Ce fel de spiritualitate pentru omul contemporan?/10

10. Un drum de urmat

Mai mult decât o etapă, urmarea este o angajare de reînnoit zilnic. Un creștin lucid știe că viața lui spirituală este cea a celui care începe să fie discipol și la sfârșitul vieții lui, și în fața darului suprem al vieții pentru Cristos în martiriu, așa cum bine se exprima Sf. Ignațiu din Antiohia: „Acum încep să fiu discipol” (Scrisoarea către Romani, V, 3).

Astăzi suntem foarte sensibili la tematica urmării, cuvânt care până acum câțiva ani era absent din vocabularul nostru: se vorbea de imitarea lui Isus Cristos, de conformarea cu El, sau de asceză ca disciplină necesară pentru a deveni asemenea lui Cristos. A-l urma pe Isus este un limbaj simbolic care vrea să spună că totdeauna suntem discipolii lui, că vrem să aderăm totdeauna la El și să mergem cu El oriunde se duce (cf. Ap 14, 4), că mergem pe urmele pașilor lui (cf. Pt 2, 21), că alergăm pentru a-l avea pe Cristos, fiind de El adunați (cf. Fil 3, 12). Este un drum complex care apare simplu, chiar dacă obositor, atunci când ținem privirea fixată pe Isus (cf. Ev 12, 2) și cu atenție și vigilență îl urmăm, deplin implicați în istoria lui. Urmarea este și un drum care reclamă credință în realitățile invizibile, cele care sunt veșnice și nu trec, fără a ne mulțumi cu cele vizibile (cf. 2Cor 4, 18): creștinul, ca și Moise, reușește să stea în picioare dacă discerne realitățile invizibile care-i stau în față ca o promisiune (cf. Ev 11, 27).

Dar în această schițare a vieții spirituale, mi se pare lucru buncel puțin să înșir patru concretizări ale urmării lui Isus, sau mai degrabă patru atitudini ale lui Isus Cristos, care trebuie să fie absolut trăite de creștin în propria viață:

- Isus trăia din credință, ascultând Cuvântul lui Dumnezeu;

- Isus a trăit angajându-se în lupta împotriva ispitelor, deci împotriva Satanei, a diavolului;

-Isus a trăit printre noi „făcând binele” (Fap 10, 38) ca slujitor al Domnului și rob al fraților săi;

- Isus a intrat în pătimire și moarte din cauza iubirii față de Dumnezeu și față de frați.

Concluzie: viața spirituală, arta de a trăi, artă a iubirii

În încheierea acestei invitații la viața spirituală, rămâne întrebarea: este un itinerar de urcare sau de coborâre? Urcare spre înălțimi sau coborâre în profunzimile omului? Eu cred că este împreună o urcare și o coborâre: a urca spre ceea ce se află dincolo de noi înșine, apropiindu-ne totdeauna mai mult spre Dumnezeu, care este atât de Altul, Sfântul, încât noi spunem că se află „în ceruri”, ba chiar „în înaltul cerului”; a coborî scări din ce în ce mai profunde, care se cufundă în profunzimile noastre umane. Nu întâmplător, atunci când Sf. Benedict în Regula lui propune diferitele „trepte” ale vieții spirituale, pune în ultimul loc, ca ultimă etapă, identificarea cu publicanus ille  „acel păcătos” despre care vorbește evanghelia care în spatele templului spune: „Dumnezeule, ai milă de mine” (Lc 18, 13; cf. RB VII, 62-66).

În orice caz, acest itinerar este autentic și, deci fecund, dacă face ca să crească iubirea în inimă: numai dacă ordonează, face să crească, purifică iubirea, este un drum de viață interioară și spirituală. Pentru că iubirea se află în inima fiecărui om ca o forță care trebuie eliberată: ființa umană este creată după imaginea lui Dumnezeu și a restabili în noi imaginea înseamnă a practica arta iubirii. Iubirea ajunge iubirii, iubire care este télos-ul (ținta) oricărui gând și a oricărei acțiuni umane, iubire care nu se termină niciodată pentru că, din natura ei este îndreptată spre veșnicie, spre „totdeauna”... eu rămân convins și mă inspir din experiența mea că fiecare om, credincios sau nu, creștin sau nu, dacă răspunde dorinței profunde care sălășluiește în el, simte dorința de a trebui să practice arta iubirii: apoi chiar dacă nu reușește, dacă găsește contradicții în sine însuși, în ceilalți și în evenimentele vieții, dar știe că fericirea, reușita, „a salva viața” depinde de iubirea dată și primită.

Obositoare este pentru toți arta iubirii: creștinul, care cunoaște că ”Dumnezeu este iubire” (1In 4, 8.16), după ultima definiție și de netrecut din Noul Testament, știe că această căutare a lui Dumnezeu este o căutare a iubirii și că o iubire totdeauna prevenitoare îl caută și îl definețte „iubit”, da, iubit, totdeauna iubit, chiar înainte de a se fi născut. Și atunci când unul, în credință, trăiește această experiență a iubirii pasive asupra persoanei proprii, atunci când se simte iubit de Dumnezeu - și poate nu a fost iubit bine și îndeajuns de proprii părinți – atunci se simte abilitat să devină o persoană care iubește și, deci, îi iubește pe ceilalți. Cine iubește a cunoscut iubirea lui Dumnezeu în persoana proprie, a cunoscut cu Dumnezeu este iubire și, de aceea, după cuvintele apostolului Ioan „crede iubirii” (cf. 1In 4, 16). A cultiva viața interioară înseamnă a ne înrădăcina tot mai mult în iubire, a învăța să iubim, a cunoaște iubirea.

Credincioșii apoi, îl cunosc pe Dumnezeu ca un Dumnezeu „milostiv și plin de îndurare” (Ex 34, 6), un Dumnezeu care are com-pasiune, care con-suferă cu oamenii, care în marea lui milostivire iartă. Există oameni care au parcurs itinerariul vieții spirituale până la a putea spune că și în iad ar fi cântat milostivirile Domnului: „Misericordias Domini in aeternum cantabo” (Ps 88, 2), etiam in inferis... Iubire, respirație a lui Dumnezeu, suflu al lui Dumnezeu și, deci, respirație și suflu al omului...

Trebuie amintită pentru toți declarația apostolului Ioan: „Pe Dumnezeu nu l-a văzut nimeni niciodată” (In 1, 18; 1In 4, 12): pentru creștini există Isus, Fiul, care a făcut o narațiune din viața lui (exeghésato: In 1, 18); pentru necreștini, dacă se iubesc reciproc, dacă trăiesc iubirea autentică, atunci Dumnezeu sălășluiește în ei, iar iubirea lui Dumnezeu se împlinește în ei (cf. 1In 4, 12).

  sfârșit

Autor: Enzo Bianchi

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian