DEDICAȚIE MAICII DOMNULUI

Rugăciune

de Mihai Eminescu

Nadejde si-ntarire

si zid de mantuire
pe tine castigandu-te,

ingenunchem rugandu-te:

de chinuri ce ne bantuie,
Marie, tu ne mantuie!

O, Sfanta Marie!
Tu, maica durerilor,
regina tariilor,
taria soliilor,
izvoru-ndurarilor
luceafar al marilor,
indura-te, pleaca-te,
nadejdea corabiei,
invingerea sabiei,
limanul sarmanilor
si soarele anilor,
balsamul ranitilor,

norocul iubitilor,

o, da-ne tarie,
Sfanta Marie!

Iisuse Hristoase,
de oameni iubitorule,
Mantuitorule,
izvor mantuirilor,
de acum si pururea

si-n vecii vecilor!

____________________

Rugaciune

de Mihai Eminescu

Craiasa alegandu-te
Ingenunchem rugandu-te,
Inalta-ne, ne mantuie
Din valul ce ne bantuie;
Fii scut de intarire
Si zid de mantuire,
Privirea-ti adorata
Asupra-ne coboara,
O, Maica prea curata
Si pururea Fecioara,
Marie!

Noi, ce din mila Sfantului
Umbra facem pamantului,
Rugamu-ne-ndurarilor,
Luceafarului marilor;
Asculta-a noastre plangeri,
Regina peste ingeri,
Din neguri te arata,
Lumina dulce clara,
O, Maica prea curata
Si pururea Fecioara,
Marie!

Pentru două miliarde de persoane din lume nu există libertate religioasă: creştinii sunt cei mai persecutaţi

O treime din populaţia mondială nu se bucură de libertate religioasă: este ceea ce rezultă din ultimul raport al centrului de studii din Washington dedicat religiilor, care se numeşte Pew Research Center's Forum on Religion and Public Life. Raportul, care ia în considerare perioada 2006-2009, denunţă tendinţa guvernelor de a adopta normative tot mai restrictive şi numărul crescând al fenomenelor de violenţă sau ostilitate faţă de cei care cred, mai ales creştini. Rezultă implicate 2 miliarde de persoane pentru care nu este uşor să practice o religie. Fausta Speranza a vorbit despre asta cu sociologul Massimo Introvigne, reprezentant al OSCE pentru lupta împotriva rasismului, xenofobiei şi discriminării, cu o atenţie deosebită faţă de discriminarea împotriva creştinilor şi a membrilor altor religii.
Massimo Introvigne: Acest lucru confirmă datele de la "Ajutorul dat Bisericii care suferă", de la "Open Doors" şi din cartea lui Grim şi Finke care se intitulează "Preţul libertăţii negate": deci sunt date cunoscute dar sunt date pe care este foarte bine ca din când în când cineva să ni le amintească pentru că, aşa cum afirmă Benedict al XVI-lea în mesajul pentru Ziua Mondială a Păcii 2011, problema libertăţii religioase este una din primele probleme ale lumii contemporane, dar este şi una din problemele despre care se vorbeşte mai puţin.

Fausta Speranza: Creştinii sunt cei mai persecutaţi, chiar dacă nu sunt unicii...

Massimo Introvigne: Da: eu cred că noi putem proiecta aceste date pe un arc temporal mai mare şi să facem referinţă la statisticile lui David Barrett, care este "mister statistici" în lumea religiilor, care ne spune: este adevărat că şi alte minorităţi sunt persecutate, dar în secolele XX şi XXI, trei sferturi din cei morţi - el se ocupă numai de aceia - din cauza persecuţiilor religioase sunt creştini. Şi există şi o altă realitate: în timp ce creştinii sunt mai des ucişi de regimuri totalitare sau - vai de mine! - de adepţi fundamentalişti din alte religii, cât priveşte musulmanii, care sunt al doilea grup cel mai numeros de căzuţi pentru credinţa lor, aceştia în unele cazuri, ca în India, sunt ucişi de fundamentalişti hinduşi, dar ajung la numerele mari de morţi mai ales datorită ciocnirilor dintre sunniţi şi şiiţi, adică datorită ciocnirilor dintre musulmani. O cifră: conform lui Barrett, de la moartea lui Isus Cristos până în anul 2000 au fost 70 de milioane de martiri creştini; dar este foarte semnificativ că din aceşti 70 de milioane de martiri, 45 de milioane sunt concentraţi în secolul al XX-lea. Şi în secolul al XXI-lea, în primul deceniu, căzuţii creştini au fost 160 de mii pe an. Acum s-au redus la 100 / 105 mii din cauza încheierii - sau atenuării - unor situaţii foarte grave, ca aceea din Sudan unde din fericire numărul de morţi creştini a scăzut foarte mult. Totuşi, rămân cifre foarte mari.

Fausta Speranza: Cresc violenţele dar şi restricţiile guvernelor. Despre violenţe vorbim - din când în când, un atentat umple cronicile din mass-media datorită numărului de morţi - în schimb despre restricţiile guvernelor vorbim foarte puţin şi printre altele se referă la ţări de la care nu ne-am aştepta...

Massimo Introvigne: Da: acest lucru cred că este un merit al documentelor Papei care anul acesta a vorbit mult despre libertatea religioasă încă de la discursul din decembrie adresat Curiei Romane, apoi mesajul pentru Ziua Mondială a Păcii, discursul anual adresat Corpului diplomatic din 5 ianuarie 2011, în care în mod substanţial reafirmă două concepte: primul este că în mod natural nimeni nu vrea să pună pe acelaşi plan masacrele sau măcelurile care există în ţări ca Pakistan, Egipt sau Coreea de Nord, cu discriminările administrative care există şi în Occident; celălalt este că negarea libertăţii religioase este un plan deteriorat: se ştie de unde se începe dar nu se ştie unde se termină. În toate aceste intervenţii, Benedict al XVI-lea a voit mereu să insiste asupra faptului că există probleme şi în Occident şi le-a citat: a citat în mod explicit cazul Crucifixului, adică acel caz al sentinţei Lauzi a Curţii europene a drepturilor omului care ar fi voit să înlăture Crucifixul din sălile de şcoală italiene şi care din fericire apoi a fost reformată în apel de Marea Cameră. A citat cazul unei educaţii civice - aşa a spus - care încalcă drepturile de libertate religioasă ale părinţilor catolici inspirând principii cu caracter moral şi filozofic contrare valorilor trăite de părinţii catolici şi creştini în general şi aici aluzia este la cazul care va fi şi el obiect al unei decizii a Curţii europene a drepturilor omului, "educacion ciudadana" în Spania. Şi a citat o întreagă serie de alte forme de marginalizare şi de discriminare care lovesc îndeosebi şcolile catolice... Iată, repet: nu putem pune pe acelaşi plan acest discriminări care sunt şi în atâtea ţări din Uniunea Europeană cu masacrele şi măcelurile, şi totuşi trebuie să lansăm un strigăt de alarmă pentru că şi acestea sunt încălcări ale libertăţii religioase.

(După news.va, 11 august 2011)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Sursa: http://www.ercis.ro/

RUGĂCIUNE CĂTRE SF. FECIOARĂ MARIA ÎNOTĂTOARE

Maria mea, tu ești acea stea a mării care conduce marinarii în port. Învață-ne să navigăm în marea nesfârșită a maiestății lui Dumnezeu. Tu, contemplând maiestatea lui Dumnezeu, ai navigat în acea mare inaccesibilă, în care nici o creatură, nici îngerească, nici umană, a reușit vreodată să ajungă sau să se apropie.
O înotătoare excelentă, tu te-ai cufundat în marea profundă a maiestății lui Dumnezeu, și mai mult decât orice creatură ai reușit să contempli cât este ea de largă, cât este ea de mare și de profundă, pentru că este infinită. Maestră de înot, învață-ne să înotăm, învață-ne să ne cufundăm în această mare profundă, în care sufletul meu plonjează, cufundată pentru totdeauna. Amin. Amin.

Sf. Francisc Anton Fasani,

Mariale Ecce nubecula parva, nr. 16)

Hipocrate în documentele ecleziastice și în operele teologice

Această cercetare reprezintă o panoramică asupra lui Hipocrate și ideile lui principale clinico-medicale, filosofico-medicale și etice, prezente în documentele ecleziastice și în operele teologice, ca și continuare a cercetării deja făcute asupra lui Hipocrate în documentele papale, deja publicate (1 și 2). În această intervenție au fost rezumate citatele care subliniază importanța etică a medicului grec, luate din discursurile și intervențiile Papilor Pius al XII-lea, Paul al VI-lea, Ioan Paul I și Ioan Paul al II-lea.
Această culegere de citate nu este o documentare istorico-medicală, nici o exercitare literară, ci un rezumat de indicații asupra caracterului etic a textelor grecești transmise și realizate până acum, în care se pot observa corespondențe cu concepțiile creștine.

În marile epoci ale istoriei occidentale se găsesc totdeauna mărturii asupra influenței ideilor și ale eticii lui Hipocrate.

În creștinismul primitiv, ideile principale eleniste au obținut fundamentul și caracterul lor creștin din faptul că în preambulul jurământului lui Hipocrate „Apollo soter” a fost înlocuit cu „Christus medicus”.

În patristică și în scolastică se putea transmite în mod legitim doctrina lui Hipocrate datorită corespondenței ei cu concepția caracterului personalist și integral și datorită autorității de „Christus medicus”, în virtutea căreia medicul se angajează etic în exercitarea vocației lui.

Această tematică poate fi tratată numai în linii precise, prin „topoi” (locuri) din cauza vastității argumentului; de fapt, studiile care au dat origine acestei intervenții, fac să se întrezărească că probabil nu se va putea ajunge la o viziune completă.

Rămân încă numeroase dorințe: discernământul autenticității ideilor hipocratice în operele lui sau în textele Corpus-ului hipocraticum.

1. Hipocrate în documentele papale

Printre operele lui Petrus Hispanus, un medic cu grade academice, apoi între cele ale Papei Ioan al XXI-lea, se găsesc două comentarii asupra lui Hipocrate (3): De regimine auctorum și Prognostica.

În vremurile noastre, Papa Pius al XII-lea, a definit, în anul 1954, semnificația etico-medicală a operelor hipocratice cu următoarele cuvinte: „Operele lui Hipocrate sunt, fără îndoială, expresia cea mai nobilă a unei conștiințe profesionale, care impune înainte de toate respectarea vieții și sacrificarea față de cei bolnavi, și să țină în considerație și factori personali: stăpânirea de sine, demnitatea, discreția. Știa să prezinte normele morale și să le insereze într-un vast și armonios plan de studii, motiv pentru care făcea un cadou mai magnific civilizației decât cei care au cucerit imperii” (4).

Pe aceeași linie, Papa Paul al VI-lea, punea în gardă medicii atunci când vorbea despre progresul medicinii: „Este evident că aceste chestiuni noi nu trebuie să prejudicieze în nici un fel idealul medical pe care o face medicina de-a lungul tradiției câtorva milenii cu ajutorul jurământului lui Hipocrate, un apărător al vieții. o contaminare a acestui principiu cardinal ar însemna un fatal pas înapoi, care ar avea consecințe dezastruoase. Pe acestea voi le puteți evalua mai bine decât oricine altcineva” (5).

Papa Ioan Paul I a scris cu titlul Illustrissimi scrisori imaginare către personaje istorice, inclus fiind printre aceștia și Hipocrate, care „a fost contemporan cu Socrate și, ca și acesta, a fost și el un filosof”. Îl numește „autor al foarte faimosului jurământ…, al unui codice moral cu o valoare nepieritoare. Medicii jură în conformitate cu acela ca să prescrie terapia adecvată pentru cei bolnavi și să-i protejeze de nedreptăți, mai ales de dezavantaje. Promit în mod solemn să nu întrerupă nici o sarcină; se obligă în mod solemn să meargă numai într-o casă pentru a-i ajuta pe cei bolnavi, fără a accepta mită. Încă, jură să mențină sacrosantul secret profesional”. Cu această listă a obligațiilor etico-medicale, Papa Ioan Paul I, legitimează integrarea deontologiei grecești antice în modalitatea de gândirea a medicului creștin (6).

Papa Ioan Paul al II-lea, a menționat deja în anul 1978, cu ocazia audienței acordată Asociației Medicilor Catolici Italieni, etica hipocratică, punând în gardă de a nu face uz de medicamente care „contrazic nu numai etica creștină, dar și orice etică naturală, și care să fie în contradicție deschisă cu obligațiile profesionale exprimate în faimosul jurământ al bătrânului medic păgân” (7).

În discursul său ținut membrilor Adunării Generale a Uniunii Mondiale a medicilor asupra manipulării genetice, care reduce viața umană la un obiect, Papa Ioan Paul al II-lea atenționează: „Să fie fideli toți medicii jurământului lui Hipocrate, pe care îl depun cu ocazia absolvirii studiilor lor” (8).

În anul 1987, Papa, în intervenția acordată participanților la Conferința Internațională asupra „umanizării medicinii”, îndeamnă la o slujire conștientă a propriei obligații față de oameni: „Să fiți profund convinși de acest adevăr, datorită lungii tradiții, care coboară la intuițiile lui Hipocrate însuși” (9).

În numirea membrilor Academiei Pontificale pentru Viață se amintește expressis verbis de Hipocrate, „continuând tradiția hipocratică” (10). În data de 26 noiembrie 1994, Papa Ioan Paul al II-lea îl menționa din nou pe Hipocrate, indicând codicele vatican în care jurământul lui Hipocrate a fost scris sub formă de cruce, un simbol de concepție creștină a naturii umane, a sfințeniei și al misterului vieții umane (11).

Din cauza unei viziuni diagnostico-diferențiale a adevăratelor cauze ale bolilor, au fost legate în creștinismul primitiv naturalismul elenic și personalismul semitic (12), sub forța integrantă a modelului „Christus medicus” și, fără îndoială, poate fi atribuit gândirii lui Hipocrate această dezvoltare spre sensul unei etici responsabile. Succesiv, au mai existat formulări de jurăminte pentru medici, cu preambule având un caracter monoteist și formule cu explicită referință la instanța transcendentă, adică la Dumnezeu, în fața căruia era depus acest jurământ (13).

2. Hipocrate în Patristică și Scolastică

Pentru epoca patristică există o abundență de citate din operele autentice ale lui Hipocrate și din Corpus-ul hipocraticum. Ciprian din Cartagina, Grigore din Nazianz, Grigore de Nyssa și Eusebiu din Cezareea susțin o teorie a științelor naturale privitoare la originea bolilor, care coboară la Hipocrate; dar există și versiuni magice și demoniace. Eusebiu îl citează în mod repetat pe Hipocrate într-un capitol asupra teoriei bolilor, în reflecții privitor la liberul arbitriu, cunoaște teoria regimului; încă, moto-ul „natura este cel mai bun medic”. Reamintește cu trimitere la Hipocrate importanța prognosticului și că în relația dintre trup și suflet aceasta din urmă are prioritate (14 și 15). Amintim și capitolele etico-medicale din Didahul (90 dCr.): „nu trebuie să avortezi un copil și nu trebuie să ucizi un nou născut” (16).

În Hildegard von Bingen (1098-1179), cercetarea asupra acestui argument a fost negativă. Henric Schipperges scrie: „Hildegard von Bingen nu oferă o teorie explicită în această privință, nu repetă jurământul lui Hipocrate și nu vorbește de etica medicală. Nu găsim scopuri directe ale unui caracter al sănătății sau modalități concrete pentru o asistență a celui bolnav, nimic asupra căruia ar putea să se instruiască, nimic dogmatic care ar putea să creeze o teorie a obligațiilor și al categoriei lor. Și totuși, operele ei reprezintă o contribuție la deontologia medievală, și sunt cu atât mai prețioase cu cât lipsesc opere asemănătoare în acest secol; sau nu sunt deseori prezentate în mod serios și de aceea nu pot fi luate în serios” (17).

Honorius Augustodunensis (mort după anul 1150), scrie de Hipocrate: „per medelam corporum deducit ad medelam animarum” (18). Cunoștințele despre Hipocrate și despre Corpus-ul hippocraticum au ajuns prin creștinismul nestoriano-siriac, care prestează cu școlile și mănăstirile lui spațiul în care este păstrat și transmis în acel timp opera filosofică și științifică, și mai precis, linia lui Aristotel al acestei moșteniri: nu numai Aristotel însușii, dar și Euclid, Hipocrate, Galen, Arhimede. Operele filosofice, matematice și medicale ale acestor autori au fost traduse în primul rând din greacă în siriană și apoi în arabă (19). Conceptul de „potentia” poate fi atribuit conceptului grecesc de „dynamis” și se găsește și în Corpus-ul hippocraticum, folosit și în legătură cu boala (20).

Recenta elaborare cu computerul a operei omnia a lui Toma de Aquino conferă o mai mare perfecțiune și siguranță și tratării argumentului nostru. În comentariul lui Toma asupra meteorologiei lui Aristotel, Hipocrate este amintit de câteva ori. Este vorba de semnificația stelelor în ordinea lumii, de chestiuni ale viziunii teologice, de principii metafizice, de teorii științifice, de astronomie și de astrologie (21).

3. Medicina pastorală

Un ulterior câmp al izvoarelor în care poate fi găsit Hipocrate în documentele ecleziastice și teologice, sunt manualele de medicină pastorală; există într-adevăr legături între Corpus-ul hippocraticum și teologie, pentru faptul că operele hipocratice nu sunt numai un sistem probat de îngrijire, dar și din cauza imaginii umane, la baza concepției creștine, considerabile asemănări dintre persoanele sănătoase și cele bolnave. Sunt amintite și capitole etico-medicale în Didahul și corespondența lor cu Hipocrate.

Hipocrate este citat de două ori: asupra comportamentului soților în timpul sarcinii (cf. p 56) și asupra posibilității terapeutice de a folosi medicamente populare în cazul epilepsiei, lucru care în accepțiunea actuală apare destul de discutabilă (cf. p. 192) (22).

În anul 1893, E. W. M. Olfers, în medicina lui pastorală a vorbit de Hipocrate, grăbind timpul lui și definind epilepsia în cartea De morbo sacro ca orice altă boală, nici mai periculoasă decât alte boli (23). August Stohr vorbește în mod repetat de Hipocrate, în parte împotriva unei medicini „teurgice” a grecilor, care prezintă anumite asemănări cu tratamentul terapeutic al sufletului. Și despre clasica Sex res non naturales, Stohr îl citează pe Hipocrate, cât privește regimul și în general obiceiurile vieții (24 și 25).

Pentru jumătatea secolului al XX-lea se poate aminti numele lui Albert Niedermayer, și putem indica numeroase citate din Corpus-ul hippocraticum, înainte de toate culmea eticii-medicinii, jurământul lui Hipocrate, care este asumat de numeroși autori (ca de exemplu Lichtenthaeler și alții) printre operele autentice ale lui Hipocrate.

La Albert Niedermayer se găsesc puncte afirmative, dar și probleme controversate, acestea din urmă mai ales în câmp ginecologic.

Albert Niedermayer rezumă astfel importanța lui Hipocrate: „… chiar dacă a fost păgân, ar putea fi și astăzi, după două mii de ani de la vestirea evangheliei lui Cristos, un exemplu pentru așa numiții medici creștini” (26). Anticipând o medicină integrală, Albert Nidermayer exprimă viziunea lui universală și caracterizează pe adevăratul medic care unește în concepția lui fundamentală elementele biologice, antropologice, medico-umane, sociale și etico-metafizice (27).

Hipocrate, din anul 460 până în anul 360 îCr., a lăsat o teorie medicală, care unește observația exactă științifică și experiența cu o etică înaltă și umană. Operele sale și cele ale studenților lui au fost adunate în voluminosul Corpus ippocraticum. Într-o viziune retrospectivă este demonstrată utilitatea care provine din binele făcut de medicul exercitat într-o medicină rămasă până astăzi. Aceasta a fost transmisă în sfera creștină în diferite feluri (documente papale, tratate teologice, texte de medicină pastorală), și poate fi documentată de către Hipocrate după epoci istorice: este implicarea în sănătate și consolarea persoanei bolnave, independent de schimbarea perioadelor de timp: „saluti et solatio aegrorum”.

Dr. Med. Gottfried Roth

Profesor de Medicină Pastorală

la Universitatea din Viena

NOTE

1 GOTTFRIED ROTH, Hippokrates in päpstlichen Dokumenten.Acta medica catholika (Belgica) 2 (1995) 101-102.
2 GOTTFRIED ROTH, Hippokrates in päpstlichen Dokumenten.2. erweiterte Fassung. Mitteilungen der katholischen Ärztegilde Österreichs.246 (1995) 3-6.
3 M.A. ALONSO, PEDRO HISPANO, Sciencia libri de anima, Barcelona 1961.
4 PIUS XII, Zur Geschichte der Medizin.Ansprache am 19Sep. 1954.In PIO XII, Discorsi ai medici.S.349 f., Roma 1959.
5 PAUL VI, Das ärzt liche Ideal nicht beeinträchtingen. L'Osservat.Roman (deutsche Ausgabe) 19.1.1973.
6 PAPST JOHANNES PAUL I, Illustrissimi, Padova, 1976.
7 PAPST JOHANNES PAUL II, Wort und Weisung im Jahr 1979, Rom-Kevelaer 1979.
8 PAPST JOHANNES PAUL II, Der apostolische Stuhl 1983, S.1155, Rom-Köln 1983.
9 PAPST JOHANNES PAUL II, Der apostolische Stuhl 1987, S.1699, Rom-Köln 1987.
10 Pontificia Academia pro Vita, Roma 1994.
11 JOHANNES PAUL II, Discorso del Santo Padre in occasione della Conferenza Internazionale promossa dal Pontificio Consiglio della Pastorale per gli Operatori Sanitari e della Plenaria della Pontificia Accademia per la Vita, Roma 1994.
12 PEDRO LAIN ENTRALGO, Heilkunde in geschichtlicher Entscheidung, Salzburg 1956.
13 GOTTFRIED ROTH, Die monotheistischen Präambeln und Schlußformeln in den ärztlichen Eiden.Wissennschaft und Glaube 3 (1990) 115-121.
14 O.TEMKIN, Hippocrates ub the world of pagans and Christians,Baltimore and London 1991.
15 KA RL-HEINZ LEVEN, Medizinisches bei Eusebios von Kaiserea, Düsseldorf, 1987.
16 Didaché, 1, 6, 2, in fontes christiani.Didaché, traditio apostolica, Herder, Freiburg - Basel - Basilea - Wien - Barcelona - Rom - New York, 1991, S.103.
17 HILDEGARD VON BINGEN, Heilkunde, Salzburg 1957.
18 CHRISTIAN PROPST, Der deutsche Orden un sein Medizinalweisen in Preußen, Bad Godersberg 1969.
19 JOSEF PIEPER, Scholastik S.141 f.München 1960.
20 LEO J.ELDERS, Die Metaphysik des Thomas von Aquin, I, 124 Salzburg-München 1985.
21 S.Thomae aquinatis opera omnia, comentarium in Aristoteles et alios, Stuttgart - Bad Cannstatt 1980.
22 FR. X.BRITZGER, Handbuch der Pastoralmedizin, Regensburg 1859.
23 E. W. M.VON OLFERS, Pastoralmedizin.
24 AUGUST STÖHR, Die Naturwissenschaft auf dem Gebiete der katholischen Moral un Pastoral, Herder, Freiburg - B 1893 S141 f.
25 AUGUST STÖHR, Handbuch de Pastoralmedizin mit besonderer Berücksichtigung der Hygiene, Her der, Freiburg - B 1900.
26 A.NIEDERMEYER, Compendium der Pastoralmedizin, Wien 1953.
27 A.NIEDERMEYER, Grundriß der Sozialhygiene, Wien - Bonn 1957 S.30.

Sursa: http://www.vatican.va/

DESPRE AUTENTICITATE

În "Didahia" sau "Învăţătura celor doisprezece Apostoli", primul catehism creştin sau "cea mai veche operă literară creştină postbiblică" (după cum spune Ioan G. Coman) găsim, printre multe altele, şi acest îndemn: "Să nu fii cu două gânduri, nici cu două feluri de vorbă, pentru că aceasta este cursă a morţii!". Transpus în limbajul actual, sfatul apostolic se pronunţă împotriva duplicităţii, a ipocriziei, a disimulării, indiferent de forma, intensitatea sau justificarea ce i s-ar da în funcţie de împrejurări. Fiindu-ne imposibil să ignorăm contextul istoric şi moral-religios în care a fost scrisă, această exortaţie-cugetare dă mărturie despre modul în care era receptată şi propovăduită învăţătura Mântuitorului. El Însuşi, ştim, a fost de-a dreptul neiertător la adresa "mormintelor văruite" ale vremii Sale. Prin urmare, caracteristica esenţială a creştinului ar trebui să fie autenticitatea, concordanţa cu sine însuşi. În sens pozitiv, desigur. Acesta îi este "marcajul" existenţial definitoriu. Opusul echivalează cu prejudiciul spiritual maxim: pierderea mântuirii. Consecinţele unei asemenea reflecţii, uşor derutante în plan logic, dar deloc în cel teologic, pot fi exprimate în câteva întrebări: "De vreme ce creştinului i se cere să fie total consecvent principiilor evanghelice, deci unei Legi morale obiective, exterioare lui, cum mai poate fi, literalmente, egal cu sine însuşi, autentic? N-ar fi o contradicţie, o autonegare? O anulare a libertăţii?". Nicidecum. Oricât de inacceptabil ar părea pentru bine cunoscuţii "liber cugetători", spiritul adevăratei libertăţi nu e un persistent nihilism axiologic în plan religios, ci posibilitatea de a-ţi alege singur "jugul" sau setul de valori care să-ţi anime toate acţiunile. Omul este liber să opteze pentru propriul crez spiritual, însă odată ce şi-a exprimat opţiunea, asumarea integrală a exigenţelor care derivă din ea reprezintă condiţia autenticităţii.

În acelaşi timp, autenticitatea nu este un deziderat accesibil progresiv, prin metode autopedagogice. Aşa cum, de pildă, nici smerenia nu este. Parafrazând o rostire care, prin caracterul ei paradoxal şi totuşi extrem de lucid, a făcut carieră în aforistica ortodoxă de calitate, "cel care se proclamă pe sine autentic nu e autentic". Calitatea aceasta este, totuşi, o coordonată a devenirii personale. Apoi, a fi congruent cu tine însuţi, fapt care implică spontaneitatea, expansiunea şi flexibilitatea posturii tale interioare, nu e întotdeauna o sursă de reuşite sociale. În unele situaţii, refuzul tău instinctiv de a recurge la convenţionalitate searbădă, la compromis şi schizofrenie de conştiinţă (atitudini care, cu siguranţă, ţi-ar fi putut aduce beneficii de moment) te poate clasa definitiv în rândurile celor pe care tu însuţi îi deteşti. Toate aceste înfruntări morale s-au regăsit şi în comportamentul Mântuitorului, biruite însă de El, ca etalon pentru cei care-L vor urma. Iată de ce, dincolo de obedienţe greşit înţelese, străine de spiritul veritabil demn, bucuros şi senin al creştinismului zidit pe iubire liberă, autenticitatea devine atributul integrator şi exclusiv al celui care crede şi trăieşte plenar după cum crede. Spre deosebire de cel care îşi automatizează credinţa, transformând-o mereu, cum spunea Berdiaev, într-un idol, creştinul autentic are capacitatea permanentei renaşteri lăuntrice. Aşadar, iată, în fine, sfatul: în gama spirituală care începe cu simpla închinăciune şi se termină cu gestul sacrificial (indiferent de amploarea lui) adresat lui Dumnezeu şi semenilor, să fim prezenţi cu totalitatea fiinţei noastre: raţiune, simţire şi trup. Acesta este criteriul autenticităţii.

Autor: Pr. prof. dr. M. D. Ciobotă

Sursa: http://www.ziarullumina.ro/

SF. IOAN GURĂ DE AUR: DESPRE SIMȚURI (IV)

Ochii

Mai exista o poarta, mai frumoasa decât celelalte, dar si mai greu de pazit; se afla mai sus pe chip si e larg deschisa: poarta ochilor. Are multe ferestruici si prin ea se poate privi în afara dar si înauntru daca e bine tacuta.

Aici legile trebuie sa fie foarte stricte. Prima este aceasta: copilul nu trebuie lasat la teatru, ca sa nu fie lovit de ruina si pe poarta auzului si pe cea a ochilor. Chiar si la piata când iese cu pedagogul, acesta trebuie sa fie atent si s-o ia mai degraba pe ulicioare; trebuie sa-l sfatuiasca si pe copil sa faca la fel ca sa nu cada prada ispitelor si sa nu poata fi vazut de oameni nerusinati; oamenii gândesc vrute si ne vrute.

De asemenea, copilul trebuie sa se tunda ca sa aiba un aspect cuviincios, sa nu se îngrijeasca de tinuta mai mult decât este necesar si daca, uneori, protesteaza ca nu i se da voie sa poarte podoabe sau sa se faca frumos, sa i se spuna ca tocmai a fi natural este cea mai mare podoaba.

Ca sa nu fie tentat sa priveasca tot ce e necuviincios în jur si sa fie aparat de nerusinare e de ajuns sa-i spui istoriile cu fiii lui Dumnezeu care au pacatuit cu fiii oamenilor, cu Sodomitii, cu gheena si cu câte mai sunt de felul acesta.

Arata-i apoi alte lucruri frumoase, ca sa-i îndepartezi ochii de acele spectacole nerusinate, arata-i cerul, soarele, pamântul, florile, livezile, frumusetea cartilor. Cu ele sa-si desfete privirea si cu multe alte frumuseti care nu-i vatama sufletul.

E greu sa pazesti poarta ochilor, pentru ca înauntrul ei arde un foc si exista necesitatea fireasca despre care îti poate vorbi orice om. E bine pentru copil sa cânte imnuri dumnezeiesti. Daca în launtrul sau nu se trezeste dorinta de lucrurile de afara, atunci nici nu simte nevoia sa le priveasca. Sa nu se scalde împreuna cu femei: e un obicei rau; nici sa-l trimiti în locuri unde exista multe femei.

Sa-i spui mereu istoria lui Iosif si mai târziu, dupa ce mai creste, sa-i spui despre împaratul Cerurilor si despre minunata rasplata pe care le-o pregateste El oamenilor întelepti.

Sa-i promiti ca-i vei gasi o sotie frumoasa si ca-l vei lasa mostenitorul tau. Daca-l vezi nemultumit, ameninta-l spunându-i: “Nu vom putea gasi, fiul meu, o sotie virtuoasa daca tu nu te pazesti de desfrâu si nu te exersezi în virtute. Daca esti rabdator, de îndata ce îti gasesc o sotie cumsecade, te vei casatori cu ea”.

Daca a fost învatat de la început sa nu vorbeasca urât, atunci evlavia a prins radacini în sufletul lui. Sa-i vorbesti despre frumusetea sufletului. Picura-i în suflet întelepciunea si învata-l sa fie întelept si cuminte cu femeile. Spune-i ca daca e dispretuit de vreo roaba, aceasta arata ca gândeste ca o roaba si avertizeaza-l ca trebuie sa fie foarte atent. Mai spune-i ca cineva care vorbeste se face usor cunoscut de ceilalti, dar daca doar priveste, nu-i va patrunde nimeni în suflet si ca, atunci când e cu multa lume poate privi si stapâni numai din priviri fata pe care o doreste.

Sa nu aiba nici o legatura cu femeile si nici o femeie sa nu vada în afara de mama sa. Sa nu-i dai bani. Nimic nerusinat sa nu-i patrunda în suflet. Sa învete sa dispretuiasca viata trândava, de placeri si celelalte.

din Sf. Ioan Gură de Aur, “Parinti, copii si cresterea lor”.

SF. IOAN GURĂ DE AUR: DESPRE SIMȚURI (III)

Poarta mirosului

Vrei sa mergem mai departe sa vedem si poarta mirosului? Si ea poate duce în ratacire daca nu e închisa bine parfumurilor si aromelor. Nimic nu paralizeaza forta sufletului, nimic nu ne relaxeaza atât de mult cât parfumurile si miresmele care ne plac atât de mult. Dar atunci, ce sa ne placa, murdaria? – va zice cineva. Nu, nu spun asta, ca nu trebuie sa ne placa nimic, dar nimeni sa nu dea copilului mir, pentru ca odata ce mireasma ajunge la creier, i se moleseste tot trupul. Parfumurile stârnesc si placerile si exista pericolul de a cadea în mari ispite. Sa închizi bine si aceasta poarta a carei menire este aceea de a respira aer, nu parfumuri.

Unii, poate, vor râde zicând ca ne tinem de nimicuri, dar nu sunt nimicuri. Daca am trai fara parfumuri, lumea ar arata altfel, pentru ca aici se afla cheia educarii si formarii omenirii întregi.

din Sf. Ioan Gură de Aur, “Parinti, copii si cresterea lor”.

SF. IOAN GURĂ DE AUR: DESPRE SIMȚURI (II)

Poarta auzului

Sa mergem acum la o alta poarta, apropiata de cea a gurii, anume la poarta auzului. Daca pe prima cetatenii cetatii pot doar sa iasa si nu sa intre, prin aceasta ei pot doar sa intre si nu sa si iasa. Aceste doua porti sunt foarte asemanatoare. Daca poarta auzului nu lasa sa intre nici un gând pervertit sau pervertitor, atunci nici gura nu sufera. Daca copilul nu aude cuvinte rusinoase sau pline de rautate sau de viclenie, atunci nici nu spune astfel de cuvinte. Invers, daca îsi lasa auzul larg deschis spre toate, va distruge si gura si va provoca o mare tulburare tuturor cetatenilor cetatii sufletului.

Prin urmare, copiii nu trebuie sa auda nimic necuviincios, nici de la sclavi sau de la servitori, nici de la pedagogul lor si nici de la doica. Copiii sunt ca plantele, au nevoie de mai multa îngrijire când sunt mai fragile. Sa ne straduim sa le gasim o doica buna ca înca de la început sa nu primeasca nimic rau si dezvoltarea lor sa aiba o temelie sanatoasa.

Sa nu asculte, de asemenea, nici povesti babesti sau viclene sau prostesti de genul “cutare a sarutat-o pe cutare; printul si printesa au facut asa si asa”. Nimic de felul acesta, ci povesti simple, fara intrigi, spuse de parinti sau de sclavul însotitor, nu, însa, de toti sclavii. Sa nu se permita tuturor sclavilor sau servitorilor sa se amestece în educatia copilului, ci numai acelora care au fost încercati si care s-au dovedit vrednici de o asemenea însarcinare. Sa-i chemam sa ne ajute numai pe aceia care s-au dovedit priceputi sa ne sprijine în modelarea statuii noastre, care este sufletul copilului.
Gânditi-va, daca am fi constructori si am zidi casa unui mare nobil, n-am lasa orice rob sa ia parte la construirea ei, ci i-am lasa numai pe cei mai priceputi. Tot asa, noi acum construim o cetate pentru împaratul ceresc si îi zidim si pe locuitorii acestei cetati. Vom permite tuturor sa se amestece ? Nu, îi chemam sa ne ajute numai pe sclavii potriviti pentru o asemenea lucrare. Iar daca niciunul nu este potrivit, atunci sa cautam un om liber pe care sa-l platim cu simbrie, un barbat plin de virtute caruia sa-i încredintam cu inima împacata educatia copilului nostru.

Asadar, copiii sa nu asculte istorii lumesti. Dupa ce-si termina lectiile, pentru ca sufletului îi place sa asculte povesti, spune-i numai din acelea din care lipsesc purtarile asa-zise jucause sau usuratice, de fapt, copilaresti. Tu cresti un întelept, un luptator al lui Hristos si un locuitor al cetatii cerurilor.

Spune-i pentru început urmatoarea istorie (Facerea cap. 4): “Era o data un tata care avea doi fii”. Te opresti putin si continui: “Copiii erau frati buni nascuti de aceeasi mama. Unul era mai mare si celalalt mai mic. Cel mare era agricultor, iar cel mic pastor. Mezinul îsi pastea turmele prin vai si prin izlazuri”. Sa-i spui povestea cu farmec ca sa-l încânti si sa nu oboseasca ascultând-o. “Cel mare semana grâne si sadea copaci. Odata au vrut sa-L cinsteasca pe Dumnezeu si sa-I aduca jertfe. Pastorul a luat ce avea el mai bun în turma si I-a oferit lui Dumnezeu”.

Nu e mai bine decât sa-i spui de oi cu lâna de aur sau povesti înspaimântatoare cu monstri? O asemenea istorie din Scriptura are ea însasi puterea de a-i trezi sufletul, nu-i nevoie sa mai inventezi si altceva.

“Pentru ca cel mic, pastorul, Ii adusese lui Dumnezeu ce avusese el mai bun, pe îndata s-a coborât foc din cer care a luat ofrandele si le-a pus pe jertfelnicul ceresc. Fiul cel mare n-a facut la fel. El si-a îndesat în hambare cele mai frumoase roade si I le-a adus lui Dumnezeu pe cele mai putin bune. Dumnezeu nu le-a primit, Si-a întors fata de la ele si le-a lasat sa zaca nemistuite de focul Sau pe pamânt, pe când jertfele fratelui mai mic le-a primit cu bucurie “.

Asa se întâmpla si cu arendasii de pe marile mosii. Când vin la stapânul mosiei sa-si plateasca darile, mosierul pe unul îl primeste în casa, dar pe altul îl tine afara. Este tocmai istoria lui Cain si a lui Abel.

Care-i sfârsitul? “Fratele cel mare s-a mâhnit pentru ca Dumnezeu l-a dispretuit si a fost mai prejos decât fratele lui mai mic si tot umbla întunecat la fata. Dumnezeu l-a întrebat: “De ce esti suparat? Nu stiai ca lui Dumnezeu îi aduci bucatele? De ce nu M-ai cinstit cum se cuvenea? De ce anume M-ai putea învinui? De ce nu Mi-ai oferit bucatele cele mai bune?”

Si daca crezi ca trebuie sa folosesti cuvinte simple, poti sa-i spui asa: “Si fratele cel mare, neavând ce sa mai raspunda, n-a scos nici un cuvânt” sau, mai bine spune-i: “a tacut”. Vazându-l apoi pe fratele cel mic, cel mare i-a zis: “Sa mergem pe câmp”. Si, dupa ce l-a atras acolo cu gânduri viclene, l-a ucis crezând ca Dumnezeu n-avea de unde sa stie de fapta lui. Dar Dumnezeu a venit la el si l-a întrebat: “Unde este fratele tau ?” Si acela I-a raspuns: “Nu stiu, sunt eu oare pazitorul fratelui meu?”. Iar Dumnezeu i-a mai zis: “Uite, sângele fratelui tau striga din pamânt catre Mine”.

Sa stea lânga voi si mama când îi spui povestea, ca sa ajute si ea si sa intervina întrebând curioasa: “Ce s-a întâmplat dupa aceea?” Si tu sa-i raspunzi: “Dumnezeu l-a luat la ceruri pe fratele cel mic care aici pe pamânt a murit, dar care acolo în cer mai traieste si azi”.

Din astfel de istorii copilul întelege ce este învierea. Exista tot felul de povesti pline de întâmplari fantastice, cu zei, care se spun copiilor, dar ei nu stiu ce este acela un zeu. Un copil îsi închipuie o minune prin care un om a devenit ceva mai mult decât era. Cu atât mai mult ascultând istoriile Bibliei va crede în înviere si va crede ca sufletul sau se va înalta la cer.

“Si Dumnezeu l-a luat la ceruri pe fratele cel mic, iar pe cel mare care l-a omorât l-a lasat sa traiasca ani multi pe pamânt, având drept tovarasi teama si frica, suferind rele si chinuri nenumarate, pedepsit zi de zi”. Sa descrii în amanunt pedeapsa, încât copilul sa simta frica si sa-i spui: ” Dumnezeu i-a zis asa fratelui ramas: “Suspinând si tremurând sa traiesti pe pamânt”. Copilul, desigur, nu stie ce înseamna, de aceea explica-i: “Asa cum tremuri tu de frica în fata profesorului si nu stii, te bate sau nu te bate, asa si acela a trait clipa de clipa cu spaima-n suflet pentru ca legatura lui cu Dumnezeu nu mai era aceeasi”.

Atât îi va fi de ajuns. Sa-i spui istoria aceasta într-o seara, la masa. Mama sa i-o spuna din nou, peste o vreme si sa i-o mai spui de câteva ori; dupa ceva timp sa-i ceri sa ti-o istoriseasca si el tie ca sa se trezeasca în el încrederea în sine. Dupa ce o va fi învatat bine, descopera-i si ce ne învata. Desigur, sufletul lui stie de la sine sa deosebeasca si sa culeaga roadele, înainte de a i-o explica tu, dar, totusi, spune-i tu ce trebuie sa tina minte si ce trebuie sa învete: “Vezi ce mare rau este sa-l ucizi pe fratele tau? Vezi cât de rau este sa te ascunzi de Dumnezeu? Pentru ca El le vede pe toate, chiar si pe cele ce se fac pe ascuns”.

Daca îi semeni copilului în suflet fie si numai aceasta mica istorie biblica, nu va mai avea nevoie de pedagog, de vreme ce în mintea lui se va înstapâni teama de Dumnezeu mai presus de orice teama, tulburându-i sufletul.

Ia-l apoi de mâna si du-l la biserica si sa fie chiar în ziua în care se citeste tocmai istoria lui Cain si a lui Abel. O sa-l vezi cum va straluci de bucurie, cum va sari în sus de fericire, pentru ca el stia deja ceea ce altii aflau abia atunci. Sa-l vezi cum va voi s-o spuna el înaintea citetului si cum va întelege tot, folosindu-i nespus aceasta împrejurare. Astfel istoria aceasta simpla din Facere i se va întipari pentru totdeauna în memorie.

Mai poate câstiga si alte foloase. De pilda sa afle de la tine ca nu trebuie sa se mâhneasca când îi e rau si e bolnav si sa nu se teama de moarte, pentru ca Dumnezeu îl ia pe cel virtuos dupa moarte la Sine, în cer.

Dupa ce istoria aceasta se va fi întiparit bine în mintea copilului, mai spune-i una, tot cu doi frati (Facerea cap. 27). Zi-i asa: “Mai erau si alti doi frati, ca si ceilalti, unul mai mare si altul mai mic. Cel mare era vânator si cel mic ajuta pe lânga casa”. Istoria aceasta e înca si mai frumoasa si mai interesanta. Spune-i: “Acesti frati erau gemeni, dar pe cel mic îl iubea mai mult mama, iar pe cel mare îl iubea mai mult tata. Cel mare îsi petrecea cea mai mare parte din timp pe câmp, iar cel mic ajuta la treburile casei. Dupa ce s-au facut mari si tatal lor a îmbatrânit, acesta i-a spus celui pe care-l iubea mai mult: “Am îmbatrânit, fiul meu. Du-te pe câmp, prinde vreo salbaticiune si adu-mi-o. O caprioara sau un iepure. Frige-mi-o si s-o manânc si sa te binecuvântez”.

Celui mic nu i-a spus nimic. Auzind mama celor doi frati ce dorea tatal sa faca, l-a chemat pe cel mic si i-a zis: “Fiul meu, tatal tau i-a poruncit fratelui tau sa-i aduca vânat sa-l manânce ca apoi sa-i dea lui binecuvântarea. Tu asculta-ma. Du-te la turma si adu-mi doi iezi bine hraniti. Eu o sa-i gatesc cum îi place tatalui tau si tu o sa îi duci sa-i manânce. Pe tine te va binecuvânta”. Tatal era deja batrân si nu mai vedea bine. Dupa ce a adus cel mic iezii, mama i-a gatit, i-a pus pe o tava si i-a dat celui mic sa-i duca tatalui, dar numai dupa ce l-a înfasurat în blana iezilor, ca sa nu-l recunoasca, pentru ca cel mic nu avea par pe trup cum avea fratele lui.

Asa l-au înselat pe tatal care a crezut ca fratele cel mare i-a adus mâncarea. Asadar tatal l-a binecuvântat pe fiul cel mic, crezând ca era cel mare. Dupa aceasta, cel mare a venit si el de la câmp aducând vânatul. Când a vazut ce se petrecuse a scos un strigat de disperare si a plâns”.

Fii atent câte lucruri bune poti sa-l înveti pe copil de aici. Nu-i spune toata istoria. Fii atent, repet, câte lucruri bune poti sa-l înveti. Mai întâi faptul ca fiii trebuie sa-si respecte parintii, vazând cât de pretuita este binecuvântarea tatalui, încât ar îndura lovituri peste lovituri, numai ca nu cumva sa auda blestem din gura parintilor.

Daca povestea unui strain este în stare sa tina sufletul unui copil în frâu, aceasta deoarece copilul este convins ca e adevarata, cum nu-l vor înfrâna istoriile adevarate si cum nu-l vor umple de frica? Copilul trebuie sa învete sa-si înfrâneze stomacul. Spunându-i-o, trebuie sa-l ajuti sa înteleaga ca la nimic nu i-a folosit fratelui celui mare faptul ca era întâiul-nascut, pentru ca nu-si înfrâna pântecele, tradând darul de a fi primul nascut.

Dupa ce copilul tau o va învata bine si pe aceasta, într-o seara, roaga-l sa ti-o spuna. Zi-i asa: “Nu vrei sa-mi spui istoria celor doi frati?” Si daca începe sa-ti spuna istoria lui Cain si a lui Abel, opreste-l si zi-i: “Nu pe aceasta o vreau, ci istoria celorlalti doi frati, cea în care tatal a dat binecuvântarea”. Adu-i apoi aminte în câteva cuvinte, dar nu-i spune nici un nume. Dupa ce ti-o va povesti, poti sa-i spui si continuarea. Povesteste: “Asculta ce s-a întâmplat mai departe. Fratele cel mare a vrut sa-l ucida pe cel mic, asa cum era în prima poveste.

A asteptat sa moara tatal, dar mama a aflat ce avea de gând si l-a sfatuit pe cel mic sa fuga de acasa si sa se ascunda”. Spune-i apoi despre întelepciunea fratelui celui mic. E adevarat, copilul nu prea întelege, dar e posibil ca, daca are râvna si tu stii cum sa-i vorbesti cât mai limpede, pilda aceasta sa rodeasca în mintea lui frageda. Sa mergi apoi mai departe cu istorisirea: “Fratele cel mic, dupa de a fugit de acasa ca sa se ascunda, a ajuns într-un loc pustiu si nu avea pe nimeni cu el, nici sclav, nici doica, nici pedagog.

El s-a rugat la Dumnezeu asa: “Doamne, da-mi pâine si ceva haine si scapa-ma”. Dupa ce a rostit acestea cuprins de durere, l-a luat somnul, a adormit si a visat o scara care ajungea pâna la cer. Pe scara urcau si coborau îngerii lui Dumnezeu, iar sus, în capul scarii statea Dumnezeu Insusi (Facerea 28, 11-22). Baiatul I-a spus: “Binecuvânteaza-ma. Atunci Dumnezeu l-a binecuvântat si i-a dat numele Israel”.

din Sf. Ioan Gură de Aur, “Parinti, copii si cresterea lor”.

SF. IOAN GURĂ DE AUR: DESPRE SIMȚURI (I)

Poarta limbii

Sa purcedem! Sa intram mai întâi pe poarta limbii, pentru ca e cea mai importanta. Sa-i facem mai întâi de toate canaturi si zavoare, dar nu din lemn, nici din fier, ci din aur. Într-adevar, aceasta poarta este de aur, pentru ca în cetatea aceasta nu va locui un om obisnuit, ci împaratul tuturor, daca e bine facuta. Si pe masura ce copilul învata sa vorbeasca, vom sti si unde asezam palatul împaratului.

Sa-i facem, asadar, canaturi si zavoare din aur, care sunt cuvintele lui Dumnezeu, cum spune profetul: “Cât sunt de dulci limbii mele cuvintele Tale, mai mult decât mierea, în gura mea” (Psalmul 118, 103). Sa-i învatam pe copii sa aiba mereu pe buze aceste cuvinte, chiar si atunci când sunt la plimbare, dar nu asa la întâmplare sau doar din când în când, ci neîntrerupt. Iar canaturile sa nu le îmbracam doar într-o foita de aur, ci sa le facem cu totul din aur, sa le facem groase si grele si sa fie împodobite cu pietre pretioase, dar nu doar pe deasupra, ci pietrele sa fie încrustate în aur.

Zavorul canaturilor sa fie crucea lui Hristos, sa fie facut în întregime din pietre pretioase si sa fie asezat de-a curmezisul în mijlocul canaturilor.

Dupa ce facem cum am spus mai înainte canaturile din aur, groase si puternice si dupa ce asezam zavorul din pietre pretioase, sa-i facem si pe locuitorii cetatii vrednici de o asemenea poarta. Si cine sunt acestia? Sunt cuvintele cuviincioase si sfinte pe care trebuie sa-i învatam pe copii sa le spuna. Sa îndepartam dupa aceea cu grija orice strain corupt ca sa nu-i perverteasca pe locuitorii cetatii noastre. Sa îndepartam adica cuvintele ironice, batjocoritoare si jignitoare, cuvintele fara sens, cele de rusine, cele lumesti.

Apoi nimeni sa nu intre pe aceasta poarta în afara de împarat. Ea sa ramâna deschisa numai pentru El si pentru suita Lui, sa se spuna si despre ea: Aceasta este poarta Domnului; dreptii vor intra prin ea” (Psalmul 117,20) sau: “Din gura voastra sa nu iasa nici un cuvânt rau, ci numai ce este bun, spre zidirea cea de trebuinta, ca sa dea har celor ce asculta” (Efeseni 4, 29). Aceste cuvinte ale sfântului apostol Pavel sunt cuvinte de multumire adresate lui Dumnezeu si chiar cântari sfinte. Sa-i învatam pe copiii nostri sa vorbeasca numai despre Dumnezeu si despre întelepciunea cereasca.

Cum? Fiind noi judecatori severi ai faptelor lor. Este usor când e vorba de un copil, pentru ca el nu lupta pentru bani si nici pentru slava, nu-l intereseaza femeile sau copiii sau casa. Deci, ce prilej ar avea sa spuna lucruri jignitoare sau sa blesteme? Toata lupta lui se margineste la cei cu care sta de vorba.

Spune-i ca e lege sa nu insulte si sa nu vorbeasca urât nimanui, sa nu jure si sa ocoleasca certurile. Daca vezi ca încalca aceasta lege pe care tu i-ai dat-o, pedepseste-l, uneori mai aspru, alteori doar dojeneste-l cu cuvinte care sa-l doara, altadata cu un canon sau vorbeste-i frumos, convinge-l si promite-i ce vrei tu.

Sa nu-l lovesti si sa nu-l obisnuiesti cu bataia. Daca îl vei obisnui cu bataia, va învata sa nu-i mai pese si atunci totul s-a naruit. Sa stie de frica, desigur, nuiaua, dar sa nu-l bati. Sa-i arati biciul, dar sa nu-l biciuiesti. De asemenea, sa nu-ti duci la împlinire amenintarile. Sa-i dai, însa, de înteles ca amenintarile se vor adeveri daca staruie în greseala.

Amenintarile atunci sunt bune, când sunt crezute. Daca atunci când greseste vede ca esti îngaduitor si nu-l pedepsesti, nu-i va mai pasa de pedeapsa. Copilul trebuie sa stie ca odata ce a gresit va fi pedepsit. Nu-l pedepsi, dar fa-l sa creada ca o sa-l pedepsesti ca sa nu dispara frica. Frica trebuie sa ramâna ca un foc întins ce distruge toti maracinii de peste tot sau ca o sapa mare si ascutita care sapa foarte adânc. Daca vezi ca frica si-a tacut efectul, lasa-l, pentru ca firea noastra ne cere sa ne si simtim în siguranta.

Învata-ti copilul sa fie plin de îngaduinta si iubitor de oameni si daca-l vezi obraznic cu însotitorul, sclavul lui, nu te face ca n-ai bagat de seama, ci pedepseste-l, desi e un om liber. Astfel va sti ca daca nici cu sclavul sau nu îi este permis sa se poarte cu obraznicie, cu atât mai mult nu îi este îngaduit sa huleasca sau sa arunce cu vorbe rele în aproapele sau, om liber si de acelasi rang cu el. închide-i gura la cuvintele rele. Daca-l vezi vorbind urât cuiva, opreste-l si întoarce-i cuvintele de cearta spre propriile lui greseli.

Sfatuieste-o si pe mama sa sa faca la fel si pe pedagog si pe sclavul care-l însoteste, ca împreuna sa fie paznicii lui. Sfatuieste-i sa vegheze ca nu cumva sa-i iasa pe gura, adica prin portile sale de aur, vreunul din acele gânduri viclene.

Sa nu crezi, te rog, ca-ti va lua mult timp. Daca-i arati înca de la început severitate, îl faci sa se teama de pedeapsa si pui în jurul lui atâtia paznici; astfel sunt de ajuns doua luni ca sa-l înveti cum sa se poarte si sa nu mai uite.

Aceasta poarta a limbii va deveni vrednica de Domnul Iisus Hristos când nu va mai rosti nici un cuvânt rusinos, nici batjocoritor, nici glumet, nici fara rost, ci numai cuvintele care I se potrivesc Domnului. Daca cei ce-si pregatesc copiii pentru armata îi învata cum sa traga cu arcul, cum sa poarte mantia soldateasca si cum sa calareasca, cu atât mai mult trebuie sa-i învete pe copii, de mici, sa poarte aceste vesminte si aceste podoabe împaratesti, fiindca ei sunt soldatii împaratiei ceresti.

Sa învete, asadar, sa cânte pentru Dumnezeu ca sa nu li se dea prilejul sa cânte cântari rusinoase si desantate sau sa spuna povesti usuratice.

Asa sa-si pazeasca poarta limbii si doar gândurile potrivite cu Domnul sa fie socotite locuitori ai cetatii lui Hristos. Sa-si omoare celelalte gânduri, asa cum albinele omoara trântorii, nelasându-i sa iasa afara si sa faca zgomot.

Din Sf. Ioan Gură de Aur, “Parinti, copii si cresterea lor”.

Ioan Gura de Aur: un exilat in cer

– Pe data de 14 septembrie 407, la Comana, o localitate pierduta in provincia Pontului, Ioan Gura de Aur, fost arhiepiscop al Constantinopolului, isi dadea ultima suflare, dupa ce rostise cuvintele: doxa toi theoi panta eneken: “Slava lui Dumnezeu pentru toate!”.

Avea in jur de saizeci de ani. De mai multa vreme se afla in exil, condamnat de o Curte “sensibila” si un cler resentimentar. Cauza principala a depunerii si exilarii? Facuse imprudenta de a le oferi gazduire marilor asceti origenisti persecutati de episcopul Teofil al Alexandriei. Acesta, un oportunist de jalnica amintire, sub presiunea grupurilor de calugari copti, primitivi, a decretat expulzarea urmasilor lui Origen din Egipt. Ioan Gura de Aur le-a deschis usa celor persecutati de propriii lor “frati”. Lucru de neiertat! Teofil, stimulat de Eudoxia si cuconetul de la Curte, ii insceneaza un proces (oho, seminaristul Stalin va fi invatat ceva de aici!) in urma caruia arhiepiscopul de Constantinopol e destituit si condamnat la exil. In exil va muri asadar cel care ulterior va fi canonizat inclusiv de urmasii lui Teofil.

Ioan Gura de Aur s-a nascut intr-o familie pagana, instarita, din Siria. Locul, Siria, explica, in parte, caracterul sau violent pe alocuri, intratabil, radical. Format la vestita scoala antiohiana a retorului Libanius, se converteste, adolescent, la crestinism, sub influenta unui prieten, Basilios. Vreme de patru ani se retrage intr-o manastire, apoi, singur cuc, intr-o pestera, unde ramane doi ani, la capatul carora stie pe de rost Sfanta Scriptura. Iese de acolo transfigurat interior, dar bolnav fizic. E hirotonit preot la Antiohia, apoi, dupa moartea lui Nectarie, Curtea il desemneaza episcop al Constantinopolului.

Daca astazi il comemoram si-l invocam ca pe un sfant intim sufletelor noastre, faptul se datoreaza, fireste, unei mosteniri primite de la el. In ce consta, exact, aceasta mostenire? Sintetizand la maximum, as enumera trei lucruri: compunerea Sfantei liturghii; o opera de o amploare covarsitoare (editia bilingva a lui Bareille, de la sfarsitul secolului al XIX-lea, insumeaza 19 volume); in fine, un model martiric (viata de ascet incununata de moarte in exil). Ma grabesc sa fac insa o dubla precizare. Faptul ca Ioan Gura de Aur ne-a lasat mostenire liturghia nu reprezinta in sine un castig indiscutabil. Liturghia hrisostomiana, redundanta, baroca, plina de meandre si cantari, trimite la modelul imperial-monastic pe care autorul ei l-a incarnat cu ardoare. Or, un asemenea model poate deveni obositor si contraproductiv spiritual in cazul laicatului, care nu traieste neaparat in atemporalitate, ci foarte adesea contra cronometru.

Formalismul cultic actual imi confirma pe deplin observatia. In al doilea rand, opera de exeget si predicator a facut, si ea, ravagii la nivelul subconstientului nostru ortodox. Secole de-a randul Gura de Aur a fost stindardul antiiudaismului teologic. Inutil se incearca azi reabilitarea diatribelor sale “impotriva iudeilor”, afirmandu-se ca cei vizati ar fi, de fapt, crestinii cu tendinte iudaizante, sau punandu-i-se excesele doar pe seama elanului retoric. E clar pentru oricine-i parcurge textele: Hrisostomul predica, intr-un oras intesat de evrei, Antiohia, impotriva evreilor, considerati in bloc ca tradatori ai lui Isus. Pozitie exagerata, dar frecventa in epoca. Mai trebuie spus ca Biserica a mutat comemorarea Sfantului in luna noiembrie, pentru a nu se suprapune peste Ziua Crucii.

Cu prilejul acestei comemorari recomand superbul comentariu la liturghia hrisostomiana, “vorbit” de Mitropolitul Bartolomeu Anania, Cartea deschisa a imparatiei. O insotire liturgica pentru preoti si mireni, precum si volumul de studii al patrologului Ioan G. Coman, “Personalitatea si actualitatea Sfantului Ioan Gura de Aur”, volum intocmit de si publicat la editura Renasterea din Cluj, cu binecuvantarea aceluiasi Mitropolit.
Ale Sale dintru ale Sale!

Autor: Cristian BADILITA