„Din nefericire, şi eu cred că multe documente din arhiva sinodului BOR au fost distruse”

Interviu cu istoricul Cristian Vasile realizat de Cristian Bădiliţă

Cristian Vasile este cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga" (Programul România şi Europa în secolul XX). A fost secretar ştiinţific al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (aprilie 2006 - aprilie 2007), coordonator al Comisiei Prezidenţiale Consultative pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (aprilie 2007 - decembrie 2009), coeditor, împreună cu Vladimir Tismăneanu şi Dorin Dobrincu, al Raportului Final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (Humanitas, 2007). Volume publicate: Între Vatican şi Kremlin. Biserica Greco-Catolică în timpul regimului comunist (Curtea Veche, 2003); Istoria Bisericii Greco-Catolice sub regimul comunist. 1945-1989. Documente şi mărturii (Polirom, 2003); Biserica Ortodoxă Română în primul deceniu comunist (Curtea Veche, 2005); Perfectul acrobat. Leonte Răutu, măştile răului (în colaborare cu Vladimir Tismăneanu, Humanitas, 2008). A publicat studii, articole şi recenzii în periodice academice: Altarul Banatului, Analele Sighet, Annuario, Anuarul IRIR, Anuarul Institutului de Istorie „A.D. Xenopol", Anuarul Institutului de Istorie Orală, Arhivele Securităţii, Arhivele Totalitarismului, East European Quarterly, Études Balkaniques, Historical Yearbook, Quaderni de la Casa Romena di Venezia, Revista Arhivelor/Archives Review, Revista Istorică, Studia Politica, Romanian Political Science Review, Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Theologia Catholica, Studii şi Materiale de Istorie Contemporană; în reviste de cultură: Adevărul Literar şi Artistic, Apostrof, Cultura, Idei în Dialog, Memoria. Revista Gândirii Arestate, 22, Timpul, Vatra, precum şi capitole în volume colective: „Une répression différenciée: uniates et orthodoxes dans la Roumanie stalinienne, 1948-1965“, în Nicolas Bauquet, François Bocholier (eds.), Le communisme et les élites en Europe Centrale, PUF, Paris, 2006; „Propaganda and Culture at the Beginning of the Communist Regime“, în Vladimir Tismăneanu (ed.), Stalinism Revisited: The Establishment of Communist Regimes in East-Central Europe, CEU Press, Budapest-New York, 2009.

Cristian Bădiliţă: Dragă Tizule, când ai luat hotărârea să te ocupi de istoria cultelor în România? A fost un anumit concurs de împrejurări, ţi s-a recomandat în timpul facultăţii sau pur şi simplu ţi-ai ales singur drumul?

Cristian Vasile: M-a pasionat iniţial o temă „conformistă”, cuminte, precum memorialistica despre 23 august 1944. Era totuşi palpitant să urmăresc diversele versiuni – contradictorii, fanteziste etc, modificate în funcţie de cum bate vântul politic – cu privire la lovitura de stat, sau de palat, cum vrem să-i spunem. Când am epuizat acest subiect, fără să inovez prea mult şi fără să valorific rezultatele cercetării, mi-am adus aminte că profesorul Dinu C. Giurescu ne sfătuia pe noi, studenţii de la cursurile de istorie contemporană, ca din când în când să avem în minte o temă de rezervă şi să întocmim fişe despre diversele faţete ale problemei care ar merita explorată. Pe atunci nu prea existau computere în România, lucram după metode, să le zic, bătrâneşti. Prin vara anului 1998, am constatat că strânsesem suficiente fişe, un teanc destul de înalt, despre istoria postbelică a Bisericii Greco-Catolice şi, mai precis, despre momentul desfiinţării acestei Biserici prin decretul stalinist conceput – ce sinistră negare a istoriei naţionale! – pe 1 decembrie 1948 (la fix trei decenii de la unirea Transilvaniei). Nu mi-a recomandat nimeni acest subiect, a fost o acumulare proprie de informaţii, am vrut să mă lămuresc, să răspund unor întrebări care mă presau. Am avut şi noroc, pentru că această intenţie de a mă ocupa de problema cultelor, de suprimarea Bisericii Greco-Catolice în special, se putea pierde pe drum. A fost acceptată ca temă de master. Unul dintre profesorii care urmau să fie în comisia ce audia disertaţia, Ioan Scurtu, mi-a sugerat să vorbesc cu un personaj straniu, dl Mihai Stratulat, care m-ar putea ajuta cu documentarea. Acest domn Stratulat a încercat să-mi explice că Biserica Română Unită (Greco-Catolică) nu trebuie eroizată, că greco-catolicul Iuliu Maniu era un sclivisit, supraevaluat în istoriografie etc. etc. Nu prea l-am luat în seamă, nu am dat importanţă acestui moment. Eram oricum prins cu cercetarea, cu documentarea în arhive, inclusiv în arhivele SRI, pe atunci deschise cercetătorilor (nu exista încă CNSAS). Lucrarea mea a început să prindă contur în primăvara anului 1999; am şi publicat o parte din ea în Revista 22. Era chiar înainte de venirea Papei Ioan Paul al II-lea. Dar era opera unui masterand; lucrarea trebuia extinsă şi finisată. Câteva luni, am uitat de ea. Devenisem jurnalist cultural la 22. Se părea că voi activa în ziaristică. Însă am intrat în conflict cu doamna Gabriela Adameşteanu, care în toamna lui 1999 m-a forţat practic să demisionez. Atunci am suferit îngrozitor. De fapt, mi-a făcut un mare bine, m-a ajutat să-mi (re)găsesc adevărata vocaţie. Profesorii Şerban Papacostea şi Apostol Stan – doi istorici reputaţi – mă cunoşteau datorită articolelor din presă.

Atunci ai devenit cercetător la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“, unde lucrezi şi în prezent? Cum a fost primit subiectul aici?

Da, în ianuarie 2000 am fost angajat ca asistent de cercetare stagiar la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“ din cadrul Academiei Române. Uneori, cercetătorilor debutanţi li se încredinţează sarcina de a întocmi bibliografii şi asta mi s-a sugerat şi mie. Mi s-a părut că este ceva prea simplu, avusesem profesori buni la Ştiinţele auxiliare ale istoriei, ştiam să întocmesc o bibliografie, nici nu mă gândeam să accept aşa ceva. Prin urmare, am propus tema Desfiinţarea Bisericii Româno-Unite cu Roma (Greco-Catolice) în context internaţional. Profesorul Ioan Chiper, şeful meu direct – director al Programului de istorie modernă şi contemporană – nu a fost de acord cu tema de plan, cu motivaţia stranie (pentru mine) că „Academia Română nu va accepta un asemenea subiect.” Privind retrospectiv, mă tem că avea dreptate. Totuşi, Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“ avea şi are o autonomie mai mare decât alte institute în interiorul sistemului academic românesc. Pentru mine, devenise o problemă capitală să pot continua subiectul tezei de masterat şi eram un monument de tristeţe. Aşa m-a întâlnit pe holurile Institutului directorul adjunct, Eugen Denize, un cunoscut istoric medievist, convertit apoi la studiul comunismului românesc, în special al mecanismelor de propagandă. După ce Eugen Denize a aflat ce s-a întâmplat, m-a convocat la direcţiune şi, în prezenţa directorului Şerban Papacostea, decizia şefului de Program a fost infirmată. Tema lucrării mele de plan a fost aprobată exact cu acelaşi titlu. Era oarecum fără precedent.

Adică, în anul de graţie 2000, la zece ani de la „dărâmarea” comunismului şi dispariţia (presupusă) a directivelor de partid, acceptarea unui subiect absolut normal de cercetare, într-un institut românesc, ţine de „disidenţă”. Frumos rezultat al revoluţiei!

Atunci când am terminat lucrarea de plan, director al Institutului devenise Ioan Scurtu. Era în paralel şi consilier de stat (responsabil cu educaţia şi cercetarea) în Administraţia Prezidenţială a lui Ion Iliescu. Nu mai insist asupra circumstanţelor, era prin martie-mai 2001, perioada de aur a guvernării Adrian Năstase, când istoricilor li se recomanda să nu mai „lingă dosare“ cu prea multă hărnicie. Ioan Scurtu probabil a ţinut minte că nu mi-am însuşit nici o sugestie venită dinspre dl Stratulat. Ca să fie validată de consiliul ştiinţific al unui institut de cercetare, o lucrare trebuie să fie parcursă de un referent. De obicei, un referat se termină cu formula standard: „Propunem ca lucrarea să fie recepţionată de consiliul ştiinţific al Institutului etc. etc.“ Sau, dimpotrivă, „propunem să nu fie recepţionată...“. Dar – de regulă – referenţii nu sunt selectaţi dintre cei aflaţi în posibil conflict de interese cu autorul lucrării, există o anumită etică, până atunci respectată. Ei bine, domnul Ioan Scurtu a decis (cred că fără a consulta măcar consiliul ştiinţific) ca lucrarea mea – care trata desfiinţarea Bisericii Române Unite – să fie trimisă unor referenţi de la... Patriarhia Română, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti (care la puţin timp avea să fie botezată „Patriarhul Justinian”), instituţie care vorbea deschis despre această desfiinţare ca şi cum ar fi o „revenire” liberă la ortodoxie a turmei greco-catolice! Spre cinstea lor, şi referenţii mei s-au abţinut să dea un verdict care putea să-mi creeze numeroase probleme. De fapt, a fost un prilej de a vedea, de a trăi pe viu cât de bolnavă este istoriografia română. Şi cât suferă studiul istoriei contemporane, dominat de câţiva oameni influenţi precum Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu şi alţi câţiva, formaţi înainte de 1989.

Nu mă mir prea tare. Acest „mare” istoric, pe nume... Scurtu (văd aici o ironie lingvistică a sorţii) mi-a fost la un moment dat profesor la Filologie, în anii 1988-89. Preda istoria PCR cu atâta entuziasm, deformând totul din perioada interbelică, încât ţi-era silă. Noroc de profesorii de la seminar, mult mai oneşti.

Până la urmă, după multe peripeţii şi emoţii, lucrarea de plan s-a transformat în carte: Între Vatican şi Kremlin. Biserica Greco-Catolică în timpul regimului comunist. De fapt, am dezvoltat mult lucrarea de plan iniţială şi am scris practic o istorie a BRU în toată perioada comunistă. Cu recomandarea lui Adrian Cioroianu, manuscrisul a fost încredinţat Editurii Curtea Veche a domnului Grigore Arsene, unde – după câteva întârzieri – a şi apărut în vara lui 2003. Însă, şi aici, parcă mi-a stat inima în loc când am văzut nedumeririle redactorului de carte ce s-ar fi dorit referent/cenzor. După ce a parcurs cartea şi a corectat-o, a scris pe pagina de gardă ceva de genul: „Lectura a fost una uşoară. Autorul scrie cursiv, am aflat lucruri noi, este o istorie practic neştiută. Dar, dat fiind că subiectul este unul sensibil, sunt de părere să fie cerut – înainte de publicare – şi punctul de vedere al unui istoric/teolog de la Patriarhia Română”. Dacă ar fi fost un director de editură mai slab de înger, aş paria că lucrarea mai întârzia o vreme.

Dar de ce redactorul de carte, atât de „sensibil” şi precaut, n-a cerut în primul rând părerea Bisericii greco-catolice, cum era normal? E grotesc ce-mi povesteşti şi, din păcate, foarte trist. Încă o dată, se dovedeşte că „românii îşi merită soarta”. Ce revelaţii ai avut tu, ca om şi istoric, scriind această carte?

În anul 1990 eram – ca mulţi alţii – în căutare de informaţii, citeam o grămadă de ziare şi reviste. Stăteam cu ochii în televizor, mă uitam mai ales la ştirile politice. În martie 1990, aveam doar 14 ani, nu ştiam prea multe despre greco-catolici sau despre Biserica Română Unită. Ceea ce ştiam se rezuma la datele generale despre Şcoala Ardeleană aflate, oricum, în manieră filtrată. Probabil îmi era cunoscut faptul că scriitorul Ion Agârbiceanu fusese şi preot greco-catolic. Cam atât. Fusesem şocat de conflictul de la Târgu-Mureş, urmăream febril ştirile despre ce se întâmplă în Transilvania. Atât cât pricepeam eu, disputa româno-maghiară intra în categoria previzibilului. Eram copil, dar reţinusem ieşirile lui Ceauşescu contra Ungariei. Sigur că luptele de stradă erau o exacerbare, aveau menirea să îngrijoreze în cel mai înalt grad etc. Însă ce aflam începând cu toamna lui 1990 era ceva cu totul nou, de neînţeles. Era vorba despre unii români ardeleni care-şi revendică nişte biserici. Nu ştiam ce este cu ei, cum au ajuns să se roage în stradă, sub cerul liber. Până atunci, se ştia că „s-au unit de bună voie” cu Biserica-Mamă, Ortodoxă, în 1948.

„Se ştia” oficial. Personal am participat la slujbe în catacombele greco-catolice din 1987, datorită unui prieten clujean greco-catolic. Cine vroia să ştie ştia.

Eu atunci am început să-mi pun întrebări. Oricum, istoria mă pasiona, mai ales cea recentă. Eram – din septembrie 1990 – elev la Colegiul (pe atunci Liceul) „Matei Basarab” din Bucureşti, iar profesorul nostru de biologie era originar din zona Blajului. Eram o clasă uneori greu de stăpânit şi – ca să ne atragă de partea lui – tânărul ardelean a început să ne povestească şi despre altceva decât biologie. Era frământat, chiar îngrijorat de conflictele teribile de prin părţile Blajului, de lângă Alba Iulia, căci nu toţi reveniseră la greco-catolicism, aşa că se ajunsese până la tensiuni în interiorul aceleiaşi familii, certuri şi bătăi între fraţi etc. Probabil astfel de lucruri l-au afectat direct. Toate relatările lui m-au marcat, aşa că în general ştiam cum să citesc articolele de presă, reportajele de la televizor (uneori lamentabile, cum au fost îndeosebi cele de la emisiunile despre religie, difuzate pe TVR, chipurile sub semnul „obiectivităţii”, al „imparţialităţii” etc.). În 1994, am devenit student la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. Cum nu prea am avut o viaţă personală, m-am dedicat acestui subiect, am stat ore în şir în arhive, în biblioteci. Aici este un lucru interesant. Eu nu prea am făcut cercetări de teren, în Transilvania. Am fost în Ardeal ca simplu turist, pentru o săptămână-două, deci nu ca un cercetător care merge special într-o comună, într-un sat unde există un conflict între ortodocşi şi greco-catolici. Sigur, am cunoscut mai bine comunitatea greco-catolică bucureşteană, am realizat interviuri cu clerici, cu credincioşi de aici, dar mărturiile de istorie orală au fost mai degrabă surse secundare.

„Istoricii” înfeudaţi ideologiei ortodoxiste te taxează drept „manipulator” sau „interpret tendenţios” al documentelor, în sensul că doreşti cu orice preţ să „şifonezi” imaginea, socotită angelică, impecabilă, a BOR. Cum ai răspunde acestor acuze? Sunt interpretările tale tendenţioase ori reducţioniste?

Aceste acuzaţii trec cu vederea faptul că eu am scris şi despre persecuţiile la care a fost supusă BOR, mai ales clerul inferior ortodox. Or, aici este marea problemă. Uneori aceste victime, preoţi mai ales, au ajuns să fie persecutaţi şi cu implicarea ierarhiei. Au fost caterisiţi şi apoi au intrat în vizorul Securităţii şi chiar în universul concentraţionar. Din acest motiv, erau importante documentele interne ale Bisericii, întreg procesul decizional al caterisirii, al pensionării unui cleric incomod. Mi s-a reproşat că mă înşel asupra momentului înlăturării episcopului Nicolae Popovici. Când am întrebat însă dacă decizia de pensionare şi actele interne ale BOR privind cazul episcopului de Oradea pot fi accesibile, s-a făcut linişte. Nu mi s-a putut da un răspuns clar. Arhiva Sfântului Sinod este inaccesibilă. Pretextul – „este nerânduită”! Eu pun în discuţie atitudinea a circa 10-15 persoane, înalţi prelaţi. Nu mai mult. Am vorbit şi despre actele de cedare din celelalte culte, am susţinut că nu trebuie să singularizăm ierarhia ortodoxă. Printre contestatarii Raportului final se află şi IPS Ioan Robu, arhiepiscop romano-catolic de Bucureşti. Acesta este un subiect foarte interesant, pentru că Raportul final nu-l pomeneşte pe IPS Ioan Robu şi aminteşte de dramele Bisericii Romano-Catolice în comunism. Dacă aveam o obsesie antiortodoxă, „trăiam” numai cu acest subiect. Or, de vreo patru ani, eu nu mai scriu sistematic pe teme de istorie ecleziastică. Sigur, spre „bătrâneţe“, voi reveni asupra subiectului acesta, raporturile dintre Biserică şi stat sub comunism. Dar am să îţi mai spun un lucru. Volumul meu din 2005 – Biserica Ortodoxă Română în primul deceniu comunist (care nu era prea elogios cu patriarhii Justinian şi Teoctist) – a figurat în bibliografia cursului de Teologie istorică de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti (cred că începând din toamna lui 2005; probabil, din 2006–2007 nu a mai fost recomandat). Dacă eram „antiortodox”, „tendenţios”, „reducţionist”, de ce cartea mea a fost socotită dezirabilă la 1 octombrie 2005, când începea anul universitar? În fond, eu nu mi-am schimbat opiniile istoriografice. Mai adaug ceva, poate mai relevant. La 22 noiembrie 2005, acad. Florin Constantiniu m-a amintit într-un discurs ţinut la Palatul Patriarhiei Române, cu ocazia lansării volumului semnat de George Enache şi intitulat Ortodoxie şi putere politică în România contemporană. Studii şi eseuri; m-a considerat un fel de înaintemergător în ceea ce priveşte studiile ortodoxe „cuviincioase“, în prezenţa patriarhului Teoctist şi a altor oficialităţi ale BOR. Nimeni n-a protestat atunci, nimeni nu l-a contrazis. Îţi citez exact din prof. Florin Constantiniu: „Dl George Enache a dat o carte extrem de valoroasă, care de acum înainte va fi un jalon în cercetarea istoriei Bisericii Ortodoxe Române, şi vreau să vă spun că domnia sa nu este singurul. Aici în sală se află un mai tânăr coleg al meu de la Institutul de Istorie «Nicolae Iorga», dl Cristian Vasile, care are meritul unui Ioan Botezătorul, în sensul că a deschis calea unor astfel de cercetări. A fost un pionier în acest domeniu şi iată că pe această pârtie deschisă de domnia sa, astăzi, cercetători de mare înzestrare intelectuală şi de o erudiţie remarcabilă, precum George Enache, îşi aduc contribuţia la cunoaşterea istoriei Bisericii Ortodoxe Române.” La puţin timp, cred că la 3 decembrie 2005, eu am scris un text pentru România liberă în care mă delimitam atât de Florin Constantiniu, cât şi de George Enache (dincolo de rezervele mele, cartea sa este o lucrare foarte valoroasă). Cred că am produs stupoare; probabil prof. Fl. Constantiniu a fost şocat. Dar, de fapt, momentul de ruptură este 18 decembrie 2006. Era vorba de acelaşi Cristian Vasile, de acelaşi stil, aceeaşi fermitate. Dar acum miza era (părea) mai mare; nu era vorba doar de părerea unui istoric răzleţ, care putea să fie citat sau nu, ca şi cum arunci la bibliografie un titlu (iar la seminarii îl interpretezi cum vrei, îl traduci studenţilor de la teologie în mod convenabil), ci de alt tip de carte, un alt document istoriografic. Adică de un Raport final al unei Comisii prezidenţiale, care – aşa se presupunea – exprimă un punct de vedere al statului român. De fapt, doar mesajul din Parlament al preşedintelui Băsescu, de condamnare a regimului comunist, mesaj publicat în Monitorul oficial, este un document... oficial. Raportul final exprimă doar opinia a 18-20 de persoane, membri ai Comisiei (plus vreo 30 de experţi). Atât şi nimic mai mult.

Cum ai devenit „antiortodox”?

E vorba de un întreg context, care nu mai este acelaşi. De la finele lui 2006, CNSAS are milioane de dosare, inclusiv documente despre prelaţi, şi se pregăteşte să dea verdicte de colaborare în cazul unor ierarhi ortodocşi. În 2005, când eu îmi public cartea, situaţia este alta, mult mai calmă, adică există un colegiu al CNSAS care este nevolnic, neputincios şi nu există o Comisie prezidenţială care să cerceteze arhivele (trebuie să spun că în 2006 CPADCR a putut studia şi la Arhivele Secretariatului de Stat pentru Culte, unde am reuşit să identificăm inclusiv un document destul de neplăcut despre patriarhul Teoctist). Deci – „în mod obiectiv“ – Cristian Vasile din 2005 nu mai este Cristian Vasile din 2006–2007. Aici ţin neapărat să-ţi spun un lucru. Cred că activitatea Comisiei prezidenţiale a avut un impact puternic, iar condamnarea regimului comunist nu a rămas doar simbolică – cum susţine colegul meu de comisie Marius Oprea (de care mă leagă multe; el a recomandat editurii Polirom manuscrisul cărţii mele Istoria Bisericii Greco-Catolice sub regimul comunist 1945–1989. Documente şi mărturii). Nu a rămas simbolică, deoarece există deja mai multe sentinţe judecătoreşti de restituire a unor proprietăţi (în Maramureş) şi de anulare a unor condamnări penale (la Cluj); iar deciziile se bazează şi pe textul Mesajului prezidenţial din Parlament, care condamnă regimul comunist de după 1945 şi abuzurile acelui stat opresiv cu propriii cetăţeni).

De fapt, a fost vorba despre nişte avocaţi de ispravă, apărători ai victimelor comunismului, care s-au luptat exemplar în instanţă şi chiar au crezut în cauza lor; ei aveau o mare problemă până la 18 decembrie 2006: nu puteau demonstra caracterul ilegitim al statului (comunist) care: 1. a efectuat anumite confiscări de proprietate şi 2. a pronunţat, prin tribunalele militare, diverse sentinţe ce puteau fi interpretabile. Or, după ce regimul comunist a fost declarat ilegitim şi criminal, aceşti avocaţi s-au raportat şi au invocat discursul preşedintelui tipărit în Monitorul Oficial al României, partea a II-a, nr. 196 din 28 decembrie 2006. Adică un act oficial al statului! Insist aici asupra acestui aspect în speranţa că va servi şi altora drept exemplu. Nu trebuie să disperăm, ci să credem în regăsirea dreptăţii.

Ştii bine că părerea lui Marius Oprea nu-i doar a lui şi o susţin fără ezitare. Dar nu asta e problema acum. Să nu ne stricăm dialogul cu tărâţe de la Cotroceni. Arată-mi un activist în puşcărie. Sau poate consideri că Iliescu e un disident? Să încheiem paranteza, nu e cazul.

Întrebarea următoare pleacă tocmai de la o mărturisire pe care o faci în Raportul final al Comisiei prezidenţiale pentru studierea crimelor comuniste. Scrii acolo, şi ai amintit chiar adineauri: „Studierea raporturilor dintre Biserică şi Stat în perioada postbelică şi a dimensiunilor represiunii îndreptate împotriva clerului este o întreprindere dificilă, având în vedere numeroasele obstacole cu care se confruntă cercetătorul în tentativa de a ajunge la documentele relevante. În general, arhivele ecleziastice au rămas inaccesibile pentru istoricii de rând, iar Arhiva Secretariatului de Stat pentru Culte s-a deschis abia recent pentru un număr mai semnificativ de cercetători.” De ce nu eşti lăsat să scotoceşti prin arhivele Sinodului BOR? Cine pune piedici istoricilor, nelăsându-i, practic, să-şi facă meseria?

Până la urmă, nu este atât o mărturisire a mea. Poate eu sunt în mare parte cel care a dat o primă formulare acestor afirmaţii. Ele au fost asumate însă de întreaga Comisie (şi aici ţin să te corectez un pic: este vorba de Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România – CPADCR). Nu, nu am avut acces la Arhiva Sfântului Sinod ortodox. Am făcut o cerere în acest sens în anul 2000. La care mi s-a răspuns negativ. Eu atunci – ce naivitate! – am crezut (pentru puţin timp, ce-i drept) că se opune un laic, Gheorghe Vasilescu, despre care mi s-a spus că este responsabilul Arhivei. Cred că am şi scris un text, în care l-am făcut răspunzător – deci l-am singularizat şi poate am greşit – pentru lipsă de transparenţă. De fapt, însuşi patriarhul Teoctist nu i-a dorit pe cercetătorii independenţi în sălile de la mânăstirea Antim. PF Daniel continuă, înţeleg, această politică îngustă. Numeri pe degete numele celor care au putut studia documentele arhivei Patriarhiei. De pildă, Anca Şincan – cercetătoare la Institutul de Cercetări Socio-Umane din Târgu-Mureş – a putut să studieze câteva dosare, probabil nu cele mai relevante. Asta datorită faptului că cerberii arhivei Sinodului au socotit că ea prezintă numeroase „garanţii morale” (din motive de biografie, presupun). De când s-a aflat că a fost expertă a CPADCR, adică a colaborat la „controversatul” Raport Tismăneanu, nu a mai fost primită. Ba a avut de îndurat tot felul de presiuni şi mojicii. Am avut regrete şi remuşcări (pentru că eu am insistat ca ea să facă parte din echipa de experţi a Comisiei), m-am simţit teribil de vinovat. Prin ianuarie 2007, cred că i-am şi spus: „Te poţi dezice de comisie şi de Raport. Îmi iau eu răspunderea pentru capitolul despre cultele religioase.” Dar Anca Şincan este un prieten adevărat şi m-a privit probabil cu condescendenţă, ca şi când ar fi vrut să-mi spună: Ţi-ai imaginat vreodată că voi face asta?

Cum poate fi constrâns Sinodul BOR să devină civilizat şi să pună la dispoziţia tuturor cercetătorilor fondurile pe care le deţine? Întrebări derivate: nu crezi că s-au triat deja aceste arhive? Crezi că se mai găsesc toate documentele interesante acolo? Atitudinea Sinodului BOR nu poate naşte decât suspiciune, pe lângă revoltă.

Ai dreptate. Cred că poate fi constrâns printr-o altă atitudine a enoriaşilor, a intelectualilor din Biserică, printr-o mişcare din interior care să pună accent pe purificare morală. Or, cu excepţia anului 1990, aşa ceva nu prea a existat. De asemenea, după noiembrie 1996 noi am ratat o mare şansă. Emil Constantinescu şi CDR puteau face mult mai mult. De fapt, noi cei ce doream primenirea clasei politice şi a clerului trebuia să fim mai consecvenţi cu propriile noastre idei. Or lobby-ul nostru nu a mai funcţionat. S-ar mai putea ajunge la un rezultat favorabil prin reglementări juridice, prin acte normative care să stabilească clar când şi cum trebuie predate arhivele ecleziastice. Din nefericire, şi eu cred că mai multe documente au fost distruse. Sunt şi mărturii în acest sens, ale unor preoţi ortodocşi. Şi mai mulţi istorici au validat această versiune.

Fragment dintr-un interviu mai amplu, care va apărea în volumul Cristian Bădiliţă şi Otniel Vereş, Biserici, secte, erezii?, la editura Vremea din Bucureşti.

Sursa: http://www.oglindanet.ro/