ZECE SFATURI ALE UNOR PERSOANE CARE SE ROAGĂ: PENTRU A PROGRESA ÎN RUGĂCIUNE (I)

S-a auzit de multe ori că învățăm să ne rugăm, rugându-ne. Fiecare, cu alte cuvinte, trebuie să-și facă experiența lui și să se lase condus de Duhul Sfânt, deoarece, așa cum scrie Sf. Paul, este El cel care vine în ajutorul slăbiciunii noastre, iar dacă noi nu știm să ne rugăm așa cum trebuie, Duhul însușii mijlocește cu gemete de nedescris (Rom 8, 26).

Dar în acest drum spiritual, uneori plin de pericole, sunt foarte utile și sfaturile persoanelor care au învățat să se roage și care au o experiență profundă a vieții de rugăciune. Nu lipsesc, cu siguranță, cărți care tratează despre acest argument, dar ni s-a părut instructiv să citim în această privință, și dossier-ul pe care cotidianul La Croix l-a publicat în numărul din 12-13 noiembrie 2010. Textul este îngrijit de Martine De Sauto și adună în sinteză sugestiile unor preoți, călugări, călugărițe și laici, pentru oricine dorește cu adevărat să progreseze în viața de rugăciune. Sunt formulate sub formă de întrebare și răspuns, după care urmează, după fiecare răspuns, unele sfaturi practice și utile.

1. Când să ne rugăm? Sau, pentru cât timp?

Pr. Jean-Marie Gueullette, profesor de teologie la Universitatea catolică din Lyon și director al Centrului interdisciplinar de etică de pe lângă aceeași universitate, răspunde: Atunci când niște prieteni vor să se întâlnească, trebuie să facă alegeri și să stabilească priorități în agendele lor. Dacă ceea ce stabilesc rămâne numai o simplă dorință, nu se vor vedea niciodată. Dacă nu rugăm numai atunci când avem chef, ne vom ruga foarte rar. Cât privește locul de rugăciune, esențial este să se favorizeze rugăciunea, reculegerea. Dar lumea nu se roagă numai în capele sau în căldura unor locuri bine mobilate. Dumnezeu este cu noi peste tot, pentru că locuiește în noi. Dacă zilele noastre comportă un timp de rugăciune, chiar și scurt, puțin câte puțin devine apoi posibil să se reia conștiința prezenței lui Dumnezeu, oriunde unul s-ar afla, în supermarket, sau în lift…

Sfat: să se stabilească o durată realistă de rugăciune și să se respecte. Nu trebuie să stăm să ne întrebăm dacă avem chef sau nu, lucru ce schimbă tot planul, pentru că în rugăciune nu plecăm de la noi înșine sau de la propriile stări sufletești, ci de la Dumnezeu în prezența căruia ne menținem.

2. Trupul participă la rugăciune?

Ne răspunde Sora Catherine Aubin, licențiată în psihologie, doctor în teologie spirituală. Trupul – observă aceasta – este instrumentul prin care suntem în relație cu lumea și cu alții. Dacă eu iubesc pe cineva, îi întind mâna, îi surâd și îl îmbrățișez. Rugăciunea se află în aceeași ordine: este într-adevăr o relație, un raport interior cu Dumnezeu. Trupul, departe de a împiedica rugăciunea, ajută rugăciunea, pune inima în mișcare. Dacă i-au în mână evanghelia înainte de a începe, aceasta pune trupul într-o dispoziție particulară. Fiecare poate să lase să se înalțe din interiorul său gesturile intime care pun în mișcare inima. Uneori nu mai este nevoie să se vorbească. Trupul însușii este o rugăciune.

Sfat: să se înceapă cu regăsirea respirației. Inspirând, primesc darul pe care Dumnezeu îmi face cu viața Lui. Expirând, îi dau înapoi lui Dumnezeu ceea ce mi-a dăruit, adică suflul vieții. În fiecare dimineață, la trezire, și în fiecare seară, înainte de culcare, să se facă un exercițiu de respirație profundă, pentru a sta în contact cu sine, cu alții și cu Dumnezeu.

3. Cum să intrăm în rugăciune?

Rugăciunea – afirmă fratele Jean Marie, de treizeci de ani la Taizé - , este un spațiu în care ne lăsăm conduși, atrași de Dumnezeu. La Taizé, tinerii au această posibilitate să se oprească, să se lase conduși. Muzica este frumoasă, cântecele sunt simple. Dar vocabularul este cel al psalmilor. Un verset răsună în noi. Poate ne vorbește. Cântecul ne de-centrează în dulceață, deschide o intrare la Cuvântul lui Dumnezeu. Apoi lecturile biblice iluminează într-un alt fel, și în timpul tăcerii ne lăsăm întâlniți în ungherele cele mai ascunse ale inimii noastre de Cuvântul lui Dumnezeu.

Sfat: să se privilegieze simplitatea instrumentelor și a gesturilor. O icoană, un crucifix, o Biblie deschisă. Se poate începe cu un frumos semn al crucii. Fiecare are propriile cuvinte. De exemplu: Iată-mă, Doamne, sunt aici.

4. Este necesar să spunem cuvinte atunci când ne rugăm?

A lăsa cuvintele să devină rugăciune, observă Pr. Dominique Sterckx, carmelitan, animator al grupului Amitiés carmélitanes de la Institutul catolic din Paris, înseamnă a accepta să se tacă, a lăsa silențiul să se stabilească în noi în uitarea de noi înșine, pentru a ne concentra pe cuvintele lui Isus și a lăsa ca Duhul Sfânt să le imprime în inimile noastre până când acestea produc roade de credință, speranță și dragoste. Apoi să se vorbească cu cuvinte scurte și simple ale slujitorului și ale prietenului, pentru spune: Ce vrei ca eu să fac? Rugăciunea, ca orice altă întâlnire între prieteni, are tonalități diferite în funcție de fiecare zi în parte. Uneori, un verset al Scripturii mă inundă și mă face să gust prezența lui Dumnezeu. Alteori, îmi ajunge numai să pronunț numele lui Isus pentru ca El să se facă prezent. Mă mulțumesc atunci să-l privesc și să mă las privit de El. Dar uneori mi se va părea că El nu mai există pentru mine. Să cred, în ciuda prezenței Lui în mine este un act de credință în cuvântul lui. Domnul Isus nu folosește lămpi pentru a-mi face cunoscută prezența lui. 

Sfat: Tăcerea – explică Antoine Augustin, preot în Institutul Notre-Dame de vie, formator în Seminarul din Paris și animator de școli de rugăciune, este ca și cum ai lega ADSL (dispozitiv care permite transmisia de date cu ridicată viteză în tradiționalele linii telefonice) în propriul computer. Ea deschide posibilitatea ca Dumnezeu să fie primit, începând să se abandoneze în mâinile Lui ceea ce suntem, cu slăbiciunile și nevrozele noastre.

5. Cum să hrănim rugăciunea noastră?

Cuvântul lui Dumnezeu – explică Pr. david, abate al Abației En-Calcat, este busola care orientează tot restul. De douăzeci de ani – observă acesta – eu citesc Scriptura cu creionul în mână. Dumnezeu s-a făcut după imaginea omului. El se mărturisește, ne deleagă prin Duhul Sfânt înțelegerea Scripturii. Eu încerc să-l înțeleg cu cunoștințele pe care le am. Deci, copiez cuvântul, versetul care mă impresionează și îl las să se desfășoare, dincolo de gândul meu. A copia, se spune, înseamnă a citi de șapte ori. În tăcere, ascult ceea ce Dumnezeu, prin acest verset, are să-mi spună, cum mă întâlnește în personalitatea mea, în viața mea, în încercările mele. Acesta mă inundă, mă însoțește în zilele mele, îmi permite poate să recunosc cum Duhul se află în acțiune în cuvântul unui frate, al unui oaspete, al unui prieten.

Sfat: Scriptura este ca o picătură care sapă în stâncă. A citi un text biblic, fără a încerca prea mult să-l analizez. A alege un cuvânt, cel care mă interpelează, să-l ascult, să-l ascult din nou pentru a face ca acesta să răsune în inimă. Chiar și un sfert de oră în fiecare zi.