Ești muscă sau albină?

Unele persoane îmi spun că sunt scandalizate de multele

lucruri greșite pe care le văd în Biserică. Eu le răspund acestora că dacă întrebi o muscă: „Există flori prin părțile astea?”, aceasta îți va spune: „Nu am nici măcar cea mai mică idee ce este o floare, dar acolo jos, în acea grămadă de gunoi poți găsi toată mizeria pe care o vrei!”. Și va începe să-ți facă lista lucrurilor murdare pe care le-a făcut în ultimele zile. Acum, dacă tu întrebi o albină: „Ai văzut gunoi prin aceste locuri?”, își va răspunde: „Lucruri mizerabile?”, nu am văzut niciodată. Aici e plin numai de flori parfumate!”. Și va începe să-ți înșire florile din grădină. Vezi, musca aia știe numai unde se găsesc gunoaiele, în timp ce albina știe unde se găsesc florile. Acum am înțeles că anumite persoane seamănă cu albinele, altele cu muștele. Cele care seamănă cu muștele caută răul peste tot și sunt foarte neliniștite, agitate și preocupate. Nu văd nimic bun în nici un loc. Dar cele care seamănă cu albinele văd numai bine în tot ce le cade sub privire. Stupidul gândește în mod stupid și le face pe toate greșit, în vreme ce persoanele care au gânduri bune, nu contează ce văd, nu contează ce le spui tu, pentru că acestea păstrează totdeauna un gând pozitiv și bun (Părintele Paisios din Montele Athos)

Dacă căpitanul este la bord, de cine aș mai putea să mă tem?

Un bătrân marinar se pregătea să plece în ultima lui călătorie. Prin

harul lui Dumnezeu murea în patul său, fără a se plânge, ca un om obișnuit cu lupta. Dimineața primise Sf. Maslu; spre seară preotul s-a întors să-l viziteze pe bravul navigator și l-a găsit calm și resemnat. L-a întrebat:

- Dragul meu, ești pregătit pentru a-ți începe ultima mare călătorie?

-       Pregătit din toate punctele de vedere, părinte.

-       Și nu îți este frică de nimic?

-       Eu? De ce să-mi fie frică?

-        

-   Și, arătând pieptul în care dis de dimineață intrase Isus, muribundul adăugă liniștit:

-       Dacă căpitanul este la bord, de cine aș mai putea să mă tem?

Eu știu totul

Într-una din zile niște domni se prezentară la un spital de nebuni,

pentru a face o vizită. În acel moment portarul nu era prin preajmă. În schimb, un tânăr care se plimba prin curte se oferi cu mare plăcere să-i însoțească pe domni. La început îi duse în grădină și, cum se întâlneau cu vreun nebun, acesta le explica vizitatorilor ideea fixă pe care fiecare din bolnavi o avea despre sine.

-      Priviți la acela: el crede că este împăratul Japoniei… Celălalt crede că a murit de ceva vreme…, Ăstălalt crede că este o moară. Dar cel mai nebun este ăla din colț, care se crede Fiul lui Dumnezeu. Evident, eu știu foarte bine cine este, deoarece dacă ar fi Fiul lui Dumnezeu eu ar trebui să știu, pentru că eu sunt Tatăl ceresc!

E inutil să spunem cum au rămas acei vizitatori, și cum s-au grăbit să iasă cât mai repede de acolo…

Acel nefericit cunoștea foarte bine bolile tuturor celorlalți, dar nu era capabil să-și dea seama de propria boală. Așa se întâmplă cu mulți care, deși nu sunt defel nebuni, se preocupă de greșelile și defectele aproapelui, dar nu se preocupă del propriile defecte. (Spirago, op. cit., 685).

Daruri visate și ținute

Celebrul violonist Grunfeld era faimos

pentru avariția lui. Într-una din dimineți, o camerieră îi spuse cu malițiozitate: „Domnul meu, știți că  noaptea trecută am visat că mi-ați dăruit zece mărci, spunându-mi să-mi cumpăr o pălărie în amintirea dumneavoastră?-Zece mărci sunt cam mulți – răspunse cu calm artistul. Dar fie și așa, de-acum nu contează. Puteți să-i păstrați liniștită.

Și diavolul se roagă și face mari pocăințe. Și totuși...

Mănăstirea benedictină din Port-Royal era faimoasă în întreaga

Franță. Dar atunci când, în secolul al XVII-lea acele maici, în loc să cultive viața interioară în ambientul umil voit de Sf. Scolastica au început să facă pe teoloagele, disputând și tipărind broșuri în care susțineau teoriile janseniste, mănăstirea a decăzut și a produs un mare rău Bisericii și sufletelor, până la a deveni capul răutăților în revolta față de Bula Unigenitus al Papei Clement al XI-lea.

Ceea ce este și mai ciudat în această întâmplare, este că surorile nu încetaseră niciodată să se roage și să facă pocăințe aspre. Un scriitor le defini bine, într-o frază rămasă faimoasă: „Erau feciorelnice ca îngerii, și superbe ca diavolii…”.  

Ascultă, Doamne, căci robul tău vorbește

Prima slujire pe care o datorăm aproapelui este cea de a-l asculta. Căci așa cum iubirea

lui Dumnezeu începe cu ascultarea Cuvântului său, tot la fel începutul iubirii aproapelui rezidă în a învăța să-l ascultăm. Din iubire Dumnezeu ne-a dat Cuvântul său, și tot din iubire a plecat urechea sa spre noi. Este operă a lui Dumnezeu și dacă suntem capabili să-l ascultăm pe fratele nostru. Creștinii, și mai ales predicatorii, de multe ori cred că trebuie să „ofere” ceva celuilalt atunci când se află în fața acestuia; și cred că aceasta este unica lor obligație. Uită că a asculta poate fi o slujire mult mai mare decât a vorbi. Mulți oameni caută o ureche care să fie gata să-i asculte, dar nu o găsesc printre creștini, pentru că aceștia vorbesc chiar și atunci când ar trebui să asculte. Cel care nu știe să-și asculte fratele, degrabă nu va mai știi nici măcar să mai asculte de Dumnezeu; chiar și în fața lui Dumnezeu va fi totdeauna numai el cel care va vorbi. Aici începe moartea vieții spirituale și, la sfârșit, nu va mai rămâne decât trăncăneala spirituală, condescendența fratescă, care cade în multe și frumoase cuvinte „pioase”. Cine nu știe să asculte mult și cu răbdare va vorbi fără să-l atingă cu adevărat pe celălalt și, la sfârșit, nici nu-și va mai da seama de ceea ce s-a întâmplat. Cine crede că timpul lui este prea prețios pentru a fi pierdut ascultându-l pe aproapele, nu va avea niciodată timp pentru Dumnezeu și pentru frați, dar totdeauna și numai pentru sine, pentru propriile cuvinte  și pentru propriile proiecte... . Există o modalitate de ascultare nerăbdătoare și distrată, care disprețuiește pe frate și așteaptă numai să poată lua cuvântul și să scape de celălalt. Aceasta nu vrea să însemne îndeplinirea propriei misiuni, și cu siguranță și în atitudinea noastră față de fratele nostru se oglindește relația noastră cu Dumnezeu. Dacă noi nu mai reușim să ne plecăm urechile față de frații noștri în lucrurile mai mici, nu trebuie să ne mirăm dacă nu mai suntem capabili să ne dedicăm la maxim, printre slujirile cele mai consistente, ascultării, încredințată nouă de către Dumnezeu, adică a asculta mărturisirea fratelui. Lumea păgână știe astăzi că, deseori, celălalt poate fi ajutat numai ascultându-l cu seriozitate și, recunoscând acest lucru, a inventat o proprie grijă a sufletelor laică, spre care aleargă numeroși oameni, chiar și creștini. Dar creștinii au uitat că sarcina de a asculta le-a fost încredințată lor de Cel care este Ascultătorul prin excelență, la a cărui operă ei sunt chemați să colaboreze. Trebuie să ascultăm cu urechea lui Dumnezeu, pentru ca să ne fie dat să vorbim cu Cuvântul lui Dumnezeu (D. Bonhoeffer, La vita comune, izvorul: gliscritti.it)

Ce trebuie să fac ca să fie pace în lume?

Într-una din zile, un tânăr căruia i se născuse o mare dorință

de a se implica pentru binele omenirii, alergă degrabă la Sf. Francisc de Salles. 

Fără să bată deloc la ușă, intră gâfâind la acesta și-l întrebă:„Ce trebuie să fac pentru ca să fie pace în lume?”
Sf. Francisc de Salles îi răspunse, cu zâmbetul pe buze:

„Nu mai izbi ușa aia așa tare…”  

Azi voi semăna un gest pacific, pentru ca țandăra să-mi sară mai rar

Un tânăr inginer decise să folosească micul capital adunat în agricultură, și

cumpără un teren într-o câmpie fertilă. Deoarece nu prea era expert în culturi agricole, decise să creară informații de la un țăran în vârstă, care locuia aproape de casa lui.

„Ai văzut, Ioane, câmpul meu?”.

”Desigur, Ioane. Este aproape de câmpurile mele”, răspunse bătrânul.

„Ioane, aș vrea să te întreb ceva: crezi că terenul meu ar putea să-mi dea orz bun?”.

„Orz? Nu, domnișorule, nu cred că acel teren ar putea să-ți dea orz. Trăiesc de mulți ani aici, și nu am văzut niciodată să crească orz pe acest teren”.

„Dar porumb?”, insistă tânărul. „Crezi că mi-ar putea da porumb?”.

„Porumb, copilașul meu? Nu cred că ar putea să-ți dea porumb. Din ce știu eu, ar putea să-ți dea cicoare, iarbă, poate stuf, dar porumb niciodată”.

„Soia, ce zici? Nu aș vrea să fac pe expertul, dar eu nu am văzut să crească vreodată soia în acest teren. Cel mult iarbă înaltă, un pic de scaieți de ars, vreun copac sălbatic, ca să facă umbră pentru vaci, dar nimic mai mult”.

Obosit să audă continuu același răspuns, tânărul dădu di numeri și spuse: „Bine, Ioane, îți mulțumesc pentru tot ce mi-ai spus, dar totuși vreau să fac o încercare. Voi semăna orz și voi vedea ce se întâmplă !”.

Țăranul ridică ochii spre cer și, cu un zâmbet malițios, spuse: „Ahaa, păi spune așa! Dacă e vorba de semănat… Este cu totul altceva dacă semeni, și nu aștepți ca acesta să crească de la sine”.     

Azi voi semăna un zâmbet, pentru ca bucuria să crească.

Azi voi semăna un cuvânt de mângâiere, pentru a dărui seninătate.

Azi voi semăna un gest de iubire, pentru ca iubirea să domine.

Azi voi semăna  o rugăciune, pentru ca omul să fie mai aproape de Dumnezeu.

Azi voi semăna cuvinte și gesturi de adevăr, pentru a învinge minciuna.

Azi voi semăna fapte senine, pentru a colabora cu pacea.

Azi voi semăna un gest pacific, pentru ca țandăra să-mi sară mai rar.

Azi voi semăna o lectură bună în inima mea, pentru bucuria spiritului meu.

Azi voi semăna dreptate în gesturile și cuvintele mele, pentru ca bucuria să triumfe.

Azi voi semăna speranță în rănile mele și tristețile altora, pentru ca iubirea să înflorească.

Trebuie să decizi în fiecare zi dacă vrei să fi un pahar cu apă sau marea

Un om se simțea veșnic oprimat de dificultățile vieții, și se plânse unui maestru

faimos în ale spiritului: „Nu mai reușesc să merg înainte! Viața îmi este insuportabilă”.

Maestrul luă o mână de cenușă și o lăsă să cadă într-un pahar plin cu apă limpede, spunând: „Acestea sunt suferințele tale”.

Toată apa din pahar se înnegri și se murdări. Maestrul aruncă apa.

Din nou maestrul luă o altă mână de cenușă, identică cu cea dinainte, o arătă omului, apoi o aruncă în mare. Într-o clipită cenușa se risipi în mare, dar marea rămase exact ca înainte.

„Vezi?, explică maestrul, Trebuie să decizi în fiecare zi dacă vrei să fi un pahar cu apă sau marea”.    

A fi sau a nu fi, asta e întrebarea!

“Rabbì, ce crezi că sunt banii?” întrebă un discipol pe maestrul său.

“Privește pe fereastră”, îi spuse maestrul,” ce vezi?”.
“Văd o femeie cu copilul ei, o trăsură trasă de doi cai și un țăran care merge la piață”.
“Bine. Acum uită-te în oglindă. Ce vezi?”.
“Ce vrei să văd, rabbì? Evident, mă văd pe mine”.
“Acum gândește: fereastra este făcută din sticlă, dar și oglinda tot din sticlă este făcută. Ajunge ca un strat subțire de argint să fie întins pe oglindă pentru ca omul să se vadă numai pe sine”.