BIBLIA ȘI SF. FRANCISC DE ASSISI

Sf. Francisc a fost destul de repede recunoscut ca fiind „cel foarte

asemănător cu Cristos”, capabil el, simplex et idiota de a lăsa să transpară în spatele chipului și acțiunii lui umanitatea lui Cristos. Dar de unde se năștea această asemănare spirituală, această micșorare pentru ca Isus Cristos să crească în inimile celor care-l întâlneau? Din familiaritatea lui Francisc cu Scripturile și, în special, cu Evanghelia[1], din frecventarea ei asiduă și faptul că ținea în mare cinste textele biblice: o venerație care-l face pe Francisc să adnoteze în Testament: „dacă găsite în locuri indecente, ele (bucăți de hârtie conținând Cuvântul Domnului) trebuie să fie adunate și așezate într-un loc potrivit[2]. Astfel este sfințenia Scripturilor încât cei care o explică trebuie să fie onorați ce fiind cei care ne administrează duhul și viața[3].

În interiorul Scripturilor, Francisc privilegiază referința la NT și mai ales la evanghelii. Mai mult, la Evanghelie, pe care el îl numește totdeauna și numai la singular, pentru că în diferitele evanghelii este totdeauna același Cristos care ne vorbește. Și care vorbește astăzi, aici. Este frecventă expresia: „sicut dicit Dominus”, urmată de un citat evanghelic[4], sau „dicit Dominus in evangelio”[5], sau, mai simplu, „dicit Dominus”[6]. Francisc nu folosește verbul la timpul trecut, pentru că în Evanghelie Domnul vorbește la prezent, îi vorbește lui Francisc și fraților săi în prezentul lor.

Indicațiile pentru misiune adresate într-o vreme de Isus discipolilor, pentru Francisc sunt cuvinte care-i privesc pe frații care pleacă în misiune „printre sarazini”: „Spune Domnul: «Iată, eu vă trimit ca niște oi în mijlocul lupilor. Să fii, deci, prudenți ca șerpii și simpli ca porumbeii»” (Mt 10, 16)[7]. În Evanghelie vorbește Cristos: textul biblic, și mai ales Evanghelia, este prezența lui Cristos. Reiese de aici o concepție sacramentală a Scripturii, motiv pentru care trebuie să „onorăm în cuvintele lui pe Domnul care le-a pronunțat”[8]. Abordarea Scripturii din partea lui Francisc nu este una intelectuală, nici nu este împins de vreun interes istoric, dar este una implicată, participativă, vitală, orientată să dea formă existenței creștine, astfel că putem vedea întreaga lui viață de radicalitate creștină ca o exegeză finală a celei de-a patra evanghelii. Mai mult, o putem încadra între lectura inițială a Sinopticilor și lectura finală a celei de-a patra evanghelii, ca pentru a indica un drum și o evoluție spirituală care-l face pe Francisc să privilegieze evanghelia ioaneică.

Toma de Celano povestește episodul în care Francisc, după ce a ascultat în timpul Liturghiei lectura textului evanghelic prezent în Sinoptici privitor la mandatul de a predica și trimiterea apostolilor în sărăcie, a cerut explicații preotului și a exclamat: „Acest lucru îl vreau, pe acesta îl caut, pe acesta doresc să-l fac cu toată inima”[9]. Textul este interesant și datorită dimensiunii lui simbolice: Cuvântul lui Dumnezeu este predat lui Francisc de către Biserică, în interiorul unei lungi tradiții care în liturgie își găsește instrumentul lui privilegiat, și cu siguranță liturgia a fost instrumentul fundamental al cunoașterii Sf. Scripturi din partea Sf. Francisc. O altă tradiție povestește despre intrarea Sf. Francisc, împreună cu fratele Bernard, primul lui discipol, în biserica Sf. Nicolae, unde a deschis de trei ori cartea evangheliilor, găsind succesiv trei expresii: „Dacă vrei să fii perfect, mergi, vinde tot ce ai și dă-l săracilor” (Mt 19, 21); „Nu luați cu voi nimic în călătorie” (Lc 9, 3); „Cine vrea să mă urmeze, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să mă urmeze” (Mt 16, 24).

Reacția lui Francisc arată că el a primit aceste cuvinte evanghelice ca fiind cuvinte vii și însuflețitoare, adresate lui și lui Bernard, cuvinte de ascultat și de pus imediat în practică: „Aceasta este viața și regula noastră și a tuturor celor care vor vrea să se unească frăției noastre”[10] . Pentru Francisc, textele evanghelice sunt sfaturi de urmat, porunci de ascultat, cuvinte cu care să se intre în dialog. Pentru el, cuvintele evangheliei reprezintă revelarea voinței Domnului. Cu referință la această triplă deschidere a Scripturii din partea lui, Francisc va spune în Testamentul său: „După ce Domnul mi-a dăruit frați, nimeni nu mi-a arătat ceea ce trenuia să fac, dar însuși Cel Preaînalt mi-a revelat ce trebuia să fac, după forma Sfintei Evanghelii”[11].

„Revelația” nu se referă la nici un fenomen mistic, ci la ascultarea cuvintelor evanghelice care vor semna forma radicalității creștine căreia Francisc îi va da viață[12]. Acum, dacă la începutul drumului lui spiritual este atestată importanța evangheliilor sinoptice, la sfârșitul vieții lui este evanghelia a patra cea care-i furnizează lui Francisc expresiile mai potrivite pentru trăirea lui spirituală. În apropierea morții sale, „în timp ce frații vărsau lacrimi amare... a poruncit să i se aducă pâine, a binecuvânta-o, a frânt-o și a dat fiecăruia o bucățică. A cerut și cartea evangheliilor și a poruncit să i se citească evanghelia după Ioan, de la textul care începe cu cuvintele: „Înainte de sărbătoarea Paștilor...” (In 13, 1)[13]. Pagina capitolului al XIII-lea din evanghelia după Ioan conține acea spălare a picioarelor, care este corespectivul ioaneic al instituirii Euharsitiei din Sinoptici și este programul de viață fraternă a-l discipolilor Sf. Francisc: „Nimeni să nu fie numit prior, dar cu toții să fie chemați frați minori, și fiecare să spele picioarele celuilalt”[14]. Textul din Vita secunda mai sus citat indică și profunda unitate spirituală pe care Francisc a simțit-o și trăit-o între Cuvântul lui Dumnezeu și Euharistie. În Prima scrisoare către custozi el afirmă că Sf. Scriptură trebuie să fie venerată ca fiind trupul lui Cristos: să se venereze „mai mult decât orice alt lucru Preasfântul trup și sânge al Domnului nostru Isus Cristos, și sfintele nume și cuvinte despre El scrise, care consacră trupul”[15]. Această venerație este adresată prezenței Domnului care se manifestă în cuvântul însuși al Evangheliei. Astfel, la Francisc nu găsim exemple de exegeză alegorică sau tipologică, răspândite în epocă, ci o lectură imediată și practică. Reiese de aici un criteriu de interpretare drag lui Francisc: Scriptura se înțelege trăind-o.

Viața este locul fundamental pentru a înțelege Scriptura. Un alt criteriu este unitatea Scripturii: VT și NT formează un corp unic: deseori Francisc unește un citat din VT cu unul din NT pentru a arăta unitatea celor două Testamente și împlinirea Vechiului Testament în Noul Testament. Un alt criteriu este cel cristologic. În Scrisoarea către credincioși Francisc spune: „Mi-am propus să vă amintesc... cuvintele Domnului nostru Isus Cristos, care este Cuvântul Tatălui, și cuvintele Duhului Sfânt, care sunt duh și viață”[16]. Cristos este Cuvântul lui Dumnezeu în care se condensează întreaga revelație, este cel care s-a „prescurtat” odată cu întruparea lui în sânul Mariei, este cel care prescurtează, adică face esențiale cuvintele și poruncile în porunca iubirii. Francisc cunoaște bine toate acestea, dar tema așa numitului   Verbum abbreviatum, asupra căreia au reflectat foarte mult exegeții și teologii medievali, este de el înțeleasă cu o extremă simplitate ca fiind indicație de scutime și de esențialitate a cuvântului din partea fraților, așa cum Domnul a făcut discursuri scurte: el le cere lor să predice „cu discursuri scurte, pentru că Domnul a făcut discursuri scurte pe pământ”[17].

Simplitatea în folosirea Sf. Scripturi ascunde în realitate o profundă inteligență spirituală și o mare libertate care-l face pe Francisc să unească texte biblice memorate, să le pună împreună ca într-un mozaic și să le țeasă împreună ca într-un covor. A lua Sf. Scriptură „la literă”, înseamnă pentru Francisc a face ca Scrriptura să vorbească direct, conștienți fiind că frazele biblice îl descoperă pe Domnul care ne vorbește. Avertismentul al VII-lea este un exemplu clar al acestei abordări, aplicat versetului Sf. Paul: „Litera ucide, în vreme ce Duhul Sfânt este cel care dă viață” (2Cor 3, 6). Litera este orgoliul cunoașterii și a științei, în vreme ce Duhul îl conduce pe om să nu-și atribuie sieși cunoașterea, ci lui Dumnezeu de la care provine tot binele. Un text din Vita secunda  a lui Toma de celano exprimă bine raportul Sf. Francisc cu Scripturile. Văzându-l bolnav și suferind, un tovarăș de-al lui l-a sfătuit să caute mângâiere în Scripturi, așa cum făcuse de multe alte ori. Francisc îi răspunse: „Este bine a citi Scripturile și a-l căuta în ele pe Domnul Dumnezeul nostru. Dar, cât mă privește, am luat deja mult din Scripturi, astfel că îmi este suficient pentru meditația și reflecția mea. Nu am nevoie de mai mult, fiule: îl cunosc pe Cristos cel sărac și răstignit”[18]. Cunoașterea Scripturilor conduce la cunoașterea participativă, în propriul trup, al lui Cristos, și acesta răstignit.

Autor: Enzo Bianchi

Sursa: www.monasterodibose.it

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian

---

[1] Secondo le Concordantiae verbales curate da Giovanni Boccali, in essi sono presenti 248 citazioni dell'AT, di cui 172 tratte dai Salmi, e 426 dal NT, di cui 268 dai vangeli.

[2] Testamento 12.

[3] Testamento 13.

[4] Regola non bollata IV,4; IX,13.

[5] Rnb II,14; V,10; XVI,8.

[6] Rnb XVI,1; XXII,1.

[7] Rnb XVI,1-3

[8] Lettera a tutto l'Ordine IV,36.

[9] Vita prima IX,22.

[10] Bonaventura, Leggenda maggiore III,3.

[11] Testamento 14.

[12] Cf. Rnb I.

[13] Tommaso da Celano, Vita seconda CLXIII,217

[14] Rnb VI,3-4

[15] Prima lettera ai custodi 2

[16] Lettera ai fedeli 3

[17] Regola bollata IX,4

[18] Tommaso da Celano, Vita seconda LXXI,105.

ISPITELE. CÂND FACEM CEEA CE URĂM

Astăzi, unul din aspectele care sunt lăsate cel mai mult la o parte

este cu siguranță cel al luptei spirituale, element fundamental în vederea edificării unei personalități umane, mai înainte încă de a fi creștină, stabilă și matură. Relativismul etic și cultura predominantă a et-et, care face să se viseze posibilitatea unui stil de viață lipsit de riscul și efortul alegerii, par să elimine reflecția asupra necesității luptei interioare. Cu toate acestea, pentru fiecare creștin – nu numai pentru călugări – lupta spirituală este mai mult decât esențială. Este vorba de o luptă invizibilă, în care omul opune rezistentță răului și luptă pentru a nu fi învins de ispite, de acele pulsiuni și sugestii care dormitează în profunzimea inimii lui, dar care deseori se trezesc și ies la suprafață cu o putere agresivă, până a a asuma chipul unor tentații seducătoare. Omul poate să contrasteze amăgirile ispitei, dar nu poate să le distrugă odată pentru totdeauna, și din acest motiv creștinul se roagă în fiecare zi să nu cedeze în fața ispitei (cf. Mt 6, 13). Într-adevăr, după acuta sinteză a lui Origen, „ispita îl poate face pe om martir sau idolatru”. Din păcate, câți mai cunosc astăzi această artă a luptei, pe care generația mea a primit-o ca moștenire de la comuni și nu rari ghizi spirituali? Victimele unei astfel de ignoranțe, mulți creștini s-au obișnuit să sucombe tentațiilor, convinși că împotriva lor nu se poate face nimic, pentru că nimic au învățat în această privință.

Ei bine, lupta împotriva ispitelor este foarte grea, dar fără această luptă creștinul se abandonează mentalității lumii, cedează răului; el începe prin a face să conviețuiască în sine atitudini religioase și alienări idolatrice, într-o specie de schizofrenie spirituală, pentru a ajunge apoi să golească de tot credința. într-adevăr, atunci când omul începe să nu trăiască așa cum gândește, sfârșește prin a gândi așa cum trăiește! De aceea este necesar să ia în serios această luptă: cine râde de Sf. Anton Abate, oprimat în deșertul duhurilor rele care-i apar „sun chip de bestii și de șerpi” este un om superficial, care nu se cunoaște pe sine, ori este o persoană constant învinsă de ispite, până la punctul că nu-și mai dă seama de acest lucru. De aceea trebuie să spunem clar: nu este posibilă construirea unei personalități umane și spirituale robuste fără luptă interioară, fără o exercitare în discernământul binelui și al răului, astfel ca să ajungă să spună „da” convinse și „nu-uri” eficace: „da” pentru ceea ce putem fii și face conform lui Cristos; „nu” impulsurilor egocentrice care ne alienează și contrazic raporturile cu noi înșine, cu Dumnezeu, cu ceilalți și cu lucrurile, raporturi chemate să fie caracterizate de libertate și de iubire. A relua această tematică nu înseamnă, de aceea, nici a cădea într-un dualism spiritual, după care, pentru a-l recunoaște pe Dumnezeu ar fi necesară negarea umanului, nici să cădem într-o atitudine pietistă și individualistă. Echivalează în schimb a afirma esențialitatea umană și creștină a unei asceze – cuvânt care, nu trebuie uitat, înseamnă „exercițiu” – al unei lupte pentru a ajunge la o viață plină și împlinită: viața creștină, viață „după statura lui Cristos” (Ef 4, 13).

Tematica luptei spirituale este una care, înrădăcinată în mesajul biblic, a fost tratată și aprofundată de numeroase texte ale tradiției patristice și ale literaturii ascetice, mai ales de cea monastică, atât în Orient cât și în Occident. Operele lui Evagrie Ponticul (345-399), și ale lui Ioan Cassian (360-435); Lupta spirituală a lui Augustin (396); Manualul soldatului creștin al lui Erasmus din Rotterdam (1503); celebrul tratat al lui Lorenzo Scupoli (1530-1610). Lupta spirituală care, printre alții, a fost tradusă în grecește de Nicodim Aghioritul la sfârșitul secolului al XVIII-lea și, prin această versiune, a ajuns și în Rusia, unde a fost reelaborat de Teofan Sihastrul la sfârșitul secolului al XIX-lea: sunt numai unele din cele mai semnificative opere expres sau în parte dedicate argumentului nostru. Această moștenire pe care marii spirituali ai trecutului ne-au lăsat-o trebuie astăzi, mai mult ca niciodată, redescoperită și valorificată: viața în Duh (Rom 8, 5; Gal 5, 16.25) la care fiecare creștin este chemat, comportă într-adevăr o cunoaștere de sine și a mecanismelor care conduc la ispite, un discernământ al propriei specifice slăbiciuni pentru a combate cu vigoare păcatul. Păcatul (hamartia) este o putere personaificată care acționează în om și cu ajutorul omului, împotriva omului și a voinței lui, așa cum bine a fost pus în lumină de Sf. Paul: „Nu reușesc să înțeleg ceea ce fac: într-adevăr, eu fac nu ceea ce vreau, dar ceea ce urăsc” (Rom 7, 15). Toți oamenii experimentează realitatea păcatului (Rom 3, 23; Gal 3, 22), o putere deformatoare care se obiectivizează apoi în păcatele care sunt pentru toți, deși cu manifestări diferite, forme de relație negativă și distructivă față de umanitatea celuilalt, începând cu acel prim altul care este eul în fața persoanei proprii. Toate păcatele pot fi recondise în profunzime la acel unic și mare păcat: negarea alianței și a comuniunii, adică ruptura cu care eul, de la „eu cu alții” se pervertește în „eu împotriva altora”. Această realitate mortiferă este adevăratul și marele dușman împotriva căruia trebuie să luptăm. Și numai cel care intră în logica acestei lupte poate să-și păstreze credința cu perseverență până la sfârșit, până a a putea afirma: „Am luptta lupta cea bună, am terminat alergarea mea, mi-am păstrat credința” (2Tim 4, 7).

Rădăcinile reflecției în privința luptei spirituale se găsesc în Sf. Scriptură. Încă din primele pagini ale cărții Facerii, Vechiul Testament cunoaște porunca de a domina instinctul cel rău care sălășluiește în inima omului: „dacă nu faci binele, păcatul stă cuibărit la ușă. El caută să te domine, dar tu trebuie să-l stăpânești” (Gen 4, 7); „gândurile inimii omului sunt rele din tinerețea lui” (Gen 8, 21). Această luptă este atât de necesară încât nici măcar Isus nu i s-a substras, iar confruntarea Lui în deșert cu Ispititorul ne arată clar acest lucru (Mc 1, 12-13; Mt 4, 1-11; Lc 4, 1-13). Mai mult încă, așa cum Isus, imediat după ce a fost botezat de către Ioan, a cunoscut asaltul Satanei, la fel fiecare botezat va trebui să se aștepte la o dură opoziție din partea Adversarului, care va încerca să-l ndepărteze din drumul său de urmare a Mântuitorului. Deci, pentru creștin lupta spirituală este o exigență inclusă în botez și contribuie la definirea înseși a identității lui de credință: „Cu botezul creștinul se angajează să rămână toată viața în ținută militară, să îmbrace ceea ce Paul numește „armele dreptății” (Rom 6, 13-14) și „armele luminii” (Rom 13, 12).

Dezvoltând aceste instanțe, Noul Testament se oprește de mai mult ori asupra descrierii vieții creștine ca luptă. Nu este vorba de o luptă împotriva altor oameni, dar de una împotriva dominantelor răului și ale păcatului (Ef 6, 1-17): este „lupta credinței” (1Tim 6, 12), adică acea luptă care se naște din credință și tinde către ea (cf. 2Tim 4, 7); este o luptă interioară pe care credinciosul trebuie să o pună în act, pentru a se opune „legii păcatului care se războiește cu legea lui Dumnezeu” (Rom 7, 22-23), „se opune „patimilor care combat în mădularele lui” (Iac 4, 1), „dorințelor cărnii care fac război întregii vieți” (1Pt 2, 11).

Această luptă are ca adversar „păcatul care ne asediază” 9Ev 12, 1); așa numitele „puteri ale aerului” (Ef 2, 2), indicate cu nume diferite (Ef 6, 12); „diavolul” (Ef 6, 11); „cel Rău” (Ef 6, 16): într-un cuvânt, toate puterile malefice, interne și externe creștinului, care caută să-l reconducă la condiția lui pre-baptismală de idolatru.

Lupta spirituală ne cere să predispunem orice fibră a ființei noastre spre acțiunea operată de Dumnezeu în noi: Lucrul cel mai rău în ispite, constă în a crede că noi luptăm de unul singuri. Nu, Dumnezeu ne întinde mâna lui, luptă pentru noi și cu noi. Este o luptă care-l are protagonist pe Cristos; este El cel pe care-l putem invoca cu ajutorul cuvintelor psalmistului: „Îl upta mea, fii tu acela care lupți!” (Ps 43, 1; 119, 154). Aceasta este marea învățătură lăsată nouă încă odată de Sf. Anton Abate: „Fiecare din cei care astfel se luptă poate să spună: «Nu eu, ci harul lui Dumnezeu care se află în mine» (1Cor 15, 10). A alunga demonii este un dar al Domnului”. Numai Cristos, care trăiește în fiecare din noi, poate să învingă răul care locuiește în noi, iar lupta spirituală este exact spațiul în care viața lui Cristos triumfă supra puterilor răului, al păcatului și al morții. În fond, această luptă are ca unic scop cel de a ne „îmbrăca cu Domnul nostru Isus Cristos” (Rom „3, 14), până la a putea repeta cu Sf. Paul: „Nu mai sunt eu cel care trăiește, dar este Cristos cel care trăiește în mine” (Gal 2, 20). Desigur, cea a luptei spirituale este o tematică care necesită astăzi a fi reformulată, regândită în lumina categoriilor antropologice și a cunoștințelor psihologice pe care contemporanii – diferit de Sf. Scriptură și Sf. Părinți – le posedă; cu alte cuvinte, este necesar a decodifica limbajul Scripturii și a Sf. Părinți.  

Pe de altă parte, chiar dacă folosirea cuvintelor „luptă” și „combatere” poate să trezească mai mult decât o perplexitate, cred totuși că este oportun să ținem cont de această terminologie tradițională: într-adevăr, aceasta, în duritatea și lipsa de popularitate a ei, are avantajul să pună în lumină imediat asprimea care caracterizează lupta despre care vom vorbi și, în consecință, constituie o invitație clară pentru a o lua în serios. Scria Martyrios, un părinte sirian din secolul al VII-lea: „Lupta interioară, pentru a face față gândurilor și patimilor nu este oare la fel de grea așa cum sunt războaiele exterioare împotriva persecutorilor și torturile fizice? Mie m-i se pare că lupta spirituală este și mai dură, așa cum este adevărat că Satana este mai crud și mai rău decât oamenii răi. Până când va exista suflu în nările noastre, nu vom înceta să combatem; să nu ne lăsăm învinși, nici să nu fugim, ci să perseverăm în lupta împotriva Satanei până la moarte, pentru a primi de la Domnul coroana victoriei în ziua recompensei” (2Tim 4, 8).  

Autor: Enzo Bianchi

Sursa: www.monasterodibose.it

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian

SĂ TRĂIM SĂRACI ȘI LIBERI

A devenit de acum o obișnuință, aproape o inflație verbală, a identifica sărăcia cu Sf. Francisc de Assisi. Nu lipsesc nici bancurile despre „sărăcia” proverbială a franciscanilor din toate timpurile. Într-adevăr, sărăcia ocupă un amplu spațiu în spiritualitatea trăită și propusă de el. Aceasta a fost totdeauna o tematică cheie care a trezit în marea familie franciscană multe dezbateri apasionate în decursul veacurilor. Rămâne un element important în Regula  franciscanilor, acolo unde este enunțată proiectul lor de viață. Astăzi cum stau lucrurile?

Să trecem de la un „discurs edificator” la luciditate

Astăzi, plecând de la studiile biblice și de la noua realitate sociologică, s-a ajuns la o mai mare clarificare a termenilor folosiți în această privință, astfel ca evităm confuzii inutile. Deci, se face distincție între „sărăcie-mizerie”, un rău care umilește omul și-l ofensează pe Dumnezeu; „sărăcie spirituală”, ca atitudine fundamentală a omului deschis spre proiectul lui Dumnezeu, și „sărăcie-cale”, ca itinerar privilegiat pentru a merge pe urmele lui Cristos. Nu vom aprofunda aceste distincții în această meditație. Cu toate acestea, vom încerca să evităm să cădem în „supranaturalism”, adică să facem literatură edificatoare asupra sărăciei. Așadar, nu vom vorbi de viața Sf. Francisc ca fiind un freamăt de fervoare sentimentală, deși o astfel de abordare nu ar deranja poate deloc felul nostru de viață, nici nu vom pune în discuție structurile sociale nedrepte ale societății noastre, pentru că ar deveni o insuportabilă luare în râs a milioane de săraci oprimați de nenorocirea lor, și care lasă indiferenți pe mulți din contemporanii noștri.

Vom dezvolta meditația noastră în două etape. În prima etapă, acceptând intuițiile și gesturile profetice ale Sf. Francisc, vom clarifica contextul socio-economic care în vreun fel le condiționează. De exemplu, nu ne va spune practic nimic asupra urgenței procesului eliberării oamenilor și a națiunilor actualmente exploatate și furate. Aceasta nu este o problemă numai a epocii lui. Într-un al doilea moment, , după o analiză lucidă și curajoasă a epocii noastre, vom propune întrupări concrete, noi, personale și colective, a sărăciei evanghelice, pentru zilele noastre.  

La fiecare mare schimbare culturală și economică, frații și surorile Sf. Francisc, ca de altfel toți creștinii, se întreabă: „Ce înseamnă pentru noi, astăzi, să trăim sărăcia evanghelică?”. Și fiecare generație descoperă propriile răspunsuri adecvate evangheliei și aspirațiilor contemporanilor lor. A lupta împotriva „sărăciei-mizerie”, a aprofunda „sărăcia spirituală”, a intra liberi și bucuroși în „sărăcia-cale”, pe urmele lui Cristos, este o aventură totdeauna fascinantă și plină de teamă, în același timp. Numai Duhul lui Dumnezeu ne poate conduce pe acest drum, progresiv, în măsura în care ne deschidem Cuvântului și nevoilor fraților noștri. A duce la bun sfârșit această aventură este un dar al Domnului, dar pe care trebuie să-l cerem cu multă umilință.

Contextul socio-economic al veacului Sf. Francisc

Contextul socio-economic al lui Francisc nu explică cu siguranță toate motivațiile alegerii lui radicale, deși și aceasta a contribuit la formarea deciziei lui. Occidentul este în plină relansare. Economia feudală cedează locul celei mercantile. Vechea nobilime, ale cărei bunuri proveneau din exploatarea imenselor proprietăți de pământ se vede întrecută de comercianți. Burghezia care apare i-a în mână hățurile puterii, iar banul devine rege. Acesta permite cumpărarea bunăstării, a puterii și a onorurilor. Totul se poate cumpăra, incluse fiind aici titlurile nobiliare și beneficiile ecleziastice. Materialismul, cu toate dezechilibrele lui umane și spirituale, se află pe valuri. Această societate produce imediat un mic popor de marginalizați și un pre-proletariat foarte mult exploatat. Fundamentul socio-economic al vieții materiale a preoților și a călugărilor împărtășește tot sistemul feudal: venituri și beneficii legate de pământ și case.

Francisc, tânăr burghez, se folosește și abuzează foarte larg de bani. Până în ziua în care, deja nesatisfăcut de această viață ușuratică dar destul de goală, îi întâlnește pe cei excluși ai societății. Fără îndoială, îi întrezărise și îi atinsese oarecum până și în acest moment, așa cum și noi îi vedem din fugă că dorm în ungherul vreunei piețe, sau în emisiunile televizate pe care le privim. Într-una din zile însă, el îi vede și îi întâlnește cu adevărat. Ei nu mai sunt un fundal anonim pe bordura existenței lui liniștite, dar îi devin apropiați, iar el se face aproapele lor. De azi înainte săracii vor avea un nume, un chip, mâini, dorințe și necesități în viața lui.

Francisc nu se mărginește să le dea lor, nepăsător, un bănuț, continuându-și drumul, dar merge la ei, stă între ei, îi ascultă și îi slujește. Francisc nu mai este bogatul care le face lor o vizită grăbită, dar se unește cu ei. A devenit unul dintre ei, este solidar cu aceștia. Din acest moment universul lui începe să se clatine și descoperă că societatea lui bogată și strălucitoare ascunde la sânul ei o rană profundă, iar el suferă din această cauză.

Și astăzi, trebuie să ieșim din ambientele noastre, din obișnuințele noastre, pentru a descoperi că societatea noastră se sprijină pe spatele unor oameni  și popoare exploatate.

Cel care, în călătoriile lui, are curajul să se îndepărteze de străduțele frumoase și de la marile hoteluri sau magazine de lux, pentru a pătrunde în interiorul localităților. Va descoperi în spatele frumoaselor fațade, familii întregi care trăiesc în condiții inumane.

Francisc a trăit acest șoc și, îniante de a avea o clară viziune a viitorului său și a formei de viață pe care o va adopta, va pune în discuție situația lui de privilegiat. Va abandona în mod voluntar bogățiile lui și va risca să împărtășească condiția celor mai mici, a minorilor epocii sale. Dacă mentalitatea timpului său nu-l angajează într-o luptă de eliberare a săracilor, cel puțin el are voința de a se identifica cu ei. Francisc alege astfel să trăiască o anumită sărăcie sociologică. Nu sacralizează această sărăcie pentru sine, dar ea devine locul privilegiat în care poate să întrupeze iubirea care arde în el. Acesta este fără îndoială aspectul mai vizibil, mai radical și original al fraternității care se naște. Regula non bollata subliniază net această ruptură absolută cu structurile societății civile și bisericești a timpului său.

Chiar dacă, cu creșterea numărului, va deveni tot mai dificil pentru frați să pună în practică aceste alegeri față de ambientul social, ei vor rămâne totuși fideli refuzării oricărei proprietăți și pământuri și, deci, a oricărui venit. Această atitudine îi va obliga pe frați să recurgă la alte mijloace de subzistență. Iar acestea vor fi munca pe lângă cei bogați o altă revoluție originală și inedită pentru viața consacrată a timpului. Aceste alegeri îl vor pune pe Francisc și pe frații săi, pe plan economic și social, la marginile societății și ale Bisericii instituționale, apropiindu-i în schimb, de clasa săracilor.

O sărăcie sociologică... motivații evanghelice

Ar fi riscant să vrem să distingem în comportamentul lui Francisc și al fraților săi ceea ce provine din inspirația spirituală de ceea ce derivă din adaptarea la o situație umană concretă. Pare tocmai că motivațiile Sf. Francisc sunt fundamental evanghelice. Acest lucru se poate vedea în scrierile lui.

Am trăda intențiile lui, dacă ne-am mulțumi să explicăm comportamentele și alegerile lui prin simplul refuz al unei structuri socio-economice materialiste și nedrepte. Este întâlnirea lui cu Cristos cea care îl conduce spre cei săraci? Sau întâlnirea lui cu cei săracă îl conduce spre Cristos? Nu are prea multă importanță cronologia experienței lui. Francisc nu va putea să disocieze cele două întâlniri, pentru că ele se iluminează și se întăresc reciproc. Pasiunea lui pentru Domnița Sărăcie va fi rodul credinței, al adorației și al convertirii/îndreptării spre cei săraci.

            El a intrat în „drumul sărăciei” în ziua în care a vrut să meargă pe urmele lui Cristos, și nu va mai putea concepe în mod diferit viața lui de credință. Motivațiile pe care le va aduce succesiv pentru a trăi în mod deliberat sărac se înrădăcinează toate în dorința lui iubitoare de a se conforma cu Cristos.

Le repetă fraților săi, care se rușinau de noua lor situație: „Fiul lui Dumnezeu era mai nobil decât noi, și totuși, pentru noi s-a făcut sărac în această lume. Din iubire față de El am ales calea sărăciei[1].

Vom vedea apoi cum dragostea lui preferențială pentru cei bolnavi și săraci va avea aceeași motivație cristică.

Francisc nu este un teoretician. Toată viața va contempla, mirat, chipul Dumnezeului revelat în și de Isus Cristos. Îl vede născându-se ca sărac, necunoscut, pierdut în anonimatul familiilor departe de casă. Îl vede apoi trăind ca un sărac, pelerin, fără o piatră unde să-și plece capul.  În sfârșit, îl va vedea murind ca un sărac, disprețuit și răstignit pe colina condamnaților politici și al răufăcătorilor. Pentru el este un șoc continuu. Nu va face nici un discurs teologic în fața acestei revelații în act. Nu va banaliza niciodată acest mister pentru a face din el un mic crucifix decorativ pentru o cameră sau o sală de protocol. Nu va putea să se obișnuiască cu această întrupare a iubirii. Iată una din izvoarele fundamentale ale dorinței lui de sărăcie. Are în fața ochilor și în inimă această despuiere a Celui Preaînalt care vine să umble pe drumurile omului. Acest Cristos sărac, gol pe cruce, ale cărui urme vrea să pășească și el, chinuie memoria și viața lui. Deci, sărăcia franciscană nu este simpla decizie de unire cu o clasă socială determinată. Nu este numai o alegere pentru a contesta sistemul societății, și nici un act de ascetism, dar rămâne în primul rând o manieră de a-L urma pe Cristos. Această întrupare a umilinței și a iubirii Dumnezeului celui viu îl cucerește pe Francisc și pe frații săi. Înseși viața lui Cristos este cea care le revelează lor măreția Preaînaltei sărăcii. Ea izvorăște din contemplarea și adorarea lui Cristos. Departe de a fi o strategie apostolică, este însuși misterul și drumul privilegiat al Fiului. Francisc nu-l poate concepe pe Isus, Fiul unic, bogat de ceva care să nu fie Tatăl. Acesta este binele, bogăția și bucuria lui; îl duce în inima lui, în rugăciunea și pe buzele lui. Francisc este dăruit complet „lucrurilor Tatălui”.

Sărăcia devine o atitudine evanghelică fundamentală. Francisc va apăra cu gelozie acest tezaur regal care conferă acces la bunurile Împărăției lui Dumnezeu.

Această sărăcie este un dar al Duhului Sfânt, legat de iubire și de credință. Sufletul sărăciei franciscane este iubirea, o iubire care nu este atât rațională, cât imperioasă în identificarea cu cel care este iubit. Cu cât mai mult fratele se leagă de Cristos, cu atât de detașează de ceea ce nu este Cristos. Sărăcia lui izvorăște din iubire și conduce la iubire.

Această convingere se bazează pe Tatăl, de la care Fiul primețte totul. Francisc vrea să fie la rândul lui un fiu care-și alimentează viața și bucuria de la acest Tată care este binele suprem, de la care provin toate bunurile și la care toate trebuie să se reîntoarcă.

Sărăcia Sf. Francisc este bucuroasă; Francisc cântă această sărăcie; el a primit un tezaur inestimabil care-i permite să relativizeze toate celelalte bunuri fără să le disprețuiască. Știe că numai omul dorințelor, cel cu inima săracă, poate să mai dorească bogățiile lui Dumnezeu. Vrea să rămână disponibil tezaurului lui Dumnezeu. Sărăcia lui are măreția și nobilitatea celei lui Cristos:

„Aceasta este sublimitatea acelei preaînalte sărăcii, care v-a constituit pe voi, dragii mei frați, moștenitori și regi ai împărăției cerurilor... Aceasta să fie partea voastră de moștenire, care conduce în patria celor vii. Și aderând total la această sărăcie, fraților mei preaiubiți, să nu doriți să posedați nimic altceva în perpetuu sub cer, pentru numele Domnului nostru Isus Cristos”[2].

 Se înțelege astfel cum aceasta va fi condiția primă pentru a împărtăși și a trăi viața evanghelică. Unui om care voia să se unească lui în trăire, i-a răspuns: „Dacă vrei să te unești cu săracii lui Cristos, distribuie mai întâi bunurile tale celor săraci”[3].

Să dăm prioritate relațiilor umane

           

Sărăcuțul din Assisi are o concepție originală în privința proprietății. Pământul este o moștenire gratuită. Oamenii l-au primit pentru a-l valorifica și pentru a-i împărtăși roadele. Nimeni nu este proprietarul a ceea ce gestionează. Nu se dăruiește săracului, dar se împărtășește cu el, ba chiar, după Sf. Francisc, i se restituie ceea ce îi revine de drept.

Francisc crede că nu are nici un drept să țină pentru sine vreun lucru, dacă vreunul mai  sărac decât el are nevoie de acel lucru. Această atitudine interpelează societatea noastră și deschide perspective socio-economice noi. Acest cerșetor al lui Dumnezeu pune în discuție structurile noastre de comerț, naționale sau internaționale, fondate pe avere, pe proprietate, pe capital, și nu pe necesitățile reale ale persoanelor. În acest sens Francisc este cel mai slab comerciant și economist, dar are înțelepciunea inimii și simțul înnăscut pentru persoane, subordonând toate acestora. Pentru el bunurile, în sine legitime, trebuie să rămână mijloace de susținere și mai ales de relație. Am văzut cum fraternitatea umană este o reciprocitate de servicii, trăite la nivelul vieții sociale, naționale și internaționale.

Francisc știe din experiența familiară cât, bunurile acumulate pot perverti până la ură și la violență relațiile umane. Epoca noastră experiementează acest lucru la scară planetară. Francisc are o oroare viscerală față de bani, pentru că aceștia deveniseră deja simbolul dominării omului asupra bunurilor, asupra capitalizării, în detrimentul relației cu ceilalți și cu Dumnezeu.

Acest sărac evanghelic interpelează, de aceea, foarte mult concepția noastră materialistă a succesului, care ajunge până într-acolo încât ne face să evaluăm dezvoltarea unei națiuni după produsul intern lord. Francisc este convins că ceea ce face măreția omului nu este puterea lui de cumpărare, dar capacitatea lui de relație, de a iubi și de a fi iubit. Această pretenție a omului de a poseda ca propriu ceea ce a primit în gestiune și pentru a pune în comun este o deturnare de fonduri care denaturează misterul său.

Francisc este conștient că primește totul de la Dumnezeu: viața, pâinea, Duhul, darurile materiale și spirituale. Pentru că Dumnezeu este iubire, această atitudine de adevăr nu este alienantă, ci eliberatoare. Sărăcia lui voluntară îi descoperă misterul omului și al relațiilor cu lumea creată. Omul primește totul și se primește de la Dumnezeu. Acest mister este astăzi zădărnicit de circuitele complexe care pleacă de la roadele pământului la consumul lor. Omul uită că totul este dar.

Francisc vrea să trăiască și să facă cunoscut în mod comunitar adevărata condiție umană. A deveni noi înșine în iubirea care este relație, acceptare și dăruire. Pentru Sărăcuțul din Assisi, Dumnezeu nu este o dimensiune adăugată, dar esențială existenței omului; Dumnezeu nu poate fi o opțiune facultativă. Este sau nu este. Și dacă este, el este o identitate profundă a omului. Francisc va face cunoscut toată viața acest adevăr de credință.

Imposibilitatea de a reconcilia aceste două aspecte explică perversiunile sociale și economice. Nu putem scăpa de noi înșine, pentru că, mai degrabă sau mai târziu va trebui să ne decidem să locuim în casa proprie, adică în adevăr. Sărăcia lui Francisc este această incompletețe recunoscută, asumată și deschisă spre binele care umple până la refuz. Nu este exaltare a mizeriei, care trebuie combătută cu toate mijloacele, dar semnul unei lipse absolute.

Pe de altă parte, toți acești săraci, bo,navi, handicapați, ne invită continuu să descifrăm misterul nostru. Ne spun ceva fundamental în privința omului, interpelează pretinsele noastre fericiri. Nu degeaba, societățile noastre, numite ale consumului, îi emarginează în mod spontan. Pentru Francisc, aceștia sunt cuvinte de adevăr asupra misterului omului, care există numai într-o relație de iubire.

Sărăcia franciscană: o spiritualitate de eliberare

Nu este vorba de a ceda unei ideologii răspândite, nici de a vrea să recuperăm îngrijorați teme moderne pentru a justifica o spiritualitate. Dar lumea modernă pune creștinilor întrebări radicale. Astfel de interogative au luat o înfățișare dramatică în anumite țări mai apropiate sau mai îndepărtate de noi. Aceste întrebări ne obligă să interogăm evanghelia și să reconsiderăm comportamentul nostru practic în lumea de astăzi, iar aceasta privește nu numai teologia, ci și spiritualitatea care ne însuflețește. Nici spiritualitatea franciscană nu trebuie să fugă de aceste întrebări. Ce este o spiritualitate? Este o manieră vitală de a ne situa în fața lui Dumnezeu, al lumii oamenilor și al istoriei. Fiind atitudine globală, ea informează totalitatea și detaliile vieții noastre. Deci, spiritualitatea este o manieră concretă de trăire a evangheliei, însuflețită și iluminată de Duhul Sfânt. În nici un caz nu înseamnă sulcegăreală și bolborosire pioasă de Ave Marii...

Astăzi, spiritualitatea franciscană trebuie să înfrunte și să integreze noi exigențe. Francisc nu este un model de reprodus, ci o invitație permanentă de a crea totdeauna ceva nou. Calea franciscană trebuie să aprofundeze moștenirea trecutului și să se îmbogățească cu răspunsuri noi. O asemenea spiritualitate reînnoită ne ajută să dăm chip nou vieții noastre, comunităților noastre, rugăciunii și activităților noastre.

Nu mai putem să eludăm problemele actuale, mai ales cele ale eliberării tuturor oamenilor oprimați. A ne pune în perspectiva Împărăției, astăzi, ne conduce în mod necesar să participăm, într-un fel sau în altul, la lupta pentru pace, pentru libertate și pentru eliberarea oamenilor și a popoarelor. A trasa aceste itinerare inedite ne expune la noi probleme și blocaje, dar tocmai în această perspectivă, trebuie să aprofundăm itinerariul franciscan ca și cale spre eliberare.

Dacă uneori, în această luptă pentru eliberarea omului, Dumnezeu pare ascuns și Isus Cristos ignorat, acest lucru se întâmplă deoarece noi am fost pentru multă vreme absenți. Trebuie să facem să țâșnească din nou credința și speranța în Domnul care a venit să distrugă nedreptatea din rădăcină și să elibereze omul într-o manieră imprevizibilă și totală. Spiritualitatea noastră trebuie să se înrădăcineze în evenimentul eliberator: Isus Cristos, intuițiile evanghelice ale lui Francisc și situațiile concrete în care se desfășoară această bătălie. Nu trebuie să fie o spiritualitate a evadării, ci eliberatoare, nu una agățată în nori, ci una întrupată în istoria omului, reală și concretă.

Francisc ne invită mai mult decât oricând să ne convertim, adică să ne re-centrăm în Dumnezeu și în om; Dumnezeu primitîn toate exigențele iubirii, omul luat în toate dimensiunile lui relaționale, socio-economice, structurale și politice. O spiritualitate care ar puncta numai spre mântuirea sufletelor ar bara cu realitatea umană și cu proiectul lui Dumnezeu. Ar închide într-un comportament individualist și intimist. Exact opusul a ceea ce propune Sf. Francisc.

De aceea, familia franciscană trebuie să pășească totdeauna pe un drum de fraternitate și de pace universală, cu ajutorul luptei pentru eliberarea omului.

În societatea hiper-organizată, pariul evanghelic al lui Francisc nu apare chiar atât de ciudat. Sarcina este imensă, problemele complexe, povara mentalității și a structurilor uneori disperante, egoismele aparent insurmontabile. Cu toate acestea, mulți au înțeles că tocmai aici se află provocarea noastră mai urgentă. Și chiar dacă sarcina pare foarte mare, omul de astăzi dispune de toate mijloacele, și tehnice, pentru a o asuma. Este nevoie de convingeri și de curaj pentru a o realiza. Sărăcuțul din Assisi redevine mai mult decât oricând frate care stimulează și retrezește. Inspirația franciscană poate să contribuie foarte mult la această schimbare radicală a mentalităților, a inimilor și a structurilor.

Evanghelia vrea să redevină fermentul revoluționar. Numai trăirea veștii celei bune va invita și va constrânge popoarele bogate să investească în mod dezinteresat în popoarele mai sărace. Familia franciscană nu poate rămâne la marginile acestei opere profetice și gigante, pe măsura Sărăcuțului din Assisi. 

---

[1] 2Cel 74 (FF 662).

[2] Rb 6, 4-6 (FF 90).

[3] 2Cel 81 (FF 668).