Care sunt „defectele” lui Isus

Este greu să vorbim despre calitățile lui Dumnezeu: sunt transcendente. El este atotputernic, atotștiutor, peste tot prezent... M-i se pare mai ușor de vorbit însă de defectele lui Isus... Isus nu are o memorie bună, deoarece pe Cruce fiind, tâlharul îi cere să-și amintească de el în Paradis, iar Isus nu răspunde așa cum aș fi făcut eu: mai întâi mergi și fă vreo douăzeci de ani de Purgator, și apoi mai vedem. Nu, Isus spune imediat: Da: „Astăzi vei fi cu mine în Paradis” (Lc 23, 43)... Isus nu știe matematică: un păstor are o sută de oi. Una s-a rătăcit: lasă pe celelalte nouăzeci și nouă și pleacă în căutarea celei rătăcite, iar atunci când o întâlnește, o pune pe umeri și o duce înapoi în staul. Dacă Isus s-ar prezenta la un examen de matematică, cu siguranță ar fi picat, deoarece pentru el unul este egal cu nouăzeci și nouă... Isus este prietenul publicanilor și al păcătoșilor: frecventează tovărășii greșite!... Isus este un profesor care a revelat anticipat tema examenului: dacă ar fi un profesor ar fi imediat concediat! Tema examenului și desfășurarea ei este descrisă de el cu amănunțime: vor veni îngerii, vor pune pe cei buni la dreapta, iar pe cei răi la stânga, și cu toții vom fi judecați despre iubire (Mt 25, 31ss.). Știind toate acestea, cu toți ar putea fi promovați!... Mă veți întreba: de ce Isus are aceste defecte? Răspund: pentru că este Iubire! Iar iubirea autentică nu raționează, nu pune limite, nu calculează, nu-și amintește de binele făcut și de ofensele primite, nu pune niciodată condiții. Dacă există vreo condiție, nu mai poate exista iubire.    

Card. Van Thuân

Crăciun binecuvântat

„Pe când erau ei acolo, s-a împlinit vremea când trebuia să nască Maria. Și a născut pe Fiul ei cel întâi născut, l-a înfășat în scutece, și l-a culcat într-o iesle, pentru că în casa de poposire nu era loc pentru ei (Lc 2, 6-7).

În ziua de Crăciun, când sărbătorim nașterea Mântuitorului nostru Isus Cristos, ar trebui să predice mamele, pentru că ele știu cel mai bine ce înseamnă a zămisli și da naștere unui om, în carne și oase. Textul biblic este foarte zgârcit cu descrierea evenimentului nașterii lui Cristos, dar chiar și puținele informații oferite ne pot face să reflectăm.

Timp de nouă luni, Maria nu a mai existat pentru ea, pentru că din momentul zămislirii, toată atenția ei, hrana pe care o lua, muncile pe care le făcea, gândurile ei, toate erau făcute dependent de pruncul care se țesea încet încet în sânul ei. Înainte de a-l așeza pe prunc în iesle, Sfânta Fecioară a trăit nouă luni de zile pregătind creaturii cele necesare: pantalonași, scutece, căciulițe, cămășuțe, toate dintr-o bucată și fără cusătură; în acea vreme nu existau magazine de unde să le cumpere, iar farmacia era câmpia întinsă, cu plantele frumos mirositoare răspândite peste tot.

Nouă luni de zile de trepidație, de emoție, de renunțări, numai din dragoste față de cel ce avea să se nască. Nouă luni de rugăciune, pentru ca Domnul să-i dea un prunc sănătos. Mi-l imaginez și pe dreptul Iosif care o înconjura pe Maria cu toată drăgălășenia, deși nici pentru el nu mai exista nimic în afară de El, Pruncul dăruit de Dumnezeu, și care-i invadase viața într-atât încât orice gândea și făcea se învârtea în jurul Lui. Emoția era și mai mare pentru amândoi, dar mai ales pentru Maria, căci era prima dată când trăia pe pielea ei un asemenea eveniment. Și întreba rudele și vecinele, cum va fi. De altfel, abia primise vestea de la îngerul Gabriel, alergase în grabă la verișoara ei, Elisabeta, să o lămurească și să o instruiască cum să se comporte, ce să mănânce, ce să bea, ce are voie și ce nu are voie să facă, ca nu cumva să se întâmple vreo nenoricire.

L-a născut și l-a înfășat în scutece; da, Maria luase scutece cu ea, pentru că știa că sorocul este aproape; scutece noi și albe ca zăpada, niciodată folosite și țesute de mâinile ei, din lână aleasă. O învățase Elisabeta, care învățase la rândul ei de la o vecină. Mamele știu să țeasă, căci scutecul imită forma sânului lor. Înainte să țeasă scutec de lână, fusese ea însăși scutec cu sânul ei pentru Isus, timp de nouă luni de zile, scutec de carne, scutec cald și viu, scutec ales de Dumnezeu pentru Fiul său. Se pregătise bine, căci știa că lumea nu are scutec nici pentru ea, darmite pentru pruncul ei. Așa o vedea pe potecile prăfuite ale Palestinei, umblând goală cât era ziua de lungă; chiar și hainele de piele pe care i le dăduse Domnul le lepădase, le aruncase departe, căci nu voia să fie constrânsă de nimeni. Și mai rău încă, stăteau în jurul ieslei, cu ochii plini de viclenie, și zâmbind șiret, să prindă momentul în care ar putea subtiliza scutecele copilului și să le tragă la sorți, ale cui să fie. Noroc că în mijlocul mulțimii se afla și o femeie miloasă, Veronica, care avea în traistă niște bucăți frumoase de bumbac, pe care le luase să facă o mahramă, să fie acolo, pentru zile negre. Îl chemă pe Iosif afară și, pe furiș, să nu vadă nimeni, i-l dădu lui. I-or fi folosit Drăgălașului, că altceva nu avea, iar frigul de afară răzbătea printre scândurile strâmbe ale grajdului.

Cobora seara, iar Iosif se gândea cum să-și ferească cât mai bine copilul și soția de frigul lumii. Avu parcă un vis: privea și nu-i venea să creadă. Ridică ochii și simți cum o căldură imensă învăluie grajdul: îngerii deasupra Pruncului cântau cu vocile lor argintii și suflau un aer divin. Retrăia momentul dinaintea creației: duhul Domnului plutea din nou deasupra ieslei, un duh cald, toropitor. Auzea numai el și tânăra mamă: Mărire în cer lui Dumnezeu, și pace pe pământ oamenilor de bunăvoință. Se bucurară, și primiră dar din partea Domnului.   

Pr. Damian Pătrașcu

23 decembrie 2017    

  

Azi Cristos nu este în biserică

Povestește Venerabilul Cardinal Van Thuân că o doamnă foarte bogată și pioasă, în

fiecare dimineață mergea la biserică la orele 4:00 pentru a se ruga și pentru a participa la Sfânta Liturghie. Intre timp, la ușa bisericii stăteau mulți săraci și persoane marginalizate, care-i cereau ajutorul, dar doamna mergea înainte impasibilă și nu se uita la nimeni, nici măcar nu răspundea la salutul acestora.

Se întâmplă într-o dimineață că doamna, după ce trecu de mulțimea de săraci, reuși să ajungă la ușa catedralei și, ca de obicei, o împinse pentru a intra, dar în acea dimineață găsi ușa încuiată, iar pe o foaie agățată deasupra ușii scria: „În această dimineață nu sunt în biserică, dar am rămas afară, în mijlocul lumii”.

Nu vă temeți: deschideți larg porțile inimilor voastre

A fost o dată o mama care avea o fata.

Femeia era văduva si incerca sa își crească cat mai bine copila....
Fata însă, din cauza unei judecăți limitate sau a unor alegeri greșite, într-o zi a parasit-o pe buna sa mama, alegând să " își trăiască viața" adica în desfrâu si toate relele....si departe de Dumnezeu...
După un timp însă, i-a venit cum se spune in popor, "mintea la cap" si s-a gandit sa se intoarca acasa la mama sa.
I-a fost teama insa sa vina acasa, in satul unde era mama sa in timpul zilei, gandindu-se ca ar fi bine sa nu dea ochii cu oamenii din sat.
A decis deci sa se intoarca la mama sa, noaptea....
Pe drum insa "batranul" - remarcati cu cata militiozitate si amuzament il numeste Parintele Paroh pe ingerul cazut, satan - a inceput sa ii insufle teama iar fata a inceput sa aiba indoieli...dar daca mama nu ma primeste, dar daca poarta e incuiata, dar daca usa casei e inchisa, dar daca mama nu ma iarta si dar daca la nesfarsit.....
Insa, atunci cand a ajuns la poarta casei unde locuia mama sa, abia ce a pus mana pe poarta si aceasta s-a deschis parca singura.
Atunci fata s-a gandit, ce face mama de nu a inchis poarta?
Cum sa stea noaptea cu poarta deschisa?
A inaintat catre casa, a pus mana pe clanta si usa s-a deschis imediat.
Intrand in casa, a vazut-o pe mama sa, in genunchi, cu Rozariul in mana.
Dupa ce s-au imbratisat, au plans, si mama a iertat-o pe fiica rebela, aceasta a intrebat-o : Bine mama, dar de ce stai tu noaptea cu poarta deschisa? De ce stai cu usa casei descuiata noaptea? 
Iar mama i-a raspuns cu blandete si iubire nesfarsita, de mama..."Draga mea, de cand ai plecat de acasa nu am mai inchis niciodata nici poarta si nici usa casei, pentru ca te-am asteptat sa vii...."

Non basta essere vergini, obbedienti e poveri!

In margine alla parabola delle dieci vergini, possiamo osservare come non basta essere casti, obbedienti e poveri per poter entrare e rimanere alle nozze. é necessario avere l'olio dell'amore per poter bruciare qui sulla terra, così da non rischiare di bruciare nell'altro mondo. I voti che i religiosi fanno, se non sono accompagnati e conditi dall'olio dell'amore non servono a nulla. Anzi, sono un segno della mancanza di vita, di frutto. e quest'olio si acquista tutta la vita, non nell'ultimo momento, come pensavano di fare le vergini stolte.  

Tu, pe cine/ce iubesti?

La Londra, în mijlocul gălăgiei trăsurilor, un domn s-a oprit. Pare că ascultă

ceva. Îi șoptește unui prieten: Auzi? Se aude un licurici! Prietenul îl privește curios: Dar ce vreți să spuneți, profesore? Un licurici?! Profesorul se apropie încet de un smoc de iarbă de la rădăcina unui copac. Cu delicatețe dă la o parte firele de iarbă și, spune: Uite licuricii! Era un mare etmolog francez, pe nume Jean Henri Fabre.

Dar cum ați făcut să auziți cântecul licuricilor în toată această gălăgie?, întreabă prietenul, în vreme ce reiau drumul. Pentru că eu iubesc aceste creaturi mărunte. Toți oamenii aud vocile pe care le iubesc, chiar dacă acestea sunt foarte slabe. Vrei să încercăm? Domnul Fabre se oprește. Scoate din gentuță o monedă de aur și o lasă să cadă pe pământ. Se aude un sunet slăbuț, dar vreo zece persoane care merg pe stradă își întorc imediat capetele și privesc moneda. Ai văzut: Aceste persoane iubesc banii și îi aud sunetul. Chiar și în gălăgia cea mai mare.

Fără țintă

„Un tânăr gonea cu viteză mare prin oraş pe o motocicletă

puternică şi trebui să frâneze brusc din cauza unui bătrân care tocmai traversa strada. Au căzut cu toţii la pământ: motocicleta, bătrânul şi băiatul. Nimeni, însă, nu a păţit nimic grav. Când s-au ridicat de la pământ, persoana în vârstă îl întrebă pe tânăr:

-«Băiete, unde mergi?»

Iar acesta, cu nevinovăţie şi oarecum derutat, răspunse:

-«Nu ştiu, dar mă grăbesc tare.»

Încotro mergem, încotro merg? Câtă lume nu ştie încotro merge! De multe ori graba este o încercare de a umple golul pe care îl creează o viaţă fără ţintă, fără sens.

Uneori este foarte sănătoasă şi utilă palma – căderea de pe motocicletă – pentru a te opri şi a-ţi pune cea mai importantă întrebare: încotro merg?

Dacă nu este clară ţinta, cum voi putea alege drumul? Dacă nu am prezent în minte încotro vreau să merg, cum voi putea să ştiu ceea ce trebuie să fac?” (Agustin Filgueiras)

Puterea rugăciunii Sf. Rozariu

Cunosc un evreu care, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial stătea

ascuns în groapa făcută de o bombă, împreună cu alți soldați austrieci. bucăți de bombă zburau peste tot. Pe neașteptate, o bombă ucise pe cei patru tovarăși ai lui. El luă rozariul unuia din ei și începu să se roage. Știa rugăciunea pe de rost, pentru că o auzise de mai multe ori de la acei soldați. La sfârșitul primului mister avu senzația că este mai bine să plece din acea groapă. Se tărâ prin noroi și se aruncă într-o altă groapă. În acel moment o grenadă lovi prima groapă în care el stătuse mai înainte. La sfârșitul fiecăruia din celelalte mistere avu aceeași presimțire de a pleca din acele gropi și făcu așa. Alte patru explozii se verificară în gropile abandonate de el. Rămăsese în viață. Atunci el promise să-și dedice viața lui Cristos și Preasfintei sale Mame, și își menținu promisiunea făcută. Anul trecut l-am botezat, iar acum se află în seminar, pregătindu-se să devină preot. (Fulton Sheen, La Madonna)

Lasă-te căutat de Dumnezeu

Doi comercianți bogați deciseră într-o zi să plece în căutarea lucrului cel mai prețios din lume. Se vor fi reîntâlnit numai atunci când vor fi descoperit acel lucru. Primul dintre ei nu avu nici o îndoială și plecă în căutarea unui rubin. Traversă mari și deșerturi, urcă pe vârful munților și trecut prin orașe nenumărate, până când dădu de acel rubin. Era cea mai frumoasă piatră din lume. Se întoarse și-și așteptă prietenul.

Acesta, într-una din zile, după ce căutase o grămadă, se așezase pe marginea unui râu. Acolo văzu o rață care, în mijlocul stufărișului își căuta puișorii care se îndepărtaseră de ea. Puișorii erau mulți și neastâmpărați, iar rața mamă le-a căutat până la asfințitul soarelui, până le-a găsit pe toate și le-a adunat sub aripile ei. Atunci omul zâmbi și se reîntoarse în satul lui.

Când îl văzu prietenul, îi arătă piatra prețioasă și, plin de curiozitate îl întrebă: „Tu ce ai găsit prețios?” Văd ceva magnific; se vede din chipul tău bucuros!”

L-am căutat pe Dumnezeu, spuse acesta.

Și l-ai găsit?, întrebă din nou prietenul.

„Am descoperit că era El cel care mă căuta pe mine” 

Călătoriile vieții ne schimbă

Cu un an înainte de a muri, Franz Kafka a

întâlnit în timpul unei plimbări cu prietena în parcul Steglitz, o copilă care plângea disperată. Cei doi s-au apropiat de ea și au întrebat-o dacă se pierduse, dar copila răspunse că nu ea s-a pierdut, ci păpușica ei. Scriitorul o rugă să nu mai plângă deoarece, spuse el, păpușica nu se pierduse, ci numai plecase într-o călătorie. Elsi ceru explicații. Atunci Kafka se prefăcu că este poștașul păpușilor și îi spuse că fusese păpușica cea care îi spusese de călătoria ei. În momentul în care copila ceru să poată vedea scrisoarea, îi spuse că o lăsase acasă, dar că i-o va aduce ziua următoare. Cei doi s-au întâlnit în parc de douăzeci de ori, pentru a citi douăzeci de scrisori trimise de păpușica dispărută. „Te rog, nu mai plânge, am plecat într-o călătorie pentru a vedea lumea. Îți voi mai scrie, ca să-ți povestesc aventurile mele...”, așa începea scrisoarea.

Atunci când el și copila se întâlniră din nou, el îi citi această scrisoare, care descria cu multe amănunte aventurile imaginare ale păpușii iubite. Copila se simți mângâiată și încurajată, iar atunci când întâlnirile lor ajunseră la sfârșit, Kafka îi dărui o păpușă. Evident, era diferită de păpușica pierdută, iar într-un bilețel lipit de hainele păpușii scria: „călătoriile mele m-au schimbat”.

După mai mulți ani, copila, acum mare, găsi un alt bilețel ascuns în interiorul păpușii. Pe scurt, scria aceste cuvinte: „Fiecare lucru pe care-l iubești, cu toată probabilitatea îl vei pierde, însă, la sfârșit iubirea se va preschimba într-o formă diferită (Kafka e la bambola viaggiatrice di Jordi Sierra i Fabra, cit. Vincenzo Pascolini).