Rabindranath Tagore: (1861-1941, poet bengali din India, laureat al premiului Nobel în 1913)

Moarte...

Tu, cea din urmă împlinire a vieţii,
Moarte, moartea mea, vino şi-mi şopteşte la ureche...

Zi de zi pentru tine mi-am privit ceasul.
De dragul tău mi-am răbdat bucuriile şi durerile.

Tot ce sunt şi tot ce am, tot ce sper şi îndrăgesc
s-a vărsat, ca un râu în mare, numai în adâncimile tainei tale.

Mai priveşte-mă acum încă o dată,
şi voi fi al tău pentru totdeauna.

Cununa împletită din flori
e gata să acopere creştetul miresei,

iar ea, părăsindu-şi casa şi părinţii,
aleargă să-şi întâlnească Mirele în singurătatea nopţii.

Timpul fără sfârşit

Timpul n-are sfârşit în mâinile Tale, Doamne.
Nimeni nu-are putere să-Ţi numere clipele.

Zile, nopţi şi veacuri zboară şi se ofilesc.
Numai Tu, Cel neschimbat şi nesupus timpului,
ştii să aştepţi.

Veacurile se leagă cu unele de altele
cu disperarea petalelor unei plăpânde flori de câmp.

Săraci în timp, mereu lipsiţi de timp,
scormonim stăruitor în fiinţa lui,
în căutarea vreunei singure şanse în plus.
Suntem prea săraci să ne îngăduim întârzieri.

Iar eu îmi pun mereu timpul
în palma oricărui ins arţăgos care mi-l pretinde,
lăsând altarul Tău mereu gol de ofrande.

Când ziua se sfârşeşte, o iau la fugă, înfricoşat,
ca nu cumva să rămân pe dinafară în faţa uşii deja închise.
Şi-atunci văd cu mirare că totuşi nu s-a închis,
că poate încă mai este timp.

Piatra veşniciei

Cu disperată speranţă o caut prin toate cotloanele camerei.
Dar, vai, nu-i de găsit nicăieri.

Casa mea e mult prea strâmtă
şi nu-i poate fi sălaş.
Dar Ţie-Ţi este casă veşnicia, Doamne.
Şi, tot căutând-o, am ajuns să-Ţi bat la uşă.

Sub bolta aurie a cerului scăldat în purpura amurgului
îmi ridic cu înflăcărare ochii spre faţa Ta.

Adăpost îmi este piatra veşniciei,
unde nimic nu poate fi nimicit,
nici speranţa, nici bucuria chipurilor
pe care le zăresc printre lacrimi.

Ah! Scufundă viaţa mea pustie
în adâncurile cele mai de nepătruns ale oceanului veşniciei.
Dă-mi să mai simt, fie şi pentru cea din urmă oară,
pierduta ei dulceaţă,
într-un univers străin.

Colier de perle

Am să brodez pentru tine, Mamă,
un colier de perle
din lacrimile mele de jale.
Ştiu că stelele ţi-au împletit din mănunchiuri de lumină
brăţări fără de preţ care-ţi atârnă la mână.
Dar colierul meu ţi se va odihni mereu pe piept.

Ştiu că bucuria şi slava sunt de la Tine,
şi al Tău este a le da sau a le lua înapoi.
Jalea însă este numai a mea
şi, dacă ţi-o voi aduce în dar,
poate mă vei mângâia, drept răsplată,
cu harul Tău.

Litania inimii

Când sufletul îmi va fi greu şi uscat,
vino la mine cu un izvor de milostivire.

Când orice bucurie va fi secat din viaţa mea,
vino la mine cu o revărsare de cântec dulce.

Când furtuna grijilor şi a zgomotului lumii va fi gata să mă doboare,
vino la mine, Domnul tăcerii mele, cu pacea şi odihna Ta.

Când inima mea cerşetoare va zăcea înfrântă şi prizonieră,
vino la mine, Regele meu, cu slava maiestăţii Tale.

Când dorinţele îmi vor întuneca mintea cu iluzii şi lut,
Tu, Cel pururi sfânt şi pururi treaz, vino la mine
cu fulgerul şi tunetul luminii Tale.

Drum închis

La capătul puterilor,
credeam că s-a sfârşit călătoria mea,
că drumul s-a închis,
că nu mai am nimic şi că timpul vieţii mele s-a retras
în adăpostul unei obscurităţi mute.

Dar văd acum că voia Ta n-are sfârşit înlăuntrul meu.
şi că, atunci când vechile cuvinte mor în toate limbile pământului,
cântece noi ţâşnesc din inimă,
iar acolo unde vechile urme se şterg,
ia fiinţă o nouă patrie, cu alte şi alte minuni.

Traducere: Sorina Munteanu

Decretul de beatificare a Papei Ioan Paul al II-lea

Beatificarea: semn al profunzimii credinţei şi invitaţie la o viaţă pe deplin creştină

Proclamarea unui sfânt sau a unui fericit din partea Bisericii este rodul unirii diferitelor aspecte referitoare la o persoană specifică. În primul rând, este un act care afirmă ceva important în viaţa Bisericii însăşi. Este legat de un “cult”, de exemplu faţă de amintirea persoanei, de recunoaşterea sa deplină în conştiinţa comunităţii ecleziale, a ţării, a Bisericii universale în diferite ţări, continente şi culturi. Un alt aspect este conştiinţa faptului că “prezentarea pe altare” va fi un semn important al profunzimii credinţei, al răspândirii credinţei în parcursul de viaţă al acelei persoane, şi că acest semn va deveni o invitaţie, un stimulent pentru noi toţi la viaţă creştină tot mai deplină şi profundă. În sfârşit, condiţia sine qua non este sfinţenia vieţii persoanei, verificată în timpul procedurilor canonice precise şi formale. Toate acestea furnizează materialul pentru decizia Succesorului lui Petru, a Papei, în vederea proclamării unui fericit sau a unui sfânt, a cultului în contextul comunităţii ecleziale şi a liturgiei sale.

Pontificatul Papei Ioan Paul al II-lea a fost un semn clar şi elocvent, nu numai pentru catolici, ci şi pentru opinia publică mondială, pentru oameni de orice culoare şi crez. Reacţia lumii la stilul lui de viaţă, la dezvoltarea misiunii sale apostolice, la modul în care a suportat suferinţele sale, la decizia de a duce înainte ministeriul său petrin până la sfârşit aşa cum voia Providenţa divină şi în sfârşit reacţia la moartea lui, popularitatea aclamaţiei “Sfânt imediat!” pe care cineva a propus-o în ziua înmormântării lui: toate acestea au baze solide în experienţa de a fi întâlnit persoana care era Papa. Credincioşii au simţit, au experimentat că era “un om al lui Dumnezeu”, care vedea într-adevăr paşii concreţi şi mecanismele lumii contemporane “în Dumnezeu”, în perspectiva divină, cu ochii unui mistic care priveşte numai la Dumnezeu. Era în mod clar un om al rugăciunii, până acolo încât din dinamismul unirii lui personale cu Dumnezeu, din ascultarea constantă a ceea ce Dumnezeu vrea să spună într-o situaţie concretă a derivat toată “activitatea Papei Ioan Paul al II-lea”. Cine era mai aproape de el a putut să vadă că înainte de a-i întâlnii pe oaspeţii săi, şefi de stat, înalţi reprezentanţi ai Bisericii sau simpli cetăţeni, Papa Ioan Paul al II-lea se reculegea în rugăciune după intenţiile oaspeţilor şi a întâlnirii care urma să aibă loc.

1. Contribuţia lui Karol Wojtyla la Conciliul al II-lea din Vatican

După Conciliul al II-lea din Vatican, în timpul pontificatelor Papilor Paul al VI-lea şi Ioan Paul al II-lea, modul de prezentare, deci al autoprezentării pontificatului, a devenit destul de semnificativ. Cu ocazia aniversării a 25 de ani de pontificat al Papei Ioan Paul al II-lea, ministrul de externe italian a publicat în anul 2004 o carte intitulată “Mergeţi în toată lumea”. Giancarlo Zizola, un “vaticanist”, a subliniat faptul că “papalitatea şi-a câştigat cetăţenia în împărăţia vizibilităţii publice, rupând lunga perioadă de marginalizare a cultului religios în care a fost ţinută prin decretul societăţii laice, în numele unei viziuni militante a dogmei liberale a separării dintre Biserică şi stat” (pag. 17). Un istoric german, iezuitul Klaus Schatz, vorbind despre Papa Paul al VI-lea şi despre Papa Ioan Paul al II-lea, a subliniat semnificaţia “pontificatului în desfăşurare” – în conformitate cu Vatican II – mai mult în sensul unei mişcări misionare decât ca pol static de unitate. Schatz se referă la maniera de a interpreta misiunea papală ca o provocare de “a-i întări pe fraţi în credinţă” (Lc 22,32), într-un mod legat de autoritatea structurală, dar cu o puternică trăsătură spirituală şi carismatică, în raport cu credibilitatea personală şi înrădăcinată în Dumnezeu însuşi.

Să ne oprim un moment asupra Conciliului al II-lea din Vatican. Tânărul Arhiepiscop de Cracovia era unul din cei mai activi părinţi conciliari. A dat o contribuţie semnificativă la “Schema XIII”, care trebuia să devină constituţia pastorală conciliară Gaudium et spes despre Biserica în lumea modernă, şi la constituţia dogmatică Lumen gentium. Graţie studiilor sale în străinătate, Episcopul Wojtyla avea o experienţă concretă de evanghelizare şi a misiunii Bisericii, în Europa occidentală şi în alte continente, dar mai ales a ateismului totalitar din Polonia şi din alte ţări din “blocul sovietic”. A adus toată această experienţă în dezbaterile conciliare, care nu erau desigur conversaţii de salon, extrem de elegante dar goale în conţinuturi. Exista un efor substanţial şi decisiv de a insera dinamismul Evangheliei în entuziasmul conciliar înrădăcinat în convingerea că creştinismul este capabil să furnizeze un “suflet” dezvoltării modernităţii şi realităţii lumii sociale şi culturale.

Toate acestea trebuiau să fie utile pentru a pregăti la viitoarele responsabilităţi ale Succesorului lui Petru. Aşa cum a spus Papa Ioan Paul al II-lea, avea deja în minte prima sa enciclică, Redemptor hominis, şi a adus-o la Roma de la Cracovia. Tot ceea ce trebuia să facă la Roma era să pună în scris toate aceste idei. În Enciclică există o invitaţi amplă adresată umanităţii de a redescoperi realitatea Răscumpărării în Cristos:

“Omul (…) rămâne prin el însuşi o fiinţă incomprehensibilă, viaţa lui este lipsită de sens, dacă nu-i este revelată iubirea, dacă nu se întâlneşte cu iubirea, dacă nu o experimentează şi nu şi-o însuşeşte, dacă nu participă viu la ea. Şi de aceea tocmai Cristos Răscumpărătorul – aşa cum deja a fost spus – îl revelează pe deplin pe om omului însuşi. (…) omul regăseşte măreţia, demnitatea şi valoarea proprii umanităţii sale. În misterul Răscumpărării omul devine din nou «exprimat» şi, într-un fel, este din nou creat. (…) Omul care vrea să se înţeleagă pe sine însuşi până la capăt – numai după criterii şi măsuri imediate, parţiale, adesea superficiale, şi chiar aparente ale propriei fiinţe – trebuie, cu neliniştea şi incertitudinea sa şi chiar cu slăbiciunea şi păcătoşenia sa, cu viaţa şi moartea sa, să se apropie de Cristos. El trebuie, ca să spunem aşa, să intre în el cu toată fiinţa sa, trebuie «să-şi aproprieze» şi să asimileze toată realitatea Întrupării şi a Răscumpărării pentru a se regăsi pe sine însuşi” (nr. 10).

“Această unire a lui Cristos cu omul este în ea însăşi un mister, din care se naşte «omul nou», chemat să participe la viaţa lui Dumnezeu, creat din nou în Cristos la plinătatea harului şi a adevărului (…). Aceasta este forţa care îl transformă în interior pe om, ca principiu al unei vieţi noi care nu dispare şi nu trece, ci dăinuie pentru viaţa veşnică. (…) Această viaţă, promisă şi oferită fiecărui om de Tatăl în Isus Cristos, (…) este într-un fel împlinirea acelui «destin», pe care din veşnicie i l-a pregătit Dumnezeu. Acest «destin divin» devine cale, mai presus de toate enigmele, necunoscutele, sinuozităţile, curbele «destinului uman» în lumea temporală. De fapt, dacă toate acestea duc, chiar cu toată bogăţia vieţii temporale, prin necesitate inevitabilă, la frontiera morţii şi la ţinta distrugerii trupului uman, ne apare nouă Cristos dincolo de această ţintă: «Eu sunt învierea şi viaţa; cine crede în mine…, nu va muri în veci»” (nr. 18).

2. “Totus tuus”, încrederea în Maria Mama lui Dumnezeu

Viaţa Papei Ioan Paul al II-lea a fost în totalitate dedicată slujirii Domnului, prin mijlocirea Mamei. Motoul său era “Totus tuus”, pentru binele Bisericii şi pentru cel al omului care este pe calea Bisericii (Redemptor hominis, nr. 14). Aceasta este “raison d’etre” a călătoriilor apostolice internaţionale, a întâlnirilor zilnice cu oamenii, cu responsabilii comunităţilor ecleziale, cu Cardinalii şi Episcopii, cu şefii celorlalte Biserici şi ai comunităţilor creştine, şefii celorlalte religii şi laicii. În acelaşi mod, acest lucru este adevărat pentru documentele scrise ale Papei şi relaţiile diplomatice ale Sfântului Scaun cu statele şi organizaţiile internaţionale. Convingerea profundă a valorii Conciliului al II-lea din Vatican – nu numai a necesităţii, ci şi a posibilităţii, din partea Bisericii, de a duce Evanghelia lui Cristos şi de a construi pe această bază experienţa Bisericii ca inspiraţie vibrantă şi stimulantă a viziunii şi a mecanismelor lumii moderne – a fost mereu convingerea Papei.

În anul 1989 a căzut “zidul din Berlin”, dar la nivel internaţional se putea simţi forţa distructivă a mecanismelor comerciale şi a intereselor particulare economice şi ideologice, tot mai anonime, care aduceau nedreptate şi marginalizare tuturor popoarelor – şi chiar anumitor grupuri sociale în ţările dezvoltate -, şi îndeosebi se putea percepe cum viaţa umană era subevaluată. În multele sale călătorii apostolice internaţionale în diferitele continente, Papa a exprimat Evanghelia lui Cristos şi preocuparea Bisericii. A scris asta în mod mai sistematic în enciclice: Laborem exercens, Sollicitudo rei socialis, Centesimus annus, de asemenea Evangelium vitae, Veritatis splendor, Fides et ratio, şi în enciclicele care tratau direct despre viaţa şi despre apostolatul Bisericii, cum suntDominum et vivificantem, Redemptoris missio, Ut unum sint, Ecclesia de Eucharistia.

3. Războiul din Irak şi “ofensiva de pace”

Uneori, ca în cazul eforturilor pentru a evita războiul dintre Statele Unite şi Irak, există o adevărată “ofensivă de pace”, nu numai pentru a salva vieţi umane, ci şi pentru a pune o stavilă creşterii urii şi a ideilor fără sens despre ciocnirile de civilizaţii, sau despre noul fenomen al terorismului la scară mondială. Avem deci discursul pentru noul an adresat Corpului diplomatic acreditat pe lângă Sfântul Scaun şi neuitata lună februarie 2002, cu seria de întâlniri ale Papei cu diplomaţi de “prima categorie”: J. Fischer (7 februarie), Tark Aziz (14 februarie), Kofi Annan (18 februarie), Tony Blair (22 februarie), Jose Maria Aznar şi trimisul lui Syyed Mohammad Khatami, conducătorul Republicii Islamice Iran (27 februarie), şi în sfârşit, pentru situaţia omeneşte insuportabilă, decizia de a-l trimite pe Cardinalul Etchegaray în misiune specială la Bagdad (15 februarie) şi pe cardinalul Pio Laghi la Washington (3-9 martie). Luna februarie a Papei s-a terminat cu întâlnirea Cardinalului J.L. Tauran cu cei 74 de ambasadori şi diplomaţi din toată lumea; ca secretar pentru raporturile cu statele, “ministrul de externe” al Sfântului Părinte, Cardinalul Tauran a adresat un apel pentru a evita războiul şi a amintit tot ceea ce Papa spusese în “ofensiva sa de pace”.

4. Jubileului anului 2000: o realitate istorică pentru a aminti venirea lui Isus din Nazaret

Misiunea din epoca Papei Ioan Paul al II-lea se concentra asupra pastoraţiei şi a vieţii Bisericii: vizitele ad limina ale Episcopilor din toată lumea, audienţele de miercuri şi întâlnirile duminicale cu credincioşii pentru rugăciunea Angelus, vizitele pastorale în parohiile romane. Totul avea loc pentru a promova proclamarea lui Cristos, pentru a apropia de noi persoana sa şi faptul că “cuvintele pe care Cristos le-a rostit în momentul de rămas-bun de la apostoli exprimă misterul istoriei omului, a fiecăruia şi a tuturor, misterul istoriei omenirii. Botezul în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh este o cufundare în Dumnezeul cel viu”, “în Cel «care este, care era şi care vine»”. “Botezul este începutul întâlnirii, al unităţii, al comuniunii, pentru care toată viaţa pământească este numai un prolog şi o introducere; împlinirea şi plinătatea aparţin veşniciei. «Trece figura acestei lumi». Deci trebuie să fim «în lumea lui Dumnezeu» pentru a ajunge la scop, pentru a ajunge la plinătatea vieţii şi a vocaţiei omului” (Cracovia, 10 iunie 1979).
“Tocmai acesta era unul din lucrurile pe care le îndrăgea mai mult Papa Ioan Paul al II-lea: să facă să se înţeleagă cu claritate că privim la Cristos care vine; deci că acela care a venit este mult mai mult şi cel care vine, şi că în această perspectivă noi trăim credinţa îndreptaţi spre viitor. Din asta face parte faptul că apoi suntem cu adevărat capabili să reprezentăm mesajul credinţei din nou din perspectiva lui Cristos care vine” (Papa Benedict al XVI-lea, “Lumina lumii”).

Marele Jubileu de Răscumpărare, în anul 2000, nu era pentru Papa Ioan Paul al II-lea un “pretext” pentru acţiunea pastorală, ci în primul rând o realitate istorică ce ne amintea venirea lui Isus din Nazaret şi tot ceea ce a adus acest eveniment, adică Răscumpărare, Mărturia Iubirii lui Dumnezeu până la Cruce şi la Înviere, viaţa Bisericii de la începuturi, calea mântuirii realizată de Mântuitorul cu care El a introdus Biserica sa ca semn şi instrument de unitate internă cu Dumnezeu şi de unitate a întregii familii umane. Jubileul anului 2000 ne aminteşte de Ţara Sfântă, ţara lui Isus, şi de Roma, locul apostolatului succesorului lui Petru, legătura autenticităţii mesajului şi a unităţii comunităţii ecleziale. Acest mesaj a fost reformulat în scrisorile apostolice Tertio millennio adveniente şi Novo millennio ineunte. Însă pentru Papa, ceea ce conta mai mult era mulţumirea personală şi cea a întregii Biserici adusă Domnului nostru Isus şi întâlnirea în credinţă cu Acela care a iubit până la sfârşit, care ne-a mântuit şi rămâne un semn aşa de necesar într-o lume care este tot mai surdă şi caută să organizeze viaţa sa ca şi cum Dumnezeu nu ar exista, rătăcind astfel fără identitate şi fără semnificaţie.

5. Atenţia faţă de tineri şi semnificaţia Zilelor Mondiale ale Tineretului

Papa Ioan Paul al II-lea era obişnuit să evalueze rezultatele călătoriilor apostolice internaţionale împreună cu colaboratorii săi, pentru a înţelege ce a fost bine şi a vedea schimbările care trebuie efectuate în călătoriile următoare. După călătoria în Polonia din anul 1991, Papa a observat că în timpul Liturghiei la Varşovia, în zonele mai îndepărtate, tinerii plecau şi veneau, beau bere sau coca-cola şi se întorceau. “Nu era, a spus el, ca în călătoriile precedente, a fost o schimbare de mentalitate în societate. Nu foloseşte a păstra «primele locuri». VIP-urile sunt mereu aşezate în acelaşi mod, dar «marginile» sunt importante şi merită atenţia noastră”. Trebuie notat că Papa nu folosea cuvântul “mulţime”: mereu a văzut şi a dat atenţie “oamenilor”. Era foarte atent la rolul laicilor în viaţa şi în misiunea Bisericii. Este destul de semnificativ că, atunci când încă era capelan universitar la Cracovia, a exploatat o scurtă perioadă de “relaxare politică” în anul 1957 pentru a organiza – în colaborare cu Arhiepiscopul Boleslaw Kominek de Wroclaw – un simpozion în oraş pentru peste 100 de studenţi universitari din toată Polonia (pentru prima dată de decenii!) chiar despre tema “Rolul laicilor în Biserică” (şi era cu nişte ani înainte de Conciliul al II-lea din Vatican!). După aceea, în timpul vacanţelor de vară, organiza exerciţii spirituale în casa Surorilor Ursuline ale Uniunii Romane la Bado Slaskie pentru un grup uşor mai restrâns decât participanţii la simpozionul de la Wroclaw, tocmai pentru a promova “formarea laicatului”.

Cu crearea Zilelor Mondiale ale Tineretului, Papa a dat sprijinul său diferitelor forme de activitate a laicilor în viaţa şi în misiunea Bisericii, dând astfel curs iniţiativelor semnificative care au avut loc, după câţiva ani, în timpul pontificatului Papei Benedict al XVI-lea: desfăşurarea în Coreea, în septembrie 2010, a unui important congres pentru laicii catolici din Asia; întâlnirile Episcopilor africani, care îi încurajează pe laici să redescopere poziţii de responsabilitate în domeniile evanghelizării şi activităţii sociale şi în sfera educativă a Bisericii; prezenţa semnificativă a catolicilor laici în misiunea continentală din America Latină. Reparcurgând pontificatul său, Papa Benedict al XVI-lea subliniază schimbările generaţionale la scară mondială, şi ajunge la aceeaşi concluzie a predecesorului său, spunând că “timpurile s-au schimbat”. Generaţia de la sfârşitul anilor şaizeci, cu particularităţile sale, a venit şi a plecat. Între timp a venit o nouă generaţie, cu noi probleme. Şi cea succesivă, mai pragmatică, îmbătrâneşte. Astăzi trebuie să ne întrebăm: “Cum să ajungem la o lume care se ameninţă pe ea însăşi şi în care progresul devine un pericol? Oare nu trebuie din nou să încercăm să reîncepem de la Dumnezeu?” (Lumina lumii). Papa Benedict al XVI-lea lansează astfel un apel “pentru ca să apară o nouă generaţie de catolici, persoane reînnoite în interior care să se angajeze în activitatea politică fără complexe de inferioritate” (o idee adesea repetată de Papa, în concret în Mesajul pentru A 46-a Săptămână Socială a Catolicilor Italieni, 12 octombrie 2010). El continuă dorind o nouă generaţie de buni intelectuali şi oameni de ştiinţă, atenţi la faptul că “o perspectivă ştiinţifică devine în mod periculos îngustă, dacă ignoră dimensiunea etică şi religioasă a vieţii, aşa cum religia devine îngustă, dacă refuză contribuţia legitimă a ştiinţei la înţelegerea lumii din partea noastră” (Londra, St. Mary’s College, 17 septembrie 2010); Papa cere o “nouă generaţi de laici angajaţi, capabili să caute cu competenţă şi rigoare morală soluţii de dezvoltare durabilă” (7 septembrie 2008).

6. Simplitatea rugăciunii Papei Ioan Paul al II-lea

Când amintim ceea ce Ioan Paul al II-lea a realizat, “marile evenimente” se amestecă cu amintirea momentelor simple de rugăciune, care au fost izvor de uimire şi pentru colaboratorii săi. Voi menţiona numai două, referitoare la două momente diferite din viaţa lui. În anii şaizeci, eram capelanul studenţilor la Universitatea Catolică din Lublin. La începutul anului academic, Cardinalul de atunci de Cracovia a venit pentru a participa la Liturghie în biserica universitară şi la inaugurarea oficială a marii săli, şi pentru prânz. După aceasta, Cardinalul era gata să se întoarcă la Cracovia. Rectorul Universităţii, părintele Krapiec, îl însoţea la maşină, dar s-a oprit să vorbească cu un alt oaspete, şi când au ajuns la maşină Cardinalul “dispăruse”! Cele zece secunde de aşteptare au părut zece secole. Rectorul, obişnuit să aibă totul sub control, nu ştia unde a putut să plece. M-a întrebat: “Unde este Wojtyla? Cardinalul a dispărut! Unde este?” Cu un zâmbet un pic batjocoritor, mi-am luat timp înainte de a-i răspunde, aşa ca să-l iau un pic în râs. Apoi i-am spus: “Probabil a mers în biserică”. Am mers acolo şi efectiv l-am găsit pe Cardinal îngenuncheat în rugăciune în faţa lui Via Crucis.

Cealaltă amintire dăinuie din 1999, în timpul celei de-a şaptea călătorii apostolice în Polonia. A durat 13 zile, cu 22 de etape în program, din nordul până în sudul ţării. Un program cu mult peste posibilităţile fizice ale Papei. Într-una din acele zile, programul prevedea binecuvântarea Sanctuarului din Lichen, Liturghia la Bydgoszcz, apoi o întâlnire cu universitarii, liturgia Preasfintei Inimi, în legătură cu beatificarea părintelui Frelichowski într-un alt oraş, la Torun, apoi întoarcerea la Lichen pentru noapte. O zi foarte încărcată! După cină, însoţitorii Papei au mers imediat la culcare, însă Papa s-a închis în capelă pentru un moment de rugăciune foarte lung. Am rămas singuri în trei: Episcopul Chrapek, responsabil cu planificarea vizitei pentru episcopat; eu, ca “asistent”, şi vestitul Camillo Cibin, responsabilul siguranţei vaticane. La sfârşit Papa a ieşit din capelă pentru a merge în dormitorul său. Cibin mi-a spus: “Părinte Andrei, daţi-mi un scaun. Dar unul tare, de lemn, nu tapiţat, două ceşti de cafea, cafea tare, şi un măr”. Asta trebuia să îl ajute să petreacă toată noaptea în faţa uşii DORMITORULUI Papei, care nu era complet închisă, pentru a se asigura că Pontiful – nu numai obosit, ci şi destul de în vârstă – respiră normal, sau în caz că ar avea nevoie de ajutor. Sfinţenia personală a Papei era ceva care se afla dincolo şi mai presus de stima de care se bucura printre colaboratorii săi cei mai apropiaţi, acest lucru este destul de semnificativ.

7. Testamentul Papei Ioan Paul al II-lea

Papa Ioan Paul al II-lea ştia bine că experimentăm un moment istoric foarte complicat, că Succesorul lui Petru are datoria de a întări în credinţă, dar era la fel de conştient de faptul că aspectul cel mai important era încrederea în Dumnezeu. Testamentul pe care l-a scris în anul 1979, şi pe care îl modifica în fiecare an, în timpul exerciţiilor spirituale, ne dă o mărturie importantă despre asta. Între 24 februarie – 1 martie a scris: “24.II – 1.III.1980. Şi în timpul acestor exerciţii spirituale am reflectat asupra adevărului Preoţiei lui Cristos în perspectiva acelei Treceri care pentru fiecare dintre noi este momentul propriei morţi. Semn elocvent (adăugat deasupra: decisiv) al plecării din această lume – pentru a ne naşte pentru cealaltă, pentru lumea viitoare – este Învierea lui Cristos. (…) Timpurile, în care trăim, sunt în mod inexprimabil dificile şi neliniştite. Dificilă şi tensionată a devenit şi calea Bisericii, dovadă caracteristică a acestor timpuri, atât pentru credincioşi, cât şi pentru păstori. În unele ţări (ca de exemplu în ţara despre care am citit în timpul exerciţiilor spirituale), Biserica se află într-o aşa perioadă de persecuţie, încât nu este inferioară celor din primele secole, ba chiar le depăşeşte prin gradul de cruzime şi de ură. Sanguis martyrum – semen christianorum. Şi în afară de asta, atâtea persoane dispar în mod nevinovat, chiar şi în această ţară în care trăim…

Doresc încă o dată să mă încredinţez total harului Domnului. El însuşi va decide când şi cum trebuie să termin viaţa mea pământească şi slujirea pastorală. În viaţă şi în moarte Totus tuus prin intermediul Neprihănitei. Acceptând deja acum această moarte, sper ca Isus Cristos să-mi dea harul pentru ultima trecere, adică Paştele [meu]. Sper şi ca să o facă utilă pentru această cauză mai importantă căreia încerc să-i slujesc: mântuirea oamenilor, salvgardarea familiei umane, şi în ea a tuturor naţiunilor şi popoarelor (între ele inima se îndreaptă în mod deosebit spre patria mea pământească), utilă pentru persoanele pe care în mod deosebit mi le-a încredinţat, pentru problema Bisericii, pentru gloria lui Dumnezeu însuşi.”

La 5 martie 1982 a adăugat: “Atentatul la viaţa mea, la 13.V.1981, într-un fel a confirmat exactitatea cuvintelor scrise în perioada exerciţiilor spirituale din 1980 (24.II – 1.III). Cu atât mai profund simt că sunt total în mâinile lui Dumnezeu – şi rămân încontinuu la dispoziţia Domnului meu, încredinţându-mă lui în Neprihănita sa Mamă (Totus tuus).”

Şi la 17 martie din Anul jubiliar 2000, la nr. 3: “Ca în fiecare an în timpul exerciţiilor spirituale, am citit testamentul meu din 6.III.1979. Continui să menţin dispoziţiile conţinute în el. Ceea ce pe atunci, şi apoi în timpul următoarelor exerciţii spirituale a fost adăugat constituie o reflexie a situaţiei generale dificile şi tensionate, care a marcat cei optzeci de ani. Din toamna anului 1989 această situaţie s-a schimbat. Ultimul deceniu din secolul trecut a fost liber de tensiunile precedente; asta nu înseamnă că nu a adus cu sine noi probleme şi dificultăţi. În mod deosebit laudă să fie Providenţei Divine pentru aceasta, că perioada aşa-numitului «război rece» s-a terminat fără violentul conflict nuclear, al cărui pericol apăsa asupra lumii în perioada precedentă” (cuvinte subliniate de Papa însuşi).

8. Un aspect esenţial al noului fericit: “Dumnezeu este baza tuturor eforturilor noastre”

Şi acesta este un aspect esenţial dacă dorim să înţelegem mai profund personalitatea noului fericit al Bisericii, Karol Wojtyla – Papa Ioan Paul al II-lea. Baza tuturor eforturilor din viaţa noastră este în Dumnezeu. Suntem acoperiţi de iubirea divină, de rezultatele Răscumpărării şi Mântuirii, dar trebuie să-i ajutăm pe oameni să devină profund înrădăcinaţi în Dumnezeu însuşi; trebuie să facem tot posibilul pentru a promova atitudini pastorale şi sociale înrădăcinate în realitatea lui Dumnezeu. Acest lucru cere răbdare, timp şi capacitatea de a vedea orice lucru prin ochii lui Dumnezeu.

Ultimul, scurt pelerinaj al Papei Ioan Paul al II-lea în Polonia, mai specific în “mica lui patrie”, la Cracovia, Wadowice şi la Via Crucis (din Kalwaria Zebrzydowska), a arătat o determinare, dar şi o acuitate spirituală “în procesul de maturizare în timp”, aşa încât toată omenirea, mai ales comunitatea eclezială şi creştină, să poată înţelege mai deplin câteva din aspectele fundamentale ale credinţei. De la începutul pontificatului său, în anul 1978, Papa Ioan Paul al II-lea a vorbit des în omiliile sale despre milostivirea lui Dumnezeu. Aceasta a devenit tema celei de-a doua enciclice, Dives in misericordia, în anul 1980. Era conştient de faptul că moderna cultură şi limbajul ei nu au un loc pentru milostivire, tratând-o ca pe ceva straniu; încearcă să înscrie totul în categoriile dreptăţii şi legii, dar asta nu e suficient, pentru că nu este realitatea lui Dumnezeu.

9. A încredinţa lumea Milostivirii Divine

După aceea, Papa a făcut câţiva paşi pentru a încheia procesul de beatificare a sorei Faustina Kowalska, şi canonizarea ei (2000). Întreaga comunitate eclezială a fost condusă să simtă apropierea acestei persoane aşa de intim legată de mesajul Milostivirii; acest lucru a favorizat dezvoltarea temei din partea Papei Ioan Paul al II-lea, arătând realitatea Milostivirii Divine în multele contexte mondiale, în diferite continente, ale omenirii de astăzi.

În sfârşit, în august 2002, la Lagiewniki, unde a trăit şi a murit sora Faustina, Papa Ioan Paul al II-lea a încredinţat lumea Milostivirii Divine, încrederii nelimitate în Dumnezeul Milostiv, unicului care a fost izvor de inspiraţie, dar şi de forţă pentru slujirea lui ca succesor al lui Petru. “Duhul Sfânt, Mângâietor şi Duh al Adevărului, ne conduce pe căile Milostivirii Divine. El, convingând lumea «cât priveşte păcatul, dreptatea şi judecata” (In 16,8), în acelaşi timp revelează plinătatea mântuirii în Cristos. Pe de o parte Duhul Sfânt ne permite, prin crucea lui Cristos, să recunoaştem păcatul, orice păcat, în întreaga dimensiune a răului, pe care în sine îl conţine şi îl ascunde. Pe de altă parte Duhul Sfânt ne permite, tot prin crucea lui Cristos, să vedem păcatul în lumina lui mysterium pietatis, adică a iubirii milostive şi indulgente a lui Dumnezeu (cf. Dominum et vivificantem, 32). Şi astfel «convingerea cu privire la păcat” devine în acelaşi timp o convingere că păcatul poate să fie iertat şi omul poate din nou să corespundă demnităţii de fiu preaiubit al lui Dumnezeu. De fapt, Crucea «este cea mai profundă aplecare a divinităţii asupra omului [...]. Crucea este ca o atingere a iubirii veşnice asupra rănilor cele mai dureroase ale existenţei pământeşti a omului” (Dives in misericordia, 8). Acest adevăr va fi mereu amintit de piatra unghiulară a acestui Sanctuar, luată din muntele Calvar, într-un fel de dedesubtul crucii pe care Isus Cristos a învins păcatul şi moartea. (…). Câtă nevoie de milostivirea lui Dumnezeu are lumea de astăzi! În toate continentele, din adâncul suferinţei umane, pare să se înalţe invocarea milostivirii. Acolo unde domină ura şi setea de răzbunare, acolo unde războiul aduce durerea şi moartea nevinovaţilor este nevoie de harul milostivirii pentru a potoli minţile şi inimile şi a face să apară pacea. Acolo unde dispare respectul faţă de viaţa şi demnitatea omului, este nevoie de iubirea milostivă a lui Dumnezeu, la lumina căreia se manifestă valoarea inexprimabilă a oricărei fiinţe umane. Este nevoie de milostivire pentru a face în aşa fel încât orice nedreptate în lume să-şi aibă sfârşitul ei în strălucirea adevărului. De aceea astăzi, în acest Sanctuar, vreau în mod solemn să încredinţez lumea Milostivirii Divine. Fac asta cu dorinţa arzătoare ca mesajul iubirii milostive a lui Dumnezeu, proclamat aici prin Sfânta Faustina, să ajungă la toţi locuitorii pământului şi să le umple inimile de speranţă. Acest mesaj să se răspândească din acest loc în întreaga noastră ţară iubită şi în lume. Să se împlinească promisiunea trainică a Domnului Isus: de aici trebuie să iasă «scânteia care va pregăti lumea pentru ultima lui venire»” (Omilia la Lagiewniki, 17 august 2002).

În felul acesta, ultimele luni de viaţă ale Papei Ioan Paul al II-lea, caracterizate de suferinţă, duc la împlinire pontificatul său.

TĂCEREA ESTE DE AUR!

Tăcerea! Ce este tăcerea? Este neant? Înainte de crearea lumii totul era în beznă, ne spune cartea Genezei. Am putea crede că această beznă era mai degrabă tăcere, o tăcere de mormânt, pentru că nu exista nimic și nimeni care să facă gălăgie. Tăcerea îl contempla pe Dumnezeu. Tăcerea era un altfel de cuvânt, un cuvânt uimit peste măsură în fața lui Dumnezeu, iar atunci când ești uimit peste măsură, taci, pentru că slova nu are puterea tăcerii. Oare se spune degeaba: Dacă tăceai, filosof rămâneai? Nu cred! Înțelepciunea antică, dar (sper), și cea de astăzi își dă seama că în fața marilor evenimente, bucurii, nenorociri, tragedii, atitudinea cea mai potrivită și frecventă a omului este tăcerea. Iar aceasta nu vrea să spună neputință, ci uimire, mister descoperit în gradul maxim al putinței de descoperire. Tăcerea nu indică absență, ci plinătate, umilință, frumusețe la superlativ. Antichitatea punea mare preț pe tăcere, cu toate că nu exista atâta gălăgie ca în zilele noastre. Astăzi vorbesc toți, comunică puțini, poate pentru că nu știu să tacă. Se vorbește în ultimii ani și la noi de consumism: consumăm mult: alimente, televiziune, ziare, publicitate; consumăm însă și mai mult vorba, am uzat limba de atâta vorbit, ne-am uzat ochii de atâta privit. Omul modern dacă nu aude gălăgie în jurul lui, intră în panică. Tăcerea săraca nici măcar nu a fost încă scoasă din cutie, tăcerea a devenit o fobie care trebuie tratată. Este adevărat că atunci când rămânem singuri iar tăcerea domnește în jurul nostru, suntem ca și Adam și Eva înainte de căderea în păcat, goi, și ne apucă frica, pentru că ne trezim numai în prezența persoanei noastre, așa cum suntem și nu cum am vrea să fim. Măștile nu mai folosesc în acele momente. Suntem noi și numai noi în fața conștiinței noastre.
Vreau să tac, vreau să mă reîntorc în mine însumi, măcar pentru câteva momente, să experimentez nuditatea inițială, totul să tacă, să simt lumea cum respiră în tăcere. Să spun și eu cu Bernanos: Totul este har! 

Duns Scotus, teologul Cuvântului Întrupat

Publicăm în continuare un extras din micul volum de Girolamo Pira, Il Beato Giovanni Duns Scoto. Dottore dell'Immacolata (Elledici-Velr, decembrie 2010).

Unul din cele mai importante puncte doctrinale şi cele mai cunoscute din învăţătura lui Scotus, alături de celălalt despre Neprihănita Zămislire a Mariei, se referă la aşa-numitul "Primatul absolut al lui Cristos". Dată fiind marea sa importanţă, ni se pare oportun să-l prezentăm înainte de învăţătura lui despre Sfânta Fecioară, deoarece aceasta din urmă poate să fie înţeleasă în mod corespunzător numai în lumina a ceea Scotus învaţă cu privire la Cristos.

Printre mulţi teologi din secolele XII-XIII, ca Roberto Grossatesta, sfântul Toma de Aquino şi sfântul Bonaventura, era destul de răspândită o întrebare: Cristos s-ar fi întrupat şi fără păcatul lui Adam? Adică se punea întrebarea dacă Întruparea a avut loc într-adevăr numai din cauza păcatului strămoşesc, pentru a răscumpăra omenirea de păcat, sau exista posibilitatea ca Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul, să se întrupeze, eventual pentru alte motive.
Însă această întrebare rămânea numai o "curiozitate" sau o ipoteză de lucru, o posibilitate frumoasă, la care nu se reuşea să se dea un răspuns sigur. De aceea existau diferite opinii în această privinţă.

Pentru fericitul Ioan Duns Scotus, în schimb, lucrul era foarte diferit. El, prin studiul foarte aprofundat al Revelaţiei, şi ţinând cont şi de exigenţele raţiunii, şi-a dat seama că aceea nu era numai o ipoteză curioasă şi inutilă, ci o realitate de fapt, o certitudine care are confirmare deplină fie în Sfânta Scriptură, fie în Tradiţie; şi pe această certitudine el a construit mare parte din sistemul său teologic. Pentru Scotus, în lucrările sale, aceasta devine numai o întrebare "pentru a se înţelege". Dar să vedem cum foloseşte Doctorul nostru această minunată descoperire.

Adevăratul raţionament care stă la baza gândirii Fericitului o putem rezuma în următorul mod.

Conform fericitului Ioan Duns Scotus, toată creaţia, orice fiinţă care aparţine regnului mineral, vegetal sau animal, este ceva care putea şi să nu existe. Dumnezeu nu era obligat să creeze universul cu tot ceea ce este în el, aşa cum nu era obligat să-l creeze pe om sau chiar să se întrupeze în Isus Cristos. Totul depinde numai de voinţa lui infinită, absolut liberă: "Cauza creaţiei - spune Scotus - este tocmai această voinţă a lui Dumnezeu prin care vrea acest efect şi-l produce în acest moment". Pentru acest motiv, spune Doctorul nostru, ar fi absurd să ne punem întrebări despre motivul pentru care Dumnezeu a voit această lume şi nu alta. Totuşi de un singur lucru putem să fim absolut siguri, spune el, adică faptul că Dumnezeu vrea totul într-un mod "suprem raţional". Tot ceea ce este creat răspunde la o logică şi la o ordine pe care numai înţelepciunea infinită a lui Dumnezeu putea să i-o dea. Acum noi putem deja să înţelegem această ordine cu puterile noastre intelectuale, cu raţionamentul nostru, chiar dacă numai în minimă parte. Pentru a merge mai departe şi a şti mai mult despre Dumnezeu şi despre proiectele sale, este nevoie ca însuşi Dumnezeu să se facă cunoscut şi să ne instruiască; şi asta e tocmai ceea ce se întâmplă în Revelaţie, şi înainte de toate în Sfânta Scriptură. Dumnezeu ni se revelează ca Unul şi Întreit şi ca Iubire prin esenţă; ne face cunoscut misterul mântuirii; ne face cunoscut în Fiul său Isus Cristos şi ne face să ştim că "în El [Cristos] au fost create toate lucrurile, în cer şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute [...], toate au fost create prin El şi pentru El" (cf. Col 1,15-17). Asupra acestor puncte apare foarte clar că atât Evanghelia lui Ioan cât şi scrisorile sfântului Paul au o influenţă deosebită asupra lui Duns Scotus.

Atunci când creatura inteligentă, continuă Scotus, în căutarea sa se lasă luminată şi de toate aceste adevăruri precum şi de legile raţionamentului filozofic, atunci ea descoperă tot mai mult minunăţiile lui Dumnezeu în creaţie, îl cunoaşte tot mai bine pe însuşi Dumnezeu şi este în stare să-l şi iubească din toată inima şi cu toate puterile.

În afară de asta, în felul acesta, putem învăţa că Dumnezeu, iubire supremă, a creat orice fiinţă inteligentă numai cu scopul de a o face părtaşă, în mod liber, de această bunătate a Sa infinită. Fiecare fiinţă umană este iubită de Dumnezeu şi este în acelaşi timp destinată să răsplătească această iubire nu numai pe acest pământ, ci şi mai ales în gloria veşnică. Adică este chemată să fie părtaşă de această iubire veşnică şi beatifică a lui Dumnezeu, spune Scotus, în calitate de "co-amant": împreună cu Treimea însăşi, cu Cristos, cu îngerii şi ceilalţi sfinţi. Deci, noi toţi existăm pentru acest scop: pentru a-l iubi pe Dumnezeu şi pentru a ne bucura de această iubire.

În practică, în această realitate concretă în care trăim, Dumnezeu - explică fericitul Ioan - creându-ne, a voit să fie ordonat totul în mod ierarhic, aşa încât să depindă unul de celălalt şi fiecare să poată fi ajutor pentru celălalt. Lumea a fost creată pentru om şi fiecare om este legată de celălalt de legătura carităţii reciproce. Apoi întreaga omenire este legată de Cristos cu legătura iubirii şi a harului, prin intermediul Mamei sale Preasfinte şi Neprihănite.

Isus este la apogeu, ca acela care poate să-l iubească pe Dumnezeu în cel mai mare grad şi intensitate posibilă condiţiei sale de om-Dumnezeu.

În schimb, a doua creatură, capabilă de o iubire deosebit de singulară pentru că este perfecţionată de harul lui Dumnezeu (plină de har), deşi în mod natural inferioară lui Cristos, este Fecioara Neprihănită. Cristos este pentru omenire "cale, adevăr şi viaţă", Răscumpărător şi Mântuitor, primul născut, model, călăuză. "Dumnezeu - spune Fericitul - vrea lumea pentru omul destinat la glorie şi dintre aceştia primul este Cristos".

Aşadar, conform teologiei fericitului Ioan Duns Scotus, Cristos constituie apogeul şi culmea creaţiei, fiinţa cea mai perfectă voită de Dumnezeu şi cel care mai mult decât orice altă creatură este capabil să-l iubească pe Dumnezeu în grad suprem. "Primatul" lui Cristos constă în această superioritate a sa de perfecţiune şi de excelenţă faţă de orice altă realitate creată. Şi este numită "absolută" datorită faptului că însăşi esenţa Sa nu depinde de cea a altor creaturi şi nu este motivată în mod primar de vreo necesitate a lor. Cuvântul Întrupat, Isus Cristos, are o valoare în sine, chiar făcând abstracţie de existenţa oricărei fiinţe sau de orice condiţie a creaţiei, fie ea şi păcatul strămoşesc.

Ca să înţelegem, conform lui Scotus, Cristos, aşa cum îl cunoaştem din Revelaţie, are o astfel de valoare, aduce aşa de multă glorie lui Dumnezeu şi-l poate iubi pe Dumnezeu într-o măsură aşa de înaltă, încât are motiv de a exista, chiar dacă n-ar exista nici o altă creatură şi chiar dacă n-ar fi existat nici un păcat.

De aceea, situaţia de păcat, în care omenirea se află din cauza lui Adam, nu face altceva decât să adauge ceva nou la Întruparea lui Cristos. Adică face în aşa fel încât să fie şi răscumpărătoare. "Cristos - spune Scotus - de fapt a venit nu numai pentru Răscumpărare, pentru că gloria sa [a lui Cristos] singură depăşeşte infinit toată gloria Fericiţilor reuniţi".

"Primatul voinţei scoate în evidenţă că Dumnezeu este înainte de toate caritate. Această caritate, această iubire, Duns Scotus ţine cont de ea atunci când vrea să conducă teologia spre o îmbrăcăminte unică, adică spre teologia practică. După gândirea lui, Dumnezeu fiind "în mod formal iubire şi în mod formal caritate", comunică razele bunătăţii sale şi ale iubirii sale cu liberalitate foarte mare în afara sa. Şi în realitate, din iubire Dumnezeu "ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi neprihăniţi în faţa sa în iubire, predestinându-ne să fim copiii săi adoptivi prin Isus Cristos" (cf. Ef 1,3-4). Discipol fidel al sfântului Francisc de Assisi, fericitul Ioan a contemplat şi a predicat în mod asiduu întruparea şi pătimirea mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu" (Benedict al XVI-lea, scrisoarea apostolică Laetare Colonia).

(După Zenit, 22 decembrie 2010)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Două reprezentări interesante ale Sfintei Treimi

ARCB solicită intervenţia DNA în cazul Cathedral Plaza

13.01.2011, Bucureşti (Catholica) - Arhiepiscopia Romano-Catolică Bucureşti a solicitat, în data de 12 ianuarie 2011, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, să întreprindă activităţile specifice de monitorizare pentru preîntâmpinarea, descoperirea şi tragerea la răspundere penală a persoanelor care înţeleg să susţină interesele dezvoltatorilor “Cathedral Plaza” prin metode ilegale – corupţie, trafic de influenţă şi acţiuni de intimidare – ce ar permite finalizarea şi menţinerea construcţiei realizate ilegal.

“Construcţia autointitulată ‘Cathedral Plaza’ a beneficiat în permanenţă de sprijinul unor grupuri de interese cărora autorităţile statului fie le-au opus doar o rezistenţă formală, fie le-au răspuns prompt favorabil, dar în afara legii, la ‘solicitări’. Numai în acest mod a fost posibilă ridicarea construcţiei până la stadiul actual. Suntem informaţi că în acest moment, când s-a stabilit irevocabil de către Curtea de Apel Suceava, că autorizaţia de construire este ilegală, ceea ce va atrage demolarea clădirii, grupurile de interese insistă să salveze cu orice preţ şi prin orice metode această construcţie ridicată ilegal. Este imperios necesar ca autorităţile în drept să monitorizeze activităţile acestor grupuri de interese şi legăturile pe care acestea le stabilesc în vederea atingerii scopului urmărit, anularea unei decizii judecătoreşti irevocabile şi salvarea sumelor de bani investite în această construcţie ilegală”, a declarat purtătorul de cuvânt al Arhiepiscopiei Romano-Catolice, părintele Ieronim Iacob.

Reamintim că prin Hotărârile nr. 40/2006 şi respectiv nr. 5/2007 Senatul României a constatat existenţa unui interes real din partea promotorilor şi “grupurilor de interese” specializate pe proiecte imobiliare pentru a-şi desfăşura activitatea cu precădere în zonele consacrate istoric, urbanistic şi arhitectural, solicitând în mod expres Ministerului Public să cerceteze toate aspectele legate de realizarea proiectului şi a construcţiei “Cathedral Plaza”, spre a stabili, dacă este cazul, răspunderea penală a celor implicaţi. (De la Arhiepiscopia Romano-Catolică Bucureşti)

PIETRELE MARI DIN VIAȚA NOASTRĂ...

Într-una din zile, un profesor în vârstă a fost chemat în calitate de expert să vorbească despre planificarea cea mai eficace a propriului timp unor importanți responsabili din câteva mari companii. A decis atunci să încerce un experiment. În picioare fiind, a scos de sub masă o vază mare și goală, de sticlă.  A luat și o grămăjoară de pietre, mari cât o minge de tenis și le-a așezat cu grijă în acea vază, până aceasta s-a umplut. Când nu mai încăpea nici o piatră, i-a întrebat pe cei prezenți: Vi se pare că vaza este plină? Cu toții au răspuns: Da! Profesorul s-a aplecat din nou și a scos de sub masă o cutie plină de prundiș, pe care a vărsat-o peste acele pietre mari, agitând vaza pentru ca prundișul să se infiltreze printre pietre. Acum vaza este plină? Toți cei prezenți, fără a ezita au răspuns: Poate încă nu! Profesorul s-a aplecat din nou și a scos de sub masă un săculeț cu nisip pe care l-a vărsat în vază, scuturând din nou vaza până când nisipul a pătruns peste tot. Deci, a întrebat din nou: Acum este plină vaza? Nu! Într-adevăr, bătrânul profesor a luat sticla cu apă care se afla pe masă și a vărsat-o în vază, umplând-o până să de-a afară. La acest punct a întrebat: Ce mare adevăr ne demonstrează acest experiment? Cel mai curajos a răspuns: Aceasta demonstrează că, chiar și atunci când agenda noastră este complet plină, cu puțină bună voință, se poate adăuga totdeauna ceva în plus, ceva în plus de făcut. Nu, a răspuns profesorul. Experimentul demonstrează că, dacă nu sunt puse prima dată pietrele mari în vază, nu se va reuși niciodată să fie puse într-un al doilea moment

Morala: Cu alte cuvinte: suntem chemați să identificăm care sunt pietrele mari, lucrurile importante pentru viața noastră, să investim în acestea și să le punem la baza vieții noastre. Celelalte vor intra după. Și mai simplu: să stabilim o ierarhie a valorilor în viața noastră.

REFLECȚIE BOTEZUL DOMNULUI (ANUL A)

Voi ştiţi ce s-a întâmplat în toată Iudeea, începând din Galileea, după botezul pe care l-a propovăduit Ioan. Cum l-a uns Dumnezeu cu Duhul Sfânt şi putere pe Isus din Nazaret, care a umblat făcând bine şi vindecând pe toţi cei stăpâniţi de diavol, pentru că Dumnezeu era cu el" (Fap 10, 37-38).

În lumina acestui text biblic luat din cartea Faptele Apostolilor pentru Duminica solemnității Botezului Domnului (Anul A), putem vedea foarte clar rolul, sensul, finalitatea botezului lui Isus și, implicit, al oricărei persoane care cere botezul. Cu alte cuvinte, botezul este misiune, trimitere, apostolat. La botez, Cristos primește mandatul explicit din partea Tatălui: de a face bine; de a-i vindeca pe cei stăpâniți de diavoli, de a vesti că Dumnezeu este cu El și cu noi. Prin botez, creștinul primește buletinul de identitate, este recunoscut major în sânul Bisericii și capabil de a da mărturie despre Cristos. Nu degeaba și Isus își începe misiunea imediat după ce a fost botezat. Sf. Petru, în pericopa citată mai sus, le explică creștinilor din Cezareea ce s-a întâmplat cu Isus după ce a fost botezat. Am putea vorbi de o cateheză, concisă, clară, punctând la esențial. Dacă ne gândim bine la botezul care are loc în zilele noastre în Biserică, faptul că botezul se face copiilor încă gângurind, faptul că botezul a devenit mai degrabă un rit social, fără să mai fie conștientizat ca fiind un act de credință, cu siguranță, o cateheză de genul pe care-l face Petru nu-și mai are rostul. Și totuși…. care este semnificația Sf. Cruci pe care o facem pe creștetul capului nostru de mai multe ori pe zi dacă nu o reiterare a botezului primit cu mulți ani în urmă? Ori de câte ori ne facem semnul Crucii reînnoim făgăduințele făcute la Botez. Iar această reînnoire ar trebui să ne amintească înainte de toate că am devenit martori ai lui Dumnezeu, martori ai iubirii lui Cristos, Fiul predilect al Tatălui. Ori de câte ori ne facem semnul Crucii, Dumnezeu repetă cuvintele: Acesta este Fiul meu preaiubit în care îmi găsesc toată bucuria. Dar și creștinul are ceva de spus: Acesta este Dumnezeul meu preaiubit în care îmi găsesc toată bucuria. Cel care este bucuros, fericit, nu poate să tacă, vestește, vrea să împărtășească bucuria cu alții, cu toți cei pe care îi întâlnește. Dacă nu putem fi cu toții atât de tari încât să alungăm diavolii din persoane, avem însă capacitatea de a face binele, oriunde ne-am afla. Spunem deseori că în lumea în care trăim este greu să fim buni, să facem binele. O fi, dar dacă ne gândim la sfinți, marea majoritate dintre ei au făcut binele în locuri de negândit: în pușcării, în pustiu, pe străzile pline de sărăcie, etc. Să încercăm să ne deschidem urechile atunci când ne facem semnul Crucii și vom auzi clar vocea Tatălui: Acesta este Fiul meu preaiubit în care îmi găsesc toată bucuria.

ZECE SFATURI ALE UNOR PERSOANE CARE SE ROAGĂ: PENTRU A PROGRESA ÎN RUGĂCIUNE (II)

6. Există metode pentru a conduce rugăciunea?

Liturgia este locul fundamental pentru a învăța rugăciunea. Ea se articulează prin rugăciunea solitară, personală, în care creștinul stă în prezența Tatălui care este în secret (Mt 6, 6). În decursul veacurilor – afirmă Pascale Paté, laică angajată în Chemin-Neuf împreună cu soțul încă din anul 1982 -, s-au dezvoltat școli de rugăciune pentru a încuraja, a conduce, a evangheliza rugăciunea. Foecare corespunde experienței unui bărbat sau a unei femei. Ignațiu de Loyola, de exemplu, propune o pedagogie care este rodul experienței ce l-a condus să discearnă acțiunea Duhului lui Dumnezeu în el, și a transmis-o în Exercițiile spirituale. Aceste școli pot fi necesare pentru a pleca la drum, pentru a merge mai departe, a persevera, a învăța ca oamenii să se lase transformați.

Sfat: îi revine fiecăruia să-și găsească propria cale, cea care i se potrivește mai bine. A începe să ne privim în jurul nostru, în viața de fiecare zi, a asculta sfaturile celor apropiați, a merge să vedem, a experimenta.

7. A recita o rugăciune înseamnă a ne ruga?

Lui Isus nu i-au plăcut cuvintele multe. Tradiția creștină ne oferă numeroase rugăciuni. Un loc privilegiat îl ocupă Tatăl nostru învățat de Isus. Alte rugăciuni au un fundament biblic, ca de exemplu Bucură-te, Marie sau Magnificat, au ocupă un loc important în tradiția Bisericii, ca de exemplu Crezul sau Mărire. Pot fi meditate și misterele Rozariului sau să se reia Rugăciunea inimii: Doamne, Isuse, Fiul lui Dumnezeu, ai milă de mine, păcătosul. Dar riscul – explică Pr. Patrice Gourrier, preot la Poitiers și animator al asociației Talita Kum – constă în recitarea mecanică, numai cu vârful buzelor, fără dorința de a sta uniți cu Cristos. Rugăciunea inimii, de exemplu, a fost pusă la punct de Părinții orientali pentru a îndepărta gândurile, a face gol și a elibera spațiul de tăcere interioară pentru ca Isus Cristos să locuiască din ce în ce mai mult în persoana noastră.

Sfat: să se recite una sau alta din aceste rugăciuni împreună cu un grup de rugăciune evită riscul unei recitări mecanice. Rugăciunea în grup este o susținere și o experiență de comuniune.

8. Pe cine să rugăm: pe Tatăl, pe Fiul, pe Duhul Sfânt?

Pr. Michel Rondet, iezuit, amintește că primii discipoli îl rugau pe Dumnezeul părinților lor, dar devenit pentru ei Tată lui Isus Cristos. Cel pe care Isus l-a iubit și l-a făcut cunoscut ca tatăl lui și Tatăl nostru. Lui i se mulțumește în particular pentru darul pe care ni l-a făcut în Fiul său. Lăsând să se roage în noi Duhul Sfânt, noi comunicăm cu iubirea lui Isus pentru Tatăl. Este acesta motivul pentru care rugăciunea creștină se îndreaptă către Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt. Rugăciunea noastră poate pleca de la Fiul, de la meditarea cuvintelor lui, de la contemplarea gesturilor lui, și acestea ne conduc în mod necesar la Tatăl. La rândul nostru, noi nu putem să-l rugăm pe Tatăl fără a ne îmbrăca de sentimentele lui Isus și să trăim din Duhul lui. Rugăciunea introduce în mișcarea care unește pe Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt în comuniunea lor. Noi nu o rugăm pe Maria sau pe sfinți așa cum îl rugăm pe Tatăl. Lor le spunem: rugați-vă pentru noi, sau ascultați-ne.

Sfat: în împărtășirea sfinților, noi ne unim rugăciunii Mariei pentru toți oamenii a cărei mamă ea a devenit la picioarele Crucii. Ne încredințăm ei pentru că în umanitatea noastră ea este cea care e asociată în mod unic operei Sf. Treimi. Și asociem sfinții rugăciunii noastre pentru că credem că ei participă cu noi la dorința după Împărăția cerurilor.

9. Este necesar să fim însoțiți din punct de vedere spiritual?

În anumite momente – răspunde Sora Véronique Fabre, superioara comunității Cenacolului, animatoare a Centrului spiritual din Versailles – însoțirea spirituală este necesară pentru a verifica să nu parcurgem o stradă greșită, pentru a evita cursele iluziei sau al oricărei alte puteri maligne. De exemplu, atunci când ascultăm numai ceea ce vrem să ascultăm, neglijând anumite texte ale Scripturii cu pretextul că nu le înțelegem. Însoțirea poate să ajute și să nu se judece rugăciunea noastră după emoțiile pe care le avem.

Sfat: însoțirea nu este unicul mijloc pentru a fi ajutați în drumul rugăciunii. Lucrul cel mai important este să nu rămânem singuri. Poate fi suficient să ne unim unui grup pentru a ne hrăni cu Cuvântul lui Dumnezeu, acceptând să fim interpelați de acest Cuvânt.

10. Ce să facem atunci când dispare gustul rugăciunii?

Această ariditate – răspunde Maurice Bellet, preot filosof și psihanalist – nu are nimic ciudat. Este un lucru aproape normal. Autorii din antichitate o considerau utilă și fecundă. A purifica rugăciunea înseamnă a purifica dorința, pentru ca să se poată conforma voinței lui Dumnezeu. În ziua de astăzi, plictiseala, dezgustul, se datorează reglementării și obligatorității rugăciunii, unui sentimentalism ambiguu și unui dogmatism sterilizant. Unii merg înainte așa, oricât ar costa. Probabil este aceasta rugăciunea cea mai pură, pentru că este acceptare că relația este nudă, fără nimic care să satisfacă. Dar aceasta nu trebuie să devină o obstinație lipsită de sens. A ne ruga vrea să spună a fi cu Dumnezeu într-o relație vie în care Dumnezeu este Dumnezeu, unde Dumnezeu este dar și iubește cu adevărat omul. Sf. Francisc de Salles o invita pe Sf. Ioana de Chantal să-l lase pe Dumnezeu pentru Dumnezeu. Contemplația, mai spunea acest sfânt, trebuie făcută cu plăcere. Acum, pentru că este vorba de a fi cu Dumnezeu, mă pot întreba care rugăciune mi-ar plăcea: să citesc un comentariu sau un text biblic cu o puternică dorință de adevăr, să ascult Patima compusă de Johann Sebastian Bach? În orice lucru pot să mă îndrept spre Cel pe care eu nu pot să-l cuprind.

Sfat: Atunci când nu mai știi să te rogi, fă ceea ce ți îți convine mai mult… fără a privi la drumul ales de alții. Fără să uiți un lucru foarte concret, adică ceea ce scrie Sf. Ioan Evanghelistul în Prima scrisoare: Nimeni nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu; dacă ne iubim unii pe alții, Dumnezeu rămâne în noi iar iubirea Lui este perfectă în noi (4, 12). Dumnezeu este acest necunoscut, dincolo de abisul absenței, care se trezește în inimile noastre și în mâinile noastre atunci când ne apropiem de aproapele nostru.

ZECE SFATURI ALE UNOR PERSOANE CARE SE ROAGĂ: PENTRU A PROGRESA ÎN RUGĂCIUNE (I)

S-a auzit de multe ori că învățăm să ne rugăm, rugându-ne. Fiecare, cu alte cuvinte, trebuie să-și facă experiența lui și să se lase condus de Duhul Sfânt, deoarece, așa cum scrie Sf. Paul, este El cel care vine în ajutorul slăbiciunii noastre, iar dacă noi nu știm să ne rugăm așa cum trebuie, Duhul însușii mijlocește cu gemete de nedescris (Rom 8, 26).

Dar în acest drum spiritual, uneori plin de pericole, sunt foarte utile și sfaturile persoanelor care au învățat să se roage și care au o experiență profundă a vieții de rugăciune. Nu lipsesc, cu siguranță, cărți care tratează despre acest argument, dar ni s-a părut instructiv să citim în această privință, și dossier-ul pe care cotidianul La Croix l-a publicat în numărul din 12-13 noiembrie 2010. Textul este îngrijit de Martine De Sauto și adună în sinteză sugestiile unor preoți, călugări, călugărițe și laici, pentru oricine dorește cu adevărat să progreseze în viața de rugăciune. Sunt formulate sub formă de întrebare și răspuns, după care urmează, după fiecare răspuns, unele sfaturi practice și utile.

1. Când să ne rugăm? Sau, pentru cât timp?

Pr. Jean-Marie Gueullette, profesor de teologie la Universitatea catolică din Lyon și director al Centrului interdisciplinar de etică de pe lângă aceeași universitate, răspunde: Atunci când niște prieteni vor să se întâlnească, trebuie să facă alegeri și să stabilească priorități în agendele lor. Dacă ceea ce stabilesc rămâne numai o simplă dorință, nu se vor vedea niciodată. Dacă nu rugăm numai atunci când avem chef, ne vom ruga foarte rar. Cât privește locul de rugăciune, esențial este să se favorizeze rugăciunea, reculegerea. Dar lumea nu se roagă numai în capele sau în căldura unor locuri bine mobilate. Dumnezeu este cu noi peste tot, pentru că locuiește în noi. Dacă zilele noastre comportă un timp de rugăciune, chiar și scurt, puțin câte puțin devine apoi posibil să se reia conștiința prezenței lui Dumnezeu, oriunde unul s-ar afla, în supermarket, sau în lift…

Sfat: să se stabilească o durată realistă de rugăciune și să se respecte. Nu trebuie să stăm să ne întrebăm dacă avem chef sau nu, lucru ce schimbă tot planul, pentru că în rugăciune nu plecăm de la noi înșine sau de la propriile stări sufletești, ci de la Dumnezeu în prezența căruia ne menținem.

2. Trupul participă la rugăciune?

Ne răspunde Sora Catherine Aubin, licențiată în psihologie, doctor în teologie spirituală. Trupul – observă aceasta – este instrumentul prin care suntem în relație cu lumea și cu alții. Dacă eu iubesc pe cineva, îi întind mâna, îi surâd și îl îmbrățișez. Rugăciunea se află în aceeași ordine: este într-adevăr o relație, un raport interior cu Dumnezeu. Trupul, departe de a împiedica rugăciunea, ajută rugăciunea, pune inima în mișcare. Dacă i-au în mână evanghelia înainte de a începe, aceasta pune trupul într-o dispoziție particulară. Fiecare poate să lase să se înalțe din interiorul său gesturile intime care pun în mișcare inima. Uneori nu mai este nevoie să se vorbească. Trupul însușii este o rugăciune.

Sfat: să se înceapă cu regăsirea respirației. Inspirând, primesc darul pe care Dumnezeu îmi face cu viața Lui. Expirând, îi dau înapoi lui Dumnezeu ceea ce mi-a dăruit, adică suflul vieții. În fiecare dimineață, la trezire, și în fiecare seară, înainte de culcare, să se facă un exercițiu de respirație profundă, pentru a sta în contact cu sine, cu alții și cu Dumnezeu.

3. Cum să intrăm în rugăciune?

Rugăciunea – afirmă fratele Jean Marie, de treizeci de ani la Taizé - , este un spațiu în care ne lăsăm conduși, atrași de Dumnezeu. La Taizé, tinerii au această posibilitate să se oprească, să se lase conduși. Muzica este frumoasă, cântecele sunt simple. Dar vocabularul este cel al psalmilor. Un verset răsună în noi. Poate ne vorbește. Cântecul ne de-centrează în dulceață, deschide o intrare la Cuvântul lui Dumnezeu. Apoi lecturile biblice iluminează într-un alt fel, și în timpul tăcerii ne lăsăm întâlniți în ungherele cele mai ascunse ale inimii noastre de Cuvântul lui Dumnezeu.

Sfat: să se privilegieze simplitatea instrumentelor și a gesturilor. O icoană, un crucifix, o Biblie deschisă. Se poate începe cu un frumos semn al crucii. Fiecare are propriile cuvinte. De exemplu: Iată-mă, Doamne, sunt aici.

4. Este necesar să spunem cuvinte atunci când ne rugăm?

A lăsa cuvintele să devină rugăciune, observă Pr. Dominique Sterckx, carmelitan, animator al grupului Amitiés carmélitanes de la Institutul catolic din Paris, înseamnă a accepta să se tacă, a lăsa silențiul să se stabilească în noi în uitarea de noi înșine, pentru a ne concentra pe cuvintele lui Isus și a lăsa ca Duhul Sfânt să le imprime în inimile noastre până când acestea produc roade de credință, speranță și dragoste. Apoi să se vorbească cu cuvinte scurte și simple ale slujitorului și ale prietenului, pentru spune: Ce vrei ca eu să fac? Rugăciunea, ca orice altă întâlnire între prieteni, are tonalități diferite în funcție de fiecare zi în parte. Uneori, un verset al Scripturii mă inundă și mă face să gust prezența lui Dumnezeu. Alteori, îmi ajunge numai să pronunț numele lui Isus pentru ca El să se facă prezent. Mă mulțumesc atunci să-l privesc și să mă las privit de El. Dar uneori mi se va părea că El nu mai există pentru mine. Să cred, în ciuda prezenței Lui în mine este un act de credință în cuvântul lui. Domnul Isus nu folosește lămpi pentru a-mi face cunoscută prezența lui. 

Sfat: Tăcerea – explică Antoine Augustin, preot în Institutul Notre-Dame de vie, formator în Seminarul din Paris și animator de școli de rugăciune, este ca și cum ai lega ADSL (dispozitiv care permite transmisia de date cu ridicată viteză în tradiționalele linii telefonice) în propriul computer. Ea deschide posibilitatea ca Dumnezeu să fie primit, începând să se abandoneze în mâinile Lui ceea ce suntem, cu slăbiciunile și nevrozele noastre.

5. Cum să hrănim rugăciunea noastră?

Cuvântul lui Dumnezeu – explică Pr. david, abate al Abației En-Calcat, este busola care orientează tot restul. De douăzeci de ani – observă acesta – eu citesc Scriptura cu creionul în mână. Dumnezeu s-a făcut după imaginea omului. El se mărturisește, ne deleagă prin Duhul Sfânt înțelegerea Scripturii. Eu încerc să-l înțeleg cu cunoștințele pe care le am. Deci, copiez cuvântul, versetul care mă impresionează și îl las să se desfășoare, dincolo de gândul meu. A copia, se spune, înseamnă a citi de șapte ori. În tăcere, ascult ceea ce Dumnezeu, prin acest verset, are să-mi spună, cum mă întâlnește în personalitatea mea, în viața mea, în încercările mele. Acesta mă inundă, mă însoțește în zilele mele, îmi permite poate să recunosc cum Duhul se află în acțiune în cuvântul unui frate, al unui oaspete, al unui prieten.

Sfat: Scriptura este ca o picătură care sapă în stâncă. A citi un text biblic, fără a încerca prea mult să-l analizez. A alege un cuvânt, cel care mă interpelează, să-l ascult, să-l ascult din nou pentru a face ca acesta să răsune în inimă. Chiar și un sfert de oră în fiecare zi.