Și a fost seara, și a fost ziua, prima zi a Crăciunului. Mai sunt încă șapte. Să ne bucurăm și să ne veselim într-însa, pentru că Fiu ni s-a dat, și numele lui este Emanuel.
„Ceea ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit cu privire la Cuvântul vieţii – căci viaţa s-a arătat: noi am văzut şi dăm mărturie şi vă vestim viaţa cea veşnică ce era la Tatăl şi care ni s-a arătat –, ce am văzut şi am auzit vă vestim şi vouă pentru ca şi voi să aveţi comuniune cu noi, iar comuniunea noastră este cu Tatăl şi cu Fiul său, Isus Cristos”.
Permiteți-mi să încep predica din această zi sfântă cu o întâmplare a unui oarecare. Împleticit la vorbă și întârziat de când se știa, un om, s-a îmbolnăvit. Nu mai putea respira, și, mai grav, nu mai simțea nici un miros. După ce s-a tratat băbește o vreme, a decis să meargă la un medic, care i-a spus că are un virus și că, numai cu ceai de rostopască nu se va vindeca niciodată. I-a dat niște antibiotice și în câteva zile a fost pe picioare. Se bucura și se mai bucură încă, mai ales acum de sărbători, de toate parfumurile bucatelor și ale fructelor.
De ce am început cu această întâmplare? Pentru că zilele trecute, punând mâna să citesc ceva din Biblie privitor la Crăciun, ochii mi-au căzut pe textul din prima scrisoare a lui Ioan, care spune: „Ceea ce era de la început, ceea ce urechile noastre au auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit cu privire la Cuvântul vieţii – căci viaţa s-a arătat: noi am văzut şi dăm mărturie şi vă vestim viaţa cea veşnică ce era la Tatăl şi care ni s-a arătat”. Și mi-am spus: a trăit și acel om o experiență frumoasă, asemănătoare cu a lui Ioan care, văzându-l pe prunc, spune el că a văzut, a auzit și a pipăit viața în acea minune de copil. Și mi-a venit în minte să merg la Kaufland, să fac predica acolo, în zona rafturilor cu vin. În veci și de-a pururi nu mi-ar fi trecut prin cap că o să fac o predică într-un supermarket, la Kaufland.
Am luat o sticlă și am citit: „arome bogate și senzuale, care aduc aminte de fructe de pădure (cireșe sălbatice și coacăze), ciocolată amăruie, esențe de lemn dulce și vanilie, dobândite în timpul maturării în butoaie de stejar. Evident, aceasta a fost experiența somelierului care a degustat acel vin. Dar ia să ne gândim noi, dacă dăm același vin la zece persoane, ce se întâmplă?
Dacă-i dai unui olimpic într-ale băuturii un pahar de vin, ăla ce vede? Nu vede nimic, pentru că deja l-a băut. Nu stă el să miroasă vinul. Dar dacă-i dai paharul unui somelier, o să-l vezi pe acesta cum apucă paharul de jos, de la picior, îl leagănă ușor, îl miroasă, îl descântă, gustă câteva grame, și-l învârte în gură, sus și jos, și apoi începe să spună ceea ce am citit mai înainte. Dar de unde, ne întrebăm, acest somelier, a reușit să vadă în acel lichid roșu „fructe de pădure (cireșe sălbatice și coacăze), ciocolată amăruie, esențe de lemn dulce și vanilie”? Auzi tu, esențe de scândură dulce, cireșe într-un pahar de vin!, Nu-i oare vreun bolund?
Trecând acum la lucruri mai serioase, m-am întrebat și eu: Cum de Ioan, văzând un prunc, a văzut viața? Era vreun medium, vreun sentimentalist ori un șarlatan? Cum de Irod a văzut în pruncul acela, în Isus, un pericol public și un pretendent la tronul său de dictator pe viață? Cum de profetesa Ana și bătrânul Simeon au văzut Domn și Dumnezeu? Cum de magii au văzut un Dumnezeu în acel prunc neajutorat?
Și mă întrebam: Noi, azi, ce vedem când vedem un prunc în iesle? Ce auzim când auzim un prunc gângurind în iesle? Ce mirosim când mirosim? Ce pipăim când pipăim pruncul? Reușim noi să vedem, chiar și în statuetele astea de ghips un prunc Dumnezeu?, reușim să vedem viața? Reușim să pipăim viața?
Am putea să luăm un copil oarecare de aici și să-l privim. Este evident că fiecare va vedea ce vrea și poate să vadă (în funcție și de meseria pe care o are): mama va vedea o scumpete de copil, făt frumosul lumii; tata o victorie; frățiorul încă o jucărie, medicul un viitor pacient, primarul un viitor contribuabil, vecinul o nouă sursă de gălăgie. Dar sunt și din aceia care ar putea vedea o problemă, o altă gură de hrănit, un viitor infractor, o lepră; alții, de ce nu, un Einstein, un preoțel sau măicuță, un Hagi sau un Ștefan Hrușcă.
Reîntorcându-ne iarăși la noi, la sărbătoarea noastră, noi reușim să vedem, să pipăim, și să mirosim, de ce nu, în Pruncul aici de față un Dumnezeu Om? Și dacă nu, ne întrebăm, oare cum a reușit Ioan și atâția alții după el, să vadă viața? Nu cred că le-a fost nici lor ușor, așa cum nu ne este nici nouă, pentru că aici e vorba de ceva mare.
Știți ce trebuie să facem ca să reușim – sper – să-l vedem pe Dumnezeu? Să activăm al șaselea simț (pe lângă cele cinci, deja consacrate: văzul; auzul; mirosul; gustul; pipăitul), care este cel al credinței (LG I, 12). Cam așa cum mama are simțul maternității, recunoscând hainele copilului, chiar de mai sunt o mie amestecate cu ale lui. Atunci – sper – în liniștea inimii noastre și în cea a semenilor noștri, îl vom putea vedea pe Prunc. Iar aici nu e vorba de autosugestie, ci de credință, folosindu-ne de ochii noștri, de urechile noastre, de gura, de mâinile și de picioarele noastre.
Știu, e nevoie de multă credință. Dar o avem și pe asta, pentru că Dumnezeu a turnat în noi credință cu carul, credința lui Abraham, al lui David și al lui Israel, nu aia clamată peste tot de „tradițională și de strămoșească”, de pe muntele Bucegi. Cred că ne este clar că strămoșii noștri au fost henoteiști (adorau un singur Dumnezeu, dar nu îi excludeau pe ceilalți, ai altor popoare), nu creștini. Numai mărturisind încă o dată credința noastră în Dumnezeul lui Israel, îl vom putea recunoaște pe Pruncul Isus, Om și Dumnezeu. Restul este minte bolnavă, înșelăciune și vânare de vânt. Iar în cazul în care simțul credinței nu mai funcționează (ca unul care este răcit și nu mai simte nimic), să facem în așa fel ca să-l retrezim și să-l vindecăm.
Să nu facem în nici un caz așa cum a făcut marele filosof Emil Cioran, care a spus: „L-am căutat pe Dumnezeu toată viața, dar am făcut tot posibilul ca să nu-l găsesc).
Ceea ce cred în acest moment este că, fără activarea simțului credinței, nu vom vedea nimic în această sărbătoare, cel mult, poate, vederea unui prunc oarecare, urmat de exclamația nesăbuitului din evanghelie care – am spune azi – după ce tot Adventul a alergat și a cumpărat totul pentru Crăciun, s-a așezat satisfăcut și a spus: „suflete al meu, ai adunat bunuri suficiente pentru această sărbătoare. Odihneşte-te, mănâncă, bea şi bucură-te” (Lc 12, 19). Răspunsul Domnului îl știm cu toții. Să cerem, așadar, harul credinței, iar dacă-l avem, să-i mulțumim Domnului.
Spune evanghelia zilei: „Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi, iar noi am văzut gloria lui, glorie ca a unicului născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr. Căci noi toţi am primit din plinătatea lui har după har”.
„Har peste har” am primit sau, cum spunea evanghelia de aseară: „un fiu ni s-a dat”. „Astăzi ni s-a născut Mântuitorul”, vor repeta până la săturare textele liturgice. Acum îl avem în casă, dorit nedorit; am devenit părinți, vrednici nevrednici cum suntem. Și Dumnezeu nu „ni l-a dat” ca nepoțeii care sunt duși de părinți în vacanță la bunici, ci pe termen nelimitat. Cum îl vom crește? Tot anul, nu până pe 6 ianuarie. Iar dacă vom avea curajul să-l primim, să știm că vin zile grele (fuga în Egipt, neînțelegerile, persecuția...). Nu vom avea zile ușoare cu un astfel de Prunc. Așa-mi amintesc că-i profețea Mariei bătrânul Simeon. Zile grele, dar frumoase.
Și un ultim lucru pe care aș vrea să-l facem în aceste zile: să trăim această sărbătoare împreună, nu unul lângă altul (adică cu telefoanele pe silențios și, dacă este posibil, fără să fie duse la masă). Va fi foarte greu, dar nu imposibil. Amin.
Crăciun frumos să aveți cu toții!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial