Eseu
de Alexandru Buzalic
În reflecţia teologică, utilizăm de multe ori termenul „timp”, căruia îi atribuim diverse semnificaţii. De asemenea, orice discuţie despre temporalitate sau despre o structură temporală a Universului se loveşte de o ambiguitate a termenilor, definiţi diferit în funcţie de domeniul cunoaşterii care îi utilizează. Astăzi, mai mult ca oricând, chiar ştiinţele pozitive încep să definească în mod diferit termenul „timp,” îngreunând atât corelarea cu semnificaţia profană, cât mai ales corelarea dintre definiţiile ştiinţelor pozitive cu nuanţele utilizate în teologie şi de către disciplinele ajutătoare. A accepta diferite interpretări din domeniul ştiinţelor pozitive reprezintă totodată noi perspective de formulare a adevărurilor de credinţă, însă, în cele din urmă, trebuie să apelăm la „timpul” înţeles de către omul care primeşte revelaţia şi o acceptă prin „trăirea” credinţei, în mod concret, la limbajul iudaismului şi elenismului, la ora actuală interpretat subiectiv şi inculturat postmodernismului .
Simpla integrare a definiţiilor ştiinţelor pozitive în domeniul teologiei constituie însă o gravă neînţelegere a teologiei ca ştiinţă autonomă, care posedă o metodologie proprie chiar dacă se sprijină, în mod secundar, şi pe afirmaţiile altor discipline ştiinţifice. Situaţia mai sus amintită ar transforma teologia într-un anume tip de metafizică, o filozofie a naturii / fizicii, iar concluziile ei ar decurge din rezultatele ştiinţelor pozitive şi speculaţiile făcute pe marginea lor.(1)
Teologul are dreptul de a reflecta asupra adevărurilor de credinţă şi în lumina acestora poate privi asupra realităţii empirice. Se poate folosi în mod instrumental de limbajul ştiinţelor pozitive, însă în lumina adevărurilor de credinţă poate depăşi – în virtutea înrudirii cu metafizica clasică – competenţele restrânse, parcelate, specifice ştiinţelor pozitive. În plus, utilizând informaţii preluate din revelaţia Sfintei Scripturi, confruntându-le cu sensurile simbolice, metaforice, poetice, oricum sensuri „ne-ştiinţifice,” teologul trebuie să fie atent la sensul aceluiaşi cuvânt utilizat pentru a descrie diferite aspecte ale fiinţării. Nu trebuie căzut nici în capcana realizării unei teorii sintetice care să reunească lumea empirică cu realitatea divină, chiar dacă între lumea transcendentă – acategorială – şi lumea istorică – supusă condiţionării spaţiu-timp – există o subordonare evidentă din perspectivă teologică.
Pentru teologia contemporană, după păstrarea liniei ortodoxiei doctrinare, cel mai important obiectiv constă în actualizarea adevărurilor de credinţă, veşnice, în funcţie de limbajul omului contemporan unei anumite situaţii istorice – oarecum singura variabilă dintr-o posibilă formulă a teologiei. Timpul poate fi privit din perspectiva fizicii, din perspectiva curentelor filozofice istorice, dintr-o perspectivă legată de limbajul cultural specific Sfintei Scripturi, însă cele mai profunde abordări ne sunt deschise de relaţia „veşnicie – istoricitate”, de relaţia dintre temporalitate (în sensul apariţiei timpului) şi crearea Universului, de abordarea „timpului liturgic” în spiritualitatea creştină, înţelegerea eshatologiei individuale şi universale etc.
Cea mai importantă consecinţă dogmatică asupra „timpului” definit de fizică, metafizică sau de către teologie, o constituie evenimentul istoric Isus Hristos – care se „încheie” în istorie prin „înălţarea de-a dreapta Tatălui” ca om şi Dumnezeu, timp şi veşnicie – eveniment care condiţionează în mod a priori întreaga omenire istorică prin voinţa universală, mântuitoare a lui Dumnezeu. Această realitate şterge dualismul aparent dintre veşnicie şi temporalitate, ajutând omul să pătrundă misterul Dumnezeului „Alfa” şi „Omega”, misterul valorii materiei şi a trupului material în planul divin, atât cât misterul poate fi pătruns datorită barierei inefabilităţii divine.
Timpul în perspectiva antropologiei fenomenologice
Pornind de la om, singura fiinţare care posedă conştiinţă de sine şi conştienţă, ne lovim de o primă problemă: relativitatea timpului din perspectiva unui timp psihologic, „trăit”, un timp mai mult sau mai puţin subiectiv. În perspectiva interpretării subiective a relativităţii timpului, prin intermediul introspecţiei descoperim un timp subiectiv liniar, o curgere ireversibilă dinspre trecut spre viitor, însă nu izotropă, ci mai lină sau tumultoasă, uneori atât de lentă încât pare, în percepţia subiectului introspecţei, că „timpul a încremenit”, iar alteori pare o curgere atât de rapidă încât individul „nici nu-şi dă seama când a trecut timpul”. Uneori „timpul” se simte, alteori parcă nici măcar „nu există”.
Timpul „se simte” atunci când devine dureros: când individul conştientizează temporalitatea / istoricitatea existenţei sale, simţind în adâncul fiinţei sale o „scântee de nemurire” şi o dorinţă de a-şi transcende condiţia istorică, simţăminte în contradicţie cu experienţa profană; a doua situaţie dureroasă survine atunci când individul pierde sensul spiritual al oricărui demers ce ar trebui să fie „uman,” situaţie când „se plictiseşte” în istorie, iar timpul se dilată, trece din ce în ce mai încet, pentru că s-a pierdut de fapt, sensul spiritual al vieţii.
Această din urmă situaţie corespunde „diavolului de miazăzi” pomenit în Ps. 90, 6, identificat în spiritualitatea răsăriteană cu acedia.(2) Asemenea lui Špidlik care observă prezenţa „diavolului de miazăzi” şi la o anumită vârstă (mai ales în viaţa spirituală), Richard Meyer, extinde „diavolul de miazăzi” la „miezul” vieţii, interpretându-l ca Oedipe de midi.(3) Astfel, această etapă fundamentală din viaţa omului reprezintă ultima criză majoră înainte de trecerea la deplina maturitate; simţindu-se ajuns la „plinătate,” la armonie, însă până la dobândirea acestei stări se trece printr-o criză caracterizată de pierderea echilibrului, homeostaziei, din etapa pe care o părăseşte şi dobândirea homeostaziei etapei următoare. Apare rezistenţa faţă de schimbare ca mecanism de apărare în faţa schimbării – întotdeauna catastrofică – prea puţini reuşind să depăşească acest stadiu, situaţie când survine dezorientarea, pierderea sentimentului sensului vieţii şi mai ales se încearcă uneori schimbarea direcţiei pe o pantă aparent mai puţin dureroasă. „Acum” apare fenomenul de regres pentru cei care se tem de progres şi aleg siguranţa stadiului anterior.
În afara liniarităţii experimentate, omul conştientizează ciclicitatea vieţii sale istorice, prin simpla alternanţă zi-noapte, ciclicitatea anotimpurilor, sau pur şi simplu alternanţa pur subiectivă a „timpului fericit” şi a „timpului” trăit în mod mai puţin plăcut. Este mai mult decât ciclicitate sub analogia unui cerc, ci este vorba despre o traiectorie sinusoidală sau elicoidală, ciclicitate şi curgere în acelaşi timp.
Individul, pentru care viaţa are un sens sigur, dat de credinţa religioasă sau de religiozitate pur şi simplu, experimentează un alt tip de timp, şi anume „timpul ciclic” ordonat în istorie de un calendar al sărbătorilor religioase. Aceste evenimente actualizează într-un hic et nunc al istoriei evenimentele cruciale petrecute într-un timp absolut, al istoriei cosmice dirijate de Dumnezeu – în creştinism comemorăm principalele repere ale istoriei mântuirii. Sărbătoarea religioasă îi permite omului să facă „salturi” în timp, pe de o parte este vorba despre o aliniere a momentelor similare din „sinusoida” timpului profan cu momentul comemorat, pe de altă parte se pătrunde într-un eveniment „îngheţat” în timp, prezent real în afara spaţiului şi timpului, în veşnicie. Acest din urmă caz va fi dezvoltat în abordarea timpului liturgic.
Mircea Eliade evidenţiază relativitatea timpului sacru: „Ca şi spaţiul, Timpul nu este, pentru omul religios, nici omogen, nici continuu. Există intervale de Timp sacru, timpul sărbătorilor (periodice, în majoritate); există, pe de altă parte, Timpul profan, durata temporală obişnuită, în care se înscriu actele lipsite de semnificaţie religioasă. Între aceste două feluri de timp există, bineînţeles, o soluţie de continuitate; prin intermediul riturilor, omul religios poate «trece» însă, fără pericol, din durata temporală obişnuită în Timpul sacru. […] Timpul sacru este, prin însăşi natura lui, reversibil, în sensul că, la drept vorbind, este un Timp mitic primordial devenit prezent.”(4)
Omul experimentează un timp profan şi un timp sacru, un timp relativ – ca durată a „trăirii” – liniar şi ciclic totodată, rămânând în acelaşi timp prizonier unei lumi condiţionate de o curgere ireversibilă, impasibilă, măsurabilă prin instrumente, „insensibilă” faţă de aşteptările şi temerile umane, curgere ce o definim tot prin „timp.”
Timpul empiric şi timpul fizic
Prima încercare de măsurare a timpului începe evident cu ciclul noapte-zi experimentat de om. Datorită necesităţii de organizare şi de comunicare, apar în istorie primele „împărţiri” ale timpului, legate de mişcarea de rotaţie a pământului sau în funcţie de poziţia soarelui şi a lunii, până la formulările istorice specifice Antichităţii, cunoscute astăzi din împărţirea rugăciunilor orelor: asfinţitul şi începutul serii – vecernia, timpul după cină – poveceria, dupăcinarul, miezul nopţii – pivnična, miezunopterul, necesităţile de organizare din perspectivă militară împărţind noaptea în funcţie de străjile nopţii, apoi începutul zilei – utrenia, Ora I – corespondent orei 6 a.m., urmată din trei în trei ore convenţionale actuale de Ora a III-a, Ora a VI-a şi Ora a IX-a, care încheie ziua.(5)
Din necesitate, apare obligativiatea programării în „timp” a tuturor activităţilor, fapt care duce la definirea unui „ieri”, a unui „astăzi” şi a unui „mâine.” Astfel, populaţiile migratoare sau de păstori au fost obligate să-şi organizeze activitatea după ciclul lunar, în timp ce populaţiile de agricultori au adoptat calendarul solar. În plus, timpul este perceput şi măsurat în mod diferit în funcţie de ambientul cultural unde omul îşi desfăşoară activitatea; unele populaţii africane măsoară timpul doar ca succesiune de activităţi, fapt pentru care noaptea este atemporală, apărând în istoria religiilor şi ideile unui timp iluzoriu – în religiile Indiei, a unui timp continuu sau discontinuu, ideea atemporalităţii etc.
În cultura europeană, după formulările filozofiei antice şi cu o certă influenţă a iudaismului, creştinismul va da o orientare nouă noţiunii de timp. Astfel, prin Întrupare, Înviere şi Înălţare, Isus Hristos ridică umanitatea – cu tot cu corporalitatea sa – la o nouă demnitate, unind umanul cu divinul în mod ipostatic. În consecinţă, şezând de-a derapta Tatălui, Creatorul şi scopul tuturor lucrurilor, şterge dualismul materie-spirit, unind în sine materia cu divinitatea, temporalitatea cu veşnicia.(6)
Hristos „condiţionează prin spirit materia” care, prin intermediul omului, este într-un continuu proces de spiritualizare, până la restaurarea echilibrului originar. După viziunea religioasă, gândirea specifică culturii europene doreşte să se desprindă de simpla definire generală a timpului, concentrându-se în jurul problematicii înţelegerii eventualei structuri obiective, existenţiale, specifice timpului.
Dezvoltarea fizicii, în mod concret a mecanicii clasice, a dus la înţelegerea timpului în legătură cu spaţiul, ca un parametru ce descrie mişcarea, fie că este uniformă, uniform accelerată, rectilinie, circulară sau este compusă din mişcări cu acceleraţii sau traiectorii compuse din cazurile ideale. Isaac Newton, reuşeşte să reunească filozofia naturii, imaginea despre lume – cosmologia – cu matematica şi geometria, propunând Principiile matematice ale filozofiei naturii.(7)
Sfârşitul secolului XIX aduce cu sine şi primele semne de întrebare în ceea ce priveşte liniaritatea timpului, mai ales prin intermediul studiului opticii, lumina fiind descrisă fie prin teoria corpusculară (fotonii ca particule ce se deplasează) fie, mai târziu, pe baza teoriei lui Maxwell, ca undă electromagnetică. Apare problema vitezei limitate a luminii, care devine astfel o constantă fizică – „c” (unde: c = 3 x 1010 cm/s). Dacă relativitatea în fizica clasică depinde de sistemul de referinţă, după formularea lui Galileo Galilei, existenţa unor bariere de netrecut în ceea ce priveşte viteza (parametru care descrie mişcarea în funcţie de spaţiu şi timp) conduce la necesitatea definirii unui model universal al spaţiului şi timpului care să corespundă atât fenomenelor mecanice cât şi a celor din domeniul electromagnetismului, iar apoi se impunea o nouă teorie a relativităţii.(8) Prima încercare o face Henri Poincaré, teoria relativităţii fiind desăvârşită în forma actuală, acceptată de majoritatea fizicienilor, de către Albert Einstein. Menţionez că nu este importantă intrarea în amănunte legate de demonstrarea fizico-matematică concretă, ci sublinierea unor consecinţe legate de spaţiu şi timp, comentarii de ordin secund sau deja o metaştiinţă pe care o putem include în cadrul cosmologiei sau a filozofiei naturii. Din punct de vedere metodologic, trebuie reamintit faptul că nu putem trece de competenţa ştiinţelor pozitive şi, prin extrapolare, nu avem voie să trecem de la concluzii de competenţa interpretării fizico-matematice la concluzii filozofice sau teologice. De aceea, ne interesează numai concluziile cosmologiei ca metaştiinţă, devenită astfel disciplină filozofică, unicul mod sub care poate interfera – şi atunci numai tangenţial – cu teologia.
Mai întâi, este vorba despre existenţa spaţiului liniar, concentrarea materiei într-un anume loc transformând spaţiul prin „curbare”; în ultimă instanţă, întregul sistem spaţio-temporal este „curbat”, fapt demonstrat de astrofizică şi verificat de cele mai noi descoperiri din domeniul astronomiei. Timpul încetează să mai fie un simplu parametru care organizează evenimentele după o succesiune liniară de tipul: „ieri”, „astăzi”, „mâine”, devenind o componentă imanentă specifică unei realităţi cu mai multe dimensiuni. Dezvoltarea fizicii tinde spre definirea unei teorii a câmpului unificat care să îmbine câmpurile de forţe care se manifestă în univers cu o geometrie spaţio-temporală. Nu toţi fizicienii sunt de acord cu posibilitatea formulării unei astfel de superteorii, însă merită observate şi consemnate tendinţele fizicii contemporane.
Din perspectiva consecinţelor teoriei relativităţii a lui Albert Einstein, deosebit de importantă este realizarea unui model specific universului. Teoria lui Einstein leagă timpul şi spaţiul într-o asemenea măsură încât deformarea – curbarea spaţiului modifică şi modul în care „timpul curge”.(9)
În jurul punctelor din spaţiu unde materia este mai „densă” (câmpul gravitaţional mai intens), timpul se scurge mai încet, fiind – după părerea astrofizicienilor – invers proporţional cu valoarea câmpului gravitaţional. Acelaşi lucru se întâmplă în cazul unui obiect care se mişcă în spaţiu: cu cât obiectul respectiv se mişcă cu o viteză mai mare, cu atât timpul curge mai încet. Curbarea spaţiului şi timpului este legată de existenţa materiei, dar poate fi valabilă şi implicaţia inversă: materia reprezintă un mod specific de curbare a spaţio-temporalului; atunci timpul nu ar mai fi creat de materie sau de densitatea câmpului gravitaţional, ci invers, modificarea parametrului timp ca element al spaţio-temporalului generează un câmp gravitaţional şi în cele din urmă materia. Părintele Piotr Liszka observă că ambele viziuni sunt legitime deoarece toţi parametrii se intercondiţionează reciproc.(10)
Spaţio-temporalul nu este static, ci este în continuă mişcare / transformare, o mărime dinamică. Cele mai importante consecinţe legate de timpul fizic astfel definit sunt legate de situaţia particulară al aşa numitelor „găuri negre” – locuri unde densitatea câmpului gravitaţional este imensă, astfel încât lumina nu mai poate trece de o anumită sferă în spaţiu – şi mai ales a spaţiilor înconjurătoare ale acestora, care generează aşa numitele „sfere Schwarzschield”; aceste sfere reprezintă un exemplu unde spaţio-temporalul este curbat în mod radical, „loc” unde spaţiul, timpul şi materia apar şi dispar. Graniţele sferelor Schwarzschield devin – cel puţin teoretic – un loc paradoxal al mişcării / transformării maxime, definită în sens filozofic, un loc al trecerii de la fiinţare la nonexistenţă şi invers, un loc unde timpul îşi schimbă în mod radical structura, până la „îngheţare”. Aceste reflecţii pot interfera într-o oarecare măsură cu filozofia şi teologia…
Observăm că timpul fizic este înţeles astăzi într-un mod diferit faţă de trecutul nu prea îndepărtat, de aceea se impune delimitarea clară a semnificaţiei timpului atunci când este folosit.
Timpul în filozofie
Timpul ca preocupare a filozofiei este anterior fizicii, însă trebuie menţionat fapul că nu se poate delimita clar între fizică şi filozofie până la apariţia ştiinţelor pozitive. O primă şi importantă abordare a timpului rămâne aceea făcută de Platon. Pentru el, ca şi pentru marea majoritate a gânditorilor greci din antichitate, realitatea este strâns legată de lumea perfectă a zeităţilor, o lume a entităţilor nemuritoare; mitologia greacă se regăseşte atât în gândirea prefilozofică cât şi în gândirea primilor filozofi. Totuşi, Platon are meritul de a fi definit o lume a ideilor, o lume reală atemporală. În raport cu această fiinţare atemporală, neschimbabilă, nu putem afirma „a fost”, „este” şi „va fi”, deoarece aceste afirmaţii corespund doar fiinţării supuse schimbărilor şi timpului. Ideile, de exemplu sunt unice, nesupuse timpului şi schimbărilor, acest tip atemporal de existenţă fiind numit de Platon veşnicie.(11) Demiurgul, încearcă să creeze lumea după modelul ideal; ideile fiinţând în veşnicie, transpuse într-o lume creată, având deci un început, intră în conflict cu condiţia veşniciei: veşnicia şi lumea creată au condiţii diferite. Numai lumea schimbătoare se supune timpului. Această lume este doar un model analog lumii veşnice. Timpul devine modelul schimbător al veşniciei, o lume care durează într-o unitate aparentă, timpul deplasându-se după cifre. Cifra reprezintă un motiv pe care îl mai întâlnim şi în viziunea lui Pitagora despre armonia lumii, o anume unitate atribuită timpului fiind imaginea „timpului circular” care caracterizează o lume ciclică.
Aristotel oferă o definiţie a timpului mult mai acceptabilă astăzi, legând timpul de dinamismul lumii. Lumea este într-o continuă mişcare, transformare, Aristotel având meritul de a defini actul, potenţa, materia, forma, hilemorfismul, şi altele, care vor sta de acum încolo la baza filozofiei clasice. Schimbările, transformările care nu ating esenţa lucrurilor (substanţa) sunt mişcări cantitative, calitative şi locale, schimbările substanţiale fiind legate de trecerea din potenţă în act, de hilemorfism. Definiţia clasică a timpului, legat de partea cantitativă a schimbării / transformării: timpul este măsura schimbărilor şi transformărilor cu privire la „înainte” şi „după”. Aristotel afirmă şi legătura dintre spaţiu şi timp: „De altfel infinit în mărime, mişcare şi timp nu este acelaşi lucru ca şi cum ar fi una şi aceeaşi natură, ci între aceste noţiuni aceea care este posterioară se determină în raport cu mărimea în care are loc mişcarea, schimbarea sau sporirea, iar despre timp vorbim ca de ceva ce există în funcţie de mişcare.”(12) Aristotel defineşte în acelaşi timp mişcarea şi timpul ca un continuu. Sfântul Toma de Aquino încreştinează în secolul al XIII-lea metafizica aristotelică, accentuând diferenţa dintre Fiinţa necesară şi fiinţarea contingentă, afirmaţie cu consecinţe imediate asupra teologiei.
Prin mecanicismul legat de geometrie introdus de Cartesius şi apoi prin intermediul principiilor lui Isaac Newton, matematica întrepătrunde filozofia naturii. Conform definiţiei lui Newton, Timpul absolut, adevărat matematic, în sine şi din proprie natură, curge echidistant, neinfluenţat din exterior. Spre deosebire de timpul absolut, ne folosim de timpul aparent, relativ, în înţeles profan, care este legat de simţuri şi în mod concret reprezintă măsura duratei prin intermediul mişcării: ora, ziua, luna, anul.(13) În mod similar defineşte şi spaţiul, find vorba în concluzie despre un spaţiu/timp absolut şi un spaţiu/timp relativ legat de mişcare. În istoria gândirii, Leibniz va reduce timpul şi spaţiul doar la manifestarea relativă, expunând spre sfârşitul vieţii sale „concepţia cauzală a timpului”, prin care lanţul cauză-efect se poate suprapune peste ordonarea în timp a fenomenelor respective.
Kant leagă categoriile spaţiu şi timp de încercarea de a demonstra că matematica face parte din judecăţile sintetice a priori. Timpul este o condiţie formală a priori pentru toate fenomonele în general, o formă de cunoaştere legată de regulile gândirii. În continuare, Whitehead, abordând problema continuităţii, leagă spaţiul şi timpul materiei existente într-o anumită durată a realităţii astfel încât acestea se manifestă în orice parte a corpului material respectiv, intuind mecanica cuantică.
Concluzionând, se poate spune că principalele concepţii filozofice despre spaţiu şi timp rămân următoarele:(14) spaţiul şi timpul există doar ca forme ale cunoaşterii noastre (Kant) sau trebuie să le atribuim o existenţă obiectivă, independentă de cunoaşterea noastră (Newton)? Apoi, spaţiul şi timpul există independent de procesele şi fenomenele pe care, dacă este cazul, în particular, le caracterizează (Newton), sau constituie un singur sistem în funcţie de care orânduim procese sau fenomene (Leibniz)?
Fizica şi ştiinţele pozitive au ajuns la o limită dată de metodologie peste care şi-ar depăşi competenţele, apoi pluralismul concepţiilor filozofiei moderne şi contemporane pendulează între scepticism şi afirmare a spaţiului şi timpului, legându-le de ceea ce ne sugerează ştiinţele pozitive.
De aici şi unele aplicaţii interesante. De exemplu, Ioan Petru Culianu atrăgea atenţia asupra unor experienţe umane cercetate şi cunoscute astăzi, care pot fi însă interpretate în mod diferit faţă de reducţionismul la subiectivism şi clasificarea drept „neştiinţifice”. Printre aceste fenomene, cele mai incitatnte sunt stările modificate de conştienţă, la care se mai adaugă şi relatările unor indivizi care au „trăit” şi relatat aşa numitele experienţe în afara corpului sau experienţe la limita morţii.(15) Astăzi, se pot crea pe computer „lumi virtuale,” având propriile lor dimensiuni, reguli de desfăşurare a evenimentelor etc, devenind pentru cei care se scufundă în ele adevărate „realităţi virtuale”; ţinând cont de legătura dintre psihic şi somatic, putem afirma că între scenariul science-fiction „Matrix” şi unele aspecte ale realităţii empirice nu există incompatibilitate. „Numitorul comun al numeroaselor abordări psihologice ale problemelor viziunilor şi călătorilor în alte lumi este acela că toate concordă asupra unui fapt şi probabil numai asupra acestui fapt: universurile explorate sunt universuri mentale. Cu alte cuvinte, realitatea lor este în mintea exploratorului. Din păcate, nici o abordare psihologică nu pare a fi în măsură să ofere o înţelegere suficientă asupra a ceea ce este mintea într-adevăr şi, mai ales, asupra a ce şi unde este spaţiul mental (mind space). […] Localizarea şi proprietăţile spaţiului mental sunt probabil cele mai provocatoare enigme cu care au fost confruntaţi oamenii din cele mai vechi timpuri; şi, după ce două întunecate secole de pozitivism au încercat să le explice ca fiind fictive, ele au revenit mai în forţă ca oricând, odată cu apariţia ciberneticii şi a ordinatoarelor.”(16)
Întoarcerea la definiţiile filozofiei clasice (ţinând cont şi de poziţiile contemporane), ne permite să ţinem cont de materie şi spirit, de lumea condiţionată de spaţiu şi timp şi de o lume a veşniciei, pătrunzând în domeniul teologiei.
(va urma)
--------------------------------------------------------------------------------
(1) Cf. Piotr LISZKA, Wpływ nauki o czasie na refleksię teologiczną, Wydawnictwo Misionarzy Klaretynów, Warszawa 1992, pp. 6-7.
(2) Cf. Tomaš ŠPIDLIK, La spiritualita dell’Oriente Cristiano, Pontificium Institutum Orientale, Roma 1985, p. 225.
(3) Cf. Rychard MEYER, Le corps aussi. De la psychanalyse à la somatanalyse, Editeur Maloine S.A., Paris 1982, pp. 122 – 123.
(4) Mircea ELIADE, Sacrul şi profanul, Humanitas, Bucureşti 1992, p. 64.
(5) În limba română se manifestă influenţa denumirilor oficiului bizantin-slav, care emuneră ca Slujbe divine: Sfânta Liturghie sau în locul Liturghiei Tipicele sau Închipuitoarele – обідниця, şi Vecernia – вечірня, Dupăcinarul - повечір’я, Miezunopterul – північа, Utrenia – утреня, urmată de Ore: I, III, VI, IX. Cf. Ісидор ДОЛЬНИЦЬКИ, Типик–Української Католицкої Церкви , Вид. ОО Василіян, Рим 1992, pp. 9 – 10.
(6) Cf. Piotr LISZKA, op.cit., pp. 18 – 19.
(7) Cf. Michał HELLER, Filozofia Świata. Wybrane zagadnienia i kierunki filozofii przyrody,Społeczny Instytut Wydawniczny Znak, Kraków 1992, pp. 66 – 67.
(8) Cf. Teresa GRABINSKA, Refleksie nad mechanizmem odkrycia naukowego na prykładzie przewrotu relatywistycznego, în Z zagadnień filozofii przyrodoznawstwa i filoszofii przyrody, vol. XI, Akademia Teologii Katolickiej, Warszawa 1991, pp. 150 – 151.
(9) Cf. Piotr LISZKA, op. cit., p. 29.
(10) Idem, p. 30.
(11) Concepţia platonică despre timp şi veşnicie poate fi studiată în Timaios.
(12) ARISTOTEL, Metafzica, 1067 a, mişcarea fiind tratată în continuare în 1067 b.
(13) Isaac NEWTON, Scholium, citat în Michał Heller, op. cit., p. 76.
(14) Cf. Michał HELLER, op. cit., p. 185.
(15) Cf. Ioan Petru CULIANU, Călătorii în lumea de dincolo, Nemira, Bucureşti 1994, p. 34.
(16) Idem, p. 36.
Sursa:
http://www.oglindanet.ro/
