţii, care să exprime voinţa de a răspunde fidel, în complexitatea misiunii profetice, necesităţii de speranţă în lumea de astăzi.

Necesitatea cateheţilor laici se observă şi mai clar dacă se consideră particularele probleme ale catehezei copiilor, tinerilor şi adulţilor din zilele noastre. Fiecare categorie are necesităţi proprii şi, în consecinţă, conţinutul şi metoda de catehizare trebuie adaptate astfel ca mesajul lui Cristos să ajungă direct în inima lor şi să-i conducă spre convertire. Catehetul nu poate fi rupt de contextul social, economic, cultural, politic şi religios în care trăieşte şi este chemat să-l vestească pe Cristos. Nu poate face abstracţie de mijloacele de comunicare în masă care au invadat lumea, dar trebuie să se folosească de ele cu toată inteligenţa. Cu toate acestea, munca de răspândire a mesajului lui Cristos pare, pentru mulţi şi deseori, o muncă sterilă, fără rezultate imediat şi, mai ales fără satisfacţii personale. Una din cauzele acestui eşec şi dezamăgire constă în faptul că, deseori, învăţătorul se consideră protagonistul principal al evanghelizării, în timp ce el este numai un simplu instrument în mâna lui Dumnezeu chemat şi trimis de Acesta să-l facă cunoscut oamenilor. Este necesar deci ca laicul catehet să conştientizeze izvorul vocaţiei sale.

Botezul reprezintă originea, fundamentul ministerului catehetului, ca de altfel a tuturor celorlalte ministere din Biserică. A recunoaşte acest dar şi responsabilitatea ce derivă din el pentru orice credincios, poate să ajute catehetul să stabilească corect propria obligaţie, făcând-o să izvorască dintr-un sens de profundă recunoştinţă faţă de Dumnezeu, de entuziasmul de a-i aparţine, de bucuria de a-i putea da mărturie. Decizia de a deveni catehet sau animator de cateheză nu se poate fonda pe motivaţii contingente, ocazionale, dar din conştiinţa că, înrădăcinat în Cristos, credinciosul realizează viaţa sa punând în practică planul lui Dumnezeu, dând răspuns la chemarea lui Isus care îl vrea, din fiu, colaborator la misiunea profetică prin acest minister.

Iarăşi, sacramentul botezului îl introduce pe creştin în familia fiilor lui Dumnezeu şi îl solicită, deci, să ia parte în mod activ la viaţa şi creşterea Bisericii, să se simtă înrădăcinat în ea, implicat să o iubească şi să o slujească în acea mică porţiune a Bisericii care este comunitatea/şcoala sa. Misiunea catehetică necesită, deci, disponibilitate şi calificare; catehetul dă mărturie lui Dumnezeu prin cuvânt, pentru că i-a dat mărturie cu viaţa. El nu poate să gândească că-şi poate exercita ministerul comunicând o doctrină, şi acest lucru şi mai puţin în mijlocul copiilor şi al tinerilor. El, împreună cu alţi adulţi, este chemat să facă un itinerar de credinţă în propria viaţă; este chemat mai ales să vestească că Domnul nostru este prezent în istoria oamenilor şi acţionează în mijlocul lor.

Cateheza pentru copii şi tineri este înainte de toate căutare înţeleaptă a acelui Dumnezeu care se manifestă în ţesutul evenimentelor umane; este datorie să înţeleagă că istoria mântuirii continuă şi astăzi şi că cel credincios trebuie să-şi antreneze ochii sufletului pentru a-i recunoaşte semnele. În limbajul catehezei trebuie deci să răsune viaţa cotidiană, cu necazurile şi contradicţiile sale, cu bucuriile şi dorinţele omului.

Spiritualitatea catehetului laic

Pentru creşterea credinţei laicilor adulţi este fundamentală prezenţa cateheţilor laici; numai cu ajutorul lor Cuvântul lui Dumnezeu poate să răsune în mod original laic, şi poate să poarte în sine truda de a-l recunoaşte pe Dumnezeu în familie, şcoli, fabrici, viaţa politică, etc; poate să reflecte efortul şi încercarea de a întrupa exigenţele evanghelice în interiorul situaţiilor vieţii laicale. Aceasta nu face superfluă prezenţa preotului sau a celui consacrat, în grupul care face cateheză; mai mult încă, o califică prin darul specific pe care fiecare îl poartă în sine.

Ministerul catehetului trebuie să se bazeze pe o intensă viaţă spirituală, caracterizată de vocaţia laicală, pentru că ceea ce califică şi mai mult acţiunea este obligaţia de a face din cateheză o transparenţă a unui eveniment care se trăieşte în viaţa de toate zilele. Catehetul este, deci, înainte de toate, un discipol al Domnului; poate avea titlul de a „învăţa” şi de a-i educa pe alţii la credinţă, numai în măsura în care magisteriul său se naşte dintr-o experienţă de discipolat pe lângă Unicul Învăţător, care zilnic ascultă în credinţă, în tăcere, în rugăciune, în contemplaţie. Este necesar deci, ca el să înveţe să trăiască ca şi Cristos şi împreună cu Cristos, pentru a indica altora, în mod vital, diferitele feluri ce pot configura o existenţă de fii ai lui Dumnezeu în complexitatea lumii de astăzi.

Într-un anumit sens, orice catehet ar trebui să poată spune ceea ce apostolul Paul repeta deseori comunităţilor fondate de el: „Faceţi-vă imitatorii mei, aşa cum eu sunt al lui Cristos” (1 Cor 11, 1). Imitatori ai lui Cristos nu ca nişte oameni obosiţi care repetă necontenit, an de an, comportamente codificate şi tradiţii, dar ca interpreţi ai vieţii Lui şi a prezenţei sale în lume: pentru că, în mutatele condiţii istorice şi culturale se întrupează aceleaşi sentimente, aceleaşi atitudini, acelaşi stil de viaţă care a fost a lui Cristos, pentru ca credinţa în el să devină unicul criteriu de lectură a vieţii.

Acest lucru va fi posibil numai dacă catehetul este obişnuit să mediteze Cuvântul, dacă se lasă plăsmuit de acesta continuu în credinţă; dacă-l primeşte în ascultare; dacă-l face evident în caritate şi în roadele vieţii. O autentică spiritualitate a catehetului comportă centralitatea Cuvântului; ascultarea sa nu este aseptică, ruptă de viaţa de toate zilele, dar este profund înrădăcinat în el. Catehetul devine astfel un contemplativ în lume, care se face disponibil să-i ajute pe fraţii săi în întâlnirea lor cu Dumnezeu în cotidian. Astfel, şi la acest nivel de viaţă spirituală, are loc acea integrare dintre credinţă şi viaţă, integrare care nu se fondează nu atât pe principiul de coerenţă, ci îşi găseşte izvorul într-o profundă unitate existenţială care-şi are centrul şi axa sa în Cristos Isus, recunoscut, primit în ascultare, iubit şi mărturisit în orice situaţie a vieţii.

Note:
 
1) Cf. LG, nn. 7 şi 9.

2) RH, n. 19.
3) RdC, n. 12.
4) RdC, n. 183.
5) Cf. LG, 33.
6) Evangelii Nuntiandi, nr. 22.

CATEHEŢI ADULŢI ŞI ANIMATORI DE CATEHEZĂ (I)

MINISTERIALITATEA LAICULUI CATEHET ÎN RELAŢIE CU MINISTERIALITATEA BISERICII

O cateheză, care l-a condus pe cel adult către o reală maturitate în credinţă, îl face pe acesta să-şi asume şi o responsabilitate precisă în sânul comunităţii creştine, nu din motive de funcţionalitate sau eficienţă, ci dintr-un profund motiv eclezial: el se simte parte integrantă a Bisericii, la a cărei creştere şi misiune trebuie să contribuie punând la dispoziţia ei darul său original.

Toţi sunt responsabili ai Cuvântului lui Dumnezeu

Una din imaginile cele mai bogate şi profunde pe care Conciliul a folosit-o pentru a exprima realitatea şi identitatea Bisericii este cea de trup al lui Cristos şi de popor al lui Dumnezeu , imagini care pun în evidenţă dimensiunea comunitară a credinţei şi exigenţa ca ea să fie exprimată prin primirea darului propriu pe care fiecare îl poartă în sine pentru folosul tuturor. Duhul Sfânt împarte daruri diferite şi multiple pentru dezvoltarea şi maturizarea comunităţii; este necesar ca fiecare, luând conştiinţă de propriul dar, să-l pună în slujba şi pentru utilitatea tuturor.

Din reflecţia Bisericii asupra Evanghelizării şi Ministerelor reiese un proiect de comunitate ca fiind o realitate organică, în interiorul căreia fiecare botezat are un rol precis pentru că a primit un dar. Misiunea de a anunţa mântuirea adusă de Cristos, poate fi realizată, în realitatea fiecărei comunităţi numai în măsura în care fiecare devine protagonist al vieţii ecleziale şi se obligă să armonizeze propriul dar şi propria slujire cu darul şi slujirile celorlalţi, într-o integrare care este comuniune, pentru că se adapă din iubirea cu care Dumnezeu iubeşte orice om şi cu care Cristos a oferit viaţa sa pentru ai săi. Se configurează astfel o Biserică ministerială, adică în slujba omului şi a lumii întregi, printr-o pluralitate de ministere ce vor să manifeste bogăţia obligaţiei sale de a fi Roabă/slujitoare asemenea lui Cristos.

Botezul, din moment ce introduce persoana într-o manieră vitală în marea familie a fiilor lui Dumnezeu, îl face părtaş şi de misiunea întregii Biserici. Enciclica Papei Ioan Paul al II-lea, Redemptor Hominis (4 martie 1979) aminteşte această exigenţă: „este necesar ca (…) responsabilitatea Bisericii pentru adevărurile divine să fie totdeauna şi în diferite feluri, împărtăşită de către toţi” ; acest lucru înseamnă că „în Biserică, fiecare credincios este, în partea sa, responsabil al Cuvântului lui Dumnezeu” ; responsabilitatea sa, avându-şi rădăcinile în consacrarea baptismală, este confirmată de celelalte sacramente şi este exercitată în diferite feluri după vocaţia personală a fiecăruia şi situaţiile vieţii, („Cristos i-a dat pe unii ca apostoli, pe alţii ca profeţi, pe alţii ca evanghelişti, pe alţii ca păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor în vederea lucrării slujirii spre edificarea trupului lui Cristos până când vom ajunge la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la omul desăvârşit, la măsura plinătăţii lui Cristos. Ef 4, 11-13); dar, dincolo de aceste diversităţi, se observă egala responsabilitate din care motiv „fiecare creştin este, prin natura sa, un catehet: trebuie să ia conştiinţă de propria responsabilitate şi trebuie să fie îndemnat şi pregătit să o exercite” .

Unica profeţie a Bisericii are nevoie şi de vocaţia laicilor, chemaţi să facă prezentă puterea Evangheliei în viaţa de fiecare zi, în viaţa familiară şi socială; în structurile seculare, însoţind mărturia proprie cu profesarea explicită a credinţei care, astfel, devine prezent ca şi cuvânt de speranţă în acele realităţi unde Evanghelia nu ar putea ajunge decât numai prin prezenţa laicilor .

Vocaţia profetică a laicilor

Condiţia progresivei secularizări a societăţii şi a culturii noastre pune în evidenţă din ce în ce mai mult valoarea vocaţiei profetice şi apostolice a laicilor pentru vitalitatea Bisericii. Momentul actual face să rezulte urgent ca laicii să poarte întreaga lor experienţă temporară şi lumească în comunitatea creştină, în organismele sale, în momentele cruciale ale vieţii sale, pentru ca Biserica să poată fi tot mai mult sare şi lumină în societatea în care este chemată să trăiască.

Modalităţile prin care Biserica îşi exercită misiunea profetică sunt multiple: există modul tăcut al gesturilor, al mărturiei coerente a vieţii, dar mai ales predicarea vie a mesajului, vestirea explicită şi clară a Adevărului la care viaţa creştinului aderă în credinţă şi în alegerile existenţiale. „Predicarea” mesajului este un element fundamental în evanghelizare şi în formarea la viaţa de credinţă, pentru că tocmai prin această modalitate sunt proclamate „numele, învăţătura, viaţa şi promisiunile, Împărăţia, misterul lui Isus din Nazaret, Fiul lui Dumnezeu” .

A vorbi despre Dumnezeu, a proclama măreţele sale opere, a-i vesti misterul, rămâne un mijloc de neînlocuit pe care Biserica o are la dispoziţie pentru a-şi duce la îndeplinire misiunea sa profetică, în certitudinea că nici o altă formă de comunicare şi de răspândire a mesajului lui Cristos nu va putea niciodată să înlocuiască predicarea vie şi directă a Cuvântului Domnului. Şi oricât „vorbirea” despre Domnul şi despre misterul său ar părea un efort inutil dacă cuvintele nu sunt însoţite de mărturia vieţii şi a faptelor, cu toate acestea existenţa poate rămâne un mister incomprehensibil, dacă nu este însoţită de cuvânt: misterul iubirii lui Dumnezeu este prea mare, prea „dincolo” de inteligenţa umană, pentru ca să fie înţeles fără cel care îl vesteşte, ca dar gratuit, gratuit dăruit şi inteligenţei omului cât şi întregii sale existenţe (vezi experienţa lui Moise şi a lui Isaia).

Inteligenţa fiecărui om se pleacă în faţa unui mister care o transcende, care o întrece şi care, de una singură, nu ar fi capabilă să o primească. Biserica îşi exercită astfel misiunea, nu atât explicând şi demonstrând adevărul despre Dumnezeu, cât mai degrabă vestind şi proclamând un mister pe care nu-l poate demonstra deoarece se află „dincolo de ea”; un mister de care este fascinată şi cucerită, pentru că este un mister de iubire, făcând ea însăşi experienţă despre această iubire, iubire care o conduce să-i cânte lauda.

Petru Dașchievici și Pr.Leopold Nestmann: Apropierea dintre ortodocși și catolici în închisorile comuniste

Iadul roșu dezlãnțuit asupra intelectualilor, preoților, credincioșilor de orice rit din țara noastrã (ortodocși, romano și greco-catolici), asupra oamenilor politici care au contribuit la edificarea țãrii i-a adus laolaltã și în experiența închisorilor; nu mai conta ce religie aveau sau ce diferențe dogmatice se interpuneau. O astfel de legãturã o reliefeazã acest mãnunchi de mãrturii culese de pe internet, din biblioteci sau din arhiva personalã a autorului, despre prietenia dintre tatãl meu și pãrintele Leopold Nestmann.

NESTMANN, Leopold (1919-1993)

Nãscut în 1919, în Bucovina (Cernãuți). Din satul Barticești, comuna Botești-Neamț. Preot catolic, cu studii superioare la Roma. Profesor de teologie la Iași, București și Alba Iulia. A excelat ca predicator la Catedrala romano-catolicã. A pãstorit, dupã 1940 la Vatra Dornei, iar în 1958-1959 la Gherãiești. A fost arestat de douã ori din orașul Iași, ca “dușman înrãit al poporului”. De fiecare datã a fost umilit în timpul anchetelor la Securitate și apoi dus la Mânãstirea Galata, transformatã în închisoare (s-a remarcat prin ajutorul dat colegilor de suferințã). Arestat în 1951 (corect 1949 - n.n.) pe perioada procesului regizat cu scopul compromiterii Vaticanului. Rearestat în 1957, în legãturã cu episcopul Aron Marton. O parte din detenție la penitenciarele M.A.I., Sighet și Gherla. Dupã eliberare, în 1966, a reușit sã plece din țarã și a fost numit directorul spiritual al Colegiului De Propaganda Fide din Roma. În 1970 a plecat în Germania, la Dieceza de Limburg-Lahn și apoi la Mânãstirea Altötting (München). O dovadã a detenției pãrintelui Nestmann încã din 1949 este propria mãrturie epistolarã a acestui preot trimisã tatãlui meu la 16 sept. 1991, anexatã în facsimil:
„Comuniunea spiritualã începutã în ’49 nu s-a pierdut în neant, ci este și astãzi vie, vie de tot și în copiii tãi.“

DAȘCHIEVICI, Petre (1927-2006)

“Student la Politehnicã-Iași. Arestat în 1948.Condamnat la închisoare. A trecut prin penitenciarele Sucevița, Jilava, Pitești și Gherla.”. Trimiterea pe care am citat-o nu este tocmai corectã și nici completã. S-a nãscut la 27 mai 1927, la Iași, în familia magazionerului Constantin Dașchievici și a Adelaidei, fiind singurul copil ajuns la maturitate. Înaintea sa au mai murit încã trei, doi bãieți și o fatã. Educația ortodoxã o primește în familie de la mama sa, o femeie blândã și încrezãtoare în ocrotirea Maicii Domnului, al cãrei nume l-a purtat, Marinel, așa cum era numit de rude, la Școlile Nr. 3 de bãieți cu pãrintele Gheorghe Tudorache și la Liceul Internat cu pãrintele Hodoroabã. În plus, mediul din liceu era unul naționalist și legionar; aici îl va cunoaște pe Costin Merișcã, prieten și coleg de suferințã.

În 1946 se înscrie la Facultatea de Agronomie, dar pe care nu o absolvã din cauza arestãrii.

Motivul arestãrii din 18 aprilie 1949 a fost colaborarea cu echipa lui Titus Leonida din Iași în vederea susținerii unui grup de partizani din zona Timișoarei. Rolul sãu era sã faciliteze corespondența dintre partizani și grupul condus de Leonida. Ironia soartei a fãcut ca vechiul sãu prieten sã-i devinã cãlãu la Pitești, la infirmerie. Amândoi deținuții, pãrintele Leopold Nestmann și tatãl meu, Petre Daschievici, vor cunoaște interogatoriile securiștilor din Casa cu scãri de pe bulevardul Copou. Se vor întâlni pentru prima oarã la mãnãstirea Galata.

Închisoarea Galata-Iași

Grigore Caraza scria despre aceastã închisoare: “În gangul închisorii, parcã înadins au cãutat sã ne ținã cât mai mult, pânã când ne-au întocmit formele de încarcerare, dupã care ne-au dus în niște încãperi de piatrã – foste celule de pedeapsã pentru cãlugãri. Inițial, clãdirea a fost mânãstire, dar comuniștii au transformat-o în temnițã, dupã cum au încercat sã dãrâme tot pe unde au trecut, atât pe Iisus, cât și zidirile Lui. Pe un coridor cu geamuri sparte, se aflau 3 sau 4 celule cu dimensiuni care nu depãșeau 2,5 m lungime și 1,5 m lãțime. Șase inși am fost duși într-o celulã cu plafonul curbat, care avea la intrare cam 2 m înãlțime, iar în partea opusã doar 0,75 m. Pe jos, erau doar câteva paie, iar în colțul din dreapta se afla o conductã scurtã care, probabil, provenea de la o chiuvetã, dispãrutã de multã vreme. Ajunși acolo, toți ne-am îndreptat cãtre țeava din colț, pentru necesitãți, dar care, înfundatã fiind, nu a primit lichidul, așa încât urina s-a revãrsat pe sub paie.”

Același autor menționeazã și cine erau persoanele importante din aceastã închisoare: “directorul închisorii, Bãrbieru, de profesie bãrbier, din Iași, de altfel, un om cumsecade. Împreunã cu acesta, a venit și un medic evreu, al cãrui nume nu mi-l mai amintesc, ambii fiind însoțiți de Zgâmbãu, prim-gardian la Galata”.

În aceastã închisoare a stat tatãl meu fãrã a fi judecat, fapt întâmplat la 15 decembrie 1949, când a fost condamnat la 2 ani închisoare corecționalã și 1000 lei amendã pentru “uneltire contra ordinii publice”.

Viața în închisoare

La Galata viața nu era din cele mai plãcute și fericite, dar cei condamnați de regimul comunist la detenție au gãsit curajul de a se revolta contra neregulilor și totodatã au avut parte de crâmpeie de demnitate din partea conducerii. În una din discuțiile avute cu tata despre detenția sa la Galata mi-a mãrturisit: „Primul popas al meu a fost la mãnãstirea Galata, în 1949, golitã de cãlugãri și transformatã în închisoare. Zece dintre deținuți au protestat în condițiile în care mâncarea consistentã era aruncatã, șeful închisorii și bucãtarul șef aruncând mâncarea la porci. Cei zece au declarat greva foamei timp de trei zile. Ca pedeapsã au fost duși în cocina porcilor. Directorul l-a convocat în careu pe bucãtar și, fiind acesta în mijloc, șeful închisorii l-a întrebat:

– E adevãrat cã furi din mâncarea pe care o dã statul bandiților?
– Da!
– Atunci l-a bãtut cu lanțul pânã a cãzut lat.

Crãciun comun

Despre spiritul de credințã ce domina sãrbãtorile de iarnã în 1949, o altã mãrturie scrisã de tatãl meu surprinde atmosfera din închisoare, în introducerea la un manuscris despre unirea bisericilor creștine: „Faptul cã în paginile care urmeazã apar câteva propuneri și sugestii care se doresc a fi un modest dar real început al muncii de unificare a celor douã Biserici, se datorește încrederii pe care am cãpãtat-o cã aceastã unire este o dorințã latentã în sufletele acelor creștini ortodocși și catolici, care se gândesc la reîntregirea Bisericii lui Iisus. Iar aceastã încredere se bazeazã pe un fapt real, trãit de mine într-o micã colectivitate de creștini ortodocși și catolici în închisoare.

Acele clipe grele pentru viața fiecãrui om adunaserã la un loc preoți catolici, preoți ortodocși și studenți credincioși ai ambelor biserici. Privațiunile de tot felul ale vieții de deținut politic la închisoarea Galata din Iași în anii 1949- 1950 ne-au fãcut sã ne simțim ca frații în aceeași suferințã, sã împãrțim egal același dumicat dat de stãpânirea de atunci și mai ales am învãțat sã ne rugãm împreunã la același Dumnezeu. Rugãciunile creștine „Tatãl Nostru”, „Crezul”, „Ave Maria” și altele, rostite de noi toți, atât în limba românã cât și în limba latinã, nu mai aparțineau numai unei singure Biserici, ci erau ale noastre, ale tuturor, fãrã nici o deosebire. Ele erau atunci ale Bisericii Creștine Universale. În acele momente de trãire creștinã intensã, acea unire în suferințã ne-a condus spontan pe toți creștinii, privați de libertatea de a ne ruga într-o bisericã, spre un același altar al lui Dumnezeu. Rugãciunea Sfântului Rozariu a încetat sã mai fie doar o rugãciune catolicã, sãrbãtoarea Sfintei
Parascheva sau a Sfântului Anton se bucurau de același respect atât la ortodocși cât și la catolici. Iar Crãciunul anului 1949 a adus în sufletele noastre deopotrivã alinarea datã de lumina aceleiași Sfinte Sãrbãtori. Împreunã am cântat în taina aceleiași nopți colindele Crãciunului: „O, brad frumos!”, „Steaua sus rãsare”, „Noapte sfântã” și altele. Acele minunate cântece ne-au picurat în suflete Aceeași alinare a suferințelor și ne-a unit prin credințã în fața Domnului.“

Detenția tatei acolo a durat din aprilie 1949 și pânã în februarie 1950, timp în care a luat parte la toate sãrbãtorile creștinilor aflați în închisoare, enumerate mai sus.

Dupã februarie 1950 drumurile lor se despart, tata fiind dus la București, continuându-și periplul la Uranus, Jilava, Pitești și Vãcãrești. Pãrintele Leopold Nestmann rãmâne la Galata, dupã cum relevã urmãtoarea mãrturie a altui coleg de detenție de la Galata, Grigore Caraza, pe care l-am asociat mãrturiilor persoanelor-cheie din aceastã evocare.

Paște zãvorât

“În Sãptãmâna Patimilor din aprilie 1950, adieri primãvãratice au prins a pãtrunde și în celula noastrã, iar lumina caldã și blândã care rãzbãtea din înalturi era ca un semn al pogorârii Duhului peste noi, cei zãbreliți în Galata Iașului.

În seara Învierii, se auzeau clopotele dinspre Cetãțuie, vestindu-ne și nouã marea sãrbãtoare a Luminii. Cu fiecare dangãt, o înfiorare tainicã îmi cuprindea trupul iar în suflet mi se strecura lin și prelung o bucurie caldã, care îmi amintea de pâlpâiri de lumânare și lacrimi fierbinți adunate într-o palmã de copil...

Era un preot catolic în celulã cu noi, care studiase la Roma. La rugãmintea noastrã, chiar dupã asfințitul soarelui am început sã asistãm la slujbã și sã dãm rãspuns la stranã preotului care a fãcut întâi Drumul Crucii, cu cele 14 popasuri ale lui Iisus, pe Golgota. Sunau toate clopotele în oraș la miezul nopții când, cu o voce care se înãlța la ceruri, ne-a chemat blând și rugãtor:

- Veniți de luați Luminã!

Am trecut toți prin fața preotului care ne-a mângâiat fruntea și creștetul, dar Luminã nu avea de unde sã ne dea, cãci nici mãcar o lumânare nu putea fi aprinsã în toatã blestemata de închisoare. Cu ochii scãldați în lacrimi, neam cerut iertare unul altuia și ne-am îmbrãțișat, fiecare pomenind în gând numele celor dragi, al pãrinților, fraților și copiilor...

Era atâta înduhovnicire acolo, încât pânã și gardienii au asistat la slujbã într-o liniște desãvârșitã, stând cu coatele pe geam. A fost o Înviere tristã, dar cu o trãire cum nu am întâlnit de multe ori în viațã... Poate doar atunci, în copilãrie, când am mers cu mama la bisericã... Eram mic și, vãzând icoana lui Iisus cu coroanã de spini pe cap, o tot întrebam:

- Cine este omul acela, mamã? De ce are spini pe cap?

Mama îmi rãspundea în șoaptã și mã mângâia pe creștet, iar eu nu mai conteneam cu întrebãrile, înecându-mã în lacrimi:

- Cine L-a rãstignit, mamã? De ce L-au bãtut în cuie? De ce, mamã? De ce?
- Ssst! Ssst! încerca mama sã mã linișteascã.

Înțelegând tãcerea din șoaptele ei, pumnii mi s-au încleștat pânã ce unghiile mi-au intrat în carne, durere pe care o mai simt și astãzi în mâinile-mi slãbite, prin care s-a cernut sfâșietor atâta timp...”.

Fiecare dintre cei doi prieteni au avut destine diferite.Tatãl meu s-a înscris la Facultatea de Matematicã, pe care a terminat-o, cu întreruperi, fãcând și serviciu la Grupul de Instalații 1 de pe Copou (1951-1972), apoi Facultatea de Electrotehnicã, trecând la Tehnoton (1972-1983).

Prietenul de suferințã de la Galata va cunoaște a doua detenție la „Talpa iadului”, așa cum era numitã clãdirea Internelor din București, perioadã care a lãsat urme asupra sãnãtãții sale, agravând un diabet ereditar în familia sa.

Pãrintele Nestmann a plecat în 1966 în Germania, folosind Convenția de reunire a familiilor semnatã de România și O.N.U., regãsind acasã pe mama, tatãl sãu murind în 1964, cei patru frați ajunși la maturitate, exceptându-l pe un alt frate, decedat în 1939. A cãlãtorit mult și apoi a ocupat catedra de filosofie și teologie la Colegiul De Propaganda Fide din Roma (1967-1970). Pleacã în pastorație în regiunea Westerwald (1971-1977 și 1979-1984), apoi lângã Stuttgart (1977-1979), la Altötting (1984-1988), profesor la Seminarul Papal de la Wigratzbad (1988-1990).

Autor: Andi Dașchievici

PREOŢI ROMANO-CATOLICI ÎN ÎNCHISOARE ÎN TIMPUL COMUNISMULUI

Preotul Petru Albert din Pildeşti, judeţul Neamţ, a trecut prin temniţa de la Gherla. Actualmente locuiește în parohia romano-catolică din Galați.
Preotul franciscan Ştefan Apostol (†) din Moldova, a suferit închisoare pentru credinţă.

Condamnat în 1949, a trecut prin Gherla. A murit la Aiud. Preotul Aron Aron a trecut prin temniţele

comuniste.

Andrei Asaftei, paroh catolic la Iaşi, din cauza subalimentaţiei din închisori s-a îmbolnăvit de

osteomalacie. Pieptul i s-a transformat într-o cocoaşă, aşa încât din 1,90 m cât avea, a ajuns la 1,40

m. Din închisoare a venit în patru labe acasă, unde a murit la scurt timp.

Preotul Adolf Bachmeier, născut în 1898 în comuna Caramurat (astăzi M. Kogălniceanu)

judeţul Constanţa, a făcut liceul la «Sf. Iosif» Bucureşti, după care a plecat la Roma, unde a obţinut

doctoratul, fiind apoi sfinţit preot.

După ce a slujit ca paroh la «Sf. Iosif» din Bucureşti şi în localităţile Malcoci şi Sulina, judeţul

Tulcea, a ajuns în 1935 la Craiova, unde a rămas până în 1958, când a pornit pe drumul închisorilor

din România, timp de şase ani.

După eliberarea din închisoare, a plecat din ţară şi a murit duminică 22 mai 1983, la

Regensburg în Germania, tot pe malul Dunării.

Ilie Baltazar, preot la «Sf. Iosif», născut în Bucureşti, a fost arestat în 1949 la Ministerul de

Interne, în acelaşi timp cu episcopul Vasile Aftenie. După eliberare a funcţionat ca preot la Roman,

apoi a plecat în Germania, unde a murit în 1995.

Preot catolic Eugen Baltheiser din judeţul Roman, a fost închis.

Johanes Baltheiser, ordonat ca locţiitor de episcop catolic al Bucureştiului în clandestinitate, a

fost arestat şi a trecut prin temniţele comuniste.

Preotul Louis Barral din Bucureşti, mare bizantinolog, a fost arestat şi condamnat în procesul

înscenat Vaticanului în 1950 şi a trecut pe la Jilava.

Preotul Albert Baumgartner (†) a decedat într-unui din lagărele de exterminare din Rusia.

Preotul Rudolf Baumgartner din Săcuieni-Bihor, a trecut prin închisoarea de la Gherla.

Petre Băcăoanu, paroh catolic la Iaşi, după ce a scăpat din lagărele comuniste de exterminare, a

slujit la capela din Timişul de Sus - Braşov. A fost închis o vreme şi în Penitenciarul Galaţi.

Preotul Ferdinand Dominic Bernhard din Bucureşti, a trecut pe la Jilava în 1950, în urma

procesului înscenat Vaticanului.

Anton Bisoc (†), superiorul Ordinului franciscan, a murit în temniţa de la Aiud, în iunie 1950.

Preotul Bittenbinder a fost condamnat pentru « crimă de înaltă trădare » şi închis la Piteşti.

Preotul franciscan Eugen Blăjuţ s-a născut în comuna Hălăuceşti, Roman, la 7 septembrie 1925.

A fost arestat în perioada 16 ianuarie 1950 - 19 ianuarie 1954 şi închis la Penitenciarul Galaţi, la

Poarta Albă, Peninsula şi Galeş.

Reproducem în continuare fragmentul referitor la părintele Eugen Blăjuţ, din sentinţa nr.

695/1950 a Tribunalului Militar Galaţi:

Astăzi, 29 august 1950

Tribunalul Militar Galaţi, compus conform legii, s-a întrunit în şedinţă publică, în scopul de a judeca pe.

BLAJUT EUGEN de 24 ani, de profesie student din comuna Hălăuceşti, Roman, pentru crima de uneltire contra

ordinii sociale p.p. de art. 209 pct. 3 C.P., comb, cuD.L.856/1938.…………………………

ÎN FAPT:

BLAJUT EUGEN, a ajutat la multiplicarea manifestelor ca şi ceilalţi inculpaţi, Sabo şi Gabor,

printre care manifestul organizaţiei subversive «Partizanii României Creştine» intitulat «Fraţi

români şi buni Creştini». Cunoştea despre existenţa organizaţiei subversive « Partizanii României

Creştine » şi scopurile acestei organizaţii. Personal a multiplicat manifestul «Ardealul nostru în jale

». În ajunul Crăciunului 1948 primeşte de la inculpatul Sima Iosif circa 20 manifeste intitulate «

Fraţi romani şi buni creştini» cu scopul de a le difuza în comuna Sabaoani şi ajungând acolo le arată

inculpatului Bisoc Anton.

S-a confundat cu scopurile organizaţiei subversive.

Făcând aplicaţiunea art. 209 pct. 3, 157, 157 CP. comb. cuD.L. 856/1938,

304 al. 1 şi 2 C.J.M. 463 C.J.M. cu unanimitate de voturi condamnă pe:

BLAJUT EUGEN, din localitate Hălăuceşti, Roman, la 4 ani închisoare corecţională. îl obligă la

3000 lei cheltuieli de judecată, pentru crima de uneltire împotriva ordinii sociale.

Conform art. 463 C.J.M. tuturor condamnaţilor li se compută în întregime detenţiunea

preventivă.

Dată şi citită în şedinţa publică astăzi, 30 august 1950, la Galaţi.

BAZA: ARHIVA MINISTERULUI APĂRĂRII NAŢIONALE - Părintele Eugen Blăjuţ trăieşte astăzi la

Galaţi.

Preotul Ioan Boga a fost deţinut la Sighet.

Preotul Louis Boga (†), vicar general al diecezei Alba Iulia, a decedat în închisoarea de la Sighet

în 1954.

Preotul Constantin Bogdanfy (†) a murit la Aiud.

Preotul Petru Bogles din Nisiporeşti - Neamţ, a fost arestat în 1950 şi torturat.

Preotul franciscan Romila Bonaventura a trecut pe la închisoarea din Sighet.

Preotul Ion Ovidiu Borcea a fost închis la Râmnicu Sărat.

Preotul Luigi Bozo a fost arestat în 1950 şi închis timp de 11 ani împreună cu secretarul său.

Preotul Braga se afla închis la Piteşti în perioada 1954 - 1960.

Preotul Iosif Budău din Luizi-Călugăra, judeţul Bacău, a trecut prin temniţele comuniste.

Preotul franciscan Ion Butnaru din Fărăoani - Bacău, a fost arestat în martie 1949, când

Securitatea a atacat satul, pentru a-i determina pe locuitori să renunţe la credinţa catolică. A murit la

scurt timp după eliberare, din cauza tratamentului inuman din închisoare.

Preotul Giussepe Celentea a trecut pe la Ministerul de Interne, unde a fost torturat.

Iosif Chelaru, preot franciscan din Dieceza Iaşi, a trecut pe la Gherla.

Preotul franciscan Francisc Colocea (†) din Iaşi, a murit la Gherla.

Preotul Augustin Iosif Csik din Bucureşti, a fost condamnat la Jilava în procesul din martie -

septembrie 1951 contra Vaticanului.

Preotul franciscan Anton Damoc din localitatea Fărăoani a fost arestat la data de 15 martie 1949

şi condamnat la zece ani de închisoare, fiind închis la Sighet şi Gherla.

Preotul Mihai Damoc din Hălăuceşti - Iaşi a fost închis la Gherla şi la Aiud.

Preotul Laszlo David, secretarul Episcopiei de Alba Iulia, a trecut prin temniţele de la Gherla şi

Baia Sprie.

Preotul Anton Demeter, născut la 17 septembrie 1925 în comuna Butea, judeţul Iaşi, a studiat

Teologia la Seminarul franciscan din comuna Hălăuceşti, Iaşi, şi la Institutul din comuna Luizi-

Călugăra, judeţul Bacău. Hirotonit preot în 1953, a devenit vicar parohial la Catedrala Sf. Iosif din

Bucureşti. Arestat la 20 august 1958 şi anchetat timp de şase luni la Securitate, apoi condamnat de

Tribunalul Militar Bucureşti, a fost închis la Jilava şi în lagărul Grindu.

A ieşit din închisoare invalid, din cauza tratamentului inuman la care a fost supus acolo.

Preotul David Denes, paroh în Haţeg, a trecut prin închisorile Timişoara, Arad, Jilava, Galaţi,

Botoşani, Peripeava şi Gherla.

Preotul Fidel Deschu din Caransebeş a fost arestat în lotul episcopului Augustin Pacha.

Preotul Francisc Diarian a studiat teologia la Roma, unde şi-a luat doctoratul. Arestat în 1957

împreună cu părintele François de la capela franceză, a fost condamnat la 15 ani de închisoare.

Eliberat în 1964, a devenit preot la Biserica Armenească din Dumbrăveni.

Preot Petru Dincă (Dâncă) din Fărăoani - Bacău, a fost arestat în 1949. Condamnat la cinci ani

de închisoare, a fost închis la Gherla.

Preotul franciscan Arpad Docze se afla la Securitatea din Tg. Mureş în perioada 1949- 1951.

Preotul Geza Drozdviski a fost arestat de către comunişti.

Preotul Iosif Duma din Dieceza Iaşi, a fost arestat de Securitate în 1949, fiind apoi închis la

Gherla.

Preotul franciscan Gheorghe Dumitraş a murit la scurt timp după ieşirea din închisoare, din

cauza chinurilor suferite acolo.

Preotul Iosif Elszner din Sânicolaul Mare a fost închis la Aiud şi la Ocnele Mari.

Preotul Ştefan Erdes, din localitatea Lespezi, judeţul Bacău, a fost arestat de către comunişti

pentru că a construit biserica parohială.

Preotul Lajos Erös, paroh al catedralei Sfântul Mihail din Cluj, a fost arestat în 1954 şi închis

împreună cu preoţii Beniamin Francisc, dr. Gabor Fuchs, Iosif Pal, Laszlo Csutak, GyulaHajdu, Iosif

Dukat, Andrei Simonfy, Gheorghe Ambrus. Astăzi trăieşte la Alba Iulia, dar este paralizat, la pat.

Preotul iezuit Otto Farenkopf din Bucureşti a fost arestat în 1959, trecând prin anchetele

Securităţii, pe la Jilava şi Sighet. A reuşit să plece din ţară şi a murit la Stuttgart.

Preotul dominican Ferdinand Ferdinand a fost arestat în 1958 şi închis la Gherla, Salcia şi

Ostrov. Eliberat în 1964, astăzi trăieşte la Viena.

Preotul şi publicistul Iosif Fodor din Timişoara a fost închis până în 1964.

Preotul Augustin Francisc, ordinarius substitutus, a fost arestat în perioada 1952 - 1955.

Preotul Rafael Frederich, profesor la Facultatea de Teologie din Iaşi, a fost arestat la 29 iunie

1949; a stat închis 13 ani.

Preotul Vasile Gabor din Tămăşeni, judeţul Neamţ, a fost arestat în 1962. Ieşit din închisoare,

s-a ascuns într-o peşteră, fiind avertizat că va fi arestat din nou. Acolo a murit de tifos exantematic, la

numai 27 de ani.1

Preotul Adalbert Gajdely (†) a murit în închisoare la Aiud.

Preotul Clement Gatti inspector general al Ordinului franciscan din Transilvania, a fost arestat

în 8 martie 1951 şi condamnat la 15 ani de muncă silnică, în procesul din 1951.

Preotul Ion Gherghina a fost arestat de Securitatea din Bacău şi condamnat de Tribunalul

Militar Bacău. Astăzi trăieşte în Valea Mare, judeţul Bacău.

Preotul Andrei Gherghuţ (Gherghiuţ) din Valea Seacă - Bacău, şi locţiitor de episcop în

clandestinitate, a fost închis la Gherla.

Vladimir Ghica (†), nepot al ultimului prinţ domnitor al Moldovei, sfinţit preot la Paris la vârsta

de 50 de ani, fondator al unor cămine de caritate, fondator al congregaţiei «Fraţilor şi Surorilor

Sfântului Ioan», savant, poliglot, adevărat sfânt apostol al veacului al XX-lea, a fost arestat şi închis la

Jilava, unde a murit epuizat de foame şi de frig în 16 ianuarie 1954.

Preotul franciscan Matei Ghiuzan din Mărgineni-Bacău, a slujit la Bucureşti la Notre Dame de

Sion, fiind locţiitor episcopal. Implicat în procesul contra Vaticanului din 1951, a fost condamnat la 20

de ani de închisoare, trecând pe la Ministerul de Interne, Jilava, Aiud, minele de plumb Baia Sprie şi

Cavnic. Eliberat în 1964, şi-a continuat curajos activitatea pastorală, deşi era grav bolnav în urma

tratamentelor la care a fost supus în închisoare.

Preotul Matei Giosan a fost închis la Jilava. Preotul Giroep a fost

închis la Galeş.

Preotul Mark Glaser (†), vicar episcopal la Iaşi, arestat în 1950, a murit în timpul anchetei,

torturat.

Preotul iezuit Mihai Godo din Banat, a fost închis la Râmnicu Sărat, unde era singurul căruia i

se permitea să tuşească, fiind grav bolnav de TBC, deoarece ceilalţi - în special preotul romano-catolic

Ion Ovidiu Borcea - tuşeau încercând să comunice astfel prin alfabetul Morse. S-a eliberat în 1964.

Preotul Gheorghe Grama (†), doctor în Drept canonic şi Istorie, a murit în izolare la Ocnele

Mari.

Preotul Grigore Grit a fost deţinut politic.

Preotul iezuit Rafael Haag din Bucureşti, a fost închis la Piteşti. A murit după ieşirea din

închisoare.

Preotul Francisc Harnisch de la Mănăstirea Radna a fost arestat în perioada 1950- 1953.

Preotul Radu Hâncu a fost arestat în 1953.

Preotul Jan Heber, secretarul Episcopiei Catolice din Timişoara, a fost condamnat la 12 ani de

închisoare în procesul contra Vaticanului, în 1951.

Preotul Alois Herciu (†), secretar al Ordinului franciscanilor, a murit în temniţă în 1949.

Preotul Leopold Honeker din Vatra Dornei a fost închis la Gherla şi în alte temniţele

comuniste.

Preotul Andrei Despina Horn a fost arestat în 1954.

1 Revista Memoria nr. 7, pag.137

Preotul Laszlo Ignat, directorul Cancelariei episcopale romano-catolice din Alba Iulia, a fost

deţinut la Sighet.

Preotul Sandor Imbre din Alba Iulia, a fost arestat în 8 martie 1951.

Preotul Tiberiu Keszler din Satu Mare a fost închis în temniţele comuniste.

Preotul Karacsany (†), originar din Arad, a murit în detenţie în Balta Brăilei.

Preotul Francisc Keil a fost condamnat la cinci ani de închisoare în vremea regimului comunist.

Preotul Ioan Kervais, originar din Ceacova, judeţul Timiş, a fost condamnat la moarte. Nu avem

date privitoare la executarea sentinţei.

Preotul Iosif Kilian din Moraviţa -Timiş, a fost arestat în 17 septembrie 1951. în perioada 1954 -

1964 a trecut prin închisoarea de la Piteşti.

Preotul Iohan Kirck, secretar al Nunţiaturii din Bucureşti, a fost expulzat din România.

Preotul Iosif Kleitisch, paroh în Orşova, a fost închis la Ocnele Mari.

Preotul Werner Knall a fost arestat şi a trecut prin lagărul de la Grindu, în Delta Dunării.

Preotul Robert Lentz (†), paroh în Turnu-Severin şi apoi la Bucureşti, a murit în detenţie la

Craiova, în 1950.

Preotul Francisc Leştian din Bucureşti, a fost arestat în 1951.

Preotul franciscan Dumitru Lucaci, directorul Seminarului franciscan din Roman, a fost arestat.

Preotul Petre Martinescu din Piatra-Neamţ, a executat zece ani de închisoare pentru credinţa sa

catolică.

Preotul Dumitru Sandu Matei (†), vicar catolic diecezan la Iaşi, născut în comuna Sărata -

Bacău, arestat în 24 octombrie 1950, a fost condamnat la moarte în procesul contra Vaticanului pentru

colaborare cu Legaţiei Franţei din Bucureşti. După ce a fost chinuit în anchetele Securităţii, a fost

transferat la Jilava, unde a fost executat.

Preotul franciscan Ion Mihoc, arestat în 1951, a trecut prin închisorile de la Gherla şi Baia

Sprie.

Preotul Martin Mihoc din Jugani - Neamţ, a trecut pe la Securitate şi prin mai multe temniţe.

După eliberare, a trăit câţiva ani numai în rugăciune, fiind socotit de către cei care l-au cunoscut, un

sfânt.

Preotul Mischbach a fost închis la Piteşti. Era foarte în vârstă în momentul arestării. Eliberat la

insistenţele Vaticanului, i s-a permis să părăsească ţara şi s-a stabilit în Germania.

Preotul Molnar din Arad se afla în lagărul de la Caracal în 1945.

Preotul Leopold Nestmann, născut în Bucovina, paroh în Barticeşti, judeţul Neamţ, profesor la

Facultăţile de Teologie din Iaşi, Bucureşti, Alba Iulia, a fost arestat în 1951. După eliberare s-a

stabilit în Germania.

Preotul Anton Olaru din Fărăoani, Bacău, a fost arestat la 13 aprilie 1949. Arestarea sa a

declanşat o adevărată revoltă a ţăranilor.

Preotul Petru Palek din Buzău a fost închis în temniţele comuniste.

Preotul Ioan Partac a fost condamnat la opt ani de temniţă grea în 1959. În iarna 1959 - 1960

se afla la Periprava.

Preotul franciscan Gheorghe Pătraşcu, paroh în Luizi-Călugăra, născut la 30 septembrie 1913

în satul Buruieneşti, Neamţ, licenţiat în Filosofie şi Teologie, a fost arestat la 25 martie 1949,

anchetat şi torturat timp de opt luni la Securitatea din Bacău, apoi condamnat la 11 ani de temniţă

grea. În urma recursului, pedeapsa i-a fost redusă la nouă ani de închisoare. A fost închis la Galaţi,

Canal, Sighet şi Râmnicu Sărat. Din 1958 i s-a stabilit domiciliu forţat pentru şase ani la Lăţeşti, în

Bărăgan.

Preotul Petrişor din Cotnari, a fost închis la Aiud.

Preotul Matias Pojar, născut în 1912 la Iacobeni, Suceava, a fost arestat în perioada 1952-

1964.

Părintele Emil Puni, superiorul provincial din România al Ordinului Iezuiţilor, a fost arestat

când a sosit din Italia să-şi vadă părinţii români greco-catolici. În 1953 se afla într-un lot de o sută

de deţinuţi, la muncă pe câmp, pe tarlalele de la Murfatlar. Aici 1-a întâlnit pe părintele Ion Mereu,

cu care săvârşea împreună, zilnic Sfânta Liturghie.

Preotul Francisc Rafael din Constanţa, a fost arestat în 1950 şi închis la Sighet, apoi la

Gherla.

Preotul dominican Rangheţ a fost deţinut politic.

Preotul franciscan Ion Robu se afla închis la Jilava în vara anului 1951.

Preotul Mihai Rotam din Dieceza Iaşi, a fost condamnat în procesul din 1951 trecând pe la

Sighet şi Aiud. După eliberare devine preot paroh la Barticeşti-Neamţ.

Preotul Rott, paroh la « Sf. Iosif » din Bucureşti, a trecut prin închisoarea din Botoşani.

Preotul franciscan Iosif Sabău, cu studii la Seminarul din Luizi-Călugăra şi la cel din Iaşi, a fost

arestat în 1949 şi condamnat prin sentinţa nr. 695/30 august 1950 a Tribunalului Militar Galaţi la trei

ani de închisoare corecţională pentru «uneltire contra ordinii sociale». După ce s-a eliberat în

decembrie 1952, a îndeplinit sarcina de paroh romano-catolic al oraşului Vatra Dornei, dar a slujit şi la

cererile credincioşilor greco-catolici români. Astăzi este vicarul Episcopiei Române Unite de Oradea.

Preotul Johanes Tuch Scherer, paroh în localitatea Ferdinand - Constanţa, a fost arestat în

1951.

Preotul Andrei Simonfy din Crăciunel a fost deţinut politic la Gherla şi la Piteşti.

Preotul Carol Susan a fost paroh în localitatea Fundul - Răcăciuni, judeţul Bacău, unde trăiau

350 de familii catolice. La 10 mai 1949 au sosit în localitate camioane cu soldaţi înarmaţi cu mitraliere

şi tunuri, să-l aresteze pe preot. Negăsindu-l, au arestat sute de credincioşi. Preotul s-a predat, fiind

condamnat ulterior la zece ani de închisoare.

Preotul Aladar Szabaszlai (†) arestat la Timişoara, a murit în temniţă.

Preotul Iosif Şanta din Alba Iulia a fost arestat în 1951, fiind închis la Jilava şi Gherla.

Preotul Desideriu Teleky din Târgu Mureş, deţinut politic în vremea prigoanei comuniste, a fost

închis la Lugoj între 1954 - 1956.

Preotul Anton Trifas (†), rectorul Seminarului din Iaşi, a trecut pe la Aiud, Sighet şi a murit în

închisoare.

Preotul Aladar Vasvary a fost închis la Sighet.

Preotul Vormittag din Timişoara a fost închis la Aiud în perioada 1951 -

1953.

Preotul Iosif Waltner (Waldner), consilier al Cancelariei episcopale romano- catolice din Timişoara,

a fost arestat la 8 martie 1951 şi închis la Sighet, Piteşti, Aiud şi Râmnicu Sărat.

Părintele Anton Paulus Weinsrat (†), slujitor şi mare predicator la Biserica Lahovari din

Timişoara, grav bolnav de cancer, a murit la 3 iunie 1960, în închisoarea din Gherla.

Proetul Mihai Willijung, paroh în Becicherecul Mic, judeţul Timiş, arestat în martie 1951, a fost

condamnat în procesul înscenat împotriva Vaticanului în septembrie 1951, trecând prin temniţele de

exterminare de la Jilava şi Sighet.

Preotul Cornel Zaslotzi a fost închis la Ocnele Mari.
 
Sursa: http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/ioanitoiu/biserici/preoti_romano_catolici/preoti_romano_catolici.pdf

RUGĂCIUNEA RECIPROCĂ

În rugăciune nu-l întâlnesc numai pe Dumnezeu, ci şi pe fraţii şi surorile mele într-un mod nou. Când mă rog pentru o altă persoană o văd cu alţi ochi. Mă eliberez de prejudecăţi şi o văd cu ochii lui Dumnezeu. Aceasta mă determină să am un nou raport cu ea. În rugăciune, mă simt legat profund de celălalt, într-un mod ce include sentimentele mele, ba chiar le amplifică. Nutresc noi speranţe pentru celălalt, şi adesea, în timp ce mă rog, mă gândesc ce aş putea să spun sau să scriu celuilalt. Rugăciunea produce o mişcare în raport şi stimulează fantezia în vederea realizării unei noi şi mai intense întâlniri.
A te ruga pentru celălalt nu înseamnă doar a formula o scurtă cerere. Nici nu înseamnă a-i dicta lui Dumnezeu ceea ce trebuie să facă celui pentru care mă rog. Uneori, rugăciunea noastră pentru celălalt aproape că se transformă într-o rugăciune împotriva lui. Ne rugăm lui Dumnezeu ca celălalt să devină rezonabil, pentru ca în cele din urmă să înţeleagă ceea ce noi dorim. Încercăm să-l manipulăm pe Dumnezeu până când El realizează dorinţele noastre faţă de ceilalţi. Totuşi, în acest caz, nu se poate realiza o întâlnire. Rugăciunea pentru celălalt ar însemna să mi-l imaginez pe celălalt şi să mă transpun în el cu sentimentele mele pentru a vedea: ce dorinţe are, de ce suferă, ce fel de gânduri şi sentimente îl învăluie când este singur sau când se roagă? Ce anume i-ar prinde bine cu adevărat? Dacă am intrat în el pentru un anumit timp, pot să mă rog lui Dumnezeu ca să-i dăruiască ceea ce are nevoie şi să-l binecuvânteze. Eu pot să încerc să-i doresc ceea ce îi face bine. Dar voi observa în curând că nu mai pot înainta cu ajutorul cuvintelor mele. Nu îmi mai vin în minte alte cuvinte. Atunci pot doar să repet continuu: Doamne, binecuvântează-l. şi făcând astfel nu trebuie să îmi forţez sentimentele. Voi simţi bunăvoinţă pentru celălalt. Prejudecăţile mele vor dispărea şi îl voi vedea pe aproapele meu cu alţi ochi. Voi deveni mai drept cu celălalt.

O imagine care ar putea să mă ajute atunci când mă rog pentru celălalt ar fi următoarea: îmi imaginez că între mine şi celălalt există aceeaşi legătură ca între două vase comunicante. Când inspir, iubirea lui Dumnezeu se răspândeşte înlăuntrul meu, iar când expir, ea se revarsă în celălalt prin intermediul tubului de legătură. Iubirea lui Dumnezeu, care se răspândeşte înlăuntrul meu este dincolo de sentiment. Nu trebuie să o simt, trebuie doar să o cred. Este înlăuntrul meu, însă va rămâne activă numai dacă nu o voi ţine pentru mine în mod egoist ci, dimpotrivă, dacă îi voi permite să continue să curgă. Din această cauză, uneori, se formează o oarecare rezistenţă înlăuntrul meu. Trebuie, într-adevăr, să mă deschid în acest fel faţă de celălalt, să particip la haosul său interior. Nu-mi pot permite să am o legătură cu acest om confuz şi prăpădit şi să fiu invadat de sentimentele sale amare şi veninoase, de agresivitatea sa. Trebuie să mă protejez şi să mă izolez faţă de el. am nevoie de această protecţie numai dacă e vorba de deschidere pur umană. Dar dacă îmi imaginez că iubirea lui Dumnezeu curge prin vasele noastre comunicante, nu trebuie să-mi fie frică de a fi invadat de sentimentele celuilalt. Trebuie să am încredere în faptul că s-a creat o legătură salvifică şi că iubirea lui Dumnezeu ne străbate şi ne mântuieşte.

Legătura realizată prin rugăciune depăşeşte intelectul cu sentimentele, ea se realizează în adâncul sufletului.

Fiecare dintre noi are sau a avut părinţi şi poate şi fraţi. Legătura cea mai strânsă de obicei se leagă cu mama, cu cea care ne-a zămislit în sânul ei. Tocmai de aceea această creatură minunată care este mama fiecăruia dintre noi, nu are nevoie de explicaţii pentru a simţi cum o duce unul din fii săi. Ajunge o simplă privire şi ea îţi va spune dacă o duci bine sau ai vreo problemă. Poţi să te ascunzi, să minţi, nu vei reuşi să o duci de nas. Când eram mai mic, am făcut şi eu o boacănă. Când a venit acasă mama mea, fără să-i fi spus nimic a citit pe chipul meu spaima. Am încercat în toate felurile să ascund ceea ce se întâmplase dar nu am reuşit pentru că ochiul ei mă scruta, intrase în mine, şi, a trebuit să-i spun ce se întâmplase de fapt.

Tot la fel se întâmplă şi în cel care se roagă bine pentru celălalt, se formează o intimă unire, îl simt pe aproapele meu cu toate sentimentele, bucuriile şi fricile sale. El face parte din fiinţa mea. Nu degeaba, Sf. Tereza a pruncului Isus a devenit patroana misiunilor şi a misionarilor. Cu toate că nu a ieşit niciodată din mănăstire, prin rugăciunea ei pentru misionari, simţea în trupul ei, în inima ei greutăţile prin care trec misionarii, bucuriile pe care le au şi, cu cât simţea mai mult acest lucru cu atât se ruga mai mult.

Se povesteşte că în lagărul de exterminare de la Auschwitz într-una din zile a fost spânzurat unul din deţinuţi pentru că îndrăznise să fure ceva de mâncare. Toţi ceilalţi deţinuţi erau obligaţi să asiste la acea scenă macabră. La un moment dat, în timp ce deţinutul atârna în ştreang, unul din mulţime a strigat: Unde este Dumnezeu? După puţină tăcere, s-a auzit un alt glas care spunea: este acolo, atârnat în ştreang!

Dumnezeu, iubiţi credincioşi, nu doarme, nu este indiferent faţă de nici un om, indiferent de situaţia în care se află acesta. El se bucură cu cel ce se bucură şi suferă cu cel care suferă. Com-pătimeşte împreună cu omul.

Marele filozof Aristotel, spunea că bucuria cea mai mare pe care o simte este atunci când are puterea să se bucure de bucuria altuia. Iar eu vă spun: bucuria cea mai mare a creştinului trebuie să fie atunci când se roagă pentru celălalt, atunci când are curajul să se roage nu numai pentru prietenii săi ci şi pentru duşmani.

Mergem pe drum şi vedem un nenorocit: facem o rugăciune pentru el; suntem în maşină şi vedem că unul conduce periculos: în loc să-l blestemăm, facem o rugăciune pentru el; suntem la locul de muncă şi colegii sau superiorii ne supără: facem o rugăciune pentru ei. Trecem pe lângă cimitir: facem o rugăciune pentru răposaţii de acolo. Trecem pe lângă spital: facem o rugăciune pentru bolnavii care zac acolo. În orice situaţie putem să ne rugăm, să ne rugăm concret, pentru cineva anume. Vom simţi astfel că toţi oamenii sunt fraţii noştri; îi vom privi astfel pe ceilalţi, indiferent cine sunt aceştia cu alţi ochi, cu ochii lui Dumnezeu.

TEXTE PATRISTICE DESPRE NECESITATEA STUDIULUI SF. SCRIPTURI

Este salutar să se citească Sf. Scripturi (Ioan Damaschinul, Expunerea credinţei adevărate, 4, 17).
Spune Apostolul: „După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe Care L-a pus moştenitor a toate şi prin Care a făcut şi veacurile” (Evr 1, 1-2). Cu ajutorul Duhului Sfânt, deci, au vorbit legea, profeţii, evangheliştii, apostolii, doctorii şi învăţătorii. De aceea toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu şi este cu siguranţă folositoare (cf. 2 Tim 3, 16). Este deci frumos şi salutar să se cerceteze Scripturile divine. Ca un copac sădit de-a lungul apelor, tot astfel sufletul meu, irigat de Scriptura divină, creşte şi aduce rod la timpul potrivit (Ps 1, 3), adică dreapta credinţă, şi totdeauna este plină de frunze înverzite, adică de operele bineplăcute lui Dumnezeu. De către Sfintele Scripturi într-adevăr, suntem conduşi către faptele virtuoase şi contemplaţia pură. Găsim în ele stimulul pentru orice virtute şi îndepărtarea de orice viciu. Dacă, deci, vom învăţa cu iubire, vom învăţa mult: într-adevăr, cu silinţa, oboseala şi harul lui Dumnezeu care dăruieşte totul, se obţine totul, pentru că cel care cere primeşte, cel care caută găseşte şi celui care bate i se va deschide (Lc 11, 10).

A cunoaşte Biblia (Ieronim, Scrisoarea 53, către Paulin)

Există o înţelepciune a lui Dumnezeu, învăluită în mister, pe care Dumnezeu ni l-a pregătit nouă înainte de veacuri (1 Cor 2, 7). Această înţelepciune a lui Dumnezeu este Cristos: Cristos într-adevăr, este puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu… În El sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei: El, ascuns în mister, fusese deja pregătit pentru noi dinainte de veacuri. Da, predestinat şi prefigurat în Lege şi profeţi. Profeţii erau numiţi într-adevăr vizionari tocmai pentru că lor le era dat să-l vadă, în timp ce alţii nu-l vedeau. Avraam a văzut ziua sa şi sufletul i s-a umplut de bucurie. Pentru Ezechiel cerurile erau deschise, în timp ce poporul păcătos nu putea să penetreze secretul. Ia-mi vălul de pe ochi – spune David – şi voi contempla minunăţiile legii Tale (Ps 118, 18). Legea într-adevăr este spirituală şi este necesar ca să fie îndepărtat vălul care o ascunde, pentru a o putea înţelege şi pentru a contempla gloria lui Dumnezeu faţă în faţă (cf. 2 Cor 3, 14-18).

În cartea Apocalipsei este prezentată o carte ferecată cu şapte sigilii. Dacă o dai unei persoane instruite, îţi va răspunde: „Cum aş putea să o citesc dacă este sigilată?”. Câte persoane astăzi se cred învăţate şi ţin în mână o carte sigilată! Şi n-o pot deschide, dacă nu o deschide cel care are cheia lui David: dacă o deschide, nimeni nu o va putea închide, şi dacă o va închide nimeni nu o va putea deschide (Apoc 3, 7).

În Faptele Apostolilor, eunucul – sau mai exact „omul” etiopian eunuc: astfel îl numeşte într-adevăr Scriptura – în timp ce citeşte cartea lui Isaia, este interogat de către Filip: Crezi că vei putea înţelege ceea ce citeşti? Iar acesta răspunde: Cum aş putea înţelege, dacă nimeni nu-mi explică? (Fap 8, 30, 31). În ce mă priveşte pe mine, desigur nu sunt mai sfânt decât acest eunuc şi nici mai înţelept. Acest om pleacă din Etiopia, adică din extremitatea lumii, abandonând curtea regească pentru a veni la templu: şi este atât de mare iubirea sa pentru lege şi pentru cunoaşterea lui Dumnezeu încât chiar şi în trăsură continuă să citească Sf. Scriptură. Însă, deşi ţine cartea în mână şi începe să înţeleagă câte ceva din cuvintele Domnului, nu-l cunoaşte încă pe acel Dumnezeu pe care, fără a ştii, îl venerează în cartea sa. Ajunge Filip şi i-l arată pe Isus, pe care litera îl ţinea ascuns şi închis. Ce minunată putere are omul înţelept! Imediat, eunucul crede, este botezat şi devine credincios şi sfânt; era discipol şi devine, la rândul său, învăţător…

Spune-mi, atunci, draga frate: a trăi între textele sacre, a le medita întotdeauna, a nu cunoaşte altceva, a nu căuta altceva, nu şi se pare că înseamnă deja, încă de aici de pe pământ, a locui în împărăţia cerurilor? Nu aş vrea ca tu, citind Sf. Scripturi, să fii dezamăgit de simplitatea şi, aş spune aproape, de banalitatea limbajului, care poate depinde de o traducere defectuoasă sau de o prezenţă de spirit anume studiată, pentru a face mai uşoară înţelegerea: într-o singură şi aceeaşi frază, omul cult şi ignorant, simplu vor putea descoperi semnificate diferite, fiecare după capacitatea lui. Nu sunt atât de neruşinat şi stupid să mă înşel să cunosc toate aceste lucruri: ar fi ca şi cum aş vrea să văd pe pământ fructele unui copac care are rădăcinile plantate în cer. Mărturisesc însă că doresc acest lucru:nu voi sta desigur în lenevie, şi dacă refuz să iau locul maestrului, îţi promit să-ţi fiu tovarăş. Celui care cere i se dă, celui care bate i se deschide şi cel care caută găseşte. Să căutăm deci să învăţăm aici pe pământ acele adevăruri a căror cunoaştere le vom primi pentru totdeauna în cer.

Îndemn presant să se citească Sf. Scriptură (Grigore cel Mare, Scrisoare către Teodor)

Aţi primit de la Sf. Treime daruri spirituale, darul bogăţiei, darul milostivirii şi al iubirii, şi totuşi vă preocupaţi fără încetare de afacerile lumeşti, vă aruncaţi cu totul într-o activitate fără sfârşit şi neglijaţi să citiţi în fiecare zi cuvintele Răscumpărătorului nostru. Dar ce este Sf. Scriptură dacă nu o scrisoare a atotputernicului Dumnezeu către creatura sa? Dacă excelenţa voastră ar fi plecat undeva şi ar primi o scrisoare de la împăratul pământesc, desigur că nu aţi avea linişte şi nu aţi închide ochii înainte să fi citit scrisoarea împăratului.

Acum, împăratul cerului, Domnul oamenilor şi al îngerilor, va trimis vouă, pentru mântuirea voastră, o scrisoare; şi totuşi, dumneavoastră, preaiubit fiu, întârziaţi să o citiţi imediat. Permiteţi-vă în fiecare zi oboseala de a cunoaşte cuvintele lui Dumnezeu, pentru a dori cu mai multă ardoare ceea ce este veşnic, pentru a înflăcăra sufletul vostru de o mai mare dorinţă pentru cer. Cu cât este mai mare acum neliniştea inimii voastre faţă de Creator, cu atât mai mare va fi într-o zi liniştea voastră veşnică. Întru aceasta, atotputernicul Dumnezeu să trimită asupra domniei voastre pe Duhul mângâietor. Să umple inima voastră de prezenţa sa şi să o ridice în înălţimi!

Lectura zilnică a Sfintei Scripturi în casă (Ioan Gură de Aur, Predică asupra Genezei, 29, 2).

Vă recomand să veniţi aici cu constanţă, şi să citiţi cu sârguinţă Scripturile divine; şi nu numai când sunteţi aici, dar şi acasă să luaţi în mână cărţile sacre, luând din ele tot ceea ce vă foloseşte. Un mare câştig derivă de aici: înainte de toate acesta: lectura ei îmbunătăţeşte limba noastră; încă, sufletul nostru se înalţă şi devine mai excelentă, iluminată de splendoarea soarelui dreptăţii; se eliberează în acel timp de mizeria gândurilor rele şi se bucură de multă linişte şi pace. Ceea ce face hrana materială pentru trupul nostru, acelaşi lucru îl face lectura Scripturii pentru suflet. Este o hrană spirituală care întăreşte mintea, care mai face sufletul mai constant şi mai înţelept, nu-i permite să fie atacat de patimile iraţionale, dar îl face înaripat şi uşor şi îl ridică, pentru a spune astfel, până la ceruri. Să nu neglijăm deci, vă recomand, atât câştig, dar şi acasă să căutăm a citi cu atenţie Scripturile divine.

Este necesar să ne purificăm simţurile pentru a primi Cuvântul Scripturii (Ambroziu, Hexaemeron, 4, 1).

Cel care culege strugurii, de obicei spală vasele în care va vărsa vinul, pentru ca nimic bun să nu se piardă. Ce foloseşte într-adevăr să pui în ordine via, prăşind în fiecare an şi arând, curăţind-o, îndreptând-o, legând-o, dacă apoi vinul obţinut cu atâta oboseală va deveni oţet în butoaie? Dacă cineva, dis-de-dimineaţă doreşte să vadă soarele, să-şi spele ochii, pentru ca nimic să nu-l împiedice să vadă. Iar când citim Sf. Scriptură răsare pentru noi un soare care nu exista înainte... Spală, deci, ochii minţii tale, omule, şi vederea intimă a sufletului tău, pentru ca nici o mizerie de păcat să împiedice forţa vederii minţii tale, nici să tulbure vederea inimii tale curate! Curăţă urechile, pentru a primi într-un vas curat revărsarea strălucitoare a Scripturii divine, pentru ca să nu fie în vreun fel contaminată.