vineri, 8 octombrie 2010

Primele semne ale întâlnirii creştinismului cu filosofia păgână

Primele veacuri de existenţă creştină aduc noua religie în dialog cu filosofia timpului, în special cu cea grecească. O asemenea confruntare este inevitabilă întrucât ambele părţi îşi revendică posedarea adevărului. Primele semne ale aşa zisei confruntări dintre teologia creştină si filosofie sunt întâlnite în epistolele Sfântului Pavel care apropie filosofia de ,,amăgirea deşartă” şi ,,învăţăturile începătoare ale lumii”:
,,Luaţi seama ca nimeni să nu va fure minţile cu filozofia şi cu amăgirea deşartă, după datina oamenilor, după învăţăturile începătoare ale lumii şi nu după Hristos” (Coloseni 2,8).
Această atenţionare a fost înţeleasă deseori ad litteram de creştini însă exegeţii moderni sunt de părere că Pavel nu face referire le o anumită filosofie cât mai degrabă la un mod pur de a raţiona care-l exclude pe Dumnezeu, sau mai degrabă pe Iisus Hristos din discursul lor . Tot din acelaşi motiv unii apologeţi şi scriitori bisericeşti vor desemna filosofia cu apelativul demonică. În epistolele sale Apostolul Pavel utilizează de mai multe ori citate din poeţi şi filosofi greci în vederea adaptării mesajului evanghelic la cultura timpului său. În Epistola I Corinteni 15,33 citează din poetul grec Menandru, opera Taide: ,,Nu vă lăsaţi înşelaţi: «tovărăşiile rele strică obiceiurile bune»”. În discursul pe care îl ţine grecilor, în Areopag, printre care se aflau şi filosofi epicureici si stoici (Fap 17,18) Pavel face trimitere la filosoful elenist Aratua din Cilicia (Fenomene, 5) ,,Căci în El trăim şi ne mişcăm şi sîntem precum au zis şi unii dintre poeţii voştri: căci ai Lui neam şi sîntem”. Alte influenţe greceşti se resimt în folosirea imaginilor şi argumentării, precum şi în tonul vehement şi anumite expresii inspirate din diatribele cinico-stoice. În ce priveşte forma epistolelor pauline, acestea amintesc de scrisorile de tip didactic şi filosofic precum Epistolele către Lucilius ale lui Seneca.
Kerygma (proclamaţia creştină) Sfântului Pavel are în centru noţiunea de sofia; înţelepciunea creştină care propovăduia învierea trupului şi credinţa într-o înnoire eshatologică a lumii este nebunie pentru greci, interesaţi mai ales de nemurirea sufletului şi desprinderea de materie. Propovăduirea înţelepciunii creştine mântuitoare atrage denunţarea înţelepciunii greceşti care nu înseamnă totuşi o condamnare a raţiunii. În Romani 1,18-21 apostolul neamurilor justifică mânia Lui Dumnezeu asupra elinilor şi barbarilor, învăţaţilor şi neînvăţaţilor (Rom.1,14) prin faptul că aceştia L-au cunoscut pe Dumnezeu prin raţiune, adică prin revelaţie naturală.
,,Căci mânia Lui Dumnezeu se descoperă din cer peste toată fărădelegea şi peste toată nedreptatea oamenilor care ţin nedreptatea drept adevăr. Pentru că ceea ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu este cunoscut de către ei; fiindcă Dumnezeu le-a arătat lor. Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegîndu-se din făpturi adică veşnica Lui putere şi dumnezeire aşa ca ei să fie fără cuvînt de apărare, pentru că, cunoscînd pe Dumnezeu nu L-au slăvit ca pe Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit ci s-au răcit în gândurile lor şi inima lor cea nesocotită s-a întunecat”.
Acest paragraf este completat de altul din Romani 2,14-15 în care este enunţat principiul cunoaşterii binelui datorită legii firii:,,Căci, cînd păgînii care nu au lege, din fire fac ale legii, aceştia, neavînd lege, îşi sînt loruşi lege, ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conştiinţei lor şi prin judecăţile lor, care îi învinovăţesc sau îi şi apără”. Prin această teză, întâlnită şi în Cartea înţelepciunii lui Solomon (13,5-9) Pavel va ,,impune oricărui filosof creştin datoria de a accepta că raţiunea umană poate dobândi o anumită cunoştere despre Dumnezeu pornind de la lumea exterioară” . Iustin Martirul şi Filosoful va explica existenţa valorilor şi a adevărului în cultura păgână prin teoria Logosului spermatikos care după îndeplinirea misiunii de iluminare a lumii păgâne se întrupează şi devine Logos total.
Un alt element care demonstrează influienţa stoică precum şi demersul Apostolului Pavel de a-i apropia pe păgâni de învăţătura sa este deosebirea dintre suflet (psyche, anima) şi duh, spirit (pneuma, spiritus) realizată în Epistola către Tesaloniceni 5,23 . Apostolul încearcă să se adapteze culturii timpului său şi cu cât pătrunde mai adânc în mediile elenistice cu atât vorbeşte mai puţin de aşteptarea eshatologică. În epistolele sale sunt întâlniţi termeni din vocabularul religios elenistic precum cei de gnosis, mysterion, kyrios, soter, sofia; în Epistola I către Corinteni Pavel utilizează concepţia dualistă fundamentală gnosticilor, dar străină iudaismului şi creştinismului primar , care vizează opoziţia dintre omul psihic interior şi omul spiritual . ,,Creştinul caută să se dezbrace de omul carnal pentru ca să devină pur spiritual (pneumatikos) “ În Galateni 4,3-9, Pavel opune pe Dumnezeu lumii stăpânite de stihii, idee împărtăşită de gnostici, însă nu se îndepărtează de fundamentul biblic, respingând deosebirea pe care o fac gnosticii între Dumnezeul suprem şi creatorul cel rău al lumii. Apostolul propăvăduieşte redobândirea desăvârşirii iniţiale a lumii create de Dumnezeu dar căzută prin păcat. Influenţe ale filosofiei greceşti la nivelul limbajului sunt întâlnite şi în prologul Evangheliei după Ioan în ceea ce priveşte conceptul fundamental de Logos:
„La început era Cuvîntul (Logos, n. n.) şi Cuvîntul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvîntul. Acesta era întru început la Dumezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor. [...] În lume era şi lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut. [...] Şi Cuvîntul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr”.
Utilizarea acestui termen ambiguu de către evanghelist şi scriitorii creştini, spune Pierre Hadot, face posibilă o filosofie creştină. Identificând pe Hristos cu logosul etern şi Fiul lui Dumnezeu, prologul Evangheliei după Ioan, face posibilă prezentarea creştinismului ca filosofie . Λόφος înseamnă totodată raţiune, cuvânt, argument, ştiinţă, discurs, cultură sau opere scrise. Această noţiune devine fundamentală în filosofia greacă încă de la Heraclit, de la care ne-au rămas doar câteva fragmente, ambigue şi ele:
,,Dar de logosul acesta veşnic existent oamenii se tot fac neştiutori, şi mai înainte de a fi auzit, şi după ce au auzit de el întâia oară. Deşi toate se întâmplă după logosul acesta, ei se aseamănă cu nişte neînvăţaţi, deşi învăţaţi şi cu vorbe, şi cu fapte de felul celor pe care eu le descoper divizând fiece lucru după natura lui şi tâlcuindu-i starea. Însă celorlalţi oameni li se pierd din vedere toate cele pe care le fac în starea de veghe, tot aşa cum le pierd din vedere cele din timpul somnului” .
Filosoful neoplatonician Amelius sesizează legătura făcută de termenul logos între vocabularul evanghelic şi vocabularul filosofic. El considera şi interpreta prologul Evangheliei după Ioan ca text filosofic; în acest sens scrie despre logosul ioaneic:
,,Aşadar exista acolo Logosul, graţie căruia toate lucrurile create au fost produse, în timp ce el este pururea el însuşi întotdeauna, cum a spus Heraclit, şi despre care Barbarul (= Ioan Evanghelistul) spune că este ,,aproape de Dumnezeu” şi că este ,,Dumnezeu”, avînd rangul şi demnitatea unui principiu, că ,,numai şi numai prin el totul s-a făcut”, ,,că în el ceea ce a fost făcut avea natură de vieţuitor, de viaţă şi de fiinţă”, că el a coborît în corpuri şi că, întrupîndu-se, ia înfăţişarea omului, dar în aşa fel încît, în acelaşi timp, îşi arată măreţia, şi că, eliberat, este din nou îndumnezeit, el este Dumnezeu, aşa cum era înainte de a cădea în lumea corpurilor şi de a coborî în trup şi în om.”
Începând cu secolul II d. Hr. apologeţii vor folosi termenul logos pentru a prezenta lumii greco-romane creştinismul într-un mod comprehensibil dar şi pentru a face din creştinism adevărata filosofie. Pentru apologeţi filosofia creştină constă a trăi conform logosului, adică raţiunii, fie ea parţială sau totală. Pentu Iustin cei ce şi-au condus viaţa în mod raţional au fost creştini chiar dacă au trăit înainte de venirea Logosului Hristos. Utilizarea acestei noţiuni filosofice în Evanghelie, considerată scriere revelată, sugerează ideea că
,,însăşi revelaţia creştină anterior oricărei speculaţii teologice sau filozofice, nu doar legitima, ci şi impunea asemenea aproprieri. Iată de ce avea să rezulte de aici în mod necesar o speculaţie teologică şi filozofică. A afirma că în calitate de Logos, Cristos este Dumnezeu, că toate au fost făcute de el şi prin el, că el este viaţa, lumina oamenilor, înseamnă a recurge dinainte, dincolo de teologia Cuvântului, la metafizica ideilor divine şi la noetica iluminării.”
Aceste puncte de contact nu ne permit să scoatem în evidenţă utilizarea elementelor greceşti în substanţa credinţei creştine; persoana lui Hristos şi scopul întrupării sale nu sunt afectate de aşa ceva; evenimentele biblice şi învăţatura pe care Evanghelia o transmite vor rămâne întotdeauna, în integritatea lor iniţială, materia însăşi pe care se va exercita reflecţia Părinţilor Bisericii . Apropierile dintre credinţa primilor creştini şi cultura greacă semnalate în evanghelie sunt în primul rând semnele necesităţii de a traduce mesajul cristic într-un limbaj religios cunoscut în cultura păgână; cu toate acestea multe elemente din filosofia greco-romană au participat la formarea şi formularea modului creştin de viaţă. Acest lucru l-a determinat pe Pierre Hadot să considere creştinismul, la fel ca filosofia antică, un mod de viaţă şi de discurs .

Bibliografie:

DAMIAN GH. PĂTRAŞCU, Creştinism şi filosofie în sec.I-III ,Editura Serafica, Roman, 2009, p. 17.

ETIENNE GILSON, op. cit. p. 11.
Ibidem p. 12.
,,Însuşi Dumnezeul păcii să vă sfinţească pe voi desăvîrşit şi întreg duhul vostru, şi sufletul, şi trupul să se păzească fară de prihană întru venirea Domnului nostru Iisus Hristos.”
MIRCEA ELIADE, Istoria credinţelor şi ideilor religioase vol.2 De la Guatama Buddha până la triumful creştinismului, Editura Universitas, Chişinău, 1992, p.340.
I Corinteni 15,47:,,Omul cel dintîi este din pămînt, pămîntesc; omul cel de-al doilea este ceresc.”
MIRCEA ELIADE op. cit., p. 341.
PIERRE HADOT, op. cit., p. 260.
HERACLIT DIN EFES, Fr. 1, în VLĂDUŢESCU GHEORGHE, BĂNŞOIU ION, Filosofia greacă în texte alese, Editura Punct, Bucureşti 2002, pp. 31-32.
AMELIUS, în PIERRE HADOT, op. cit., p. 261.
IUSTIN, Apologia întâi în favoarea creştinilor , 46.
Ibidem p. 11.
Ibidem p. 13.
PIERRE HADOT, op.cit., pp. 259-274.

În imagine: Matthias Grünewald (către 1475-1528), Ispitirea sfântului Anton.

Autor: Raluca Muraru

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial