UMORISMUL SANFRANCISCAN

Introducere 

Umorismul Sf. Francisc este surâsul celui care a înțeles adevărul condiției umane, în lumina Duhului Sfânt, și raportează la aceasta evenimentele, experiențele, judecățile și pasiunile. Umorismul este afirmarea personalității. Este foarte diferit de râsul la spatele altora, de glumă sau de ironie. 

Neprevăzutul, neașteptata apariție a unui punct de vedere personal care surprinde dintr-un unghi singular esența unui eveniment creează umorismul. Este tocmai această singularitate cea care face să iasă la lumină aspecte uitate sau latente ale unei situații care, obținând astfel proporția adevărului lui intrinsec, provoacă surâsul și dezamorsează o situație tensionată.

Departe de derâdere, este un surâs care răspândește optimism și simpatie. Umorismul sfinților este de acest fel. Sfinții văd evenimentele și persoanele cu ochiul credinței: înțelepciunea lor nu este umană, terestră, ci realist supranaturală. 

Umorismul în cuvinte

Nu este foarte ușor să caracterizăm umorismul Sf. Francisc, pentru că în timpul convertirii sale, el pare mai degrabă umorismul lui Dumnezeu decât al umanității lui. Toate dorințele obținerii gloriei umane se dărâmă nu atât din cauza lui, cât mai ales al lui Dumnezeu. Vanitatea tinerească se dezumflă la întoarcerea din campania militară care, de fapt, nu mai are loc. Nu-i rămâne decât arzătoarea derâdere a mulțimii, de care este acuzat din partea oamenilor, și despre care se suspectează chiar pe sine. Dar, ieșind din ungherul solitudinii în care se îngropase, Francisc este un om care renaște cu o nouă certitudine și cu o nouă înțelepciune, ca și cum ar vedea lumea de jos în sus (din periferie, ar spune Papa Francisc), în felul saltimbancilor care umblă pe palmele mâinilor: Francisc a înțeles că sărăcia este eliberare în tot ceea ce cred oamenii; de acum înainte ea este criteriul pentru a redimensiona toate prejudecățile și iluziile.

Umorismul lui se naște în cadrul acestei conștientizări, grație căreia Francisc a regăsit sensul proporțiilor și poate să surâdă de sine și de lume cu o detașare iubitoare. Exemplele sunt multe, unele celebre. Ajunge să cităm numai câteva.

După Toma de Celano, în sihăstria din Sarteano, Francisc este asaltat de diavol cu o ispită foarte puternică de necurăție. Începe să se biciuiască.  „Hai frate măgar – spunea trupului său – așa trebuie tu să asculți de mine, și așa trebuie să accepți această biciuire! Dar pentru că vedea că loviturile biciului ispita nu se îndepărta, în timp ce toate mădularele erau pline de vânătăi, deschise ușa chiliei și, ieșind în curte se aruncă gol de tot în zăpada înaltă. Luând apoi zăpada în mâini făcu șapte oameni de zăpadă, se așeză în fața lor și începu să vorbească astfel trupului său: Iată, omul cel mare este soția ta; dintre aceștia patru, doi sunt fii tăi și doi fiicele tale; ceilalți doi sunt sclavul și omul tău de curte, necesari slujirii tale. Grăbește-te, pentru că trebuie să-i îmbraci, deoarece mor de frig. Dacă apoi această multiplă preocupare te îngreunează, slujește-l numai pe Dumnezeu. În chiar acel moment, diavolul, plin de confuzie, se îndepărtă, iar Sfântul se reîntoarse în chilia lui, preamărindu-l pe Dumnezeu” (2Cel 116-117: 703).

Este un exemplu al umorismului care-i place Sf. Francisc, pentru sine și pentru ceilalți. Episcopului Guido de Assisi îi spuse într-una din zile: „Domnule, dacă am avea bunuri, ar trebui să avem și arme pentru a ne apăra” (3Comp 35: 1438). În Regula neștampilată, surăzând, scrie: „Iar frații să știe că blestemele și înjurăturile nu vatămă pe cei împotriva cărora sunt îndreptate, dar numai pe cei care le rostesc” (Rnb 9, 9:31). Și iarăși: „Într-adevăr, duhul cărnii vrea și încearcă să vorbească mult, dar să facă puțin, și caută nu religiozitatea și sfințenia interioară a duhului, dar vrea și dorește o religiozitate și o sfințenie numai de aparență în fața oamenilor” (Rnb 17, 12: 48). 

Dar cireașa de pe tort a umorismului lui Francisc ni se pare descrierea agoniei unuia care nu voia să se pocăiască, din Scrisoarea către toți credincioșii: o frescă umoristică – dacă vrem – de un umorism negru, dar de mare eficacitate și finețe: „trupul este infirm, se apropie moartea, aleargă rudele și prietenii și spun: „Spune cui lași lucrurile tale?”. Iată, soția și copiii, și prietenii și rudele se prefac că plâng. Iar el, ridicând ochii, îi vede plângând și mișcat de un sentiment rău, gândindu-se în sine, spune: „Iată, sufletul și trupul meu și toate ale mele le pun în mâinile voastre”. Într-adevăr, acest om este blestemat, deoarece își pune încrederea și își predă sufletul trupul și toate bunurile sale în astfel de mâini”. De aceea, spune Domnul prin gura profetului: „Blestemat omul care-și pune încrederea în om”. 

Și imediat cheamă preotul. Preotul îl întreabă: „Vrei să primești pocăință pentru toate păcatele tale? ” Acesta răspunde: Vreau. Vrei, pentru toate păcatele făcute și pentru toate acele momente în care ai furat și ai înșelat oamenii să ispășești așa cum poți, luând din bunurile tale,?”. Acela răspunde: Nu vreau!”. Și începe să-și piardă graiul și astfel acel mizerabil moare de o moarte amară” (2Lf 11: 205).

Și în Admonestări găsim perle de umorism: „Este mare rușine pentru noi slujitorii Domnului faptul că sfinții au făcut atâtea, iar noi, predicând și povestind despre ele ne lăudăm și vrem pentru acestea să primim laudă și preamărire” (Am 6:155). Alte exemple în Am 13:162 și 25:175.

Umorismul în acțiune

Francisc nu era numai isteț în a vorbi și în a scrie, dar trăia într-un ton umorist situațiile umane cele mai dramatice, făcând să spargă bubele serioase cu acul istețimii supranaturale.  Așa a făcut în întâlnirea cu tatăl său: „Tatăl său, văzându-l căzut într-o stare atât de mizerabilă, suferea mult. Și, deoarece îl iubise foarte mult, văzându-l acum cu chipul cadaveric din cauza privărilor excesive și din cauza frigului, încerca o mare rușine și suferea mult din cauza lui și, din acest motiv, ori de câte ori se întâlnea cu el îl umplea de înjurături. 

Omul lui Dumnezeu, însă, considerând înjurăturile părintelui, își luă un tată sărăcuț și disprețuit și îi spuse: „Vino cu mine și îți voi da o parte din pomenile pe care le voi primi. Atunci când îl vei vedea pe tatăl meu înjurându-mă, eu îți voi spune: „Binecuvântează-mă, părinte!”. Iar tu vei face deasupra capului meu semnul crucii și mă vei binecuvânta în locul lui”. În timp ce sărăntocul îl binecuvânta astfel, omul lui Dumnezeu îi spunea tatălui său: „Nu crezi că Dumnezeu îmi poate da un tată care să mă binecuvânteze, împotriva înjurăturilor tale?”. La fel de plin de umor a fost atunci când s-a adecvat cu gentilețe fratelui care murea de foame (Legp 1545), sau punând în scenă, la Greccio, pantomima cerșetorului care mănâncă, așezat pe pământ, resturile de la masa copioasă pregătită de frați cu prilejul Crăciunului (Legp 32:1579; Spec 20:1703). S-ar putea multiplica exemplele umorismului său, totdeauna imprevizibil și genial, dar și totdeauna poloticos: fiind la masă la Cardinalul Ugolino mănâncă resturi de pâine cerșită (Legp61:1611; Spec 23:1707); glumește cu cavalerii care îl escortează, pentru că își puseseră încrederea lor mai mult în „muștele lor” decât în providență (Lepg59:1609; Spec 22:1705); fratelui care ostenta o tăcere totală, interpretat de toți ca fiind semn al sfințeniei lui, îi propune să se spovedească, demascând astfel impostura lui (Legp 91:1647; Spec 102:1801). 

Sfântul prefăcut

Era odată un frate cu viață onestă și sfântă, care se ruga zi și noapte. Oserva o tăcere neîntreruptă, până la punctul că, uneori, spovedindu-se unui frate preot, nu se exprima prin cuvinte, ci prin semne. Apărea atât de evlavios și fervoros în iubirea față de Dumnezeu înxât uneori, șezând în mijlocul confraților, deși stătea mut, atunci când asculta cuvinte frumoase și bune se bucura în interiorul și în exteriorul lui în așa fel că îi atrăgea spre iubirea lui Dumnezeu pe frații și pe alții care-l vedeau, și toți îl considerau sfânt. De mulți ani persevera în acest comportament. Dar se întâmplă că fericitul Francisc veni acolo unde locuia acesta și, auzind de la frați despre comportamentul lui, spuse: „Să știți că aici e vorba de ispită și înșelăciune diavolească, pentru că, în realitate, el nu vrea să se spovedească”. Între timp sosi pe acolo și ministrul general, ca să-l vadă pe Sf. Francisc, și începu să laude pe acel frate. Fericitul Francisc ăi spuse: „Crede-mă, frate, acela este condus și înșelat de duhul cel rău”. Ministrul general replică: „Mi se pare ciudat și incredibil ca într-un om în care apar atâtea semne și opere de sfințenie să se verifice ceea ce îmi spui tu”. Dar fericitul Francisc îi spuse: „Pune-l la încercare, cerându-i să se spovedească de două ori, sau o dată pe săptămână. Dacă nu te va asculta, să știi că este așa cum ți-am spus eu”.

Întâlnindu-se cu acel frate, ministrul general îi spuse: „Îți poruncesc să te spovedești de două ori, sau măcar o dată pe săptămână de azi înainte. Acela îi puse un deget pe buze, mișcând din cap și arătând cu gesturile că nu-l va fi ascultat pentru nici un motiv. Ministrul, pentru a nu-l exacerba, îl lăsă să plece. Dar după puțină vreme acel frate ieși din Ordin și merse în lume, iar după câtăva vreme muri.     

        Multe situații sunt rezolvate cu spiritul nostru umorist, dar și mai multe ar putea fi detensionate, dacă am fi mai isteți, spunând adevărul în totalitate, în deplină caritate, dar fără a fi severi sau chiar brutali. 

Jacques Guy Bougerol, Umorismo, în Dizionario francescano, pp. 1903-1906.

Traducere de Pr. Damian Pătrașcu

Unde este Isus. Pildă pentru epifanie

Există o veche legendă care povesteşte despre un al patrulea rege care a pornit la drum cu ceilalţi trei magi. Era cel mai tânăr din cei patru şi nimeni dintre ceilalţi nu avea o nostalgie mai mare de a-l vedea pe Mesia. Dar în deşertul întins a pierdut drumul şi prietenii. A fost constrâns să rătăcească îndelung printre dunele de nisip, într-atât încât, la apus, nemaisperând să ajungă la pruncul divin, şi-a dat toate bunurile unui copil sărac dintr-o familie de nomazi. Apoi pierzând steaua, a rătăcit ani întregi de la o oază la alta.

Era bătrân când a ajuns la Ierusalim. L-a recunoscut pe Mesia în timp ce îşi ducea crucea spre Calvar. S-a plecat în faţa lui şi l-a rugat:

"Iartă-mă, Doamne, pentru că am pierdut drumul şi pentru că am mâinile goale şi am ajuns târziu să te ador".

Isus, suferind, i-a răspuns:

"Se întâmplă deseori pe pământ să pierzi drumul, te iert. Dar să nu-mi spui că ai ajuns târziu, pentru că tu ai fost primul care mi-ai oferit daruri când m-ai întâlnit şi mi-ai făcut bine în copilul din deşert".

Cine este Dumnezeu?

Domnitorul din Siracuza l-a chemat la sine într-o zi pe filozoful Simonide şi l-a întrebat:

- Aud spunându-se atâtea lucruri despre divinitate şi deseori diferite unele de altele. Spune-mi tu, care eşti înţelept: cine este Dumnezeu?

Filozoful a răspuns:

- O, rege, dă-mi o zi, pentru a mă gândi.

A doua zi, Simonide s-a întors la rege şi l-a implorat:

- Mai am nevoie de încă două zile de studiu!

La sfârşitul acestora, s-a întors să-i mai ceară alte, alte zile. Şi tot aşa. Întrebat de rege, obosit să aştepte, de ce acţionează aşa, a răspuns:

- O, rege, cu cât mă gândesc mai mult, cu atât Dumnezeu devine mai mare în ochii mei şi cu atât reuşesc mai puţin să-l înţeleg cu mintea mea!

GÂND LA SOLEMNITATEA SF. FECIOARE MARIA, MAMA LUI DUMNEZEU, 1 ianuarie 2025

„Toți cei care auzeau se mirau de cele spuse lor de către păstori. Maria însă păstra toate aceste cuvinte, meditându-le în inima ei”.

Ne aflăm în prima zi a anului, iar Biserica, în înțelepciunea ei, a socotit bine ca să-l pună sub semnul și ocrotirea Maicii Domnului, în chemarea ei de mamă a lui Dumnezeu. Cred că și noi ne bucurăm de această înțelepciune și vrem să punem în mâinile ei toate dorințele și aspirațiile noastre pentru următoarele 365 de zile. 

Citind și meditând lecturile biblice de astăzi, cred că le-am putea aborda din perspectiva chemării, căci și de asta este vorba astăzi, Maria, fiică a Israelului, fiind aleasă de Dumnezeu de mamă, iar răspunsul ei fiind pe măsură, mamă în veac, asemenea Fiului ei, Dumnezeu în veac, căci credem că maternitatea ei nu s-a terminat odată cu moartea și învierea Fiului Cristos, dar continuă în Ceruri pentru toată veșnicia. 

A fi mamă e o chemare, o vocație; a fi mama lui Dumnezeu e o taină, un gest de iubire deplină din partea lui Dumnezeu, dacă El a socotit bine și necesar să aibă o mamă, așa cum avem fiecare dintre noi. Maria este mamă în adevăratul sens al cuvântului, nu asistentă maternală; Maria este mamă și astfel va rămâne pentru totdeauna, zămislindu-l pe Cristos în fiecare zi în inimile noastre și al tuturor celor care vor veni după noi, căci altfel ce ar putea să însemne aceea adnotare a evanghelistului Luca: „Maria însă, păstra toate aceste cuvinte, meditându-le în inima ei”! Maria a născut o dată Cuvântul, pe Isus Dumnezeu și om, și din acest motiv este pe bună dreptate numită mamă, zămislind omul, și născând pe Dumnezeu și omul Cristos. 

Dar maternitatea Mariei nu s-a terminat odată cu această zămislire și această naștere, dar continuă, zămislind toate cuvintele, adică rugăciunile și tânguielile noastre, și prezentându-le Domnului pentru a fi ascultate. Și le meditează, adică le cântărește, le chibzuiește, le corectează și, după ce le-a zămislit, le duce înaintea Tatălui, și al Fiului său, și în fața Duhului Sfânt, pentru a aduce rod în viața noastră. Maria zămislește de fiecare dată când un om, și acesta cuvânt al lui Dumnezeu, vine pe lume. Maria ne păstrează în inima ei în tot timpul vieții, și ne zămislește la timpul potrivit, redându-ne Fiului său după ce noi vom fi căzut în păcat.

Mare har și mare chemare este să fii mamă, și cred că bucuria Mariei a fost de nedescris atunci când a auzit – pentru prima dată – din gura Pruncului Isus, om și Dumnezeu chemând-o „mamă”. Cum o fi reacționat Maria la auzul acestui Cuvânt? Nu ne este dat să știm, dar noi știm cum reacționează mamele noastre la auzul aceluiași cuvânt din partea noastră, fii lor, adică trăind o bucurie extremă. 

La fel și Maria. S-a bucurat, și poate că a înălțat lui Dumnezeu același cânt, rostit în fața Elisabetei, verișoara sa: „Sufletul meu îl preamărește pe Domnul, și duhul meu tresaltă de bucurie în Dumnezeul meu, căci a privit la smerenia slujitoarei sale. Iată, de acum toate popoarele mă vor numi fericită, căci mi-a făcut lucruri mari cel Atotputernic, și numele lui este sfânt”. 

O anumită subcultură spune că femeile sunt creaturi slabe (în comparație cu bărbații). Dar noi știm că nu este așa. Femeile, și mai ales cele care sunt și mame numai slabe nu sunt. Gingașe, da, slabe niciodată. Oare n-am văzut noi cum reacționează o mamă atunci când fiul îi este în pericol? Ca o leoaică! Cu mama nu-i de joacă! Pune-te tu cu mama și-ai să vezi pe unde scoți cămașa! Femeia, dacă mai e și mamă, și dacă ar rămâne un ou bleg în frigider, o să facă în așa fel să gătească pt 5 000 de inși, (fără a număra bărbații și copiiii) și, după saturare, se vor mai putea strânge 12 coșuri cu firimituri. 

Numai de curiozitate, numărați câți văduvi și câte văduve sunt în satul/în cartierul vostru? Un bărbat, dacă rămâne văduv, se recăsătorește imediat, pentru că nu știe să facă nici măcar o omletă. Femeile nu, ele își trăiesc văduvia cu demnitate. Și, dacă mai e nevoie să o lăudăm pe Mama lui Isus, să citim ce zice evanghelistul Ioan: „Iar lângă crucea lui Isus stătea în picioare mama lui și sora mamei lui, Maria, soția lui Cleopa, și Maria Magdalena” (In 19, 25). Nici o mențiune despre vreun bărbat. Dar și mai profund: Mama Maria, stă în picioare. Asta este mama: stă în picioare, adică nu se pierde cu firea, nici în momentele cele mai grele ale fiilor ei. Acolo, la picioarele crucii, Maria este din nou în chinurile facerii, și îl va zămisli pe Fiul său din nou, de această dată pentru cer. 

Să ne rugăm astăzi Mamei cerești pentru noi chemări la vocația de mamă, căci tare puține au mai început să fie. Femei multe, mame puține, ar spune Sf. Ioan Gură de Aur! Și unde lipsesc mamele, este evident că lipsesc fii, lipsesc tații, lipsesc preoții, lipsește cerul. Căci dacă și Maria, la vizita îngerului ar fi făcut atâtea calcule câte se fac astăzi la decizia de a da naștere unui prunc, încă ne-am fi închinat la Zeul Soare. 

Spunea Pr. Constantin Galeriu: „chemarea lui Dumnezeu nu încetează niciodată. Repet acest cuvânt: bea cineva sau nu, izvorul curge”. Da!, Dumnezeu cheamă totdeauna, dar poate că există multă frică în noi să mergem la izvor și să bem. 

Nu vă temeți, ne spune și nouă Mântuitorul, și mai ales celor care au fost chemate să devină mame: ”nu vă temeți, eu am învins lumea” (In 16, 33). Să învingem noi  toți și ele toate calculele lumești din inimile noastre, și să mergem să bem. „Bea cineva sau nu, izvorul curge”, dar să nu lăsăm apa vieții lui Dumnezeu să curgă în zadar. Amin.

GÂND despre familia tradițională versus familia sfântă, 2024

Peste tot se clamează: noi vrem familia tradițională, să fie așa cum a avut-o bunicul și bunica, și toți vecinii lor; dar noi nu vrem ca numai familia să fie tradițională, ci și mâncarea, totul ca pe vremea bunicii: tochituri, afumături, alivanci cu trei chile de brânză..., de te lingeai pe buze, nu ca acuma că totul este din plastic. Străinii e de vină, că ne-au adus toate spurcăciunile în țara noastră unicat în lume. Era mai bine fără ei. 

Mișcă nebuno, că-ți dau una-ntre ochi de nu te vezi! Marș afară..., asta-i mâncare pentru un om care toată ziua a tras la besche? Tâmpito..., vino că te mor, nu mă fă să alerg după tine că sunt obosit... Mișcă muiere și adu-mi două sticle de vin, ce-i tot scarmeni în cap pe urâții ăștia. Ba-s ai tăi, că doar nu i-am făcut cu Ghiță din vecini. Ăștia?, cu păduchioșii ăștia nu mă duc nici până în fundu gardului. Mișcă, bazaconia pământului și adu-mi vinul ăla, că te omor în bătaie..., mișcă aici că am chef de viață acum..., întinde-te aici, n-auzi... Tu știi cine-s io? 

Aici eu sunt șefu, stăpânu, patronu, deșteptu, prostu. Aici eu comand, ai înțeles? Făăă, ai înțeles, ori trebuie să te mai dau de trei ori cu capul de păreți, ca să ți se-ndrepte mintea! Proastă ai fost și așa ai rămas. Degeaba muncesc, că nu faci nimica toată ziua. Ce-i cu punga asta? Biscuiți? Da eu mă spetesc ca tu să dai banii pe biscuiți? Eu pentru biscuiți muncesc bolundo? Mai văzut pe mine vreodată să beau biscuiți? Pentru cine ai luat? Pentru copii? Muncește fă, și cumpără-le biscuiți. Banii mei nu-i mai dai vreodată pe biscuiți, că te desfigurez, ai înțeles? 

Ce ți-o trebuit ție să cheltui banii pe cearceafuri... Pentru cârpe muncesc eu, să dai banii pe ele... Ce-ți trebuie cearceafuri, ce dormi cu ochii deschiși? Te mai duci la măta te bat de o să-ți sune apa-n cap trei luni și trei zile. 

Făă, muma pădurii, zgripțuroaico, parașută ce ești, la noi bărbatu e stâlpu făăă, și degrabă vărsătoriu de tăt ce poate: de ciorbă-n capul femeii, de palme și pumne-n capul copchiilor, de vin și de bere din burtă..., peste cearceaf. 

Auzi ce-o zâs popa? Familia sfântă, ăla de i s-o născut un băiet și n-o fost în stare să bea și el până să nu-l mai recunoască nici la morgă! I-aș fi zis io: bă, Ioșca, vino să te învăț cum se sărbătorește nașterea unui băiat. Ai auzit, băi, băiat, nu fată, muierușcă, care nu-i bună pentru nimic. Băiat băăăă. Io, când s-o născut ăsta blond, am băut trei zile și trei nopți de bucurie, și așa am făcut și când s-o născut urâtania asta, da atunci am băut de necaz. Ce femeie proastă, băi Ioșca, să mă ofenseze pe mine cu o copchilă, să-mi bage mie-n casă iadul. Că asta-i femeia, Ioșca, iadul, dracul. Nu ți-e rușine Ioșca, să stai tu să te smiorcăi, în grajd cu Maria. Dă-i în măsa..., lasă-i acolo să crape. Dute bă Ioșca și bea, că o viață avem. 

Știi ce, popă afurisit? Vrei copii, fă-ți! Și nu mai împuia capul muierilor proaste cu familia ta sfântă. Tu n-auzi că noi vrem familia aia tradițională, unde bărbatul acolo unde-l pui acolo stă; țeapăn, că-i mangă, da nu se mișcă de unde-l pui. De unde-ai scos-o și p-asta cu familia sfântă putoare pe popă? De unde, că până acum n-am auzit niciodată de ea. De unde invenția asta? Noi, bagă bine la cap, adică la noi, scuze că am greșit, familia tradițională e sfântă, și aia-i făcută după credința noastră strămoșească. Ai înțeles? Știi ce-i aia credință strămoșească. Aia bă, de vine Cristosul nostru din Leapșa mică, din vale. Și măsa-i Irinuca, cu vrednicul ăla de pomenire nespălatul de Vasile. N-avem noi nevoie de ăla de vine din Israel. Să fie sănătoși, și să nu ne mai deranjeze, că la noi tăt, da tăt e strămoșesc. Tăt, și vinul, și apa, și pălinca, și slana din pod.

Auzi tu, familie sfântă... Popăă, mai lasă-ne cu familia ta sfântă. Noi vrem una tradițională. Cu pumnul în masă vrem, unde bărbatul să fie bărbat și femeia să fie femeie. Cu femeia la cratiță. Și obligatoriu fără pantaloni, că nu intră energia-n ea. Cu bărbatul mut, statuie, prost, necioplit, da șef.

GÂND LA 21 DECEMBRIE 2024

Crăciun tradițional 2024 

Crăciunul trebuie MUSAI SĂ FIE TRADIȚIONAL. Ce-o fi mantra asta de tradițional nu pricep. Nu tu ceva nou, nimic. 

Totul tradițional, cumpărat de la Jumbo, cu instalație de brad chinezesc, cum aveau moșii și strămoșii noștri, toți de la Traian și Decebal încoace (Decebal dac și Traian spaniol, da români get beget, tradiționali de-ai noștri, făcuți în beci); și-apoi catering din cătun, tobă la bidon și gorgonzola la putină și camembert la burduf, cu smochine turcești din cămară bunicii, cum făcea nevasta lu Menumorut (turc, da si el tot român);  obligatoriu cu prunc 3D bosniac (că ăia naturali face mizerie și deranjează), în covată TikTok. 

Ce fain era când bunica cu bunicul, după ce închideau file-ul cu orătănii, se urcau în gipul lor tradițional și plecau bucuroși spre Predeal; și acum mi se umezesc ochii, când îmi amintesc cum bunica umplea un căruț întreg cu zgârciuri și adidași de porc, plus patru pungi cu gheare de pui, la ofertă obligatoriu, că ăle de nu-s la ofertă nu erau tradiționale, și sigur veneau de la hoții ăștia de străini, care numa chimicale puneau în ele, nu ca la noi; și afumăturile tot tradiționale (mai ales slăninuța aia, care la bunica era atât de slabă încât abia conținea posibile urme de carne) trebuie să fie, afumate cu esență de fum din fag de plastic de la Dedeman, că e de-ai noștri. De la Leroy Merlin nu, că aia e franceji, și e pipistași, că așa ne-o zâs bunelu, Domnu să-l hodinească, că tari mult o sufărit cu baba asta nebună, că nu-l lăsa să termine vinul din beci până-n Crăciun. Când îmi amintesc, mai că-mi vine să pun un video cu unul care plânge, ca să nu-mi curgă mie fardul lavabil și antimucegai de pe obrajii mei subțiri pe gâtul meu gros. 

Și cadourile! Neapărat tradiționale: pentru bunica oale cucky, colectia Horror movies, cu inducție, că alea moștenite de la străbunica ei s-au ars, da tot cu inducție erau, și le punea pă aragazul îla de mergea cu ciugă electrică; pentru bunicul obligatoriu butoiaș Angeli cu țuică puturoasă; pt cel mic pamperși bluetooth , conectați la telefonul mamei, ca să vadă ea tot timpul ce prostii face muciosul; iar pt cel mărișor playstation cu carbit. 

Crăciun fericit!

GÂND LA SĂRBĂTOAREA SF. APOSTOL IOAN, 27 decembrie 2024

Și a fost seara, și a fost ziua, a treia zi a Crăciunului. Mai sunt încă cinci. Să ne bucurăm și să ne veselim într-însa, pentru că Fiu ni s-a dat, și numele lui este Emanuel.

Citire din Scrisoarea întâi a sfântului apostol Ioan 1,1-4

Preaiubiţilor, ceea ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit, cu privire la Cuvântul vieţii - căci viaţa s-a arătat: noi am văzut şi dăm mărturie şi vă vestim viaţa cea veşnică ce era la Tatăl şi care ni s-a arătat -, ce am văzut şi am auzit vă vestim şi vouă pentru ca şi voi să aveţi comuniune cu noi, iar comuniunea noastră este cu Tatăl şi cu Fiul său, Isus Cristos. Vă scriem acestea pentru ca bucuria noastră să fie deplină.

EVANGHELIA

Celălalt discipol a alergat mai repede decât Petru şi a ajuns primul la mormânt.

Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Ioan 20,1a.2-8

În prima zi a săptămânii, Maria Magdalena a alergat şi a venit la Simon Petru şi la celălalt discipol, pe care îl iubea Isus, şi le-a spus: "L-au luat pe Domnul din mormânt şi nu ştim unde l-au pus". Au ieşit atunci Petru şi celălalt discipol şi au venit la mormânt. Alergau amândoi împreună, dar celălalt discipol a alergat mai repede decât Petru şi a ajuns primul la mormânt. Aplecându-se, a văzut giulgiurile aşezate, dar nu a intrat. Atunci a venit şi Simon Petru, care îl urma, şi a intrat în mormânt. El a văzut giulgiurile aşezate, dar ştergarul, care fusese pe capul lui, nu era aşezat împreună cu giulgiurile, ci împăturit aparte, într-un loc. Atunci a intrat şi celălalt discipol, care sosise primul la mormânt. A văzut şi a crezut.

Forțând puțin nota, am putea observa o particularitate a lecturilor de astăzi. Prima ne vorbește de nașterea lui Isus, a doua de moartea lui. În mijloc viața în acțiune și în toată splendoarea ei, subliniată de cuvintele: am văzut, am auzit, iar acum vă vestim și vouă, ca să aveți comuniune cu noi”, și „a intrat și celălalt discipol. A văzut și a crezut”. 

Așadar, „comuniune și credință”, am putea numi această zi. Ce înseamnă cuvântul „comuniune”? Înseamnă împărtășirea vieții cu Dumnezeu și cu celelalte persoane, iar această împărtășire este un semn distinctiv al creștinilor (1In 1, 3; 1, 7; 2Cor 13, 13). Este exact ceea ce spune Sf. Ioan în prima lectură: „dăm mărturie şi vă vestim viaţa cea veşnică ce era la Tatăl şi care ni s-a arătat”. Ioan nu povestește, nu relatează, ca un jurnalist sau un videoreporter de la vreo televiziune, el dă mărturie, el vestește viața, și nu orice fel de viață, dar viața veșnică pe care nu numai că a văzut-o și a auzit-o, ci a și privit-o și a pipăit-o. am putea face și o interpretare spirituală a acestui text, dar cred că este mai potrivit să spunem că Ioan a făcut o experiență senzorială și tactilă, așa cum face unul fiecare dintre noi când vede unul revărsat pe o canapea, și care în precedență nu răspunsese apelului nostru. Mergem, punem două degete la venele din jurul gâtului lui (sau la cele ale mâinii) și, după câteva clipe conchidem, bucuroși sau triști, în funcție de rezultat: trăiește; ori e mort. 

Dar una e să ai puls, alta e să ai viață, ca să nu mai zic viață veșnică. Căci nu totdeauna pulsul indică și faptul că unul sau altul, care se mișcă pe drum are și viață. Oare nu spunem chiar noi când vedem pe vreunul că vorbește de parcă-i pare rău că a deschis gura că „e fără viață, fără vlagă”. Poți foarte bine să respiri și fără a avea viață în tine, iar riscul este mare mai ales în aceste zile în care, de atâtea sărbători am obosit, și ne mișcăm ca roboții, așteptând să treacă, după ce atât ne-am pregătit pentru ele. 

Trebuie că Ioan să fi trăit o experiență puternică în momentul în care „a văzut Viața”, căci prea vorbește cu pathos despre ea, ținând cont că el scrie această scrisoare la o distanță de câteva zeci de ani de la evenimentul care i-a schimbat viața. Ioan nu era obosit nici după atâția ani, și vorbea, și scria cu plăcere despre Viața care-i intrase în trup și – după o frumoasă tradiție, chiar și atunci când nu mai putea face mare lucru, bătrân și cu ochii stinși, fiind asaltat de ucenici ai lui Cristos și întrebat: „și ce-a mai zis Isus, povestește-ne, te rugăm?, Ioan murmura, până și-a închis ochii: Isus a mai zis: iubiți-vă, iubiți-vă. Iar un altul îl întreba: „și ce-a mai zis Isus, el răspundea cu și mai mare bucurie: „iubiți-vă, iubiți-vă”, până s-a stins.       

GÂND LA A DOUA ZI DE CRĂCIUN, SF. ȘTEFAN, 26 decembrie

Și a fost seara, și a fost ziua, a doua zi a Crăciunului. Mai sunt încă șase. Să ne bucurăm și să ne veselim într-însa, pentru că Fiu ni s-a dat, și numele lui este Emanuel.

„În timp ce îl loveau cu pietre, Ştefan a strigat, zicând: "Doamne Isuse, primeşte sufletul meu!"

Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Matei 10,17-22

În acel timp, Isus i-a trimis pe cei doisprezece, poruncindu-le: "Fiţi atenţi la oameni, pentru că vă vor da pe mâna sinedriilor şi vă vor biciui în sinagogile lor! Şi veţi fi duşi, din cauza mea, înaintea guvernanţilor şi a regilor ca mărturie înaintea lor şi a păgânilor. Când veţi fi daţi pe mâna lor, nu vă preocupaţi cum sau ce veţi vorbi, căci vi se va da în ceasul acela ce să vorbiţi, pentru că nu sunteţi voi cei care vorbiţi, ci Duhul Tatălui vostru este cel care vorbeşte în voi! Frate pe frate va da la moarte şi tată pe fiu. Copiii se vor ridica împotriva părinţilor şi-i vor ucide. Şi veţi fi urâţi de toţi din cauza numelui meu. Însă CINE VA RĂMÂNE STATORNIC PÂNĂ LA SFÂRŞIT, ACELA VA FI MÂNTUIT".

Acesta este Sf. Ștefan care „în timp ce îl loveau cu pietre, Ştefan a strigat, zicând: "Doamne Isuse, primeşte sufletul meu!". 

De unde atâta putere și înțelepciune Sf. Ștefan? De la Cel în care mi-am pus speranța, de la Cristos, cel în care toată viața am crezut și pe care l-am slujit. 

El mi-a spus în momentul botezului: Ștefan, când vei fi dat pe mâna lor, să nu te preocupi cum sau ce vei vorbi, căci ți se va da în ceasul acela ce să vorbești, pentru că nu ești tu cel care vei vorbi, ci Duhul Tatălui tău este cel care vorbeşte în tine! De la El, așadar am avut puterea să mă opun urii și să răspund cu iubire. Chiar în timp ce mă loveau cu pietre mi-am amintit de aceste cuvinte, care răsunau în urechile mele și mă făceau să rezist. Și, în timp ce cădeam jos, și-mi venea să spun: gata, ajunge, spun ce vreți voi, numai nu mă omorâți, pentru că mă așteaptă copilașii mei acasă, un alt cuvânt pe care-l auzisem de atâtea ori, dar nu-l băgasem în seamă neapărat, a răsunat în urechile mele: Ștefan, numai CINE VA RĂMÂNE STATORNIC PÂNĂ LA SFÂRŞIT, ACELA VA FI MÂNTUIT. 

Da!, statornic în cele bune, până la sfârșit, nu cătrănit și împietrit în cele rele. Numai așa te vei mântui. 

După cum vezi, numai cu ajutorul lui am reușit să fiu credincios până la sfârșit, căci învățătura Lui mi-a dat atâta putere încât aș fi rezistat oricărei persecuții s-ar fi revărsat asupra mea. Și încă un lucru care m-a făcut să nu fiu un al doilea Iuda: cuvântul său, da, a fost pentru mine combustibilul care m-a făcut să trec prin foc și sabie, și să nu cedez urii, dar exemplul său m-a întărit și mai mult, pentru că știam că și El, în momentul în care-l ucideau, în numele adevărului, a făcut la fel, adică n-a dat înapoi în momentul suprem. Totdeauna mi-am dorit să fiu primul, evident, în sfințenie, și am reușit. Sunt primul martir, dar aș fi putut fi foarte bine, dacă eram laș, al doilea Iuda. Tu crezi că n-ai putea fi primul sfânt din neamul tău, sau poate din parohia ta, din clasa ta, din seria ta de preoție? 

De la El am învățat să nu dau înapoi, să nu cobor de pe barcă, nici de pe cruce, orice mi s-ar fi întâmplat. 

Mă întrebi dacă și tu ai putea face la fel ca mine? Cu siguranță, dacă vei lăsa ca Isus să se nască în tine, dacă vei trăi din Cuvântul meu, făcând să tacă cuvântul tău și toată pălăvrăgeala lumii. Și tu ești capabil de sfințenie și de martiriu, dar nu aștepta ca Răul extrem să se năpustească asupra ta. Începe să-ți trăiești martiriul de fiecare zi, în lucrurile mici, de exemplu evitând chiar și minciunile mici, micile furtișaguri, păcatele pe care voi le numiți lesne iertătoare, bârfele inocente, care, ziceți voi, dacă nu fac bine, nici rău nu fac. 

Mai ai îndoială că nu vei reuși? Vrei să-ți spun câți ca mine sunt din țara ta aici, sfinți și martiri, care au avut curajul să înfrunte ciuma comunistă? Vrei să ți-i înșir pe nume? De Fericitul Ieremia cred că ai auzit, primul, ca și mine, din țara ta; de martira curăției, Fericita Veronica, și ea prima tânără femeie româncă beatificată, de Venerabilul frate franciscan Martin Benedict, de Fericiții episcopi Bogdanfy, Scheffler, și apoi de Ghica, Durcovici, de Valeriu Traian Frenţiu, Vasile Aftenie, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu şi Iuliu Hossu, toți primii din diecezele lor. Și-apoi de Venerabilul episcop Marton Aron, ultimul sosit acum câteva zile, ai auzit? Deja 15 până acum, și mai urmează și alții. Numai ți-i amintesc, poate prinzi și tu curaj. E vorba de Rafila Găluț, de la Lugoj, de preotul franciscan Anton Demeter, de călugării bazilitani Mihai Neamțu și Leon Manu, de sora Maria Sofia, de preotul Dumitru Sandu Matei din Dieceza de Iași. Crezi că numele tău n-ar sta bine în această listă? Să știi că ei te cunosc pe nume, și se roagă pentru tine, chiar și fără să o ceri. Cere-le și tu mijlocirea, și sigur o să te asculte. 

Nu-ți spun ca să mă laud, dar rețeta mea a fost asta, și numai așa, cred eu am reușit să rezist capului diavolilor, care-mi sugera, în momentul torturii, să dau mâna cu el. În fond, Ștefan, nu te gândești tu la copilașii tăi, care o să rămână orfani. Lasă de la tine și dă-te cu dușmanul. Nu fii încăpățânat în adevărul tău. Lasă, și o să veți că o să-ți fie bine și la noi. Nu știi că adevărul stă la mijloc, adică nici la tine, nici la noi?, nu știi că „capul plecat sabia nu-l taie”? Fii ca noi, și-a-i să vezi că-ți va fi bine! Și dacă îl superi pe Dumnezeul tău care-i baiul? N-o spus El că te va ierta? Na!, acum să te ierte. Curaj, dă-mi mâna și nu fi habotnic în adevărul tău. 

Nu!, nu vreau, și niciodată nu voi da mâna cu tine, nici nu-mi voi întinde mâna în blidul tău, căci mâncarea ta este otrăvită. 

Ia acum aceste cuvinte ale lui Cristos, și îndeasă-le în inima ta: „cine va rămâne statornic până la sfârşit, acela va fi mântuit”, și, ori de câte ori vei fi ispitit să cedezi, pune-le în fața ochilor tăi, și vei reuși. Iar dacă vei face așa, vei da viață unui alt cuvânt al Mântuitorului tău: „Cine este credincios în cele mai mici lucruri este credincios şi în cele mai mari. Şi cine este necinstit în cele mai mici lucruri este necinstit şi în cele mai mari. Deci, dacă voi nu aţi fost credincioşi cu mamóna nedreaptă, cine vă va încredinţa adevărata bogăţie? Şi dacă nu aţi fost credincioşi cu avuţia străină, cine v-o va da pe a voastră? Niciun servitor nu poate sluji la doi stăpâni; căci sau îl va urî pe unul şi-l va iubi pe celălalt, sau va ţine la unul, iar pe celălalt îl va dispreţui. Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi mamónei” (Lc 15, 10-13). 

Îți promit eu că o să mijlocesc pentru tine har de la Bunul Dumnezeu. 

Sf. Ștefan, roagă-te pentru noi!, și Crăciun frumos să ai împreună cu Pruncul Isus, și îngerii Domnului, și transmite, te rog, salutările mele sfinților martiri ajunși acolo din România.

GÂND LA SOLEMNITATEA NAȘTERII LUI CRISTOS, 25 decembrie 2024

Și a fost seara, și a fost ziua, prima zi a Crăciunului. Mai sunt încă șapte. Să ne bucurăm și să ne veselim într-însa, pentru că Fiu ni s-a dat, și numele lui este Emanuel.

„Ceea ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit cu privire la Cuvântul vieţii – căci viaţa s-a arătat: noi am văzut şi dăm mărturie şi vă vestim viaţa cea veşnică ce era la Tatăl şi care ni s-a arătat –, ce am văzut şi am auzit vă vestim şi vouă pentru ca şi voi să aveţi comuniune cu noi, iar comuniunea noastră este cu Tatăl şi cu Fiul său, Isus Cristos”.

Permiteți-mi să încep predica din această zi sfântă cu o întâmplare a unui oarecare. Împleticit la vorbă și întârziat de când se știa, un om, s-a îmbolnăvit. Nu mai putea respira, și, mai grav, nu mai simțea nici un miros. După ce s-a tratat băbește o vreme, a decis să meargă la un medic, care i-a spus că are un virus și că, numai cu ceai de rostopască nu se va vindeca niciodată. I-a dat niște antibiotice și în câteva zile a fost pe picioare. Se bucura și se mai bucură încă, mai ales acum de sărbători, de toate parfumurile bucatelor și ale fructelor. 

De ce am început cu această întâmplare? Pentru că zilele trecute, punând mâna să citesc ceva din Biblie privitor la Crăciun, ochii mi-au căzut pe textul din prima scrisoare a lui Ioan, care spune: „Ceea ce era de la început, ceea ce urechile noastre au auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit cu privire la Cuvântul vieţii – căci viaţa s-a arătat: noi am văzut şi dăm mărturie şi vă vestim viaţa cea veşnică ce era la Tatăl şi care ni s-a arătat”. Și mi-am spus: a trăit și acel om o experiență frumoasă, asemănătoare cu a lui Ioan care, văzându-l pe prunc, spune el că a văzut, a auzit și a pipăit viața în acea minune de copil. Și mi-a venit în minte să merg la Kaufland, să fac predica acolo, în zona rafturilor cu vin. În veci și de-a pururi nu mi-ar fi trecut prin cap că o să fac o predică într-un supermarket, la Kaufland. 

Am luat o sticlă și am citit: „arome bogate și senzuale, care aduc aminte de fructe de pădure (cireșe sălbatice și coacăze), ciocolată amăruie, esențe de lemn dulce și vanilie, dobândite în timpul maturării în butoaie de stejar. Evident, aceasta a fost experiența somelierului care a degustat acel vin. Dar ia să ne gândim noi, dacă dăm același vin la zece persoane, ce se întâmplă? 

Dacă-i dai unui olimpic într-ale băuturii un pahar de vin, ăla ce vede? Nu vede nimic, pentru că deja l-a băut. Nu stă el să miroasă vinul. Dar dacă-i dai paharul unui somelier, o să-l vezi pe acesta cum apucă paharul de jos, de la picior, îl leagănă ușor, îl miroasă, îl descântă, gustă câteva grame, și-l învârte în gură, sus și jos, și apoi începe să spună ceea ce am citit mai înainte. Dar de unde, ne întrebăm, acest somelier, a reușit să vadă în acel lichid roșu „fructe de pădure (cireșe sălbatice și coacăze), ciocolată amăruie, esențe de lemn dulce și vanilie”? Auzi tu, esențe de scândură dulce, cireșe într-un pahar de vin!, Nu-i oare vreun bolund? 

Trecând acum la lucruri mai serioase, m-am întrebat și eu: Cum de Ioan, văzând un prunc, a văzut viața? Era vreun medium, vreun sentimentalist ori un șarlatan? Cum de Irod a văzut în pruncul acela, în Isus, un pericol public și un pretendent la tronul său de dictator pe viață? Cum de profetesa Ana și bătrânul Simeon au văzut Domn și Dumnezeu? Cum de magii au văzut un Dumnezeu în acel prunc neajutorat? 

Și mă întrebam: Noi, azi, ce vedem când vedem un prunc în iesle? Ce auzim când auzim un prunc gângurind în iesle? Ce mirosim când mirosim? Ce pipăim când pipăim pruncul? Reușim noi să vedem, chiar și în statuetele astea de ghips un prunc Dumnezeu?, reușim să vedem viața? Reușim să pipăim viața? 

Am putea să luăm un copil oarecare de aici și să-l privim. Este evident că fiecare va vedea ce vrea și poate să vadă (în funcție și de meseria pe care o are): mama va vedea o scumpete de copil, făt frumosul lumii; tata o victorie; frățiorul încă o jucărie, medicul un viitor pacient, primarul un viitor contribuabil, vecinul o nouă sursă de gălăgie. Dar sunt și din aceia care ar putea vedea o problemă, o altă gură de hrănit, un viitor infractor, o lepră; alții, de ce nu, un Einstein, un preoțel sau măicuță, un Hagi sau un Ștefan Hrușcă.

Reîntorcându-ne iarăși la noi, la sărbătoarea noastră, noi reușim să vedem, să pipăim, și să mirosim, de ce nu, în Pruncul aici de față un Dumnezeu Om? Și dacă nu, ne întrebăm, oare cum a reușit Ioan și atâția alții după el, să vadă viața? Nu cred că le-a fost nici lor ușor, așa cum nu ne este nici nouă, pentru că aici e vorba de ceva mare. 

Știți ce trebuie să facem ca să reușim – sper – să-l vedem pe Dumnezeu? Să activăm al șaselea simț (pe lângă cele cinci, deja consacrate: văzul; auzul; mirosul; gustul; pipăitul), care este cel al credinței (LG I, 12). Cam așa cum mama are simțul maternității, recunoscând hainele copilului, chiar de mai sunt o mie amestecate cu ale lui. Atunci – sper – în liniștea inimii noastre și în cea a semenilor noștri, îl vom putea vedea pe Prunc. Iar aici nu e vorba de autosugestie, ci de credință, folosindu-ne de ochii noștri, de urechile noastre, de gura, de mâinile și de picioarele noastre. 

Știu, e nevoie de multă credință. Dar o avem și pe asta, pentru că Dumnezeu a turnat în noi credință cu carul, credința lui Abraham, al lui David și al lui Israel, nu aia clamată peste tot de „tradițională și de strămoșească”, de pe muntele Bucegi. Cred că ne este clar că strămoșii noștri au fost henoteiști (adorau un singur Dumnezeu, dar nu îi excludeau pe ceilalți, ai altor popoare), nu creștini. Numai mărturisind încă o dată credința noastră în Dumnezeul lui Israel, îl vom putea recunoaște pe Pruncul Isus, Om și Dumnezeu. Restul este minte bolnavă, înșelăciune și vânare de vânt. Iar în cazul în care simțul credinței nu mai funcționează (ca unul care este răcit și nu mai simte nimic), să facem în așa fel ca să-l retrezim și să-l vindecăm. 

Să nu facem în nici un caz așa cum a făcut marele filosof Emil Cioran, care a spus: „L-am căutat pe Dumnezeu toată viața, dar am făcut tot posibilul ca să nu-l găsesc). 

Ceea ce cred în acest moment este că, fără activarea simțului credinței, nu vom vedea nimic în această sărbătoare, cel mult, poate, vederea unui prunc oarecare, urmat de exclamația nesăbuitului din evanghelie care – am spune azi – după ce tot Adventul a alergat și a cumpărat totul pentru Crăciun, s-a așezat satisfăcut și a spus: „suflete al meu, ai adunat bunuri suficiente pentru această sărbătoare. Odihneşte-te, mănâncă, bea şi bucură-te” (Lc 12, 19). Răspunsul Domnului îl știm cu toții. Să cerem, așadar, harul credinței, iar dacă-l avem, să-i mulțumim Domnului. 

Spune evanghelia zilei: „Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi, iar noi am văzut gloria lui, glorie ca a unicului născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr. Căci noi toţi am primit din plinătatea lui har după har”.

„Har peste har” am primit sau, cum spunea evanghelia de aseară: „un fiu ni s-a dat”. „Astăzi ni s-a născut Mântuitorul”, vor repeta până la săturare textele liturgice. Acum îl avem în casă, dorit nedorit; am devenit părinți, vrednici nevrednici cum suntem. Și Dumnezeu nu „ni l-a dat” ca nepoțeii care sunt duși de părinți în vacanță la bunici, ci pe termen nelimitat. Cum îl vom crește? Tot anul, nu până pe 6 ianuarie. Iar dacă vom avea curajul să-l primim, să știm că vin zile grele (fuga în Egipt, neînțelegerile, persecuția...). Nu vom avea zile ușoare cu un astfel de Prunc. Așa-mi amintesc că-i profețea Mariei bătrânul Simeon. Zile grele, dar frumoase. 

Și un ultim lucru pe care aș vrea să-l facem în aceste zile: să trăim această sărbătoare împreună, nu unul lângă altul (adică cu telefoanele pe silențios și, dacă este posibil, fără să fie duse la masă). Va fi foarte greu, dar nu imposibil. Amin. 

Crăciun frumos să aveți cu toții!

E problema ta, pe mine nu mă privește

Învățătură de minte să ne fie

Privind prin gaura gardului, un șoricel a văzut un țăran deschizând un pachet în fața soției, și scoțând de acolo o capcană. Speriat, alergă să anunțe toate animalele: există o capcană pentru șoareci în casă, urlă cât îl cuprinseră rărunchii șoricelul!

Găina, care râdea și săpa cu picioarele în țărână îi spuse șoricelului: să mă ierți, domnule șoricel, înțeleg că pentru tine capcana este o problemă, dar mie nu-mi poate face nici un rău. 

Atunci șoricelul alergă la un miel, care-i răspunse la fel. 

Șoricelul alergă și la o vacă, care-l întrebă: sunt eu oare în pericol? Șoricelul se gândi, privi vaca și-i spuse că, într-adevăr, vaca nu putea fi în pericol.

Șoricelul decise să se întoarcă acasă și, în noaptea aceea auzi o gălăgie mare. Scoase căpșorul tremurând de frică și văzu capcana în funcțiune, apucând coada șarpelui Willy. Nevasta țăranului alergă să-l scoată pe șarpe de acolo, dar acesta îi mușcă mâna, cauzându-i o febră mare. Bolnavă și căzută la pat, soțul ei se gândi să-i facă uo supă caldă, de aceea merse, prinse găina și din ea făcu o supă bună și caldă. 

Însă, cum bolnava nu-și revenea, prietenii lor veniră să o viziteze pe patul de moarte. Țăranul, pentru a-i omeni, merse, tăie mielul și îl găti pentru ei. 

În noaptea aceea femeia muri, iar soțul, pentru a putea face un praznic pe măsură, merse și tăie vaca. 

Morala: data viitoare când cineva îți vorbește de problema lui și tu gândești că pe tine nu te privește, pentru că nu este problema ta, gândește-te bine, pentru că cel care nu trăiește pentru a face binele, trăiește fără rost.

Lumea nu este rea din cauza răutății celor răi, ci din cauza apatiei celor buni. 

Deci, atunci când cineva îți cere ajutorul în necazurile sale, ascultă-l și ajută-l, și nu spune că pe tine nu te privește, că e problema lui și că ție, oricum nu ți se poate întâmpla una ca asta. Iar acest comportament se numește EMPATIE.