Interviu cu Alexander Baumgarten realizat de Otniel Vereş
Otniel Vereş: Dragă Alexander Baumgarten, aş dori ca interviul nostru să fie conceput sub forma unei scurte lecţii dialogale despre filozofia Evului Mediu, domeniu „de pionierat” în cultura română. De aceea, voi începe abrupt: ce este filozofia medievală? Cei cu oarecare lecturi la activ ştiu că în spatele simplităţii unei astfel de întrebări stau o istorie întreagă de formulări şi definiţii, precum şi maeştri ai teoretizării gândirii medievale ca Étienne Gilson, Alain de Libera, Paul Vignaux, ca să enumerăm câţiva doar, dintre cei mai cunoscuţi.
Alexander Baumgarten: Ca orice epocă a istoriei filozofiei şi epoca medievală există prin reconstrucţia pe care o facem din perspectiva propriului nostru angajament istoric. Şi nici nu poate fi altceva, în genul unei „ştiinţe obiective”. Aceasta pentru că este, şi ea, o ştiinţă istorico-hermeneutică, una care studiază evenimentul şi sensul, care nu pot fi gândite fără implicarea noastră. Aşadar, studiul filozofiei medievale nu mai este invocarea unor „întunecimi” care vor fi marcat secolele de uitare de după Antichitate, cum propovăduia Renaşterea şi Epoca clasică, tocmai pentru a se defini pe ele, nu mai este nici perioada prielnică inspiraţiei marilor idealuri romantice, pe care autorii lor o invocau spre a se defini faţă de clasici, nu mai este nici epoca triumfului (catolic) al tomismului, cum vroia prima parte a secolului al XX-lea. „Diversitatea rebelă” (după expresia lui Paul Vignaux) este, poate, una dintre cele mai nimerite expresii pentru caracterizarea filozofiei medievale în raport cu epoca noastră. Dacă e adevărat că trăim o epocă în care chestiunea naşterii modernităţii şi a consecinţelor (triumfului?, eşecului?) acesteia asupra noastră ne preocupă în mod deosebit, atunci filozofia medievală ar putea fi considerată drept un excelent spaţiu de explorare hermeneutică a surselor modernităţii: în deciziile ei teoretice, în dezbaterile ei, în locul filozofiei între ştiinţe, în formele de studiu academic pe care ni le-a transmis, în textele pe care ni le-a conservat şi pe care azi, cel puţin în cultura română, le cunoaştem într-un mod destul de precar…
Ce înseamnă filozofia Evului Mediu în raport cu marile tradiţii filozofice, platonismul, neoplatonismul, filozofia aristoteliană, stoicismul etc.? Vorbim de continuitate, integrare, inovaţie, eclectism neoriginal? În mod oarecum ironic, chiar în plină gândire scolastică, în secolul XII, Boethius, cel prin care se poate spune că intrăm propriu-zis în filozofia medievală, este descris de unii autori ca şovăind între Platon şi Aristotel, incapabil de a urma o opţiune filozofică sau alta.
Dintre toţi termenii pe care îi propui, eu aş rămâne la „integrare”. Să acceptăm faptul că, la nivelul filozofiei medievale, vorbim de trei mari monoteisme care au oferit fundamentul idealurilor de gândire şi asumare existenţială: iudei, musulmani, creştini. Pe acest sol, dealtfel, în continuă mişcare şi dezvoltare doctrinară, putem înregistra mai multe etape de integrare şi transfer cultural de la greci la sirieni şi la latini, de la sirieni la arabi, de la arabi şi evrei la latini şi dinspre latini spre evrei a moştenirii filozofice antice, de fiecare dată îmbogăţite prin comentarii. Filozofia medievală e ca un creuzet care transformă, adună, redefineşte şi mai ales integrează în propria problematică tot ceea ce a primit de la antici. Dar pentru că această primire s-a făcut lacunar, în etape, nu trebuie să ne mirăm dacă reprezentarea medievalilor asupra filozofiei antice este uneori foarte diferită de a noastră: confuziile lor, care ne fac adesea să surâdem, sunt mai degrabă eforturi de a organiza cunoaşterea filozofică după criterii lacunare, dar dotate cu idealuri de înţelegere viguroase. De exemplu, când Albert cel Mare, în celebrul său comentariu la Cartea despre cauze, vorbeşte despre stoici, peripateticieni şi epicurei, abia dacă pe epicurei îi putem recunoaşte în forma în care îi reperăm acum, dar dacă urmărim pura construcţie teoretică albertistă, constatăm că ea este reală şi riguroasă. Numai că are eroi fictivi. Cât despre Boethius, ceea ce se spune despre el la şase sute de ani de la moartea sa e mai degrabă expresia efortului latinilor chartrezi de a se desprinde de concordismul Antichităţii târzii, subliniind o nouă personalitate filozofică a epocii lor. Boethius era, în felul său particular, un concordist al doctrinelor aristotelice şi platoniciene.
Cred că nu este exagerat să spunem că la nivelul mentalului popular, chiar şi printre oamenii mai cultivaţi sau cu anumite lecturi filozofice, Evul Mediu înseamnă exclusiv sau, în cel mai bun caz în mod prioritar, Toma din Aquino. Într-adevăr, gândirea lui Toma este o culme a metafizicii medievale, dar este îndreptăţită o interpretare a filozofiei medievale numai prin raportarea la coordonatele tomismului?
O asemenea lectură nu este îndreptăţită pentru că ea, în primul rând, face o profundă nedreptate tomismului însuşi, prefăcându-l în literă de manual şi desprinzându-l de context. O asemenea lectură ţine de trena conciliului Vatican I, el însuşi depăşit din interiorul fenomenului. Ca să argumentez: încercaţi să citiţi din Summa theologica pasaje unul după celălalt, ca pe un roman. Vă veţi plictisi, sau veţi continua ca şi cum aţi citi un cod de legi. Citiţi însă altfel: luaţi un articol (el se preda, separat, de obicei, la un curs universitar) şi parcurgeţi apoi articole cu titlu similar din contemporanii lui Toma, sau cu una, două generaţii anteriori sau ulteriori: veţi fi fascinaţi de corespondenţele subtextuale, de circulaţia discretă a argumentelor, de mizele imense puse în jos; veţi avea sentimentul asistării la o bătălie în adevăratul sens al cuvântului. Şi veţi vedea că Toma, uneori, e doar cel mai sintetic, alteori e cel mai bun, alteori e învins şi doar încăpăţânat în coerenţa propriilor soluţii. Faptul că Toma a stat în centrul istoriilor filozofiilor medievale e un efect de perspectivă, alimentat, totuşi, de o operă incredibil de sistematică, de cuprinzătoare, de inteligentă.
Din păcate, soarta filozofiei medievale a fost cruntă în modernitate şi contemporaneitate. Nu întâmplător se poate trasa o paralelă cu receptarea actuală a lui Aristotel. În fond, ce are să ne mai spună nouă, „postmodernilor” obişnuiţi cu jocuri de limbaj, deconstructivisme şi contextualizări, un Aristotel „obsedat” de logică, coerenţă, ordine? La fel, ce ne mai pot învăţa pe noi astăzi nişte scolastici „sterili”, preocupaţi „să despice firul în patru”? De unde prejudecăţile omului modern cu privire la medievali? De unde imensa condescendenţă? Culegem încă roadele Iluminismului?
Cruntă? Nu cred deloc. Dimpotrivă, am sentimentul că nici o epocă a istoriei filozofiei nu poate fi mai „prietenă” cu postmodernitatea decât gândirea medievală. Odată, prin asemănări: jocul infinit al dezvoltărilor şi exerciţiilor de logică universitare sunt sursa îndepărtată a deconstructivismului nostru; rafinamentul problemelor teologiei medievale a obligat (se ştie, azi) exerciţiul filozofiei la o turnură lingvistică, aşa cum a fost recuperată şi dezvoltată abia în contemporaneitate. Apoi, prin cauzalitate: interogaţia asupra identităţii moderne trece prin analiza surselor scolastice ale naşterii ei. Este lumea modernă un infinit omogen (din perspectiva cosmosului, a omului, a capitalului, a ştiinţelor)? Dacă ea s-a născut din criza universului calitativ al celor vechi, atunci această criză trebuie interogată pentru a înţelege problemele universului cantităţii. Să nu punem bariere între lectura unui text medieval şi practica postmodernă a filozofiei: trecerile sunt naturale şi line, atunci când înţelegem că ambele converg spre analiza unei identităţi.
Care este istoria redescoperirii filozofiei medievale în Europa, momentele şi numele majore implicate în acest proces?
Nu pot răspunde pe larg acestei întrebări, nu e cazul aici, dar există numeroase sistematizări foarte actuale ale acestei probleme. A se vedea lucrările lui K. Flasch, A. de Libera, M. Rashed etc. Pe scurt, aş spune că a fost iniţial o „afacere franceză”, de la V. Cousin la F. Picavet, M. de Wulf sau Étienne Gilson, care au descoperit, odată cu reevaluarea filozofiei medievale latine, o identitate intelectuală medievală franceză, uneori catolică şi, mai larg, europeană. Aceste tradiţii istoriografice s-au diversificat rapid, vorbind azi despre un Ev Mediu filozofic arab, despre unul grec, despre convergenţa acestora. Cu atât mai mult, această redescoperire este una care se scrie în continuu şi este, poate, una dintre cele mai palpitante domenii ale istoricilor filozofiei, pentru că el poate oferi încă cele mai mari surprize: sunt încă multe manuscrise filozofice de editat (inclusiv în Transilvania), multe lucruri de reinterpretat şi de pus în legătură cu lumea politicului actual. A se vedea celebra polemică iscată de Sylvain Gouguenheim în Franţa, în 2008, care a negat filozofiei medievale orice aport arab, scriind un pamflet „extremist”, care i-a obligat pe istoricii filozofii medievale de pretutindeni la replici şi reevaluări.
Care a fost contactul culturii române în secolul XX cu filozofia medievală?
A fost un contact slab, limitat din mai multe direcţii. Odată, a fost o preferinţă locală pentru Augustin, un Augustin înţeles la rândul său reducţionist, drept un promotor exclusiv al vieţii afective. Apoi, din cauza prismei reducţioniste a „spiritualităţii răsăritene”, care trebuia apărată şi deosebită de tradiţia latină. Pe urmă, înflorirea traducerilor neavizate, care au discreditat subiectul. În fine, a fost receptarea imobilă şi nerafinată a filozofiei medievale ca redescoperire a tomismului catolic, receptare care a înflorit la noi pe când la promotorii ei era depăşită. Există însă şi lucruri minunate în receptarea românească: teza părintelui Ioan Lăncrănjan, despre pluralitatea filozofiei medievale, susţinută interbelic şi publicată abia recent de Anastasia, de fapt o istorie a receptărilor filozofiei medievale în Franţa de o extremă actualitate şi autentic profesionalism.
Coordonezi în prezent seria „Biblioteca medievală” de la editura Polirom. Cum s-a născut acest proiect? Care sunt roadele sale până acum şi ce dificultăţi ai întâmpinat? Putem vorbi de o emulaţie, de o creştere a nivelului de interes pentru studiile medievale în România?
Proiectul s-a născut dintr-un email. I-am scris Lidiei Bodea, director pe atunci la Polirom, că pot şi vreau să creez o serie de texte bilingve ale culturii filozofice medievale, ca să aibă studenţii pe ce să înveţe, aşa cum noi nu am avut. Aşa au apărut opere ale lui Duns Scot, Abelard, Toma din Aquino, Anselm, Ockham, Cusanus şi alţii. Cincisprezece volume, deocamdată. Apoi, lucrurile s-au dezvoltat, devenind o colecţie în adevăratul sens al cuvântului, cu un bord editorial care discută manuscrisele, analizează oportunităţile de publicare, face propuneri şi acoperă competenţe pe care eu nu le am (istorie, cultură arabă, iudaică, etc.) Da, o emulaţie există, întrucât instinctul cunoaşterii filozofice pare alimentat de intuirea legăturii puternice între studiile de filozofie contemporană şi medievală, pe solul fertil al unei curiozităţi naturale.
Ce se întrevede la orizont în această serie?
Boethius, Consolarea filozofiei, traducerea ta (foarte bună, sincer!). Avicenna, Cartea definiţiilor, primul text bilingv român-arab. Hugo din Saint Victor, Didascalicon, cea mai importantă lucrare de istoria educaţiei în evul mediu. Andreas Capellanus, Despre iubire, textul de bază al iubirii curteneşti medievale. Apoi texte din Albert, Eckhart, Eriugena, Siger, Averroes, Plethon. Destul?
În final, ce au să ne înveţe medievalii pe noi, oamenii secolului XXI? Care este relevanţa specifică a filozofiei medievale pentru modul în care se înţelege omul modern pe sine?
Nimeni nu poate învăţa ceva din experienţa altora decât despre sine. De la medievali, la fel, ne putem înţelege pe noi: putem înţelege că identitatea europeană nu e neapărat una latină, că mizele lumii noastre pot fi orientate spre valori precum indicibilul persoanei, că mintea şi sentimentele omului contemporan pot fi puse într-o armonie pe care nici un calcul prestabilit la nivel global al vieţii noastre nu îl poate substitui, că a gândi este un exerciţiu al întregii noastre fiinţe de urcare şi coborâre în scara reală a lumii.
Sursa: http://www.oglindanet.ro/
Otniel Vereş: Dragă Alexander Baumgarten, aş dori ca interviul nostru să fie conceput sub forma unei scurte lecţii dialogale despre filozofia Evului Mediu, domeniu „de pionierat” în cultura română. De aceea, voi începe abrupt: ce este filozofia medievală? Cei cu oarecare lecturi la activ ştiu că în spatele simplităţii unei astfel de întrebări stau o istorie întreagă de formulări şi definiţii, precum şi maeştri ai teoretizării gândirii medievale ca Étienne Gilson, Alain de Libera, Paul Vignaux, ca să enumerăm câţiva doar, dintre cei mai cunoscuţi.
Ce înseamnă filozofia Evului Mediu în raport cu marile tradiţii filozofice, platonismul, neoplatonismul, filozofia aristoteliană, stoicismul etc.? Vorbim de continuitate, integrare, inovaţie, eclectism neoriginal? În mod oarecum ironic, chiar în plină gândire scolastică, în secolul XII, Boethius, cel prin care se poate spune că intrăm propriu-zis în filozofia medievală, este descris de unii autori ca şovăind între Platon şi Aristotel, incapabil de a urma o opţiune filozofică sau alta.
Dintre toţi termenii pe care îi propui, eu aş rămâne la „integrare”. Să acceptăm faptul că, la nivelul filozofiei medievale, vorbim de trei mari monoteisme care au oferit fundamentul idealurilor de gândire şi asumare existenţială: iudei, musulmani, creştini. Pe acest sol, dealtfel, în continuă mişcare şi dezvoltare doctrinară, putem înregistra mai multe etape de integrare şi transfer cultural de la greci la sirieni şi la latini, de la sirieni la arabi, de la arabi şi evrei la latini şi dinspre latini spre evrei a moştenirii filozofice antice, de fiecare dată îmbogăţite prin comentarii. Filozofia medievală e ca un creuzet care transformă, adună, redefineşte şi mai ales integrează în propria problematică tot ceea ce a primit de la antici. Dar pentru că această primire s-a făcut lacunar, în etape, nu trebuie să ne mirăm dacă reprezentarea medievalilor asupra filozofiei antice este uneori foarte diferită de a noastră: confuziile lor, care ne fac adesea să surâdem, sunt mai degrabă eforturi de a organiza cunoaşterea filozofică după criterii lacunare, dar dotate cu idealuri de înţelegere viguroase. De exemplu, când Albert cel Mare, în celebrul său comentariu la Cartea despre cauze, vorbeşte despre stoici, peripateticieni şi epicurei, abia dacă pe epicurei îi putem recunoaşte în forma în care îi reperăm acum, dar dacă urmărim pura construcţie teoretică albertistă, constatăm că ea este reală şi riguroasă. Numai că are eroi fictivi. Cât despre Boethius, ceea ce se spune despre el la şase sute de ani de la moartea sa e mai degrabă expresia efortului latinilor chartrezi de a se desprinde de concordismul Antichităţii târzii, subliniind o nouă personalitate filozofică a epocii lor. Boethius era, în felul său particular, un concordist al doctrinelor aristotelice şi platoniciene.
Cred că nu este exagerat să spunem că la nivelul mentalului popular, chiar şi printre oamenii mai cultivaţi sau cu anumite lecturi filozofice, Evul Mediu înseamnă exclusiv sau, în cel mai bun caz în mod prioritar, Toma din Aquino. Într-adevăr, gândirea lui Toma este o culme a metafizicii medievale, dar este îndreptăţită o interpretare a filozofiei medievale numai prin raportarea la coordonatele tomismului?
O asemenea lectură nu este îndreptăţită pentru că ea, în primul rând, face o profundă nedreptate tomismului însuşi, prefăcându-l în literă de manual şi desprinzându-l de context. O asemenea lectură ţine de trena conciliului Vatican I, el însuşi depăşit din interiorul fenomenului. Ca să argumentez: încercaţi să citiţi din Summa theologica pasaje unul după celălalt, ca pe un roman. Vă veţi plictisi, sau veţi continua ca şi cum aţi citi un cod de legi. Citiţi însă altfel: luaţi un articol (el se preda, separat, de obicei, la un curs universitar) şi parcurgeţi apoi articole cu titlu similar din contemporanii lui Toma, sau cu una, două generaţii anteriori sau ulteriori: veţi fi fascinaţi de corespondenţele subtextuale, de circulaţia discretă a argumentelor, de mizele imense puse în jos; veţi avea sentimentul asistării la o bătălie în adevăratul sens al cuvântului. Şi veţi vedea că Toma, uneori, e doar cel mai sintetic, alteori e cel mai bun, alteori e învins şi doar încăpăţânat în coerenţa propriilor soluţii. Faptul că Toma a stat în centrul istoriilor filozofiilor medievale e un efect de perspectivă, alimentat, totuşi, de o operă incredibil de sistematică, de cuprinzătoare, de inteligentă.
Din păcate, soarta filozofiei medievale a fost cruntă în modernitate şi contemporaneitate. Nu întâmplător se poate trasa o paralelă cu receptarea actuală a lui Aristotel. În fond, ce are să ne mai spună nouă, „postmodernilor” obişnuiţi cu jocuri de limbaj, deconstructivisme şi contextualizări, un Aristotel „obsedat” de logică, coerenţă, ordine? La fel, ce ne mai pot învăţa pe noi astăzi nişte scolastici „sterili”, preocupaţi „să despice firul în patru”? De unde prejudecăţile omului modern cu privire la medievali? De unde imensa condescendenţă? Culegem încă roadele Iluminismului?
Cruntă? Nu cred deloc. Dimpotrivă, am sentimentul că nici o epocă a istoriei filozofiei nu poate fi mai „prietenă” cu postmodernitatea decât gândirea medievală. Odată, prin asemănări: jocul infinit al dezvoltărilor şi exerciţiilor de logică universitare sunt sursa îndepărtată a deconstructivismului nostru; rafinamentul problemelor teologiei medievale a obligat (se ştie, azi) exerciţiul filozofiei la o turnură lingvistică, aşa cum a fost recuperată şi dezvoltată abia în contemporaneitate. Apoi, prin cauzalitate: interogaţia asupra identităţii moderne trece prin analiza surselor scolastice ale naşterii ei. Este lumea modernă un infinit omogen (din perspectiva cosmosului, a omului, a capitalului, a ştiinţelor)? Dacă ea s-a născut din criza universului calitativ al celor vechi, atunci această criză trebuie interogată pentru a înţelege problemele universului cantităţii. Să nu punem bariere între lectura unui text medieval şi practica postmodernă a filozofiei: trecerile sunt naturale şi line, atunci când înţelegem că ambele converg spre analiza unei identităţi.
Care este istoria redescoperirii filozofiei medievale în Europa, momentele şi numele majore implicate în acest proces?
Nu pot răspunde pe larg acestei întrebări, nu e cazul aici, dar există numeroase sistematizări foarte actuale ale acestei probleme. A se vedea lucrările lui K. Flasch, A. de Libera, M. Rashed etc. Pe scurt, aş spune că a fost iniţial o „afacere franceză”, de la V. Cousin la F. Picavet, M. de Wulf sau Étienne Gilson, care au descoperit, odată cu reevaluarea filozofiei medievale latine, o identitate intelectuală medievală franceză, uneori catolică şi, mai larg, europeană. Aceste tradiţii istoriografice s-au diversificat rapid, vorbind azi despre un Ev Mediu filozofic arab, despre unul grec, despre convergenţa acestora. Cu atât mai mult, această redescoperire este una care se scrie în continuu şi este, poate, una dintre cele mai palpitante domenii ale istoricilor filozofiei, pentru că el poate oferi încă cele mai mari surprize: sunt încă multe manuscrise filozofice de editat (inclusiv în Transilvania), multe lucruri de reinterpretat şi de pus în legătură cu lumea politicului actual. A se vedea celebra polemică iscată de Sylvain Gouguenheim în Franţa, în 2008, care a negat filozofiei medievale orice aport arab, scriind un pamflet „extremist”, care i-a obligat pe istoricii filozofii medievale de pretutindeni la replici şi reevaluări.
Care a fost contactul culturii române în secolul XX cu filozofia medievală?
A fost un contact slab, limitat din mai multe direcţii. Odată, a fost o preferinţă locală pentru Augustin, un Augustin înţeles la rândul său reducţionist, drept un promotor exclusiv al vieţii afective. Apoi, din cauza prismei reducţioniste a „spiritualităţii răsăritene”, care trebuia apărată şi deosebită de tradiţia latină. Pe urmă, înflorirea traducerilor neavizate, care au discreditat subiectul. În fine, a fost receptarea imobilă şi nerafinată a filozofiei medievale ca redescoperire a tomismului catolic, receptare care a înflorit la noi pe când la promotorii ei era depăşită. Există însă şi lucruri minunate în receptarea românească: teza părintelui Ioan Lăncrănjan, despre pluralitatea filozofiei medievale, susţinută interbelic şi publicată abia recent de Anastasia, de fapt o istorie a receptărilor filozofiei medievale în Franţa de o extremă actualitate şi autentic profesionalism.
Coordonezi în prezent seria „Biblioteca medievală” de la editura Polirom. Cum s-a născut acest proiect? Care sunt roadele sale până acum şi ce dificultăţi ai întâmpinat? Putem vorbi de o emulaţie, de o creştere a nivelului de interes pentru studiile medievale în România?
Proiectul s-a născut dintr-un email. I-am scris Lidiei Bodea, director pe atunci la Polirom, că pot şi vreau să creez o serie de texte bilingve ale culturii filozofice medievale, ca să aibă studenţii pe ce să înveţe, aşa cum noi nu am avut. Aşa au apărut opere ale lui Duns Scot, Abelard, Toma din Aquino, Anselm, Ockham, Cusanus şi alţii. Cincisprezece volume, deocamdată. Apoi, lucrurile s-au dezvoltat, devenind o colecţie în adevăratul sens al cuvântului, cu un bord editorial care discută manuscrisele, analizează oportunităţile de publicare, face propuneri şi acoperă competenţe pe care eu nu le am (istorie, cultură arabă, iudaică, etc.) Da, o emulaţie există, întrucât instinctul cunoaşterii filozofice pare alimentat de intuirea legăturii puternice între studiile de filozofie contemporană şi medievală, pe solul fertil al unei curiozităţi naturale.
Ce se întrevede la orizont în această serie?
Boethius, Consolarea filozofiei, traducerea ta (foarte bună, sincer!). Avicenna, Cartea definiţiilor, primul text bilingv român-arab. Hugo din Saint Victor, Didascalicon, cea mai importantă lucrare de istoria educaţiei în evul mediu. Andreas Capellanus, Despre iubire, textul de bază al iubirii curteneşti medievale. Apoi texte din Albert, Eckhart, Eriugena, Siger, Averroes, Plethon. Destul?
În final, ce au să ne înveţe medievalii pe noi, oamenii secolului XXI? Care este relevanţa specifică a filozofiei medievale pentru modul în care se înţelege omul modern pe sine?
Nimeni nu poate învăţa ceva din experienţa altora decât despre sine. De la medievali, la fel, ne putem înţelege pe noi: putem înţelege că identitatea europeană nu e neapărat una latină, că mizele lumii noastre pot fi orientate spre valori precum indicibilul persoanei, că mintea şi sentimentele omului contemporan pot fi puse într-o armonie pe care nici un calcul prestabilit la nivel global al vieţii noastre nu îl poate substitui, că a gândi este un exerciţiu al întregii noastre fiinţe de urcare şi coborâre în scara reală a lumii.
Sursa: http://www.oglindanet.ro/
