MARILE SOLUȚII DATE DE SF. AUGUSTIN UNOR PROBLEME FILOSOFICO-TEOLOGICE: ILUMINAREA (IV)

Așa cum creația este soluția de fond la problema ființei, tot la fel iluminarea este soluția de fond la problema cunoașterii; și așa cum primul se naște dintr-un fapt de necontestat, care este existența lucruilor mutabile, tot la fel al doilea. În acest caz faptul incontestabil este cunoașterea adevărului din partea minții umane. Să ne amintim de principiul interiorității despre care am vorbit mai sus. Dacă, deci, mintea umană cunoaște adevărurile necesare și universale, care este rațiunea acestui fapt? Să observăm că problema care interesează aici nu este cea a originii acestui adevăr – așa numita chestiune a originii ideilor –, dar cea a fundamentului lor, a indubitabilității, a certitudinii.
Problemei cunoașterii, ca și celei a ființei, Augustin a aplicat principiul participării (despre care am vorbit mai sus atunci când am tratat despre beatitudine): așa cum ființele limitate și mutabile există prin participare la Ființa absolută, tot la fel mintea umană cunoate adevărurile necesare și universale prin participare la lumina Adevărului. „Iluminarea noastră este o participare la Cuvânt, adică la acea viață care este lumina oamenilor” . Pentru a facilita cititorului înțelegerea acestei doctrine, care a constituit dintotdeauna cihnul interpreților, este bine să distingem între învățătura Sf. Augustin și teoriile interpretative.

1. – Învățătura lui Augustin

Augustin recurge la doctrina iluminării încă din primele opere, o confirmă și o ilustrează continuu până la ultima operă. Mai mult încă, ea face parte din marea descoperire pe care Augustin a făcut-o citind operele platoniciene, atunci când, reintrând în sine, a descoperit cu ochiul sufletului, deasupra inteligenței lui, „o lumină imutabilă”. Tocmai în acel moment, eliberându-se de ceața materialismului, a putut să-și ridice capul și să respire în pura atmosferă a spiritului . Tocmai atunci și-a dat seama că mintea umană nu poate fi lumină sieși: „Nu-ți poți fi lumină ție, nu poți, nu poți” . Lumina sufletului este Dumnezeu, lumina „adevărată” care iluminează pe tot omul, lumină iluminantă, nu iluminată. Contrar minții umane care este iluminantă pentru că este iluminată . Expresiile folosite sunt multe. Amintesc numai unele.

a) Dumnezeu este soarele sufletului. Sufletul are soarele său așa cum ochiul trupului și-l are pe al său. În rugăciunea din Soliloquia citim: „O, Dumnezeule, lumină inteligibilă, în care, de la care și prin care strălucesc în mod inteligibil sufletului toate lucrurile inteligibile pe care le cunoaște” . Se se observe insistența asupra luminii inteligibile, fundament, principiu și instrument al oricărei cunoașteri intelectuale. Distincția dintre această lumină și cea corporală este netă și atinge esența, natura. Scrie Augustin: „Această lumină, cu ajutorul căreia deosebim orice lucru, nu este ca splendoarea soarelui nostru sau al oricărui alt corp luminos, care se răspândește iradiind peste tot prin spațiu pentru a ilumina mintea noastră cu o candoare vizibilă. Nu; ea strălucește în mod invizibil și inefabil, dar totuși în mod inteligibil”. Iar de acest lucru nu trebuie să ne îndoim. Conchide într-adevăr: „Ne dăm seama de ea atât de sigur cât de sigure ne fac toate lucrurile pe care le contemplăm cu ajutorul ei” .

b) Dumnezeu este matestrul interior. Această afirmație, atât de frecventă la Augustin, are o importantă vastă și multiplă: importanță metafizică, pedagogică, pastorală și spirituală. Metafizică, pentru că amintește conexiunea constitutivă a minții umane cu adevărul veșnic; pedagogică, pentru că ne arată că maestrul care învață adevărul nu este cel care vorbește din exterior, dar cel care iluminează și convinge în interior; pastorală, pentru că predicatorul Cuvântului lui Dumnezeu trebuie să știe că el este numai cel care seamănă și irigă, dar cel care face să crească este Dumnezeu, care îndeplinește, deci, partea care contează ; spirituală, pentru că, dacă omul vrea să crească în adevăr, trebuie să-și purifice inima, să reintre în sine – în omul interior unde locuiește adevărul - și să stabilească colocviul cu Dumnezeu care iluminează în interior. Citim în De magistro: „Despre lumea inteligibilă noi nu ne punem în colocviu cu individul care vorbește în exterior, ci cu adevărul care în interioritate susține mintea înseși, stimulați la colocviu probabil de cuvinte. Și învață cel cu care se dialoghează, Cristos, despre care s-a spus că locuiește în omul interior” , adică „incomutabila putere și înțelepciune a lui Dumnezeu” . „Se pune în colocviu cu el fiecare suflet care raționează”; dar acest colocviu are o condiție: „Ea se manifestă fiecăruia în limitele în care poate avea cunoaștere în funcție de buna sau reaua voință” . Rezumând concluziile acestei cărți, Augustin scrie: „În ele se discută, se caută și se află că maestrul care învață pe om știința nu este altcineva decât Dumnezeu” .

c) Dumnezeu este adevăr. În acest adevăr vedem toate adevărurile pe care mintea noastră le percepe. De fapt, „dacă amândoi vedem adevărul aserțiunii tale și amândoi vedem adevărul aserțiunii mele, unde îl vedem ca har? Desigur, nu eu în tine, nici tu în mine, ci amândoi în adevărul imutabil care se află deasupra inteligențelor noastre” . Este acest adevăr imutabil cel care conduce din înălțime spiritul nostru în căutarea adevărului .

d) Dumnezeu este cartea unde sunt scrise toatw regulile dreptății. Aceste reguli se transferă și în mintea omului nedrept, nu prin emigrare, ci prin impresiune. „Unde sunt înscrise regulile (dreptății), în care cunoaște ceea ce este drept și spiritul care nu este drept, în care vede că este necesar să aibă ceea ce nu are? Unde sunt înscrise, dacă nu în cartea acelei lumini care se numește adevăr? De aici derivă orice lege dreaptă și se transferă în inima omului care face dreptatea, nu emigrând în el, dar aproape imprimându-se în el, așa cum imaginea trece din inel în ceară fără a abandona inelul. În privința celui care nu acționea (după dreptate) și care vede totuși cum trebuie să se acționeze, este el cel care se îndepărtează de acea lumină, dar totuși este atins de ea” .

2. – Interpretarea gândirii Sf. Augustin. Aceasta este doctrina Sf. Augustin. Să vedem acum care este interpretarea ei. De-a lungul veacurilor au fost prezentate multe, având o intuiție fără îndoială genială. Dintre acestea amintim: reminiscența platonică, ideile înnăscute, ontologismul, abstracția scolastică. Fiecare dintre interpreți a făcut referință la texte și l-a atras pe Augustin de partea lui. Varietatea interpretărilor depinde nu numai de gândirea augustiniană, frumoasă, dar exprimată deseori cu o terminologie mai mult practică decât tehnică, dar, și mai ales de două alte motive: de dificultatea problemei înseși, care, împreună cu cea a creației reprezintă punctul focal și calificant al gândirii umane, și de faptul că mulți interpreți nu vor să expună gândirea lui Augustin, ci să o confirme cu cea proprie. Dintre interpretările indicate mai sus, se poate spune pe scurt așa: primele trei contrazic texte explicite augustiniene; a patra, pentru a putea fi apropiată de Augustin, are nevoie de distincții atente.

a) Nu este acceptabilă reminiscența platonică. Rezultă într-adevăr că Augustin contrapune și substituie reminiscenței platonice doctrina iluminării. Unii nu se corectează și continuă să vorbească, și asupra acestui punct, de platonism augustinian. Textul cel mai celebru al cauzei acestei substituții este cel din De Trinitate. După ce a reprodus doctrina lui Platon, după care „ceea ce se învață este o reminiscență a ceea ce se știa deja” – doctrină confirmată de exemplul sclavului, care, interogat asupra argumentelor de geometrie pe care nu le cunoștea, a dat răspuns exact –, propune teoria lui cu aceste cuvinte, care sunt exemplare pentru a înțelege gândirea lui: „Mai degrabă trebuie să credem că natura sufletului intelectiv a fost făcută astfel ca, unit, după ordinea naturală stabilită de către Creator, lucrurilor inteligibile, le percepe într-o lumină incorporală specială, la fel cum ochiul trupesc percepe ceea ce îl înconjoară, în lumina corporală, fiind fost creat capabil de această lumină și către ea îndreptat” .

Dacă în primele opere pare să admită reminiscența platonică, sau cel puțin îi acceptă terminologia , corectează cea terminologică, repropune împotriva reminiscenței doctrina iluminării și trimite la paginile din De Trinitate: „Împotriva opiniei lor – cea a lui Platon și a platonicienilor – am discutat în cartea a XII-a din De Trinitate, atât cât mi-a permis opera”.

b) Nu este acceptabilă în generalitatea ei nici teoria ideilor înnăscute. Textele augustiniene nu sugerează că mintea umană ar avea idei preformate, dar că le cucerește cu activitatea ei. Înainte de toate pentru că, datorită unui principiu general după care providența administrează toate lucrurile, inclusă fiind aici ingeniozitatea umană, astfel ca să lase acestora să pună în aplicare mișcările ce le sunt lor proprii . În al doilea rând, prin ordinea naturală a cunoașterii noastre care pleacă de la lucrurile create la rațiunile veșnice. „Mintea umană cunoaște cu ajutorul simțurilor lucrurile create, apoi caută cauzele lor care există în mod exemplar și imutabil în Cuvântul lui Dumnezeu, încercând în vreun fel să le perceapă și astfel să vadă realitățile invizibile cu ajutorul lucrurilor vizibile” . Referința biblică, care aici este evidentă, întărește semnificația textului .

c) Încă și mai puțin acceptabilă este interpretarea ontologistă a lui Malebranche. Pe Dumnezeu îl vedem în această viață ca într-o oglindă, neclar, spune Apostolul . Augustin comentează: „vedem ca într-o oglindă, nu observăm dintr-o speculă (de sus)”. Acum, oricare ar fi această oglindă, un lucru este cert: în oglindă nu se vede altceva decât imaginea . Pe Dumnezeu îl vedem, deci, cu ajutorul imaginii lucrurilor create, așa cum spune încă odată Apostolul și așa cum Augustin de mai mult ori repetă acest lucru, pentru a vorbi despre cunoașterea din partea noastră a lui Dumnezeu . Pe de altă parte, Augustin exclude explicit că vedem în Dumnezeu lucrurile sensibile și încă, așa cum s-a văzut deja, lucrurile inteligibile. „Mintea noastră nu este aptă să vadă în Dumnezeu rațiunile (eterne) cu care au fost făcute lucrurile, astfel ca să știe câte, și cât de mari și care sunt, chiar dacă nu le vedem cu simțurile trupului” . Și în altă parte afirmă că disputele filosofilor în privința creării lucrurilor temporale după rațiunile eterne sunt drepte, dar din ele nu rezultă că „ar fi reușit să pătrundă aceste rațiuni și să deducă câte specii de animale există, care au fost la origine sămânța acestora… Nu s-au informat oare, în privința acestor lucruri, asupra paginilor istoriei…?” .

d) Adevărata interpretare va fi deci cea a intelectului agent și a abstracției? Unii cred astfel, alții o resping ca o contaminare (între platonism și aristotelism). Probabil, dacă am fi mai atenți față de texte decât de scheme, s-ar înțelege mai bine gândirea augustiniană.

Intelectul agent al scolaticilor are un rol dublu, iluminativ și abstractiv. „Lumina intelectuală care se află în noi nu este altceva decât o participată similitudine a luminii necreate în care sunt conținute rațiunile eterne… aproape ca o sigilare în noi a lumii divine” . Asupra acestei linii, o confruntare între intelectul agent și luminarea augustiniană este posibilă. Și pentru Augustin mintea umană iluminează, dar, diferit de lumina divină, iluminează pentru că este iluminată , iar lumina care iluminează este creată ca și sufletul însuși .

Dar unde interpretul trebuie să fie mai atent, acesta se referă la al doilea rol al intelectului agent, cel abstractiv, adică asupra intuiției inteligibilului în sensibil. Cu alte cuvinte, atunci când de la valoarea ideilor sau teoria judecății se trece la originea ideilor sau la teoria conceptului, trebuie să fim mai atenți. Interpretul, spun, trebuie să fie mai atent, nu pentru că, așa cum deseori se afirmă, nu ar exista la episcopul de Hipona doctrina uniunii substanțiale dintre suflet și trup sau cel al simțurilor; dar simplu, pentru că problema nu a fost pusă de el și este foarte dificil să se rezolve recurgând la scrierile sale. Există spațiu pentru diferite supoziții, și mai mult decât problema istorică, este valabilă aici problema speculativă, adică ceea ce fiecare gândește asupra posibiității și naturii abstracției.

Între timp este bine să punem în evidență că Augustin distinge o triplă cunoaștere, pe care o numește corporală, proprie simțurilor externe, spirituală, proprie imaginației, intelectuală, proprie intelectului : obiectul prime cunoașteri sunt trupurile, a celei de-a doua nu a trupurilor, dar a ceva asemănător trupurilor, a celei de-a treia o realitate care nu este „nici trup, nici asemănăto trupului” . Despre prima și a doua cunoaștere, care sunt strând unite, Augustin vorbește îndelung, apărându-le certitudinea și indicându-le procesul.

Augustin este foarte departe de a gândi că nu sunt adevărate lucrurile pe care le percepem cu simțurile . Pot fi ocazie de erori , dar „ar fi o eroare mai gravă să se gândească că nu trebuie să ne încredem niciodată în percepția simțurilor” . În cazul apoi al erorii, de fapt nu sunt, propriu vorbind, simțurile cele care greșsc, dar mintea care judecă rău perceperea lor. În determinate circumstanțe acestea nu pot percepe lucrurile decât în acel fel: bastonul rupt în apă, copacii în mișcare pentru cei care le privesc dintr-o navă în mișcare. Dar în acest caz nu sunt ele, simțurile, cele care greșesc, ci rațiunea neatentă care judecă rău mărturia lor. Trebuie deci să spunem că omul în acel caz „nu primește un mesaj greșit, ci îl interpretează rău” .

Cât privește apoi procesul cunoașterii senzitive, Augustin face despre aceasta o descriere atentă, demonstrând că în ea există patru specii sau forme care se nasc una din cealaltă. „Din forma trupului perceput se naște cea care se produce în simțul celui care vede; din aceasta cea care se produce în memorie; din aceasta din urmă cea care se produce în privirea gândului” .

Dar, ajuns la acest punct, Augustin pune în evidență nu numai distincția, ci și distanța dintre cunoașterea senzitivă și cea intelectuală, la fel cum pune în lumină și distincția și distanța dintre știință și înțelepciune sau dintre rațiune și intelect. „Spiritul, așa cum adună cu ajutorul simțurilor trupului cunoștințele realităților corporale, tot așa adună cunoștințele realităților incorporale prin sine. Deci, se cunoaște pe sine prin sine, pentru că este incorporal” .

Din această dublă ordine de cunoaștere, derivă insistența augustiniană asupra profundei dintincții dintre știință și înțelepciune. Primei „îi aparține cunoașterea rațională a lucrurilor temporale, celei de-a doua cunoașterea intelectivă a lucrurilor eterne” . A doua este norma celei dintâi iar prima tinde, ca spre perfecționarea ei, spre a doua. Ca și rațiunea și intelectul, care nu sunt două facultăți ci două activități ale spiritului, strâns unite între ele, dar cu sarcini diferite: intelectul intuiește adevărurile inteligibile și imutabile, ceea ce aparține înțelepciunii; rațiunea derivă de la acele intuiții lumina pentru a judeca acțiunilee și să le conducă, ceea ce aparține științei . Deci, cunoașterea intelectuală nu are nevoie ca normă de judecată cea inferioară, dar cea inferioară are nevoie de cea superioară . Realitățile care nu sunt „nici trupuri nici asemenea trupurilor”, adică realitățile inteligibile, mintea umană le vede „atât privindu-se pe sine, cât și privind în acel adevăr care este ghidul spiritului” .

Aceasta este, în mare, răspunsul lui Augustin la dificila problemă a filosofiei, mult mai supusă decât altele la devieri ale gândirii.