În
ciuda prejudecăţii larg răspândite, românii nu sunt un popor cu adevărat
credincios. Fatalismul lor este atât de viu, iar înstrăinarea faţă de orice
intensitate atât de mare, încât îl întruchipează pe Dumnezeu din însăşi nevoia
de întrupare a propriei pasivităţii, fără a deprinde, însă, din el, vreo
înălţare din imediatul lumesc, din duhul patimilor şi al vieţii.
Dumnezeul românesc nu reprezintă un plus deasupra vieţii, o adâncime
cerească programatică, căci credinţa românilor nu este o ispită a unei alte lumi
– o noţiune vagă, pe care nici un român nu şi-a conturat-o vreodată aşa cum au
făcut devoţii vestici, pentru români neexistând o altă lume, în afara celei pe
care o pot pipăi – ci se conturează ca o bănuială obscură că fericirea terestră
le este inaccesibilă, că există un dat indicibil pentru care nu îşi vor fi
niciodată stăpâni ai propriei sorţi.
Românii nu spun niciodată „eu cred în Dumnezeu”, asemenea situare
neechivocă le este peste fire. Ei spun „românii sunt un popor credincios”. Un
fel de „am auzit că aş fi credincios”, pe care nu îl contrazic făţiş – aceeaşi
lipsă de asumare pe care o dovedesc în orice aspect al vieţii – pentru că
dezbaterea transcedentală le este străină. Drept pentru care, vor fi suficient
de credincioşi pentru a fi în rând cu lumea, dar niciodată atât de credincioşi
încât să o transceadă – nimic nu îi este mai străin acestui popor decât apoteoza
în numele credinţei, martiriul pentru idee, asimilat cu patologia. Românii nu au
iniţiativa transfigurării în credinţă. Ei se pun bine cu Dumnezeu, asimilat unei
virtualităţi care nu costă. Atunci când Dumnezeu îi va chema la înălţare,
opunându-i patimilor, românii nu se vor desprinde de pământ – ei se vor văita de
păcatul vieţii, în care îşi găsesc un prim alibi. Românii sunt atât de organic
legaţi de pământ, încât Dumnezeu nu-i va putea lua vreodată din lume. Când
Dumnezeu se interpune lumii, ei vor urma lumea, dar nu vizibil şi definitiv, ci
meschin, furişat, în aşa fel încât Dumnezeu să nu le poate reproşa niciodată
vreo poziţie clară – se vor furişa în patru labe şi se vor întoarce milogi, fără
sfidare, fără a-l contrazice, dar fără a-l urma, cu aceeaşi distanţă egală,
neasumată, între contraste, chemându-l pe Dumnezeu să ierte – nu pe ei, ci, prin
ei, pe viaţa grea pe care le-a dat-o.
Ceea ce îl individualizează pe român, în natura sa, atât de duală şi
aparent contradictorie, este prezenţa unui fatalism cvasi-înţelept, altoit pe o
lipsă de profunzime transcendentală deconcertantă – în timp ce tocmai această
înclinaţie spre imaterial este, în sânul tuturor popoarelor, cauza firească a
abandonării lumescului.
Deşi manifestă un scepticism organic, reflex, faţă de tot ce este miraj
şi patimă, românul nu priveşte patimile vieţii insubstanţial, ca pe nişte
accidente, detururi ale esenţei, aşa cum o face înţeleptul, pentru român
concreteţea devenirii fiind însăşi substanţa vieţii. Versurile cântecului
popular sunt, în acest sens, revelatoare: „cu ce m-am ales în viaţă, cu ce-am
băut, ce-am mâncat şi cu ce am strâns în braţă”. Românul are o neîncredere
profundă faţă de orice nu se poate vedea. Lăcomia, tânjala şi patimile –
idealizate în dor – îl stăpânesc în egală măsură cu orice creaţie care
vieţuieşte la nivelul pământului – românii se descriu, cu mândrie, prin
temperamentul latin şi „sângele cald”, deşi din latinitate moştenim doar
nepăsarea şi talentul improvizaţiei, modelul fiind, mai degrabă, unul slav, prin
înrădăcinarea sa telurică, fără orizont. În iluzia accesibilă, Dumnezeu rămâne o
socoteală imprecisă, de dat la un moment obscur. Românul înşeală, minte, fură şi
omoară, pentru a îşi atinge scopul pământesc, la fel ca orice alt muritor
rătăcit de căile înţelepciunii, şi este, în patimă, cel puţin la fel de departe
de idee, de conştiinţa deşertului lumesc.
Ceea ce îl cruţă pe român de ispita autodeterminismului, în absenţa
profunzimii pătrunderii apriorice, este percepţia gradului de realizabil în
viaţă. Absenţa nu apare în ideea de lipsă de sens, ci în aceea a neputinţei.
Românul este fatalist, dar nu prin metafizică, ci prin intimitatea
neputinţei.
Românul ia notă intim de evidenţa sorţilor potrivnici abia atunci când,
după ce va fi rătăcit pe căile vieţii, eşuează. Predestinarea apare ca o
consecinţă a ratării, nu a pătrunderii anterioare actului – momentul în care un
altul meditează asupra manierei, a perfectibilităţii şi a reluării, este
momentul în care românul conştientizează vidul vieţii, renunţând – atunci, şi nu
mai devreme, apare ruperea de lume în care se conturează specificul nostru
naţional.
Substanţa întrupării lui Dumnezeu îi este nenorocul („m-a făcut mama
fără noroc”) – nu acela de a nu i se fi sortit suficientă cuminţenie pentru a se
graţia de calvarul iluziilor, ci acela de a nu-i fi fost dat să izbândească, în
ele. În ortodoxie, Dumnezeu, nefiind o dimensiune paralelă vieţii, se naşte din
ea, ca o sciziune, o contradicţie internă a substanţei, o expresie a
conţinutului de suferinţă al existenţei. Momentul revelaţiei nu precede, prin
urmare, păcatul, ci îi urmează ratării, iar înregistrarea căderii revelează
sentimentul implacabilului, prin aceeaşi neputinţă a interiorizării eşecului, a
asumării.
Înţelepciunea românească este nu atât o conştiinţă a inutilităţii
aventurii umane, ci una a neverosimilităţii ei. Românii nu absentează în
amăgirile inimii, ci în consecvenţă – predeterminismul românesc spune, deci, că
fericirea pământească este nu atât ireală, cât irealizabilă. Prin intimitatea
ratării, convertită în iminent şi implacabil, românul abdică de la ipostaza de
subiect al vieţii, reificându-se – îşi ia mâinile de pe sine, transfigurându-se
într-un obiect al acesteia, care devine o purtare perpetuă, însă forţată, a
crucii, spre deosebire de ruşi şi de spanioli, la care drumul crucii este asumat
şi voluntar. Prin urmare, fatalismul românesc se substituie mai puţin unei
inaderenţe telurice, cât unei tenacităţi substanţiale.
Românii au un scepticism incurabil vis-à-vis de zădărnicia oricărei
încercări, fără a avea substanţa transcedentală a situării deasupra ei. Ei
încearcă foarte rar după ce au dat greş o dată şi niciodată, dacă încercarea
pare supra-umană – inaderenţa la prometeism va face din români, veşnic, un popor
stagnant, neîndoielnic şi primordial teluric, sub o mască superficială a
înţelepciunii. O naţiune cu un discurs pseudo-înţelept, izvorât mai mult din
conştiinţa iminenţei ratării, decât din ocultarea trăirii – la fel ca orice altă
manieră, înţelepciunea e subţiată de acelaşi scepticism cu care este privită
orice finalitate voluntară. Românul este nu atât un înţelept organic, cât un
resemnat organic. Nu puţine au fost cazurile de pseudo-înţelepţi care şi-au
lepădat înţelepciunea disolubilă, atunci când lumescul le-a apărut deodată
ispititor şi la îndemână. Această perpetuă legare de ce e pieritor, altoită de
neputinţa scopului – iată din ce se constituie inefabilul românesc. Perpetua
încercare, secerată de la mijloc, în încleştarea cu obstacolul major – aceasta
este definiţia „românismului”. Un scepticism, nu faţă de mobil, ci faţă de
rezultat. Nu inaderenţa la amăgirile lumescului îi separă pe români de iluzia
autodeterminismului – românilor le lipseşte orice altă dimensiune, în afară de
aceasta – ci laşitatea în căile lumii, diletantismul izvorât din inconsecvenţă,
aceea de a fi încercat şi abandonat în toiul încleştării, a încercărilor
vieţii-subiect, a oricărei tentative mai anevoiasă decât facilul
spontan.
Sursa: filosofie-cu-ciocanul.blogspot.com
Dumneavoastră ce credeţi, părinte? Trecând peste vaga desconsiderare a ortodoxismului...
RăspundețiȘtergereStimate Domnule Cătălin, mie nu mi se pare că în acest articol ar fi câtuși de puțin desconsiderat ortodoxismul. Problema este una mult mai profundă, și care se referă mai ales la spiritul nostru impregnat de partea rea a bizantinismului, ceea ce duce la o trăire (și a credinței) foarte superficială, la o lasă-mă să te las, la o acceptare acritică a tot ceea ce vine.
RăspundețiȘtergereFără să iau partea bizantinismului...asta să fie problema? Când Burebista a ars viile dacilor...
RăspundețiȘtergere