Primele semne ale întâlnirii creştinismului cu filosofia păgână

Primele veacuri de existenţă creştină aduc noua religie în dialog cu filosofia timpului, în special cu cea grecească. O asemenea confruntare este inevitabilă întrucât ambele părţi îşi revendică posedarea adevărului. Primele semne ale aşa zisei confruntări dintre teologia creştină si filosofie sunt întâlnite în epistolele Sfântului Pavel care apropie filosofia de ,,amăgirea deşartă” şi ,,învăţăturile începătoare ale lumii”:

,,Luaţi seama ca nimeni să nu va fure minţile cu filozofia şi cu amăgirea deşartă, după datina oamenilor, după învăţăturile începătoare ale lumii şi nu după Hristos” (Coloseni 2,8).

Această atenţionare a fost înţeleasă deseori ad litteram de creştini însă exegeţii moderni sunt de părere că Pavel nu face referire le o anumită filosofie cât mai degrabă la un mod pur de a raţiona care-l exclude pe Dumnezeu, sau mai degrabă pe Iisus Hristos din discursul lor . Tot din acelaşi motiv unii apologeţi şi scriitori bisericeşti vor desemna filosofia cu apelativul demonică. În epistolele sale Apostolul Pavel utilizează de mai multe ori citate din poeţi şi filosofi greci în vederea adaptării mesajului evanghelic la cultura timpului său. În Epistola I Corinteni 15,33 citează din poetul grec Menandru, opera Taide: ,,Nu vă lăsaţi înşelaţi: «tovărăşiile rele strică obiceiurile bune»”. În discursul pe care îl ţine grecilor, în Areopag, printre care se aflau şi filosofi epicureici si stoici (Fap 17,18) Pavel face trimitere la filosoful elenist Aratua din Cilicia (Fenomene, 5) ,,Căci în El trăim şi ne mişcăm şi sîntem precum au zis şi unii dintre poeţii voştri: căci ai Lui neam şi sîntem”. Alte influenţe greceşti se resimt în folosirea imaginilor şi argumentării, precum şi în tonul vehement şi anumite expresii inspirate din diatribele cinico-stoice. În ce priveşte forma epistolelor pauline, acestea amintesc de scrisorile de tip didactic şi filosofic precum Epistolele către Lucilius ale lui Seneca.

Kerygma (proclamaţia creştină) Sfântului Pavel are în centru noţiunea de sofia; înţelepciunea creştină care propovăduia învierea trupului şi credinţa într-o înnoire eshatologică a lumii este nebunie pentru greci, interesaţi mai ales de nemurirea sufletului şi desprinderea de materie. Propovăduirea înţelepciunii creştine mântuitoare atrage denunţarea înţelepciunii greceşti care nu înseamnă totuşi o condamnare a raţiunii. În Romani 1,18-21 apostolul neamurilor justifică mânia Lui Dumnezeu asupra elinilor şi barbarilor, învăţaţilor şi neînvăţaţilor (Rom.1,14) prin faptul că aceştia L-au cunoscut pe Dumnezeu prin raţiune, adică prin revelaţie naturală.

,,Căci mânia Lui Dumnezeu se descoperă din cer peste toată fărădelegea şi peste toată nedreptatea oamenilor care ţin nedreptatea drept adevăr. Pentru că ceea ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu este cunoscut de către ei; fiindcă Dumnezeu le-a arătat lor. Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegîndu-se din făpturi adică veşnica Lui putere şi dumnezeire aşa ca ei să fie fără cuvînt de apărare, pentru că, cunoscînd pe Dumnezeu nu L-au slăvit ca pe Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit ci s-au răcit în gândurile lor şi inima lor cea nesocotită s-a întunecat”.

Acest paragraf este completat de altul din Romani 2,14-15 în care este enunţat principiul cunoaşterii binelui datorită legii firii:,,Căci, cînd păgînii care nu au lege, din fire fac ale legii, aceştia, neavînd lege, îşi sînt loruşi lege, ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conştiinţei lor şi prin judecăţile lor, care îi învinovăţesc sau îi şi apără”. Prin această teză, întâlnită şi în Cartea înţelepciunii lui Solomon (13,5-9) Pavel va ,,impune oricărui filosof creştin datoria de a accepta că raţiunea umană poate dobândi o anumită cunoştere despre Dumnezeu pornind de la lumea exterioară” . Iustin Martirul şi Filosoful va explica existenţa valorilor şi a adevărului în cultura păgână prin teoria Logosului spermatikos care după îndeplinirea misiunii de iluminare a lumii păgâne se întrupează şi devine Logos total.

Un alt element care demonstrează influienţa stoică precum şi demersul Apostolului Pavel de a-i apropia pe păgâni de învăţătura sa este deosebirea dintre suflet (psyche, anima) şi duh, spirit (pneuma, spiritus) realizată în Epistola către Tesaloniceni 5,23 . Apostolul încearcă să se adapteze culturii timpului său şi cu cât pătrunde mai adânc în mediile elenistice cu atât vorbeşte mai puţin de aşteptarea eshatologică. În epistolele sale sunt întâlniţi termeni din vocabularul religios elenistic precum cei de gnosis, mysterion, kyrios, soter, sofia; în Epistola I către Corinteni Pavel utilizează concepţia dualistă fundamentală gnosticilor, dar străină iudaismului şi creştinismului primar , care vizează opoziţia dintre omul psihic interior şi omul spiritual . ,,Creştinul caută să se dezbrace de omul carnal pentru ca să devină pur spiritual (pneumatikos) “ În Galateni 4,3-9, Pavel opune pe Dumnezeu lumii stăpânite de stihii, idee împărtăşită de gnostici, însă nu se îndepărtează de fundamentul biblic, respingând deosebirea pe care o fac gnosticii între Dumnezeul suprem şi creatorul cel rău al lumii. Apostolul propăvăduieşte redobândirea desăvârşirii iniţiale a lumii create de Dumnezeu dar căzută prin păcat. Influenţe ale filosofiei greceşti la nivelul limbajului sunt întâlnite şi în prologul Evangheliei după Ioan în ceea ce priveşte conceptul fundamental de Logos:

„La început era Cuvîntul (Logos, n. n.) şi Cuvîntul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvîntul. Acesta era întru început la Dumezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor. [...] În lume era şi lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut. [...] Şi Cuvîntul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr”.

Utilizarea acestui termen ambiguu de către evanghelist şi scriitorii creştini, spune Pierre Hadot, face posibilă o filosofie creştină. Identificând pe Hristos cu logosul etern şi Fiul lui Dumnezeu, prologul Evangheliei după Ioan, face posibilă prezentarea creştinismului ca filosofie . Λόφος înseamnă totodată raţiune, cuvânt, argument, ştiinţă, discurs, cultură sau opere scrise. Această noţiune devine fundamentală în filosofia greacă încă de la Heraclit, de la care ne-au rămas doar câteva fragmente, ambigue şi ele:

,,Dar de logosul acesta veşnic existent oamenii se tot fac neştiutori, şi mai înainte de a fi auzit, şi după ce au auzit de el întâia oară. Deşi toate se întâmplă după logosul acesta, ei se aseamănă cu nişte neînvăţaţi, deşi învăţaţi şi cu vorbe, şi cu fapte de felul celor pe care eu le descoper divizând fiece lucru după natura lui şi tâlcuindu-i starea. Însă celorlalţi oameni li se pierd din vedere toate cele pe care le fac în starea de veghe, tot aşa cum le pierd din vedere cele din timpul somnului” .

Filosoful neoplatonician Amelius sesizează legătura făcută de termenul logos între vocabularul evanghelic şi vocabularul filosofic. El considera şi interpreta prologul Evangheliei după Ioan ca text filosofic; în acest sens scrie despre logosul ioaneic:

,,Aşadar exista acolo Logosul, graţie căruia toate lucrurile create au fost produse, în timp ce el este pururea el însuşi întotdeauna, cum a spus Heraclit, şi despre care Barbarul (= Ioan Evanghelistul) spune că este ,,aproape de Dumnezeu” şi că este ,,Dumnezeu”, avînd rangul şi demnitatea unui principiu, că ,,numai şi numai prin el totul s-a făcut”, ,,că în el ceea ce a fost făcut avea natură de vieţuitor, de viaţă şi de fiinţă”, că el a coborît în corpuri şi că, întrupîndu-se, ia înfăţişarea omului, dar în aşa fel încît, în acelaşi timp, îşi arată măreţia, şi că, eliberat, este din nou îndumnezeit, el este Dumnezeu, aşa cum era înainte de a cădea în lumea corpurilor şi de a coborî în trup şi în om.”

Începând cu secolul II d. Hr. apologeţii vor folosi termenul logos pentru a prezenta lumii greco-romane creştinismul într-un mod comprehensibil dar şi pentru a face din creştinism adevărata filosofie. Pentru apologeţi filosofia creştină constă a trăi conform logosului, adică raţiunii, fie ea parţială sau totală. Pentu Iustin cei ce şi-au condus viaţa în mod raţional au fost creştini chiar dacă au trăit înainte de venirea Logosului Hristos. Utilizarea acestei noţiuni filosofice în Evanghelie, considerată scriere revelată, sugerează ideea că

,,însăşi revelaţia creştină anterior oricărei speculaţii teologice sau filozofice, nu doar legitima, ci şi impunea asemenea aproprieri. Iată de ce avea să rezulte de aici în mod necesar o speculaţie teologică şi filozofică. A afirma că în calitate de Logos, Cristos este Dumnezeu, că toate au fost făcute de el şi prin el, că el este viaţa, lumina oamenilor, înseamnă a recurge dinainte, dincolo de teologia Cuvântului, la metafizica ideilor divine şi la noetica iluminării.”

Aceste puncte de contact nu ne permit să scoatem în evidenţă utilizarea elementelor greceşti în substanţa credinţei creştine; persoana lui Hristos şi scopul întrupării sale nu sunt afectate de aşa ceva; evenimentele biblice şi învăţatura pe care Evanghelia o transmite vor rămâne întotdeauna, în integritatea lor iniţială, materia însăşi pe care se va exercita reflecţia Părinţilor Bisericii . Apropierile dintre credinţa primilor creştini şi cultura greacă semnalate în evanghelie sunt în primul rând semnele necesităţii de a traduce mesajul cristic într-un limbaj religios cunoscut în cultura păgână; cu toate acestea multe elemente din filosofia greco-romană au participat la formarea şi formularea modului creştin de viaţă. Acest lucru l-a determinat pe Pierre Hadot să considere creştinismul, la fel ca filosofia antică, un mod de viaţă şi de discurs .

Bibliografie:

DAMIAN GH. PĂTRAŞCU, Creştinism şi filosofie în sec.I-III ,Editura Serafica, Roman, 2009, p. 17.

ETIENNE GILSON, op. cit. p. 11.
Ibidem p. 12.
,,Însuşi Dumnezeul păcii să vă sfinţească pe voi desăvîrşit şi întreg duhul vostru, şi sufletul, şi trupul să se păzească fară de prihană întru venirea Domnului nostru Iisus Hristos.”
MIRCEA ELIADE, Istoria credinţelor şi ideilor religioase vol.2 De la Guatama Buddha până la triumful creştinismului, Editura Universitas, Chişinău, 1992, p.340.
I Corinteni 15,47:,,Omul cel dintîi este din pămînt, pămîntesc; omul cel de-al doilea este ceresc.”
MIRCEA ELIADE op. cit., p. 341.
PIERRE HADOT, op. cit., p. 260.
HERACLIT DIN EFES, Fr. 1, în VLĂDUŢESCU GHEORGHE, BĂNŞOIU ION, Filosofia greacă în texte alese, Editura Punct, Bucureşti 2002, pp. 31-32.
AMELIUS, în PIERRE HADOT, op. cit., p. 261.
IUSTIN, Apologia întâi în favoarea creştinilor , 46.
Ibidem p. 11.
Ibidem p. 13.
PIERRE HADOT, op.cit., pp. 259-274.

În imagine: Matthias Grünewald (către 1475-1528), Ispitirea sfântului Anton.

Autor: Raluca Muraru

Cine sunt Sfinții Părinţi (I)

În sens larg Sfinţii Părinţi sunt toți scriitorii bisericești vechi care au murit în comuniune bisericească și credință creștină. În sens restrâns, Biserica îi consideră Părinți pe cei ce îndeplinesc următoarele criterii: ortodoxie doctrinală, însemnând respectarea doctrinei Bisericii, deşi nu se poate cere Părinţilor o totală infailibilitate; viață în sfințenie, şi moarte martirică, văzută drept culme a sfinţeniei; recunoaştere de către Biserică, şi relativă vechime, limita fiind secolul VIII. Primele două condiţii sunt personale şi fundamentale iar ultimele două, deşi au caracter pasiv au rolul de verificare. Aprobarea Bisericii vine prin hotărâri sinodale, prin decizii bisericeşti sau prin utilizarea învăţăturii autorilor respectivi în apărarea credinţei. Ei sunt urmaţi de Doctorii Bisericii ,,care nu sunt infailibili” (Lactanţiu, Marcu Asceticul, Didim cel Orb, sau în Biserica de Răsărit, Tertulian, Clement, Origen, Eusebiu de Cezareea) şi de scriitorii creştini a căror autoritate este şi mai mică; ei sunt autori profani sau eretici care trăind în perioada respectivă, scriu despre evenimentele la care au fost martori (Arie, Iulian Apostatul, Nestor). Ultima categorie o reprezintă învăţătorii bisericeşti sau didascalii care explicau şi aplicau adevărurile religioase, iar în virtutea acestui fapt instruiau sau mustrau. (ANTON I. ADĂMUŢ, „Patristica şi autorii patristici” în Convorbiri literare, An 2003 nov., Nr. 11 p. 104-105) Cât priveşte stilul Sfinţilor Părinţi, acesta este caracterizat de seriozitate si sobrietate, expunând în cuvinte puţine, chestiuni numeroase; ei promovează în scrierile lor concordanţa dintre fond şi formă, refuzând să practice „o retorică idolatră” sau „sofisme păgubitoare”; expun într-un mod familiar, cald, aproape părintesc dar totuşi elegant concepţia creştină despre lume şi viaţă; într-o anumită măsură stilul patristic este tributar celui antic pe care îl cultivă şi continuă. Sfinţii Părinţi sunt „cei ce au pus bazele primelor structuri importante ale Biserici împreună cu documente doctrinale şi pastorale care rămân valabile pentru toate timpurile” (DAMIAN GH. PĂTRAŞCU, Patrologie şi patristică, vol I, sec I-IV, Editura Serafica, Roman, 2006, p. 15.)

Ei au stabilit normele de credinţă în faţa ereziilor şi a culturii contemporane, devenind astfel autorii primelor catehizări creştine.

,,Sfinţii Părinţi sunt cei care, prin cercetarea Sfintei Scripturi, au ştiut să cristalizeze şi adapteze mesajul evangheliei culturii timpului lor. Este vorba de ceea ce astăzi numim înculturarea evangheliei şi în acelaşi timp evanghelizarea culturii”

În explicarea Scripturii şi elaborarea dogmelor, Părinţii bisericeşti au acceptat sau au respins filosofia în funcţie de temperamentul lor, de influenţa mediului cultural în care au trăit şi a şcolii la care s-au format, păstrând însă fidelitatea faţă de mesajul evanghelic şi de Tradiţie; ei sunt ,,martori şi garanţi cu autoritate ai Tradiţiei”, creatori şi păstrători ai acesteia. Dintre Părinţii primelor secole creştine care au avut reacţii dure de respingere a filosofiei amintim pe Tertulian, Herminia, Taţian Asirianul, în timp ce Iustin Martirul, Atenagora, Minucius Felix au manifestat o atitudine de ,,deschidere de noi căi spre adevăr şi noi posibilităţi pentru a vesti Evanghelia”

,,Sfinţii Părinţi, conştienţi de valoarea universală a Revelaţiei, au dat început vastei opere de înculturare creştină, aşa cum se obişnuieşte să se spună astăzi. Au devenit exemplul unei întâlniri fecunde între cultură şi credinţă, între credinţă şi raţiune, rămânând în acest fel un ghid pentru Biserica din toate timpurile, preocupată să predice Evanghelia la oamenii de diferite culturi şi să acţioneze în mijlocul lor” (ibidem p.21-22)

Tradiţia (lat. traditio, gr. paradosis) înseamnă ,,predare”, ,,transmitere”; ,,în sens teologic, prin Tradiţie se înţelege totalitatea adevărurilor revelate care nu au fost cuprinse în Sfânta Scriptură, ci au fost predate prin viu grai de Mântuitorul şi de Sfinţii Apostoli, fiind apoi consemnate şi păstrate de Biserică până în timpurile noastre. ”Pr. Dr. TACHE STEREA, Teologie dogmatică şi simbolică, volumul I , Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 2003, p. 24. APOSTOLUL PAVEL le spune tesalonicenilor: ,,Deci, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră”(s. n.) (II Tes 2,15 ).

Bibliografie

ANTON I. ADĂMUŢ, „Patristica şi autorii patristici” în Convorbiri literare, An 2003 nov., Nr. 11 p. 104-105.

DAMIAN GH. PĂTRAŞCU, Patrologie şi patristică, vol I, sec I-IV, Editura Serafica, Roman, 2006, p. 15.

Imaginea reproduce o stampă realizată de E. Finot la începutul secolului XX. Tema stampei e La tentation de saint Antoine.

Autor: Muraru Raluca

Hawking și controversa asupra religiei

Ultima carte a lui Stephen Hawking, The Grand Design: New Answers to the Ultimate Questions of Life, Bantam Press, 2010 – un studiu științific asupra originii universului – a reușit să stîrnească dezbateri în plan religios cel puțin la fel de (dacă nu mai) intense decît acelea din plan științific. Scrisă împreună cu un celebru fizician american, Leonard Mlodinow (celebru pentru contribuția sa la scenariul pentru Star Trek), publicația a provocat controverse datorită unei singure propoziții – anume, că fenomenul apariției universului (sau, mai bine spus, a „multiversului” care conține un număr de universuri paralele) poate fi explicat fără a-l invoca pe Dumnezeu.

Afirmația este cu atît mai dezamăgitoare pentru credincioși, cu cît pare a contrazice direct poziția de acum douăzeci de ani a celebrului om de știință. În primul său best-seller, A Brief History of Time (1988) acesta părea a susține ideea coerenței dintre știință și religie: „Dacă reușim să găsim o teorie universală (care să explice totul), ar fi triumful absolut al rațiunii umane, deoarece atunci am cunoaște mintea lui Dumnezeu”. În continuarea la acest volum, The Universe in A Nutshell (2001), numele divinității este complet absent... Pentru ca în recenta publicație, idealul cunoașterii divinității să fie înlocuit cu proiectul auto-suficient al „marelui design”.

Reacțiile publicului variază – de la dispreț la adulație. Autorul unei recenzii critică ceea ce el consideră a fi o atitudine superioară și simplistă, în ultimul volum al lui Hawking, vis-à-vis de gîndirea magică și religioasă: „ritualul aparține unui domeniu aflat dincolo de metoda științifică (...) și nu este neapărat lipsit de conținut” (Christopher Potter, Sunday Times Magazine, 5/09/2010, p. 51) La fel de neinspirată i se pare afirmația de pe prima pagină a celor doi fizicieni cum că filosofia ar fi murit. „Ceea ce vor să spună este că filosofia trebuie făcută, astăzi, de către fizicieni” – subtext pe care numai simțul umorului tipic englezesc îl apreciază.

Sînt, totuși, mulți aceia care încă mai cred în vitalitatea credinței religioase. Autoarea altei recenzii consideră că însăși controversa iscată de apariția acesteia constituie o dovadă în acest sens. „Hawking a demonstrat un lucru – anume, că religia este reînvigorată și activă (...); indiferența religioasă este ceva ce ține de trecut” (Minette Marrin, The Sunday Times, 5/09/2010, p. 18). Într-adevăr, faptul că The Great Design a stîrnit controverse de asemenea proporții în societatea britanică demonstrează că membrilor acesteia le pasă de ce se spune și se crede despre Dumnezeu.

Un aspect logic important, care nu a scăpat nici unuia dintre comentatori, este următorul: chiar dacă acceptăm ideea apariției spontane a universului și pe aceea a „auto-suficienței” legilor creației de la momentul Big-Bang, problema existenței acestor legi rămîne inexplicabilă: „Meta-legile însele rămîn neexplicate – susține un interpret – niște entități eterne, imuabile și transcendente, care se întîmplă să existe și trebuie, pur și simplu, acceptate ca un dat. Din acest punct de vedere, meta-legile au un statut similar cu acela al unui Dumnezeu transcendent și neexplicat” (Paul Davies, The Guardian, 4/09/2010, p. 30). Cu alte cuvinte, faptul că momentul apariției unui fenomen poate fi teoretizat științific nu implică, automat, absența divinității din spatele acestuia. Faptul că, potrivit lui Hawking, „știința poate explica universul fără a avea nevoie de un Creator” (v. interviul din Guardian Weekend Magazine, 11/09/2010, p. 39) nu elimină posibilitatea existenței acestuia.

Autor: Ana-Maria Pascal. http://filosofiatis.blogspot.com/2010/10/hawking-si-controversa-asupra-religiei.html

N. A. Imaginea reprezintă împărțirea pământului de către Dumnezeu, într-o miniatură medievală.



CÂND VA FI SFÂRȘITUL LUMII?

În cartea Volti e parole dei Padri del deserto rumeno publicat la Editura Qiqajon, o carte interviu cu figuri ilustre ale monahismului românesc, un călugăr a fost întrebat: Când va fi sfârșitul lumii? Acesta a răspuns: Atunci când nu va mai există cărare de la vecin la vecin. Adică atunci când oamenii nu se vor mai iubi. Într-adevăr, atunci când nu-l mai iubești pe aproapele tău, ba chiar îl urăști din toată inima și din tot sufletul tău, pentru tine a venit deja sfârșitul lumii.

DOI CĂLUGĂRI AU MERS ODATĂ ÎN ORAȘ...

Se spune că odată doi călugări au mers în oraș să vândă coșuri de nuiele. După ce au terminat de vândut coșurile, în drum spre casă, unul din călugări s-a adresat celuilalt:
- frate, ai văzut cum se certa lumea în piață? Hai să ne certăm și noi!
- Dar cum să facem?, a întrebat celălalt!
- păi uite, aici este o cărămidă. Eu voi spune că această cărămidă este a mea, iar tu vei spune că este a ta. Așa vom începe să ne certăm și noi. Bine, spuse celălalt călugăr.
Primul călugăr luă cărămida în mâini și spuse: cărămida asta este a mea. Celălalt, cu un calm desăvârșit, răspunse:
- Apăi dacă este a ta, ia-o și du-te...
Călugării nu știau să se certe.

Părinţii apostolici

În a doua jumătate a secolului I şi începutul celui de al II-lea apar scrierile Părinţilor sau Bărbaţilor apostolici care au fost ucenici direcţi ai Sfinţilor apostoli sau ai ucenicilor acestora, ori ,,au înregistrat ultimele ecouri ale generaţiei apostolice”(Patrologie vol I, p.80). Mărturie în acest sens este Istoria Bisericească a lui Eusebiu de Cezareea (precum şi scrierile Sfinţilor Irineu şi Ieronim) în care autorul dă numele ,,urmaşilor imediaţi ai apostolilor”( Istoria bisericească III, 4) Elementul fundamental care uneşte literatura pastorală a bisericii primare (denumită aşa datorită caracterului practic şi misionar) este timpul în care au trăit părinţii apostolici. Scrierile apostolice se aseamănă cu cele ale Sfintei Scripturi, în special cu epistolele pauline în ce priveşte cuprinsul şi forma; ele urmează imediat scrierilor canonice ale Noului Testament şi stau la baza literaturii creştine neinspirate; sunt scrise sub impulsul evenimentului, destinate unei anumite comunităţi, având un caracter imediat şi practic. În 1672 J. B. Cotelier publică sub titlul de Patres aevi apostolici operele lui Barnaba, Clement Romanul, Ignatie al Antiohiei, Policarp al Smirnei şi Herma; mai târziu sunt adăugaţi autorul necunoscut al Epistolei către Diognet şi Papias. Literatura autorilor menţionaţi este una strict religioasă, creatoare de tradiţie, care nu recurge încă la dovezi, argumente şi artificii retorice, fiind preocupată de creşterea numărului comunităţilor creştine. Când însă creştinismul este ameninţat din lăuntrul său de învăţăturile eretice, de persecuţiile şi acuzaţiile din partea păgânilor, apare o literatură care se axează pe dovezi şi argumente în favoarea creştinismului, argumente inspirate chiar din cultura şi filosofia profană; este perioada Părinţilor Apologeţi care răspund persecuţiilor îndreptate de autoritatea romană împotriva creştinilor, precum şi acuzaţiilor aduse de poporul şi autorii păgâni, şi de evrei.

Bibliografie

G. IOAN G. COMAN, Patrologie vol. I Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1984, p. 80.

EUSEBIU DE CEZAREEA, Istoria Bisericească, III, 4, în Scrieri, partea întîa, traducere, studiu, note şi comentarii de Pr. Prof. T. BODOGAE, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987.

Autor: Muraru Raluca

Îngeri pe vârful acului

Angelologia i-a preocupat mereu pe teologi şi filosofi. Totuşi, cea mai veche menţiune a întrebării “câţi îngeri încap pe vârful unui ac?” e în William Chillingworth, Religion of Protestants a Safe Way to Salvation (1638). El atribuie astfel de întrebări gratuite şi excesiv de ingenioase teologilor scolastici.

James Franklin citează un pasaj din H. S. Lang, Aristotle’s Physics and its Medieval Varieties (1992, p.284): “Întrebarea referitoare la câţi îngeri pot dansa pe vârful unui bold este atribuită adesea filosofilor medievali… În realitate, întrebarea nu a fost pusă niciodată în aceşti termeni şi nu poate fi găsită ca atare în scrierile din Evul Mediu”.

Editorul publicaţiei Australian Mathematical Society Gazette, în care s-a publicat articolul lui James Franklin, face adaos următorul amănunt abisal: Vice-cancelarul Universităţii Newcastle, Raoul Mortley, adresîndu-se Senatului, a dat întrebării cu pricina următorul răspuns definitiv: “Soluţia la întrebarea 'câţi îngeri pot dănţui pe vârful unui ac?' este, desigur, bine ştiută de toţi: mai puţini, dacă îngerii sunt rotofei; mai mulţi, dacă sunt uscăţivi şi ascetici”.

În Curiosities of Literature (primul volum a apărut în 1791), Isaac D’Israeli (1766-1848), pretinde că Thoma de Aquino a discutat cu maximă gravitate dacă Christos a fost hermafrodit ori dacă există depozite stercorale în paradis. D’Israeli adaugă şi o altă enigmă: părul şi unghiile înviaţilor [în paradis sau infern] mai cresc după Resurecţie? El precizează că a compilat întrebările privitoare la entităţile angelice din Martinus Scriblerus.

Numitul Martinus Scriblerus e, în realitate, un pseudonim folosit de Alexander Pope, Jonathan Swift, John Gray, Thomas Parnell şi John Arbuthnot (toţi scriitori plini de humor). Ei au tipărit o lucrare de amuzament (scrisă înainte de 1714) sub titlul: Memoirs of the Extraordinary Life, Works, and Discoveries of Martinus Scriblerus (s-a publicat abia în 1741). Autorii spun că filosofii scholastici şi, în speţă, Thoma de Aquino, s-au întrebat dacă un înger care merge din A în B trece prin punctul de mijloc al distanţei dintre A şi B? Întrebarea e, fireşte, interesantă şi insolubilă.

În The Revolt Against Reason (1950), Arnold Lund scrie: “Problema îngerilor pe vîrful de ac, dacă a fost discutată vreodată în Evul Mediu, a reprezenat aproape cu certitudine un exerciţiu menit a ascuţi mintea şcolarilor. Îngerii erau concepuţi ca entităţi pur spirituale, imateriale şi limitate [finite]. Ca urmare, îngerii ar putea avea locaţie în spaţiu, dar nu şi extensiune, aşa cum un punct matematic are poziţie, dar nu are magnitudine. Prin urmare, un înger nu poate ocupa un spaţiu (chiar pe vârful acului), dar poate fi localizat pe vârful lui”.

În tratatul intitulat Swester Katrei (sec. XIV), autorul anonim afirmă că în Paradis cineva a văzut o mie de suflete stând pe vârful unui ac. Aceasta e, se pare, originea întrebării apocrife. Voi aminti, în încheiere, că, în 1704, Leibniz a primit o scrisoare pe aceeaşi temă, semn că problema îngerilor continua să obsedeze pe intelectualii de la începutul modernităţii.

Referinţe:

Franklin, James, “Heads of Pins”, Australian Mathematical Society Gazette, 20: 4 (1993): 127.

Emil Gheţu: http://filosofiatis.blogspot.com/2010/05/ingeri-pe-varful-acului.html

Despre culorile din coada păunului

Ne-am obişnuit să gândim totul în termeni de utilitate. Numai ceea ce e util există în sensul plin al cuvântului. Chiar şi adevărul. În momentul în care ne confruntăm cu gratuitatea, gândirea noastră se întunecă. Şi totuşi, care e locul gratuitului şi aparenţei pur estetice în ordinea lumii?

La această întrebare a răspuns de curând Jacques Dewitte, în lucrarea La manifestation de soi. Eléments d’une critique philosophique de l’utilitarisme. Autorul începe prin a se întreba: care e finalitatea cântecului privighetorii? Dar a cozii păunului? Dar a statuilor? Dar a costumului de ofiţer? Care e finalitatea acestor expuneri de forme?

Aceste întrebări primesc, de regulă, un răspuns în termeni de utilitate sau de funcţionalitate. Ni se spune: existenţa păsărilor, animalelor şi oamenilor este guvernată de exigenţa supravieţuirii şi a conservării. O investigaţie sumară arată însă că principiul utilităţii are o validitate limitată. Nici o utilitate precisă nu explică, de exemplu, coada multicoloră a păunului ori strălucirea unei statui.

Pentru ca lumea să devină inteligibilă e nevoie de un principiu diferit. Observăm nu doar la om, dar şi în regnul vegetal şi animal, o tendinţă către aspectul pur decorativ, către manifestarea gratuită (şi inutilă, la o primă privire), în care a părea e mai important decât a fi pur şi simplu. În toate aceste cazuri, contingenţa tinde să înlocuiască necesitatea şi utilul.

Există, pesemne, o utilitate a inutilului, un folos al risipei estetice. Aceasta este, într-un cuvânt, tema cărţii fenomenologului Dewitte.

Referinţe:

Jacques Dewitte: La manifestation de soi. Eléments d’une critique philosophique de l’utilitarisme, Paris: La Découverte, 2010.

Sanda Covaci: http://filosofiatis.blogspot.com/2010/05/despre-culorile-din-coada-paunului.html

N. A. Imaginea care inaugurează această notă reproduce un tablou realizat de Remedios Varo Uranga (1908-1963): Still Life Reviving.

Sf. Francisc din Assisi

Despre Sfântul Francisc de Assisi, papa Benedict al XV-lea spunea: "Este imaginea lui Cristos cea mai desăvârşită din toate timpurile"; iar pentru Dante Alighieri, este omul "a cărui viaţă minunată mai bine s-ar cânta-n cerescul cor". (Paradisul, XI,95) Deşi dintr-o familie modestă, prin dragostea lui vie faţă de Tatăl Creatorul şi surorile creaturi, a exercitat o influenţă extraordinară asupra vieţii religioase a creştinismului apusean, cu ecouri binefăcătoare în manifestările sociale şi artistice.

S-a născut în anul 1182, fiind primul copil al soţilor Petru şi Pica Bernardone. Petru Bernardone era un mare negustor de stofe şi deseori lipsea de acasă, obligat de interesele comerţului său la călătorii îndelungate prin diferite ţări. La întoarcerea dintr-o călătorie în Franţa, ia cunoştinţă de naşterea primului său copil, căruia la botez i s-a dat numele de Ioan. Din simpatie faţă de ţara din care tocmai se întorsese, a hotărât să-i schimbe numele în Francesco, cu înţelesul de "francez", conform unui obicei mai vechi de a se da copilului născut în lipsa tatălui numele ţării în care se afla acesta. Francisc însuşi a îndrăgit acest nume, arătând o deosebită simpatie faţă de Franţa şi de limba franceză, de care se folosea în împrejurări solemne. În copilărie a învăţat şi limba latină, folosită la slujbele bisericeşti şi în cancelariile timpului, dar a preferat în toată viaţa limba vorbită de popor, italiana veche, şi în această limbă şi-a exprimat chemarea lui fierbinte la reînnoirea vieţii creştineşti şi a turnat versurile simple şi fermecătoare din "Cântecul Fratelui Soare".

Datorită condiţiilor din casa părintească, precum şi temperamentului său nobil şi deschis, Francisc ajunge floarea tineretului din Assisi, rege al celor mai fastuoase petreceri şi vânători. Tatăl, deşi nu vedea cu ochi buni risipa făcută de fiul său, îi permitea asemenea manifestări, cu speranţa de a-l face să se ataşeze de activitatea comercială. Dar viitorul îl va dezamăgi. În timpul unei lupte dintre Assisi şi Perugia, Francisc cade prizonier şi un an de zile împarte cu mai mulţi concetăţeni viaţa aspră de prizonierat. La întoarcerea acasă, se îmbolnăveşte. Recăpătându-şi sănătatea simte cum sufletul este cuprins de dezgust faţă de petrecerile şi bucuriile de mai înainte şi i se pare că va găsi adevărata mulţumire în fapte de vitejie pentru apărarea Locurilor Sfinte.

Cu acest gând, se îndreaptă spre Spoleto, unde un cavaler renumit se pregătea să meargă în Cruciadă, dar pe drum, aude parcă un glas care l-a întrebat: "Francisc! ce este mai nobil: să fii în slujba stăpânului sau în slujba servitorului său?" A înţeles că era glasul lui Cristos care trăieşte în cei săraci şi suferinzi. Se întoarce la Assisi şi începe a se amesteca printre cei săraci, a vizita spitalele, a petrece multe ore în faţa unui Crucifix din Bisericuţa "Sf. Damian", aflată în afara oraşului Assisi. Aici se ruga astfel: "Dumnezeule Preaînalt, luminează cu lumina ta întunericul inimii mele. Dăruieşte-mi o credinţă dreaptă, o Speranţă neclintită, o Dragoste desăvârşită". Odată, în timpul unei rugăciuni pline de fervoare, Răstignitul de pe cruce i-a spus: "Francisc, mergi şi repară biserica mea!" Gândindu-se la starea jalnică a multor lăcaşuri sfinte, oferă o mare sumă de bani pentru refacerea lor, şi el însuşi adună materialele şi contribuie la lucrările de renovare.

Neliniştit de noul fel de viaţă al fiului său, Petru Bernardone îl cheamă pe Francisc în faţa episcopului şi-i cere să-i înapoieze sumele de bani luate pentru a fi date altor biserici; aici are loc actul despărţirii definitive de viaţa lumească de până atunci. Sub privirile înmărmurite ale episcopului şi ale celor care-l înconjurau, Francisc se dezbracă de haine, aşază pe ele banii şi le întinde tatălui său, spunând: "De acum voi putea zice cu adevărat: «Tatăl nostru, care eşti în ceruri»". Nu a fost un gest teatral, ci ruptura totală cu dragostea faţă de bunurile materiale şi logodna solemnă cu "Domniţa Sărăcie". De acum înainte, va trăi din munca braţelor sale sau din mila inimilor darnice. Mulţi locuitori din Assisi, în primul rând, tatăl şi fratele său, au considerat că şi-a pierdut minţile, în timp ce alţii, văzând bunătatea lui faţă de toţi oamenii, bucuria netulburată a inimii şi seninătatea feţei, dragostea faţă de lăcaşurile şi slujbele sfinte, au înţeles că în mijlocul lor a apărut un mare apostol al lui Cristos.

În curând, în jurul lui Francisc s-a adunat un grup de doisprezece concetăţeni din Assisi, care, urmând sfatul evanghelic şi îndemnul lui, au dăruit averile lor săracilor şi au îmbrăţişat viaţa de pocăinţă şi sărăcie propusă de el. Pentru aceştia a scris un regulament întitulat "Regula et vita fratrum minorum", "Regula şi viaţa fraţilor minori", şi împreună s-au dus la Roma, pentru a cere aprobarea din partea Sfântului Părinte Papa a noului mod de viaţă. Papa Inocenţiu al III-lea a refuzat să aprobe o normă de viaţă atât de severă, considerând-o peste puterile omeneşti. Se spune că, peste noapte, Inocenţiu al III-lea a văzut în vis cum biserica din Lateran, "Capul şi Mama tuturor bisericilor", era aproape să se dărâme, când un om mic de statură, îmbrăcat foarte sărăcăcios, încins cu o frânghie, a sărit din întuneric şi a sprijinit cu umărul turnul înclinat şi apoi l-a readus la locul său; privind cu atenţie, papa a descoperit trăsăturile feţei Sărăcuţului - "il Poverello" - cu care vorbise în ajun. La următoarea întâlnire cu grupul "penitenţilor" din Assisi, Inocenţiu al III-lea le-a dat aprobarea şi binecuvântarea sa pentru noul fel de viaţă călugărească, şi le-a permis să predice întoarcerea la adevărata trăire a Sfintei Evanghelii. Atunci a luat fiinţă "Ordinul Fraţilor Minori" sau Ordinul I Franciscan. Era în vara anului 1209.

Cuvântul simplu, dar înflăcărat, al lui Francisc a trezit în multe suflete dorinţa de a se dărui lui Cristos, spre a-i sluji în totală sărăcie. Între acestea s-a numărat şi tânăra Clara Scifi, care, în ziua de Florii a anului 1212, părăseşte castelul părintesc şi se retrage lângă Bisericuţa "Sf. Damian", unde, în curând, este urmată de alte tinere nobile şi generoase. Sub îndrumarea lui Francisc, ia fiinţă Al II-lea Ordin Franciscan, pentru femei, Ordinul Călugăriţelor Clarisse, care se va răspândi foarte repede în întreaga Europă.

Pentru persoanele care nu se simţeau chemate să părăsească viaţa obişnuită în familie, Francisc întemeiază Al III-lea Ordin Franciscan, deschis tuturor credincioşilor dornici de o trăire mai intensă a desăvârşirii creştineşti. În rândurile acestei a treia familii franciscane vor intra bărbaţi şi femei din toate stările sociale, tineri şi bătrâni, oameni învăţaţi, precum şi neştiutori de carte, laici şi clerici.

Încă de la începutul întoarcerii sale la Dumnezeu, Francisc dorea să meargă în mijlocul necreştinilor, îndeosebi a mahomedanilor care stăpâneau Locurile Sfinte şi luau în robie mulţi creştini, şi să le vestească pe Cristos. După mai multe încercări nereuşite, în anul 1219, se alătură unor cruciaţi şi ajunge până la sultanul Egiptului, Mélek-el-Kamel. Acesta, impresionat de măreţia ce iradia din ţinuta Sărăcuţului, îl ascultă cu interes şi respect, dar nu-i urmează cuvântul; apoi, spre uimirea spahiilor care aşteptau să mai reteze un cap de ghiaur, îl trimite cu o escortă de onoare în tabăra creştină. Francisc vizitează locurile sfinte şi vede cu durere greutăţile şi primejdiile prin care trebuiau să treacă pelerinii veniţi din depărtări să venereze Sfântul Mormânt. Întorcându-se în patrie, a intervenit la Sfântul Părinte Papa pentru acordarea indulgenţei Porţiunculei, prin care li se ofereau creştinilor ce vizitau biserica "Sfânta Maria a Îngerilor" de lângă Assisi aceleaşi favoruri spirituale ca şi celor ce ar fi mers la locurile sfinte. În luna decembrie 1223, obosit şi slăbit din cauza vieţii aspre ce şi-a impus-o, Francisc se retrage la un schit din Valea Rieti, aproape de Greccio. Aici, cu ajutorul unui prieten, pregăteşte o sărbătoare a Naşterii Domnului mai puţin obişnuită. Cere să se construiască un altar în mijlocul pădurii, sub un acoperiş improvizat, lângă altar să se aducă o iesle adevărată, cu paie, pe care să fie aşezată o statuetă reprezentându-l pe Pruncul Isus; în apropiere să se afle un bou şi un măgar, şi astfel, Sfânta Liturghie să fie celebrată într-un cadru cât mai asemănător cu noaptea Sfântă a Naşterii Domnului. Din toate părţile au coborât spre pădurea de la Greccio credincioşi cu felinare aprinse şi, la Sfânta Liturghie de la miezul nopţii, Francisc, care era diacon, a aprins în inimile tuturor o flacără de iubire faţă de Pruncul divin. Iniţiativa Sfântului Francisc s-a răspândit în toată creştinătatea şi, sub diferite forme, apropie taina Întrupării Domnului de sufletele noastre.

De la Rietti, Francisc s-a retras în liniştea Muntelui Alvernia, pentru a se pregăti de sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci, 14 septembrie. Aici, a primit darul sfintelor stigmate şi, timp de doi ani, până la moarte, a purtat în trupul său rănile dureroase şi glorioase ale lui Isus. Între timp, a început să-şi piardă vederea. La porunca superiorilor - el încredinţase altora conducerea Ordinului întemeiat de dânsul -, s-a supus unor tratamente dureroase, care însă nu au făcut decât să-i mărească suferinţa. Pentru câteva luni, este dus, la cererea lui, în grădina mănăstirii surorilor clarisse; aici compune textul şi melodia pentru "Cântecul fratelui Soare". Deoarece medicul i-a spus că nu mai are de trăit decât foarte puţin, a adăugat strofa: "Lăudat fii Tu, Domnul meu, de sora noastră, moartea cea trupească, de care nici un om viu nu poate scăpa". Sora moarte va veni la el în seara zilei de 3 octombrie 1226. Trupul i-a fost aşezat în Bisericuţa "Sf. Gheorghe" din Assisi, deşi în timpul vieţii el ceruse ca rămăşiţele pământeşti să-i fie aruncate pe Colina Iadului, unde erau îngropaţi sinucigaşii şi condamnaţii. După doi ani, în 1228, papa Grigore al IX-lea îl va ridica la cinstea sfintelor altare, iar în 1230, osemintele sale vor fi transferate în măreaţa bazilică în care se află şi astăzi, venerate de întreaga creştinătate. În anul 1939, Papa Pius al XII-lea l-a proclamat patron principal al Italiei, numindu-l "cel mai italian dintre sfinţi şi cel mai sfânt dintre italieni". Francisc din Assisi a dovedit prin viaţa şi operele lui că adevărata sfinţenie alimentează adevărata iubire faţă de oameni, de ţară, de natură, de tot ce-i frumos şi bun în lumea creată de Bunul Dumnezeu.

Prenumele de Francisc provine din numele purtat de tribul germanic al francilor, care în secolele al V-lea şi al VI-lea, a pus stăpânire pe Galia romanizată şi a, dat naştere poporului şi regatului francez. Înţelesul originar al cuvântului franc este acela de "liber, curajos, cinstit, fără ascunzişuri", înţeles păstrat şi astăzi în multe expresii. Forma "francisc" se folosea ca adjectiv, arătând o persoană care făcea parte dintre francezi sau avea simpatie faţă de Franţa ori poporul francez; ulterior a fost folosită şi ca nume personal. Datorită renumelui Sfântului Francisc de Assisi, a devenit un prenume foarte îndrăgit, având şi femininul Francisca. Din onomastica românească veche s-a păstrat numele Frâncu, cu derivatele Frâncea, Francesa, Frangulea, Frâncoaie, Fradu,etc. toate având sensul numelui Francisc. Prin împrumut din alte limbi, se întâlnesc şi formele: Franţ, Frenţe, Renţea, Ferenţ, Franţiska cu hipocoristicele Franzi, Fanny, Zissi. În lumina vieţii minunate a Sărăcuţului din Assisi, familia numelui Francisc evocă icoana vie a celui mai curat eroism.

Sursa: http://www.catholica.ro/

ASTĂZI SF. FRANCISC DE ASSISI: GIGANTUL SFINȚENIEI

Citeam mai deunăzi din gândirea unui filosof român care afirma că oamenii mari, cei de cultură, sfinții, etc. (nu VIP-urile de carton de astăzi, care sunt ca paharele de unică folosință), își depășesc condiția de apartenenți unei națiuni, unei etnii, unei epoci și tind să fie oameni universali. Am putea spune chiar, poate exagerând nițel, că acești oameni transcend dimensiunea spațială și temporală, pentru a intra în timpul dezveșnicit al lui Dumnezeu. Iată, unul din acești oameni este tocmai Sf. Francisc de Assisi, omul universal în care se recunosc toți oamenii de pe globul pământesc, din toate timpurile. Cred că acesta este și motivul pentru care acești oameni fascinează și atrag. Orizontul lor nu se oprește în fața scândurii gardului propriei curți (dealtfel Sf. Francisc nu voia nici măcar să aibă o casă), ci spațiază în întregul univers. Care este secretul acestei existențe transcendentale: autenticitatea ființei umane. Iată ce se spune despre Sf. Francisc: Sf. Francisc de Assisi primise în dar stigmatele pe stâncile sălbatice de la Verna. Apoi, cu fratele Leon împreună, pe un măgăruș trimis lor de către contele Orlando, a coborât de pe munte pentru a se reîntoarce în Umbria. Faima minunii stigmatelor se răspândise și, atunci când se apropia de sate, multă lume, atât din devoțiune cât și numai din curiozitate, mergea în întâmpinarea lui pentru a-l vedea și a-l atinge.

Într-un sat, în timp ce toți se îngrămădeau în jurul sfântului, un țăran necioplit își făcu larg cu ajutorul brațelor sale robuste, luă într-o mână hățurile măgarului și cealaltă mână o îndreptă spre fața lui Francisc și-i spuse: Frate, vai de tine dacă nu ești ceea ce se spune că ești! Și dispăru înghițit de mulțime, în timp ce fratele stigmatizat își apleca capul umil.