IADUL, ACEL FOC APRINS DE LIBERTATEA NOASTRĂ

Constatăm cu toții, și acest lucru a fost de mai multe ori denunțat, că despre așa numitele novissimi domnește tăcerea și în spațiul eclezial, dar trebuie să recunoaștem că, mai ales în cadrul predicilor, în privința iadului există nu numai mutism dar și o reală dificultate în a-l gândi ca fiind voit de Dumnezeu și de Dumnezeu aplicat cel puțin unei părți a umanității, cea păcătoasă și care nu s-a convertit, nu s-a împăcat cu El. Pentru mulți creștini, iadul veșnic plăsmuiește imaginea unui Dumnezeu pervers, răzbunător, chiar sadic; iar pentru necreștini, iadul pare un Auschwitz veșnic, ceva pe care numai o putere malefică o putea inventa. Și Sf. Tereza a Pruncului Isus simțea o mare reticență față de veșnicia pedepsei, și mulți bărbați și femei „spirituali” (pneumatikoi) au declarat imposibilitatea lor de a concepe compatibilitatea unui loc de chinuri veșnice cu bunătatea unui „Dumnezeu carea vrea ca toți oamenii să se mântuiască” (1Tim 2, 4).

Această dificultate este însă veche și a fost simțită cu o specială forță în unele epoci ale istoriei creștinismului. În secolul al III-lea mulți Părinți ai Bisericii, printre care origen, gândeau o mântuire universală; alții, în diferite tradiții creștine au arătat o iubire înurătoare extremă, până la a se ruga să fie trimiși ei în iad, cu condiția ca frații și surorile lor în umanitate să se mântuiască; alții, ca Isaac Sirul (sau din Ninive, secolul al VII-lea), au ajuns să se roage pentru o mântuire cosmică în care toate creaturile, înțelepte și lipsite de înțelepciune, bune sau rele, să fie iertate de infinita îndurare a lui Dumnezeu. În catolicismul italian, rămâne arzătoare iubirea Sf. Ecaterina de Siena, această femeie devenită foc, care scria: „Cum aș putea suporta, Doamne, ca unul singur din cei pe care i-ai creat după chipul și asemănarea ta să se piardă și să scape din mâinile tale? Nu, pentru nici un motiv eu nu vreau ca unul singur din frații mei să se piardă, unul singur din cei care sunt uniți cu mine prin aceeași naștere”.

Toți aceștia sunt sfinți și sfinte care urmează exemplul lui Moise și al lui Paul. Moise care-i spune lui Dumnezeu: „Acest popor a făcut un mare păcat... Dar acum, dacă Tu ai ierta păcatul lor... Altfel, șterge-mă pe mine din cartea pe cate Tu a-i scris-o!” (Ex 32, 31-32). Și, după tradiția ebraică, Moise ajunge să spună: „Doamne al lumii, să piară Moise și alți mii ca el, dar să nu se piardă vreo unghie al vreunui om din Israel!”. Paul, din partea lui, își exprimă propria solidaritate cu evreii frații săi, spunând că este dispus să fie excomunicat el și blestemat, separat de Cristos, dacă acest lucru poate să folosească Israelului care nu l-a recunoscut pe Isus ca Mesia (cf. Rom 9, 1-3).

Trebuie însă să recunoaștem că astăzi, iadul este refuzat, mai ales ca reacție la o învățătură care vorbea despre el pentru a produce frică și a amenința, crezând că astfel va convinge poporul creștin să nu mai păcătuiască. Eu însumi nu pot uita meditația unui preot dominican care, în a treia zi a exercițiilor, cea dedicată meditării asupra iadului, umplea discursul său de exemple de tortură și de durere și chiar reușea să facă să se simtă mirosul acru al sulfului... O extraordinară capacitate oratorică și teatrală, dar desigur nepotrivită pentru a celebra infinita îndurare a Domnului!

Deci, ce putem spune astăzi despre iad? Să rămânem în tăcere, lăsând la o parte ascultarea Sf. Scripturi, sau să ne lăsăm în voia obsesiile și să continuăm să predicăm existența și calitatea pedepsei teribile, ca și cum aceasta ar fi vestea cea bună adusă de Isus? Să încercăm înainte de toate să ascultăm Sf. Scriptură.

În Vechiul Testament nu se vorbește de iad așa cum îl înțelegem noi, ci de she’ol, de adâncuri, înțeles ca un loc unde sunt adunați morții, unde nu poate exista comunicare cu Dumnezeu și din care nu se poate ieși. Retribuția celor drepți și a celor răi este dată de Dumnezeu în această viață – așa cum cântă și Psalmii (de exemplu Ps 32, 10: „Multe sunt durerile celui rău, dar iubirea îi înconjoară pe cei care nădăjduiesc în Domnul”) - și nu îndrăznește să gândească o beatitudine sau un blestem veșnic: Cine știe? (Qo 2, 19; 3, 21; 6, 12). Cu toate acestea, în epoca iudaică apare ideea speranței învierii și începe să se întrezărească ca o beatitudine apropierea de Dumnezeu a celor drepți și după moarte.

Isus, care revelează pe deplin acțiunea și prezența lui Dumnezeu după moarte, dă mai ales vestea cea bună a Împărăției care este aproape (cf. Mc 1, 15; Mt 4, 17), pe care El o deschide tuturor. Este vorba, din partea omului, de a o primi și de a se converti, alegând între bine și rău, între iubirea lui Dumnezeu și a aproapelui și iubirea de sine, egoistă și orgolioasă. Ca și profeții care l-au precedat, profetul Isus duce toate la împlinire, îndeamnă, pune în gardă, reproșează, se enervează, uneori amenință. De fapt, Isus nu a fost niciodată violent, ba chiar a depotențiat totdeauna autoritatea lui de profet, de mesia și de Fiu al lui Dumnezeu, dar își arată indignarea față de rău și protestează față de răul pe care îl vede, mai ales față de violența și minciuna care se răspândește. Pentru a condamna răul în mod clar și să indice că omul poate să alege căi de moarte, Isus recurge la diferite imagini, luate din VT cât și din contemporaneitatea lui. A comite răul înseamnă „a merge spre un cuptor arzător (cf. Dn 3, 6), unde este plâns și scrâșnet de dinți (Mt 13, 42); înseamnă „a ne cufunda în gheenă” (Mc 9, 43.45.47; Mt 18, 9), groapa de gunoi a orașului Ierusalim; înseamnă a sfârși în adâncuri, unde există sete din cauza flăcărilor (cf. Lc 16, 24). Mai ales cartea Apocalipsului, de la sfârșitul Noului Testament, ne furnizează imagini infernale: lacul de foc în care vor fi aruncate moartea și iadul și în care va putea fi aruncat cel care nu este scris în cartea vieții (cf. Apoc 20, 14-15), și „moartea a doua” (Apoc 2, 11; 20, 6.15; 21, 8), moartea definitivă.

Da, aceste imagini sunt crude, dar cum s-ar putea descrie altfel rezultatul unei vieți care a ales moartea, violența, prepotența și nu a recunoscut niciodată viața celuilalt, nu a avut niciodată discernământul săracului și al celui nevoiaș, nu a recunoscut niciodată fraternitatea umană? Desigur, acestea sunt numai niște imagini, dar ele ne spun că noi putem să alegem nu viața și comuniunea cu Dumnezeu, ci moartea veșnică și separarea de Dumnezeu! De aceea, iadul nu indică un loc, cât mai ales o situație în care vor putea cădea cei care au ales în mod liber și definitiv tot ceea ce este contrar voinței lui Dumnezeu și, în consecință, orice drum de umanizare. Noi suntem obișnuiți să ne imaginăm iadul ca pe un loc, dar el este un non-loc, un a nu fii, un non-timp, este nimicul unei morți veșnice. Dumnezeu vrea ca toți să se mânuiască, Fiul său a venit în lume pentru cei păcătoși, nu pentru cei drepți (cf. Mc 2, 17ss; 1Tim 1, 15): dar în fața răului sau al binelui, omul, deși se află într-o condiție de fragilitate proprie a naturii lui, rămâne totuși liber să adere la unul și să alege pe altul, cel puțin cu dorința și cu voința. Unora șu cuvintele dure ale lui Isus l-i se pare o vlioneță, dar acest lucru se întâmplă pentru că noi trăim astăzi într-o cultură în care nu mai suntem capabili să ne indignăm, nici să avem pasiuni: toate merge bine, toate se pot îndrepta, toate sunt o simplă greșeală... Nu mai există afirmație și exercitarea responsabilității umane, de care – să nu uităm acest lucru – depinde viața sau moartea celuilalt, al aproapelui.

Deci, ce să credem? Dacă acceptăm cuvintele Sf. Scripturi în privința iadului, trebuie înainte de toate să vedem în ele o invitație la responsabilitate, cu ajutorul căreia să ne exercităm libertatea în vederea destinului nostru. Este adevărat că Isus i-a cerut Tatălui să ne ierte pentru că nu știm ceea ce spunem și facem (cf. Lc 23, 34); este adevărat că dreptatea lui Dumnezeu este o dreptate care justifică, care face drepți, deoarece conține în sine îndurare și iertare (cf. Rom 5, 1-11); este adevărat că noi nu putem merita iubirea lui Dumnezeu, pentru că este o iubire dăruită gratuit, care nu trebuie niciodată să fie meritată. Dar în fața acestei imensități a iubirii, trebuie să fim „responsabili” și să fim conștienți că putem să comitem acțiuni care conduc la „moartea” celuilalt sau al celorlalți. Nu poate exista pentru noi o mântuire automată, orice lucru am face, orice fel de viață am trăi, și pentru că iadul îl creem noi aici pe pământ, devenind deseori noi iad pentru alții. Edith Stein, în iadul de la Auschwitz în anul 1942 scria: „Aparține fiecăruia să decidă propriul destin. Dumnezeu însuși se oprește în fața misterului libertății fiecărei persoane”.

Iadul nu este un articol al profesiunii de credință, așa cum nu este nici diavolul, și pentru că diavolului nu iadului nu este necesar să le credem, din moment ce fiecare dintre noi face experiența acestor realități: suntem tentați de o putere din afara noastră și care ne domină, și putem cunoaște răul până la moarte sau separarea de Dumnezeu... Cu toate acestea, nu este conform cu credința creștină a afirma că nu există iad sau că iadul este gol. Ca și evreii, spun: Cine știe? Dar ca ucenic al lui Isus m-i se cere să recunosc milostivirea lui Dumnezeu și să o cânt totdeauna;  nu numai, m-i se cere și să sper pentru toți, să sper că toți se vor mântui și vor scăpa de iad, m-i se cere să mă rog și pentru cei mai mari criminali, pentru că să păstreze o parte, o scânteie de umanitate, capabilă să primească ultima chemare a lui Dumnezeu. În fața chipului lui Dumnezeu va fi posibil ca noi să nu-L alegem pe El, ci neființa morții? Hans Unrs von Balthasar scria în anul 1986, aproape ca un testament, un opuscul intitulat: Să sperăm pentru toți. Pe urmele atâtor sfinți și sfinte, bărbați și femei spirituali, cerea ucenicului lui Isus să se roage pentru ca toți să fie mântuiți. Biserica îndrăznește să proclame sfinți, adică să afirme că unii creștini se află lângă Dumnezeu, în beatitudinea lui, și de aceea sunt în comuniune cu noi, dar nu a îndrăznit niciodată să afirme că cineva ar fi în iad și că trebuie să scape de milostivirea lui, de iubirea nebună a Domnului nostru Isus Cristos!

Așadar, nici teroare, nici tăcere: să proclamăm infinita îndurare a lui Dumnezeu, voința lui de mântuire universală și cosmică; să ne rugăm pentru ca să se facă voința lui, precum în cer așa și pe pământ; să sperăm pentru toți oamenii; și dacă avem puterea iubirii să cerem Domnului, ca Moise și Paul, să fim noi trimiși în iad, numai ca toți să fie mântuiți. Fiecare dintre noi trebuie să spună cu umilință: „Nu știu” și să ne amintim de Sf. Ioana d’Arc: Dacă sunt în harul lui Dumnezeu, să mă păstreze în el. Dacă nu sunt în harul lui Dumnezeu, Dumnezeu să mă pună în siu în harul lui”.  

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian

Autor: ENZO BIANCHI
Avvenire, 1 dicembre 2013

10 REGULI PENTRU A CITI ȘI A NE RUGA CU BIBBIA

1. INTRĂ ÎN CAMERA TA… (Mt 6,6)

Tu, atunci când te rogi, intră în camera ta…: este invitația lui Isus să ne reculegem în rugăciune, cu o inimă eliberată de gălăgii și distrageri... A citi Biblia înseamnă a-L întâlni pe Dumnezeu care vrea să ne vorbească față în față, așa cum fac două persoane care se iubesc.

2. ROAGĂ-TE ÎN ASCUNS... (Mt 6, 6)

și, închizând ușa, roagă-l pe Tatăl tău în ascuns; iar Tatăl tău, care vede în ascuns, te va recompensa: Înainte de a deschide Biblia, invocă-L pe Duhul Sfânt pentru ca să îndepărteze orice piedică în înțelegerea Cuvântului, și să-L poți întâlni pe Domnul care-ți vorbește. Să fie o invocare tăcută, să dureze câteva clipe, acest lucru ajutându-te să te pui în fața Domnului.

3. DESCHIDE CARTEA... (Apoc 5, 7)

Și Mielul a ajuns și a luat cartea... Atunci când luăm Biblia în mâini, să o tratăm cu reverență: Cuvântul este „Trupul lui Cristos, Carnea lui Cristos”. Biserica tămâiază Biblia, face să fie sărutată de cel care o citește la Sf. Liturghie. Să învățăm și noi să sărutăm Biblia înainte și după citirea ei.

4. CAUTĂ ÎN CARTE ȘI CITEȘTE... (Is 34, 16)

Căutați în cartea Domnului și citiți...: Deschidem Biblia și citim textul. Nu citim la întâmplare, ciugulind de ici și de colo. Să urmărim Lecționarul liturgic și să citim lecturile zilei, sau să citim o carte a Bibliei în mod continuu. Să nu citim numai cu ochii: dacă este posibil, să pronunțăm cuvintele cu buzele, fără grabă.

5. ÎNȚELEGE CEEA CE CITEȘTI... (Fap 8, 30)

Filip alergă în față și, auzind că citea din profetul Isaia, spuse: „Înțelegi ceea ce citești?”. Biblia hrănește inima noastră în măsura în care înțelegem ceea ce citim. Pentru aceasta să căutăm să citim totdeauna și notele care comentează textul și fragmentele paralele care sunt puse la marginea foii, sau la subsolul paginii.

6. MEDITEAZĂ ÎN INIMA TA (Lc 2, 19)

Maria, din partea ei, păstra toate aceste lucruri, meditându-le în inima ei. Atunci când citim Biblia să ne oprim în fața cuvintelor mai importante și să reflectăm asupra semnificației lor. Să confruntăm viața noastră cu Cuvântul lui Dumnezeu: Duhul care este în noi ne va ajuta să înțelegem textul și ne va arăta ce trebuie să facem pentru a ne asemăna cu Cristos.

7. VORBEȘTE-I LUI DUMNEZEU, FĂRĂ FRICĂ (Iob 9, 35)

Atunci eu voi putea vorbi fără a mă teme de El, pentru că astfel nu mă aflu în mine însumi. După ce l-ai ascultat pe Domnul, să-i vorbești tu lui Dumnezeu, să răspundem mesajelor Lui, propunerilor Lui... Să-i mulțumim pentru cuvintele pe care n-i le-a spus, pentru toată iubirea pe care o are față de noi. Să-L interogăm pe Domnul: „Ce vrei de la mine?”.

8. CREZI ÎN CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU (Tob 14, 4)

Pentru că eu cred Cuvântului Domnului... În timp ce citim și ne rugăm cu Cuvântul lui Dumnezeu, cu toată credința noastră să-i spunem Domnului că îne încredem în El și credem că „astfel va fi cu cuvântul ieșit din gura mea: nu se va întoarce la mine fără efect, fără a fi produs ceea ce doresc și fără a fi împlinit lucrul pentru care l-am trimis” (Is 55, 11).

9. PUNE CUVÂNTUL ÎN PRACTICĂ... (Mt 7, 24)

De aceea, oricine ascultă aceste cuvinte ale mele și le pune în practică se aseamănă cu un om care și-a construit casa pe stâncă. Biblia nu este o carte de „citit”: este manualul vieții noastre. Cuvântul care nu este trăit este un cuvânt pierdut, trădat. Atunci când închidem Biblia, să ducem în inima noastră Cuvântul pe care l-am citit și l-am rugat, și să-l trăim cu bicurie în mijlocul oamenilor.

10. PREDICĂ CUVÂNTUL... (Mt 10, 27)

Ceea ce vă spun în întuneric spuneți-o la lumină, și ceea ce ascultați în surdină, predicați-o de pe acoperișuri. Cuvântul lui Dumnezeu nu trebuie să o ținem pentru noi: este o veste bucuroasă de transmis altora, pentru că trebuie să fim „martori în fața tuturor oamenilor despre lucrurile pe care le-ai văzut și le-ai auzit” (Fap 22, 15).

Sf. Scriptură irigă rugăciunea

Un punct important al învățăturii Sf. Isaac Sirul ((Beit' Katraja,

~640; Rabban Sabor, ~700), cunoscut uneori şi sub numele de Isaac din Ninive privitor la Sf. Scriptură este raportul acesteia cu rugăciunea, de înțeles într-un dublu sens. Înainte de toate, rugăciunea este alveola necesară în care lectura spirituală a Bibliei trebuie să se înscrie: „Nu te apropia de cuvintele misterioase ale Scripturii fără a te fi rugat mai întâi și fără a fi implorat ajutorul lui Dumnezeu, spunând: Doamne, fă ca eu să experimentez puterea care se află în ele. Consideră că rugăciunea este cheia pentru a discerne adevărul în Scripturi”.

Dar, în mod reciproc, Scriptura este pentru Isaac și ceea ce alimentează rugăciunea sihastrului; este materie pentru rugăciune care, de aceea, este fundamental o exercitare în ascultare: „Lectura Scripturilor întărește intelectul și, mai ales, irigă rugăciunea; este ajutor în priveghere și este însoțitoare; este lumină pentru inteligență, ghid pentru drum, semănătoare de abundente contemplări în rugăciune; împiedică vagabondarea și umblarea spre pășuni de lucruri inutile; seamănă în suflet amintirea continuă a lui Dumnezeu și al vieții sfinților care i-au plăcut Lui, și obține intelectului înțelepciune și finețe.

În alt loc, Isaac afirmă că lectura Scripturii este cea care pregătește și predispune sufletul la rugăciune; o iluminează, pentru ca aceasta să nu devină o experiență numai fizică și exterioară: „Ceea ce puterea rugăciunii este pentru conduitele ascetice, același lucru este lectura pentru rugăciune. Într-adevăr, orice rugăciune care nu este hrănită cu lumina Scripturii, este făcută numai după o cunoaștere corporală. Și, chiar dacă ar implora lucruri bune, și din ea ar izvora sentimente nobile, rămâne adevărat că o astfel de rugăciune este mai slabă decât cunoașterea care ne vine din lectura Scripturii. Acest lucru pentru că, în vreme ce meditează realități mărețe și pare a se întreține în realități minunate, un astfel de rugător se află în realitate departe de Dumnezeu. Și astfel nici măcar nu reușește să obțină acele realități frumoase în care speră, dar umblă în fața propriului chip și reflectează asupra propriei voințe: într-adevăr, atenționarea care vine din dreapta cunoaștere a Scripturilor nici măcar nu o atinge”.

Atunci când rugăciunea este hrănită din Scriptură, atunci ea devine și experiență de maturizare în cunoaștere și, de aceea, ceea ce cere nu mai ascultă de o înțelegere corporală, așa cum este cea a celui care, contorsionat asupra propriei persoane, nu-și urmează decât propria voință. Rugăciunea creștină, fiind înainte de toate ascultare a Cuvântului conținut în Scripturi, este exercitare spre convertire, în măsura în care, cunoscând tot mai în profunzime care este voința lui Dumnezeu, caută să o facă proprie.  

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian

Autor: Sabino Chialà, La perla dai molti riflessi

Sursa: www.monasterodibose.it

Ce fel de spiritualitate pentru omul contemporan?/10

10. Un drum de urmat

Mai mult decât o etapă, urmarea este o angajare de reînnoit zilnic. Un creștin lucid știe că viața lui spirituală este cea a celui care începe să fie discipol și la sfârșitul vieții lui, și în fața darului suprem al vieții pentru Cristos în martiriu, așa cum bine se exprima Sf. Ignațiu din Antiohia: „Acum încep să fiu discipol” (Scrisoarea către Romani, V, 3).

Astăzi suntem foarte sensibili la tematica urmării, cuvânt care până acum câțiva ani era absent din vocabularul nostru: se vorbea de imitarea lui Isus Cristos, de conformarea cu El, sau de asceză ca disciplină necesară pentru a deveni asemenea lui Cristos. A-l urma pe Isus este un limbaj simbolic care vrea să spună că totdeauna suntem discipolii lui, că vrem să aderăm totdeauna la El și să mergem cu El oriunde se duce (cf. Ap 14, 4), că mergem pe urmele pașilor lui (cf. Pt 2, 21), că alergăm pentru a-l avea pe Cristos, fiind de El adunați (cf. Fil 3, 12). Este un drum complex care apare simplu, chiar dacă obositor, atunci când ținem privirea fixată pe Isus (cf. Ev 12, 2) și cu atenție și vigilență îl urmăm, deplin implicați în istoria lui. Urmarea este și un drum care reclamă credință în realitățile invizibile, cele care sunt veșnice și nu trec, fără a ne mulțumi cu cele vizibile (cf. 2Cor 4, 18): creștinul, ca și Moise, reușește să stea în picioare dacă discerne realitățile invizibile care-i stau în față ca o promisiune (cf. Ev 11, 27).

Dar în această schițare a vieții spirituale, mi se pare lucru buncel puțin să înșir patru concretizări ale urmării lui Isus, sau mai degrabă patru atitudini ale lui Isus Cristos, care trebuie să fie absolut trăite de creștin în propria viață:

- Isus trăia din credință, ascultând Cuvântul lui Dumnezeu;

- Isus a trăit angajându-se în lupta împotriva ispitelor, deci împotriva Satanei, a diavolului;

-Isus a trăit printre noi „făcând binele” (Fap 10, 38) ca slujitor al Domnului și rob al fraților săi;

- Isus a intrat în pătimire și moarte din cauza iubirii față de Dumnezeu și față de frați.

Concluzie: viața spirituală, arta de a trăi, artă a iubirii

În încheierea acestei invitații la viața spirituală, rămâne întrebarea: este un itinerar de urcare sau de coborâre? Urcare spre înălțimi sau coborâre în profunzimile omului? Eu cred că este împreună o urcare și o coborâre: a urca spre ceea ce se află dincolo de noi înșine, apropiindu-ne totdeauna mai mult spre Dumnezeu, care este atât de Altul, Sfântul, încât noi spunem că se află „în ceruri”, ba chiar „în înaltul cerului”; a coborî scări din ce în ce mai profunde, care se cufundă în profunzimile noastre umane. Nu întâmplător, atunci când Sf. Benedict în Regula lui propune diferitele „trepte” ale vieții spirituale, pune în ultimul loc, ca ultimă etapă, identificarea cu publicanus ille  „acel păcătos” despre care vorbește evanghelia care în spatele templului spune: „Dumnezeule, ai milă de mine” (Lc 18, 13; cf. RB VII, 62-66).

În orice caz, acest itinerar este autentic și, deci fecund, dacă face ca să crească iubirea în inimă: numai dacă ordonează, face să crească, purifică iubirea, este un drum de viață interioară și spirituală. Pentru că iubirea se află în inima fiecărui om ca o forță care trebuie eliberată: ființa umană este creată după imaginea lui Dumnezeu și a restabili în noi imaginea înseamnă a practica arta iubirii. Iubirea ajunge iubirii, iubire care este télos-ul (ținta) oricărui gând și a oricărei acțiuni umane, iubire care nu se termină niciodată pentru că, din natura ei este îndreptată spre veșnicie, spre „totdeauna”... eu rămân convins și mă inspir din experiența mea că fiecare om, credincios sau nu, creștin sau nu, dacă răspunde dorinței profunde care sălășluiește în el, simte dorința de a trebui să practice arta iubirii: apoi chiar dacă nu reușește, dacă găsește contradicții în sine însuși, în ceilalți și în evenimentele vieții, dar știe că fericirea, reușita, „a salva viața” depinde de iubirea dată și primită.

Obositoare este pentru toți arta iubirii: creștinul, care cunoaște că ”Dumnezeu este iubire” (1In 4, 8.16), după ultima definiție și de netrecut din Noul Testament, știe că această căutare a lui Dumnezeu este o căutare a iubirii și că o iubire totdeauna prevenitoare îl caută și îl definețte „iubit”, da, iubit, totdeauna iubit, chiar înainte de a se fi născut. Și atunci când unul, în credință, trăiește această experiență a iubirii pasive asupra persoanei proprii, atunci când se simte iubit de Dumnezeu - și poate nu a fost iubit bine și îndeajuns de proprii părinți – atunci se simte abilitat să devină o persoană care iubește și, deci, îi iubește pe ceilalți. Cine iubește a cunoscut iubirea lui Dumnezeu în persoana proprie, a cunoscut cu Dumnezeu este iubire și, de aceea, după cuvintele apostolului Ioan „crede iubirii” (cf. 1In 4, 16). A cultiva viața interioară înseamnă a ne înrădăcina tot mai mult în iubire, a învăța să iubim, a cunoaște iubirea.

Credincioșii apoi, îl cunosc pe Dumnezeu ca un Dumnezeu „milostiv și plin de îndurare” (Ex 34, 6), un Dumnezeu care are com-pasiune, care con-suferă cu oamenii, care în marea lui milostivire iartă. Există oameni care au parcurs itinerariul vieții spirituale până la a putea spune că și în iad ar fi cântat milostivirile Domnului: „Misericordias Domini in aeternum cantabo” (Ps 88, 2), etiam in inferis... Iubire, respirație a lui Dumnezeu, suflu al lui Dumnezeu și, deci, respirație și suflu al omului...

Trebuie amintită pentru toți declarația apostolului Ioan: „Pe Dumnezeu nu l-a văzut nimeni niciodată” (In 1, 18; 1In 4, 12): pentru creștini există Isus, Fiul, care a făcut o narațiune din viața lui (exeghésato: In 1, 18); pentru necreștini, dacă se iubesc reciproc, dacă trăiesc iubirea autentică, atunci Dumnezeu sălășluiește în ei, iar iubirea lui Dumnezeu se împlinește în ei (cf. 1In 4, 12).

  sfârșit

Autor: Enzo Bianchi

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian