duminică, 1 aprilie 2012

ISPITELE. ISUS, SATANA ȘI PUTEREA ORGOLIULUI (I)

Lc 4, 3-4: „Acum, îi spuse diavolul: Dacă tu ești Fiul lui Dumnezeu, spune acestei pietre să se prefacă în pâine. Iar Isus i-a răspuns: Nu numai cu pâine va trăi omul” (Deut 8, 3).

Trebuie să ne fixăm mai înainte atenția asupra acelui „dacă”. Isus a fost definit Fiul lui Dumnezeu de vocea venită din cer, și tocmai pe această condiție diavolul insistă pentru a-l ispiti: dacă tu ești cu adevărat astfel, poți refuza calitatea umană, calitate dezvăluită de foamea care te-ar putea conduce la moarte. Nu întâmplător, ispita primordială privește oralitate: tocmai pe acest teren bărbatul și femeia în grădina acelui la început sunt ispitiți și cad. Cu alte cuvinte, ispitele cele mai puternice își au rădăcina în dimensiunea „primordială” a persoanei: apetit, agresivitate, egoism philautic… Raportul nostru cu mâncarea și felul în care mâncăm fac cunoscut rădăcinile noastre, rădăcinile comportamentului nostru în relație cu noi înșine, cu ceilalți și cu Dumnezeu.

Dar ispita: „Dacă tu ești Fiul lui Dumnezeu” este întinsă și pentru a dezvolta o falsă imagine de Dumnezeu, cea sugerată de șarpe lui Adam și Evei: „Voi puteți fi Dumnezeu” (cf. Gen 3, 5). Adică: diavolul îi insinuează lui Isus că, dacă El este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, va putea face abstracție de limite, de limita creaturală ce caracterizează omul, și, de aceea, va fi capabil să transforme prin magie pietrele în pâine! În fața lui Isus există o piatră, iar ispita este cea de a-i porunci acesteia să devină pâine: de la mineral la mâncare, de la natură la viață, fără a trece prin alții și fără a ține cont de alții; a mânca înainte de a avea foame, și a face acest lucru imediat, pentru a satisface foamea, fără nici un proces de comuniune. Este un vis de atotputernicie: a avea acces și putere imediată, solitară asupra lucrurilor! Este ca și cum diavolul i-ar spune lui Isus: „Tu poți satisface nevoia ta după hrană fără efort, adică fără muncă, și fără împărtășirea cu ceilalți”. De la piatră la pâine, direct: dar pâinea este grâu semănat, cultivat, adunat, măcinat, frământat, copt, împărțit; a spune pâine înseamnă a spune că hrana este socială și, deci, trebuie consumată social, după logica comuniunii. Edgar Morin a afirmat în această privință că omul este un animal bio-cultural, este adică constituit din viață animală și cultură.

În față a toate acestea, ajunge să ne gândim la experiența noastră de fiecare zi: dacă există un măr pe masă și mie mi-e foame, sunt ispitit să-l mănânc în întregime, fără să țin cont de alții, uitând că acel fruct a fost cultivat de alții, provine din pământul binecuvântat de Dumnezeu și este destinat tuturor oamenilor. Da, a mânca înseamnă întotdeauna a ne insera într-o comuniune cu Dumnezeu și cu alții; și tocmai în situația de foame se poate evalua mai mult decât oricând calitatea vieții noastre, pentru că fiecare dintre noi este ispitit să se hrănească fără a ține cont de frați și de Dumnezeu. Și în aceasta, Sf. Euharistie, „masa comună” prin excelență (cf. contrar 1Cor 11, 2-22) este magisteriul vieții creștine.

Prima ispită a omului este, deci, cea de a ignora pe ceilalți, ca și cum el și-ar putea satisface foamea punând stăpânire pe bunurile necesare subzistenței în mod imediat și egoist. Și totuși, a trăi nu înseamnă numai a mânca, dar a mânca împreună cu alții, iar pâinea care satisface foamea este pâinea fraternității, este pâinea care implică muncă, opera oamenilor, polis-ul. Mai mult încă, este acea pâine pe care fiecare în parte este chemat să o primească de la alții și să o de-a, la rândul lui, altora; nu întâmplător, Isus, în parabola judecății finale a spus că întreaga noastră viață se concentrează în jurul acestor acțiuni simple, umane: a mânca și a da de mâncare, a bea și a da de băut, a ne îmbrăca și a-i îmbrăca pe alții, a locui și a fi ospitalieri (cf. Mt 25, 31-46)… Și în a mânca intră și raportul nostru cu Dumnezeu, pentru că noi Lui îi cerem: „Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi” (Mt 6, 11); pâinea o primim de la Dumnezeu, i-o cerem în fiecare zi. Acest gest este exact contrariul de a porunci unei pietre să devină pâine!

Se mai poate interpreta prima ispită a lui Isus și la un nivel politic: Isus este ispitit să preschimbe o piatră în pâine, nu numai pentru sine, dar și ca posibilitate de a face o acțiune miraculoasă în fața altora. Dacă El este Salvatorul, va putea eradica foamea din lume în mod imediat și radical; dacă este Fiul lui Dumnezeu, va putea profita de puterea lui Dumnezeu pentru a face o acțiune capabil să convingă oamenii că El este Eliberatorul! Se înțelege de ce această cerere a diavolului va fi aceeași pe care o va face mulțimea lui Isus (cf. In 6, 15), astfel că El va fi constrâns să răspundă: „Adevăr vă spun: voi mă căutați nu pentru că ați văzut semnele mele, ci pentru că ați mâncat din acele pâini și v-ați săturat” (In 6, 26). Mesianismul politic și economic i-ar cere lui Isus să arate prerogativele lui divine dând pâine în abundență celor înfometați. În această privință, să nu uităm cum Fëodor Dostoevskij, în Legenda marelui inchizitor, reinterpretează această ispită: „Vezi aceste pietre în deșertul gol în înfocat? Preschimbă-le în pâine iar umanitatea te va urma ca o turmă docilă și recunoscătoare, chiar dacă veșnic temătoare că tu vei putea retrage mâna ta, și astfel să-i lipsești de pâinile tale”.

Isus ar putea fi recunoscut astfel Domn, ar putea viola conștiințele, dar astfel împărăția Lui ar fi una de stăpânire, sclavie a omului; El ar trăda condiția lui umană, folosindu-se de prerogativele divine pentru a-și afirma mesianicitatea. Iar aceasta ar fi cu adevărat o operă diabolică!

Iată pentru ce Isus îi răspunde diavolului: „Stă scris: Nu numai cu pâine va trăi omul” (Deut 8, 3), subînțelegând evident a doua parte a versetului reprodus de Matei: „… dar cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu” (cf. Mt 4, 4). Atenție, însă, Isus nu replică spunând: „Nu vreau”, ci invocându-l pe Dumnezeu Tatăl său și ceea ce, ieșit din gura Lui, stă scris în Legea lui Moise. Scripturile sunt pentru Isus instrument de mijlocire a raportului Lui cu Dumnezeu, pentru că el este un om și ca atare trăiește din credința în Dumnezeu, și nu în economia viziunii (să se vadă deja citatul 2Cor 5, 7). Isus nu se încrede în sine și nici nu se încrede în experiența lui interioară, dar se abandonează cu decizie logicii alianței, comuniunii dintre Dumnezeu și poporul său. Cu alte cuvinte, Isus spune că foamea de pâine este indiscutabilă, dar foamea după Cuvântul lui Dumnezeu este mai esențială, mai esențială decât hrana: „la ce i-ar folosi omului să câștige lumea întreagă, dacă apoi își pierde viața adevărată?” (Mc 8, 36).

În fața acestei prime ispite trebuie să ne întrebăm: ce anume așteptăm de la Dumnezeu? Vrem ca El să ne de-a puteri divine? Vrem evidența lui Dumnezeu ca păgânii? Sau dorim Cuvântul lui Dumnezeu, care este pentru noi viața cea adevărată?  

Autor: E. Bianchi
Traducere: Pr. Pătrașcu D.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial