„A devenit” Isus Dumnezeu prin decret politic? O aprigă dispută în teologia franceză

În istoria teologiei creştine, încă din perioada apostolică, au existat numeroase discuţii partizane în jurul anumitor interpretări sau, mai bine spus, nuanţe interpretative susţinute de o anumită şcoală teologică sau de un grup disident de teologi. În primul Mileniu creştin, în contextul unei Biserici autoritare în societate, şi încă în unitate, Conciliile ecumenice au trasat normele care stabilesc limitele între care discursul rămâne ancorat în orthodoxia doctrinară. În Apus, în ambientul universitar medieval, celebrele Disputationes animau discuţiile dintre diferitele curente filozofico-religioase, opinii care au contribuit la definirea unor concepţii clare, mai ales în perioada redescoperirii limbajului aristotelic. În Epoca Modernă, Biserica s-a aşezat pe poziţii defensive, apărându-şi Adevărul prin formulări magisteriale, însă într-un context cultural nefavorabil: relativizarea cunoaşterii, dezintegrarea unităţii Bisericii, scăderea autorităţii până la contestare, secularizarea şi anticlericalismul…


La jumătatea secolului XX, teologia apuseană, şi nu numai, a cunoscut efervescenţa unor „noi teologii”, de la redescoperirea izvoarelor patristice, la teologia transcendentală a lui Karl Rahner, intrând în dialog cu teologii răsăriteni sau protestanţi, implicându-se în ample discuţii metodologice şi de principiu cu ştiinţele pozitive, apărând valoarea sacră a vieţii în bioetică şi chiar a intrat în polemică cu curentele contestatare. În acelaşi timp, din ce în ce mai zgomotos şi vulgar, o serie de idei anticreştine sau poziţii eretice au ieşit la lumină prin publicaţii sau ecranizări gustate de publicul larg, doritor de senzaţie şi atent mai degrabă la presa de scandal decât la afirmaţiile ştiinţelor pozitive, filozofice sau teologice. Inutil să ne amintim că unele dintre aceste afirmaţii eronate au fost combătute încă din perioada patristică, lămurite de operele Părinţilor Bisericii şi proclamate de către Conciliile Ecumenice.

În acest context „al noilor erezii” se situează şi lucrarea lui Frédéric Lenoir, intitulată Comment Jésus est devenu Dieu – „Cum Isus a devenit Dumnezeu”, editată la Fayard (aprilie, 2010). Frédéric Lenoir este filozof, sociolog şi istoric al religiilor, redactorul revistei Le Monde des religions, autor al mai multor cărţi (printre care Le Christ philosophe dar şi o anchetă dedicată lucrării Codul lui Da Vinci), fiind şi un prolific şi omniprezent publicist. În virtutea formaţiei sale, s-a remarcat printr-o abordare a creştinismului din perspectiva „religiologiei” – Religionswiessenschaft, o perspectivă „ne-teologică”, adecvată mai degrabă dialogului cu teologia fundamentală decât cu celelalte domenii ale teologiei. Lenoir procedează la fel şi în cazul ultimei sale cărţi, Cum Isus a devenit Dumnezeu, venind cu multe „păreri” personale, interpretări unilaterale, căzând în extrema adopţionismului (negarea divinităţii lui Isus). După Lenoir, Isus este un simplu om, care a avut o legătură deosebită cu Dumnezeu, jucând rolul de mediator între oameni şi divinitate. În paginile următoare, Frédéric Lenoir ne introduce într-o argumentare demnă de logica din Codul lui Da Vinci, căutând să demonstreze faptul că Isus este numit „Domn” şi „Dumnezeu” în sens adopţionist, însă treptat, printr-un proces ocult care începe cu Edictul de la Milano, lui Isus i se va atribui dumnezeirea şi în sens metafizic. Altfel spus, „Isus: Dumnezeu adevărat şi om adevărat” ar fi o falsificare a realităţii istorice şi o inculcare a unor valori „artificiale”, proces „desăvârşit” de împăraţii romani prin intermediul Conciliilor Ecumenice, în scopul menţinerii liniştii publice şi unităţii Imperiului. Prin stilul atractiv al expunerii, datorită unor artificii demne de un autor de romane de ficţiune, Lenoir a reuşit să seducă cititorii neavizaţi, în fond, aruncând în derizoriu mântuirea creştină; în spiritul religiozităţii moderne, autorul ne sugerează că întregul creştinism şi „mântuirea” ar ţine doar de ordinul etico-moral: o sumă a valorilor pe care omul, ca individ, le acceptă în numele umanismului.

O replică, bine argumentată teologic, este adusă de iezuitul Bernard Sesboüé prin lucrarea: Christ, Seigneur et fils de Dieu, Libre réponse à Frédéric Lenoir – „Hristos, Domn şi Fiu al lui Dumnezeu, Un răspuns liber lui Frédéric Lenoir” (Lethielleux, octombrie, 2010), lansându-se astfel într-un fel de Disputationes, de data aceasta la scară mediatică. Bernard Sesboüé s-a remarcat de-a lungul timpului şi prin alte lucrări „răspuns”, de exemplu Le Da Vinci Code expliqué à ses lecteurs – „Codul lui Da Vinci explicat cititorilor săi” (Seuil, 2006), care se adaugă unei alte lucrări remarcabile scrisă de Jacques Verlinde, Les Impostures antichrétiennes. Des apocryphes au Da Vinci Code (Presses de la Renaissance, 2006), ambele lucrări fiind adevărate introduceri în problemele teologice legate de „mistere” mai greu de înţeles de către lectorul neavizat. Lucrarea răspuns cărţii lui Lenoir se prezintă cititorului ca adevărat tratat de cristologie, dedicat unei „teologii de sus” care abordează preexistenţa Fiului în Sfânta Treime, dublat de o „teologie de jos”, a realităţilor terene din timpul lui Isus, Fiul întrupat în istorie. Părintele Sesboüé demontează construcţiile pseudo-logice ale lui Lenoir, arătând, ceea ce orice teolog serios cunoaşte în mod critic, că între predicarea apostolică şi perioada disputelor cristologice dintre Niceea (325) şi Calcedon (451), există o continuitate în conştiinţa comunităţilor creştine, care au mărturisit divinitatea Fiului întrupat, Dumnezeul-om Isus Hristos, care prin misterul pascal al patimii, morţii şi învierii, a refăcut legătura dintre om şi Dumnezeu, distrusă de păcat. Conciliul de la Calcedon introduce în limbajul categorial al omenirii conceptul de „persoană” – hypostasis, o unitate metafizică care reuneşte materia cu spiritul într-o unică manifestare istorică trup-suflet, capabilă de cunoaştere şi de libertate. Există o continuitate evidentă între textul biblic, propovăduirea apostolică, credinţa Bisericii primare şi Biserica instituţionalizată şi călăuzită de canoanele promulgate începând cu perioada conciliară; ceea ce în secolele IV-V este normat prin „formule” ale credinţei orthodoxe (care separă veridicul de erezie) este revelat de Isus şi „trăit” în creştinism. Contestările au venit din partea gnosticismului sau ale poziţiilor eretice partizane, precum arianismul, care au generat mişcări şi chiar instituţii eclesiale sectare pentru mult timp, iniţiindu-se astfel procesul de divizare a unităţii Bisericii, proces care trece prin momentele 1054 şi 1517, continuându-se până astăzi. Conciliul Ecumenic de la Calcedon a consfinţit ceea ce creştinii au crezut, aducând însă o altă noutate: limbajul categorial. Prin limbajul filozofico-teologic specific, creştinismul se eleniza dar se şi incultura în cultura şi civilizaţia greco-romană. Bernard Sesboüé reuşeşte astfel, nu numai să conteste teza lui Lenoir, dar ne aduce din nou în actualitate esenţa creştinismului: Fiul lui Dumnezeu, generat din veşnicie în sânul Sfintei Treimi, s-a întrupat din Maria Fecioara, s-a „înomenit” (cf. grec. enanthropisantha), însuşindu-şi astfel condiţia noastră omenească printr-o unire hypostatică, într-o unitate personală, în Isus Hristos. El reuneşte astfel umanitatea decăzută cu Dumnezeu, deschizând astfel porţile mântuirii. Dacă şi actualizăm ceea ce am primit prin opera mântuitoare a lui Isus Hristos, depinde de fiecare în parte, de modul în care ne exercităm marele dar al libertăţii, un dar prin care suntem, în mod potenţial, „chip şi asemănare” a lui Dumnezeu, dar care ne invită să devenim fii în Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Isus Hristos.

Cititorul de limbă română are la dispoziţie atât Teologia Dogmatică Ortodoxă (1978 şi reeditările succesive) a lui Dumitru Stăniloae, cât şi Unul-născut din Tatăl. Isus în misterul filiaţiei Sale (2008) a lui Renzo Lavatori, tratate de teologie care ne călăuzesc paşii prin tainele cristologiei, pentru a înţelege atât afirmaţiile Bisericii, cât şi evoluţia conceptuală şi de limbaj a teologiei de-a lungul timpurilor. Aceste lucrări aruncă o lumină clarificatoare asupra conţinutului cristologic al credinţei, asemenea lucrării părintelui Bernard Sesboüé. Aceste lucrări sunt mărturii ale existenţei unei teologii militante, în conformitate cu limbajul cultural al omului timpurilor noastre.

Aceste Disputationes pe cale mediatică permit omului, care se interoghează despre validitatea afirmaţiilor credinţei în căutarea unui răspuns la întrebările existenţiale, să recepteze în mod critic orice afirmaţie referitoare la esenţa credinţei şi la sensul existenţei noastre, impulsionând teologia contemporană spre noi sinteze prin care Cuvântul lui Dumnezeu este transmis omului Mileniului III.
 
Sursa: http://www.oglindanet.ro/

COȘBUC ȘI SARKOSEL

Demontarea unei calomnii comuniste: un documentar despre Pius al XII-lea

Pius al XII-lea (1939-1958) a avut nu doar un pontificat plin de încercări, ci şi o posteritate nedreaptă. Totul a început odată cu montarea piesei lui Rolf Hochhuth, Vicarul (Der Stellvertreter), în care Pius al XII-lea este prezentat ca un diplomat versatil, laş, aliat, prin tăcerea sa vinovată, crimelor naziste. Primul spectacol a avut loc la Berlin, pe 20 februarie 1963. Regizorul Erwin Piscator, comunist cunoscut, întemeietorul Teatrului Proletar, a petrecut anii de război la Moscova, sub oblăduirea tătucului Stalin. Piesa a fost montată la ordinul lui Hruşciov, cu scopul precis de a discredita Vaticanul în campania anticreştină condusă de liderul de la Kremlin. Vaticanul reprezenta, în ochii săi, duşmanul cel mai periculos pentru URSS. Aşa cum arată generalul Pacepa în articolul său, Moscow’s Assault on the Vatican: The KGB made corrupting the Church a priority, apărut în ianuarie 2007 în National Review, trama piesei nu-i aparţine lui Hochhuth, ci pur şi simplu agenţilor KGB din departamentul de dezinformare condus de către generalul Ivan Agayants. Producătorul american al piesei era tot comunist.


Plecând de la nucleul acestei înscenări calomnioase, regizorul Costa Gavras a lansat, în 2002, altă „bombă” blasfematorie la adresa Bisericii Catolice şi a Papei Pius al XII-lea în special: filmul Amen. Un ofiţer SS, de profesie chimist, vrea să alerteze Vaticanul asupra planului nazist de exterminare a evreilor, dar se loveşte de indiferenţa mută a Papei. Gavras nu denunţă numai pasivitatea Papei, ci a tuturor puterilor occidentale.

Nu intrăm în chestiunile de logică a „afacerii”. Ce ar fi putut face mai mult Papa şi Occidentul decât să se opună, să lupte efectiv şi să câştige, până la urmă, al Doilea Război numai Costa Gavras ne poate spune. Din câte ştim asta au făcut, nu altceva, de vreme ce Gavras et comp. trăiesc şi creează liberi într-o Europă liberă. Problema cu adevărat importantă e de ordin moral. Cum e posibil ca unul din cei mai consecvenţi denunţători ai nazismului, cu mult înaintea Războiului, omul care a găzduit personal, la Castel Gandolfo, în clandestinitate, peste 12.000 de evrei, cheltuindu-şi toată moştenirea familiei pentru salvarea persecutaţilor să fi devenit, peste noapte, „monstrul” Europei? Nedumeririle sunt, fireşte, retorice. E trist că la această campanie de calomniere postumă a lui Pius al XII-lea, un Papă formidabil, fie spus în treacăt, au contribuit, voluntar sau involuntar, din reacredinţă sau din neştiinţă, numeroşi intelectuali şi artişti. Filmul pe care îl puteţi viziona în continuare este prima încercare, onestă, nu de a reabilita un „Venerabil”, ci de a reaminti un adevăr.

Documentar: Une main pour la paix: Pie XII et l’Holocauste

Sursa: http://www.oglindanet.ro/

Ecuador: a fost ucis un preot franciscan conventual polonez

ROMA, luni, 13 decembrie 2010 (ZENIT.org).- Un frate minor conventual polonez, părintele Miroslaw Karczewski, a fost ucis lunea trecută în casa parohială din parohia Sf. Anton de Padova din localitatea Santo Domingo de Los Colorados, în Ecuador, unde era paroh. Ne informează agenția Fides, subliniind că preotul, 45 de ani, era încardinat în Provincia poloneză a Ordinului Fraților Minori Conventuali și slujea de cinci ani în acea parohie, situată în provincia Tsáchila, din nordul Ecuadorului, la circa 300 kilometri depărtare de capitala, Quito.
Din informațiile adunate de agenția Fides, preotul trebuia să celebreze liturghia de la orele 19:00, dar nu s-a prezentat, astfel că parohienii au mers să-l caute în casă, unde l-au găsit fără viață.
Părintele Juan Luna, responsabilul Franciscanilor din Ecuador, a afirmat într-o declarație că preotul avea tăieturi pe gât și alte părți ale trupului, ceea ce face să se presupună că a luptat cu asasinul sau asasinii.
Cei care l-au ucis, lovindu-l cu un crucifix mare, i-au furat apoi telefonul celular și computerul.
Poliția a declarat că preotul fusese deja agresat anul trecut. Cu acea ocazie, îi văzuse în față pe criminali, care îl amenințaseră că îl vor omorî dacă îi va denunța.
Născut în anul 1965 la Polczyn Zdrój, părinteleMiroslaw aparținea de Provincia Sfântului Maximilian Kolbe din Danzica și a fost hirotonit preot în anul 1993 la Koszalin.
După hirotonire slujise timp de doi ani în conventul Sf. Maximilian din Gdynia, plecând mai apoi, în anul 1995 în Ecuador. În ultima vreme îndeplinea și slujirea de guardian al Conventului Sf. Anton de Padova din localitatea Santo Domingo de los Colorados.

În cel mai important epigraf creştin din Siracuza devoţiunea către sfânta Lucia - Umbroasa şi luminoasa (de Mariarita Sgarlata)

Poate o lespede să aibă o forţă evocatoare şi o valoare documentară superioară întregii game de izvoare primare şi secundare de care putem dispune? Da, dacă este vorba de inscripţia lui Euskia. Este ceea ce a reieşit în timpul unei lucrări de revizuire a materialului epigrafic care provine din cimitirul comunitar "Sfântul Ioan" la Siracuza, în cadrul lucrărilor Inspectoratului pentru catacombele din Sicilia Orientală din Comisia Pontificală de Artă Sacră.


Nici o decoraţiune adăugată, nici un semn distinctiv nu însoţesc modesta înmormântare a lui Euskia, una din multele gropi săpate în terenul dintr-un cubiculum, dar numai o inscripţie pe marmură care, în paginarea ezitantă şi în învălmăşeala de legături dintre litere, asumă o valoare deosebită pentru istoria creştinismului de la începuturi din Siracuza.

"Euskia ireproşabila, care a trăit onest şi nobil mai mult sau mai puţin 25 de ani, a murit în sărbătoarea doamnei mele Lucia, pentru care nu este necesar să se rostească elogiu. Creştină fidelă (şi) perfectă, plăcută propriului soţ pentru multele (sale) favoruri, afabilă".

În traducerea din greacă, acesta este textul celui mai important epigraf creştin din Siracuza. Este creştin în formularul care repropune elogium, datele retrospective din viaţa răposatei şi monograma cristologică, alăturată de literele apocaliptice, patrimoniu comun al inscripţiilor din catacombe; este un extraordinar exemplu de devoţiune pentru că Euskia obţinuse privilegiul de a muri în ziua sacră dedicată Luciei, ocrotitoarea siracuzanilor, martiră în timpul persecuţiei lui Diocleţian la 13 decembrie 304. Heortč (sărbătoarea) corespunde lui dies natalis a Luciei şi, amintind-o, soţul, care probabil comandase lespedea, încerca să asigure ocrotirea martirei faţă de soţie, decedată în aceeaşi zi.

Dar este mai mult, pentru că numele răposatei Euskia contrastează cu numele Loukia: Umbroase se contrapune Luminoasei şi toate acestea ar putea să nu fie întâmplătoare.

Deja de la primul descoperitor în anul 1895, arheologul Paolo Orsi, a început să ia formă ideea că epigraful, referindu-se la o femeie care suferea de boală la ochi, ar putea să se configureze drept cel mai vechi document referitor la protectoratul vederii recunoscut martirei Lucia de către cinstitorii ei. Chiar şi nevoind să se acrediteze o sugestie de această natură, apare incontestabil că Lucia este oricum kyria (doamnă) şi ne întrebăm dacă termenul trebuie înţeles ca sinonim al lui haghia (sfântă), lucru care ar garanta oficialitatea cultului, sau ca simplu titlu onorific. Oricare ar fi răspunsul, importanţa inscripţiei lui Euskia n-ar fi zgâriată deoarece atestă, dacă nu încă sfinţenia Luciei, devoţiunea locală şi cultul de care se bucura martira în secolul al V-lea la Siracuza.

Aşadar suntem în prezenţa primei atestări a cultului Luciei, care confirmă istoricitatea informaţiei dată de martirologiul ieronimian despre devoţiunea populară faţă de sfântă, manifestată încă de la început cu celebrarea unei sărbători. Celelalte mărturii se referă toate la perioade succesive: între acestea merită să fie amintit cel mai vechi document literar care a transmis comemorarea Luciei, un martyrion grec datat la sfârşitul secolului al V-lea, a cărei credibilitate a fost îndelung discutată şi, chiar până astăzi, încă nedemonstrată în mod clar. Inscripţia, care ar trebui situată la începuturile secolului al V-lea, ar preceda astfel contestata passio şi ar confirma antichitatea cultului Luciei, ale cărei rămăşiţe pământeşti erau păstrate în catacomba cu acelaşi nume din Siracuza. Împreună cu inscripţia din Catania a lui Iulia Fiorentina, epigraful lui Euskia se configurează drept cel mai vechi document sicilian care se poate pune în relaţie cu experienţa martiriului.

Opera de potenţare a cultului acordat Luciei, legată de iniţiativa lui Grigore cel Mare, are la Siracuza o confirmare şi în întemeierea unei mănăstiri pe locul mormântului sfintei, care este apoi relansat de la sfârşitul secolului al VI-lea ca pol devoţional. În timp ce întemeierea mănăstirii este certificată de izvoare contemporane şi vrednice de crezare, construirea bazilicii, destinată să păstreze rămăşiţele pământeşti ale martirei şi să-i primească pe credincioşi, este atestată numai de passio menţionată, care insistă asupra funcţiei agregatoare a mormântului - "atrage credincioşi din oraşele vecine şi favorizează fluxul pelerinajelor".

Cele două oratorii, făcute în perioada bizantină, în interiorul catacombei revelează în plan o apropiere topografică evidentă cu mormântul sfintei şi, graţie prezenţei desenelor în faza mai veche, sunt dovada cea mai convingătoare a mişcării neîncetate a pelerinilor, care trebuia să intereseze zone.

Dacă fresca ce decorează oratoriul celor Patruzeci de Martiri se opreşte la data din prima jumătate a secolului al VIII-lea, diferitele straturi picturale din al doilea oratoriu indică o continuare a cultului până la jumătatea secolului al XIII-lea. Apare clar că acest cult al sfintei Lucia era destinat să supravieţuiască în sanctuarele subterane din afara zidurilor Siracuzei chiar şi după momentul mutării trupului la Constantinopol, făcută de Giorgio Maniace în anul 1039, pentru că transportarea rămăşiţelor pământeşti nu denatura funcţia agregatoare legată de situarea originară. La această funcţie s-ar putea alătura alta, de natură defensivă. Dislocarea topografică a acestora, precum şi a celorlalte sanctuare martiriale din oraş (îndeosebi, cripta sfântului Marcian), ar îndeplini de fapt o misiune, de multe ori semnalată pentru alte centre, de a ocroti pentru o lungă bucată oraşul de ceea ce n-au reuşit să facă zidurile înseşi, apărându-l în mod simbolic graţie prezenţei mormintelor venerate, care reînnoiau amintirea martiriului şi a sfinţeniei atât pelerinilor cât şi invadatorilor.

Dacă inscripţia lui Euskia, datată la începuturile secolului al V-lea, confirmă antichitatea devoţiunii populare faţă de sfânta Lucia, arheologia atestă continuitatea cultului într-un arc de timp extraordinar de lung, care se reînnoieşte şi se consolidează din an în an, de la heorte la heorte.

(După L'Osservatore romano, 12 decembrie 2010)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: http://www.ercis.ro/

SFINȚENIE ȘI FRUMUSEȚE: Enzo Bianchi

Tradiția creștină, mai ales cea occidentală, a operat o interpretare în mod esențial morală despre sfințenie. Aceasta, însă, nu constă în a nu păcătui, ci în a ne încrede în îndurarea lui Dumnezeu care este mai puternic decât păcatele noastre și este capabil să-l ridice pe credinciosul care a căzut. Sfântul este cântul înălțat spre îndurarea lui Dumnezeu, este cel care mărturisește victoria lui Dumnezeu, Cel de trei ori Sfânt și de Trei ori Îndurător. Cu alte cuvinte, sfințenia este grație, dar cere omului o deschidere fundamentală pentru a se lăsa inundat de darul divin: sfințenia, deci, mărturisește înainte de toate caracterul responsorial al existenței creștine, un caracter care afirmă primatul ființei asupra acțiunii, a darului asupra prestării, a gratuității asupra legii. Putem spune că sfințenia creștină, și în dimensiunea ei etică, nu are un caracter legal dau juridic, ci unul euharistic: este răspunsul la charis-ul lui Dumnezeu, manifestat în Isus Cristos. Și este semnat, deci, de gratitudine și bucurie; sfântul este cel care îi spune lui Dumnezeu: Nu eu, ci Tu. Această optică de har care previne, ne conduce să afirmăm că un alt nume al sfințeniei este frumusețea. Da, în optica creștină, sfințenia se declină ca frumusețea. Deja NT asociază aceste două exortații către creștini: a avea o conduită sfântă nu înseamnă altceva decât a avea o conduită frumoasă (cf. 1 Pt 1, 15-16 și 2, 12).
Articulată ca frumusețe, sfințenia apare înainte de toate ca fiind, nu o acțiune individualistă, nu un rod al efortului personal, poate chiar eroic, ci un eveniment de comuniune. Este comuniunea reprezentată iconografic în Moise și Ilie apărți în gloria lor (Lc 9, 31) și în discipolii Petru, Iacob și Ioan adunați în jurul lui Isus strălucitor în lumina transfigurării de pe muntele Tabor. (cf. Evrei 2, 11). Cum să nu amintim catedrala din Chartres cu statuile sfinților din Vechiul și Noul Testament adunați în jurul Beau Dieu ca tot atâtea raze care pleacă din unicul soare? Gloria celui care este autorul frumuseții strălucește pe chipul lui Isus Cristos (2 Cor 4, 6), Mesia cântat de psalmist ca cel mai frumos dintre fii oamenilor (Ps 45, 3) și care intră în inimile creștinilor grație acțiunii Duhului sfințitor, care plăsmuiește chipul lor după imaginea și asemănarea chipului lui Cristos, transformând individualitățile lor biologice în evenimente de relație și de comuniune. Și astfel viața și persoana creștinului pot cunoaște ceva din frumusețea vieți idivine intratrinitare, viață care este comuniune, perihoreză de iubire. Sfințenia este frumusețea care contestă urâțenia închiderii în sine, egocentrismului, a philautiei. Este bucuria care contestă tristețea celui care nu se deschide darului de iubire, ca tânărul bogat care a plecat trist (Mt 19, 22).

Scria Leon Bloy: Nu există decât o tristețe, acea de a nu fi sfinți. Iată sfințenia, și frumusețea, ca dar și responsabilitate a creștinului. În interiorul unei lumi care este un lucru frumos – așa cum repetă de mai bine de șapte ori cartea Facerii – omul este creat de Dumnezeu în relația de alteritate bărbat-femeie și stabilit ca partener adecvat pentru Dumnezeu, capabil să primească darurile lui de iubire, și aceasta operă creațională este lăudată ca foarte frumoasă (Fac 1, 31). Într-o lume chemată la frumusețe, omul, care este așezat ca responsabil al creației, are responsabilitatea frumuseții lumii și a propriei vieți și al altora.

Dacă frumusețea este o promisiune de fericire (Stendhal), atunci fiecare gest, fiecare cuvânt, fiecare acțiune inspirată de la frumusețe este profeție a lumii răscumpărate, a cerului nou și al pământului nou reunit în Ierusalimul ceresc într-o comuniune fără sfârșit. Frumusețea devine profeție de mântuire: este frumusețea – a scris Dostoevskij – cea care va salva lumea. Chemați la sfințenie, creștinii sunt chemați la frumusețe. Dar atunci noi ne putem pune această întrebare: ce am făcut din mandatul de a păzi, crea și a face să trăiască frumusețea? Este vorba, într-adevăr, de o frumusețe de instaurat în relații, pentru a face din Biserică o comunitate în care să se trăiască cu adevărat raporturi fraterne, inspirate din gratuitate, îndurare și iertare; în care nimeni să nu spună altuia: Eu nu am nevoie de tine (1 Cor 12, 21), pentru că orice rană făcută comuniunii desfigurează și frumusețea unicului Trup al lui Isus Cristos.

Este o frumusețe ce trebuie să caracterizeze Biserica ca loc de luminozitate (Mt 5, 14-16), spațiu de libertate și nu de frică, de dilatare și nu de distrugere a umanului, de simpatie și nu de contrapoziție cu oamenii, de împărtășire și solidaritate mai ales cu cei mai săraci. Este frumusețea care trebuie să invadeze spațiile, liturgiile, ambientele și, mai ales acel templu viu al lui Dumnezeu care este persoana.

Este frumusețea care reiese din sobrietate, din sărăcie, din lupta împotriva idolatriei și a mondanității. Este frumusețea care strălucește acolo unde se implementează comuniunea în locul consumismului, contemplația și gratuitatea în locul posedării și a voracității. Da, creștinismul este filokalia, calea de iubire a frumosului, iar vocația creștină la sfințenie cuprinde o vocație la frumusețe, la a face din propria viață o capodoperă de iubire. Porunca: Fiți sfinți pentru că eu, Domnul, sfânt sunt (Lev 19, 2; 1 Pt 1, 16), este de acum de nedespărțit de cealaltă poruncă: Iubiți-vă unii pe alții, așa cum eu v-am iubit pe voi (In 13, 34). Frumusețea creștină nu este un dat, ci un eveniment. Un eveniment de iubire care povestește totdeauna ceva nou, în mod creativ și poetic, în istorie, nebunia și frumusețea de iubire tragică a iubirii cu care Dumnezeu ne-a iubit dăruindu-ni-l pe Fiul său Isus Cristos.

ENZO BIANCHI
Le parole della spiritualità
Rizzoli, 1999 pp.23-26

Putem cu adevărat să schimbăm lumea?

După un al XX-lea secol în care multe speranțe au rămas înșelate, în care multe așteptări au fost dezamăgite, cum am putea să vorbim de ceea ce putem face pentru a schimba lumea sau pentru o a face mai bună? Resemnarea ar fi înțelepciune?   Abdicarea ar fi văzută ca luciditate? Ar trebui să ne adăugăm listelor de fataliști pentru a fi inteligenți? Cine dă ce este mai bun din energiile lui ar fi condamnat într-o zi să spună, ca și Servul suferind al lui Isaia: În zadar m-am obosit?

A ne pune aceste întrebări, este, în fond, întrebarea libertății noastre, a câmpului deschis și disponibil al acțiunii noastre. Înainte de a comenta sensul pe care cineva îl poate da acestor întrbări, filosoful Margherita Lena amintea cuvintele lui Kirkegaard: Nu mai există libertate acolo unde nu mai există posibilitate. Și continua această femeie: Acel posibil  care este respirația libertății, oamenii serioși și sfinți au muncit tot timpul pentru a-l restaura și a-l deschide. A  deschide câmpul posibilului, a refuza fatalismului orice încercare de a o comprima, a-l lărgi, menținând în peisajul societății verdele speranței, așa cum într-o zi a scris cardinalul Danneels, iată sarcina de care creștinii se pot atașa împreună cu mulți alții.
Rowan Williams, Arhiepiscopul de Canterbury, părea că are aceeași preocupare să lărgească în timp ce le scria participanților la întâlnirea europeană a tinerilor de la Geneva: A avea credință înseamnă a trăi astfel ca să arătăm că Dumnezeu este viu. Și aceasta înseamnă a trăi astfel ca să arătăm că există mai multe posibilități decât cele pe care lumea le recunoaște.
De-a lungul istoriei, unii creștini au știut să de-a dovadă de creativitate. Credința lor i-a condus să inoveze. Așa au apărut primele spitale și îngrijirea prestată în mod gratuit bolnavilor în vremea Sf. Vasile cel Mare, în secolul al IV-lea și, fără îndoială, poate încă mult mai înainte. Tratând despre o altă schimbare în Antichitate, un istoric se minuna că istoria amintește atât de puțin de Melania și Pinianus. Bucurându-se de o mare bogăție în timpul Imperiului Roman, acești doi creștini, contemporanii Sf. Augustin, au decis să elibereze pe sclavii lor și să pună cu aceștia totul în comun. De ce s-a vorbit atât de puțin de marile schimbări aduse în istorie de acestui cuplu? Frică de a recunoaște rolul pozitiv jucat de creștini? sau teama creștinilor de a avansa alegeri/decizii atât de radicale...?
În zilele noastre, perioada de pace fără precedent care s-a deschis cu construcția Europei se află aici pentru a ne convinge că greșim atunci când evaluăm posibilitatea de a schimba lucrurile. Împreună cu creștinul din secolul al II-lea care îi scria lui Diognet despre creștini, putem ș noi spune: Este atât de nobil locul pe care Dumnezeu le-a dat, încât nu le este permis să fugă de acesta.

Cine sunt eu? (sau un epilog mereu prolog)

A avut vreodată vreun rost real această întrebare?


Până şi ecourile ei s-au stins demult.

Pentru că am simţit mereu în spatele acestui retorism inutil neputinţa de a găsi cuvintele pentru vreo încercare de răspuns. Căci nu-s prea multe cuvintele cu care să-ţi zugrăveşti sufletul.

Şi totuşi, cuvântul e singurul “penel” al sufletului.

Iar dacă eu nu-mi pot răspunde, cine-ar putea s-o facă?

Nu cumva cei din jur?

Pe cine să cred?

Pe mine? Pe dânşii? Neantul care mă pândeşte ca pe-o pradă, să mă prindă în “ghearele” pe care le recunosc de-acum atât de bine? Şi care-mi tot strigă, neobrăzat, zi de zi, prin cei din jur, că nu-s decât un imens Nimic ce joacă jalnicul rol al minciunii lui “Ceva”?

Cine cred alţii că sunt?

Succesiune fără sfârşit de eşecuri, umbră plictisitoare în “ciudăţenia” ei?

Poate că nu se înşeală.

Poate că asta sunt – umbră care se căzneşte, în captivitatea sordidă a unei lumi aflate la distanţe de ani-lumină, să-şi depene povestea iluziei care răsună în gol, cu încăpăţânare de catâr, sau nici nu răsună în realitate, decât cel mult în “ciudatul” şi “neinteligibilul”, pentru alţii, univers al subiectivităţii mele.

Poate că asta sunt, în sfârşit... O umbră, un strigăt mereu înnăbuşit de-o tăcere de neînţeles şi totuşi atât de familiară în binecuvântata povară a tainei pe care-o poartă.

O umbră şi-un strigăt care eşuează pururea în tăcere şi care, curios lucru, cu cât eşuează mai mult în infinitul frontierelor tăcerii, cu atât dobândeşte mai multă putere.

Atâta tot.

O umbră străină în lume, fără adăpost, care-şi poartă, în pribegie, bruma de fiinţă, de colo-colo, în corturile zdrenţuite ale speranţei şi ale dorului de Patrie, de adevărata, unica, mult râvnita Patrie.

Patrie cerească, pe tine şi numai pe tine te-am dorit încă din zorii vieţii mele, încă din copilărie, când, şi atunci, ca şi acum, martoră a robiei, a beznei şi absurdităţii lumii, nu ştiam nici că exişti, nu-ţi ştiam nici numele, nu ştiam unde te afli, nu ştiam nimic altceva, decât că mă durea cumplit depărtarea ta...

Patrie cerească, veşnicie, Dumnezeule... Poate că nici azi nu ştiu nimic – nici cine sunt, nici de ce sunt şi nici cine cred alţii că sunt. Şi nici nu-mi pasă că eu nu ştiu sau că alţii nu ştiu.

Mi-e de ajuns că ştiu un singur lucru - că eşti singura mea dorire, singura mea năzuinţă, singurul meu ideal, singura justificare a existenţei mele şi, nu în ultimul rând, singura mea ... identitate. Şi că mă doare şi astăzi, poate mai mult ca oricând, depărtarea ta, adică neputinţa mea.

Nu mă defineşte ce cred alţii că sunt. Mă defineşte doar ceea ce doresc, adică idealul meu.

Sunt, aşadar, ceea ce doresc. Ceea ce doresc îmi porunceşte ce şi cum simt, gândesc sau acţionez. Ca, la sfârşit, să nu mai gândesc eu însămi sau să simt sau să acţionez, ci idealul să mi se substituie întregii fiinţe şi să trăiască în mine.

Sunt însăşi călătoria spre ceea ce doresc şi lupta pentru ceea ce doresc.

Şi mai sunt însăşi durerea ce mă desparte de ceea ce doresc.

Sunt, aşadar, o umbră. O umbră pribeagă, al cărei “stindard” este strigătul refugiat în tăcere.

Tăcerea ce-ascunde binecuvântata povară a unui singur şi mare dor.

Un singur Dor şi-o singură Patrie.

Şi fie ca în întreaga mea viaţă, oricâţi ani ar fi rânduit să numere ea, să nu ştiu vreodată altceva în afara frumuseţii durerii acestui dor. Să fiu una cu el şi el una cu mine.
Să nu mă definească nimic altceva decât dulceaţa durerii lui.
Să-mi iscălesc, pentru eternitate, numele şi sufletul cu sângele şi cu mierea lui.

S. M., Iaşi, 20 octombrie 2008

Blaise Pascal – 1623 – 1662, matematician, fizician, inventator, filosof francez)

Moralitate şi doctrină


425. Partea a doua. Omul fără credinţă nu poate cunoaşte nici binele, nici dreptatea.

Toţi oamenii sunt în căutarea fericirii. Toţi, fără deosebire. Oricât de diferite ar mijloacele pe care le întrebuinţează, scopul spre care tind este unul şi acelaşi. Cauza pentru care unul merge la război, iar altul fuge de război este aceeaşi dorinţă în sine, înţeleasă şi dusă la îndeplinire în mod diferit. Voinţa nu renunţă până nu atinge acest scop, comun, urmărit prin fiecare acţiune, chiar şi de cei care se spânzură.

Şi totuşi, în atâta amar de timp, fără credinţă n-a reuşit nimeni să atingă această ţintă, spre care toţi năzuiesc şi spre care privesc fără încetare. Toţi se vaită, prinţi şi lachei, nobili şi sărăntoci, bătrâni şi tineri, savanţi şi analfabeţi, sănătoşi şi bolnavi, de toate condiţiile şi din toate colţurile lumii.

O realitate atât de îndelungată, de neîntreruptă, atât de valabilă, în egală măsură, pentru toţi ar trebui să fie suficientă să ne convingă de neputinţa noastră de a dobândi binele prin propriile eforturi. Cu toate acestea însă, exemplul (eşecului) altora ne învaţă prea puţine. Asemănarea (cu experienţa altora a propriei noastre experienţe) nu este niciodată atât de perfectă încât să nu presupună şi unele măcar uşoare diferenţe. În virtutea acestor „diferenţe”, noi (găsim mereu temeiul) de a spera că aşteptările noastre nu vor fi şi ele înşelate (ca cele ale altora). Şi, astfel, prezentul nu ne mulţumeşte niciodată, experienţa ne amăgeşte şi, din nenorocire în nenorocire, ne duce la moarte, coroana (ei) eternă.

Ce ne proclamă atunci această dorinţă şi neputinţă, dacă nu existenţa, cândva, a adevăratei fericiri, din care n-a mai rămas decât o urmă fadă şi un spaţiu vid, pe care omul zadarnic încearcă să-l umple, căutând în lucrurile absente ajutorul pe care nu-l dobândeşte prin cele prezente?

Dar acest gest este total nepotrivit, pentru că un abis infinit nu poate fi umplut decât de o prezenţă tot infinită, adică de Dumnezeu. El este singurul nostru Bine adevărat. De când noi L-am dat uitării, e straniu că nu există element din natură pe care să nu-l fi pus să-I ţină locul – stelele, văzduhul, pământul, plantele, legumele, insectele, cornutele, şerpii, febra, molima, foametea, necurăţiile, adulterul, incestul. Şi, de vreme ce omul a pierdut adevăratul Bine, toate îi apar, de-a valma, în mod egal, ca fiind bine, chiar şi propria lui distrugere, împotriva lui Dumnezeu şi a înseşi firii.

Unii caută binele în putere şi autoritate, alţii, în cercetări ştiinţifice, alţii, în plăceri. Alţii, mai aproape de adevăr, au considerat că este necesar ca binele universal, pe care toţi îl doresc, să nu constea în nici unul din lucrurile particulare posedate de un singur om şi care, odată pierdut, îl răneşte pe posesor mai mult decât l-a bucurat posedarea (acelui bine).

Adevăratul bine, socotesc ei, ar trebui să fie posedat de toată lumea, în acelaşi timp, astfel încât să nu existe diminuări (care să dea naştere la) invidii şi astfel încât nimeni să nu-l poată pierde împotriva voinţei lui.

426. Adevărata natură fiind pierdută, fiecare lucru devine propria lui natură; adevăratul bine fiind pierdut, fiecare lucru devine propriul său bine.

427. Omul nu ştie unde-i este casa. A căzut şi s-a înstrăinat de patria căreia îi aparţine şi n-a mai fost în stare să-o regăsească. Şi continuă să-o caute, cu nelinişte şi zadarnic, pretutindeni, bâjbâind într-un întuneric de nepătruns.

428. Dacă e un semn de slăbiciune încercarea de a dovedi prin natură existenţa lui Dumnezeu, atunci nu dispreţui Scriptura; dacă e un semn de tărie cunoaşterea acestor contradicţii, atunci preţuieşte Scriptura!

430. Ticăloşia omului a ajuns până acolo, că el se comportă asemenea dobitoacelor şi chiar li se închină lor.

431. Adevărata religie ne învaţă şi trebuie să ne înveţe că în om se află izvoarele măreţiei şi mari izvoare ale ticăloşiei. Şi să ne dea o explicaţie a acestei uluitoare contradicţii.

Religia trebuie să-i arate omului că Dumnezeu există, că noi trebuie să-L iubim, că singura noastră adevărată fericire e în El şi singurul nostru rău e să fim despărţiţi de El, că întunericul dinăuntrul nostru este cel care ne împiedică să-L cunoaştem şi să-L iubim şi că, în timp ce conştiinţa ne îndreaptă spre El, poftele noastre ne depărtează de El. Astfel ne umplem de urâţenie şi nedreptate. (...)

Să ascultăm ce ne spune înţelepciunea lui Dumnezeu: „Nu vă aşteptaţi nici la vreun adevăr, nici la vreo consolare pentru oameni. Eu sunt cea care v-a creat şi numai eu vă pot învăţa cine sunteţi. Dar voi nu mai sunteţi în starea în care v-am creat eu. Eu am creat omul sfânt, nevinovat, curat, desăvârşit. L-am înzestrat cu inteligenţă şi lumină. I-am dezvăluit slava mea şi minunile mele. Ochiul omului a văzut maiestatea lui Dumnezeu. Pe atunci, întunericul nu-l orbea şi nu-l ameninţa moartea. Dar el n-a fost în stare să primească o asemenea slavă fără să cadă în mândrie. A vrut să fie el centrul, să fie puternic fără ajutorul meu. A încălcat legea mea. Pentru că a vrut să fie egal cu mine prin dorinţa de a-şi găsi fericirea în el însuşi, eu l-am lăsat cu el însuşi. Iar creaturile care îi erau până atunci supuse s-au revoltat împotriva lui, devenindu-i duşmane. Omul a devenit şi el asemenea dobitoacelor şi atât de înstrăinat de mine, încât cu greu se mai poate recunoaşte în el vreo urmă a Creatorului său. Cunoaşterea lui s-a alterat sau chiar s-a nimicit. Simţurile, despărţite de raţiune sau chiar ajungând stăpâne ale raţiunii, l-au dus la căutarea plăcerii. Toate făpturile şi lucrurile fie îl ispitesc, fie îl domină, fie îl supun prin puterea lor sau – tiranie încă şi mai cumplită! - , îl fascinează prin farmecul lor.

Iată în ce stare sunt oamenii acum. Le-a rămas un simţ slab al fericirii stării lor de la începuturi. Orbirea şi poftele lor, care le-au devenit a doua natură, îi înlănţuie şi-i fac robi ai tuturor relelor.

Zadarnic căutaţi, o, oameni, în voi înşivă leacurile pentru bolile de care pătimiţi. Toată lumina voastră poate atinge doar cunoaşterea, care nu în voi va găsi adevărul sau binele. Filosofii v-au făgăduit asta, dar nu s-au putut ţine de cuvânt. Nici ei nu ştiu care este adevăratul bine şi care este adevărata voastră stare. Cum să fie ei în stare să vă ofere leacurile potrivite, când nici nu ştiu care vă sunt bolile?

Bolile voastre cele mai grele sunt mândria, care vă ţine departe de Dumnezeu, şi poftele josnice, care vă ţin legaţi de pământ. Iar acei înţelepţi nu vă pot oferi nici o vindecare. Numai eu vă pot face să înţelegeţi cine sunteţi...”

Dacă nu vă veți naște din nou, nu veți intra în împărăția cerurilor - Reflecție de Advent

Ne aflăm în timpul Adventului, un timp de pregătire pentru a doua venire a lui Isus Cristos și un timp de pregătire pentru nașterea lui, în noaptea binecuvântată a Crăciunului. Cu cât ne îndepărtăm de evenimentul originar al nașterii lui Cristos, mi se pare că sărbătorim mai mult o tradiție, încărcată de atâtea lucruri, luminițe, melodii atrăgătoare, decât evenimentul în sine. Chiar și lecturile biblice ni se par de acum obsolete, repetitive, și mulți spun că știu deja ce vor sărbători. Nu mai există nici o surpriză, nici o noutate. Așteptarea atât de mult predicată în acest timp a devenit un antifon uzat, oricât am dori noi să o revitalizăm. Toate acestea sunt adevărate, precum adevărat este că eu exist, că mănânc, că mă odihnesc. Adevărat este că același Cristos se naște și în acest an ca în toți cei mai bine de două mii de ani de acum încoace, și este bine așa, pentru că Isus Cristos este același IERI, ASTĂZI ȘI ÎN VEȘNICIE. El nu se poate schimba, pentru că Dumnezeu este neschimbător, veșnic, atotputernic, atotștiutor... Și atunci unde stă noutatea, surpriza acestei sărbători. Cred că noutatea trebuie să o căutăm în noi - desigur, dacă există. Dacă Cristos este același dintotdeauna, noi în schimb, nu trebuie să fim aceeași de anul trecut, de acum doi ani, de acum zece, cincisprezece ani. Noi trebuie să fim alții, mai maturi, mai plini de suflet, mai buni și mai sfinți. Această necesitate a schimbării noastre se numește CONVERTIRE. Fără această posibilitate de iubire, omul ar cădea în rutină, în obișnuință. Fără această posibilitate de speranță, omul ar trăi într-un timp ciclic (de orientare păgână), nu într-unul liniar (de orientare creștină). Numai timpul liniar îi permite omului să nu mai repete aceleași greșeli, ba chiar și aceleași gesturi de iubire. Ce face Cristos prin venirea lui în această lume? Dezveșnicește timpul omului, îi conferă un orizont de speranță, îl ajută pe om să întreprindă drumul convertirii, care este un drum liniar, dar nu drept, așa cum știm prea bine din experiența noastră de fiecare zi. Păcatul îl face pe om să invadeze banda de mers a altora, uneori chiar să invadeze sensul invers de mers. Aceasta nu ar fi problema cea mai mare, pentru că la prima ieșire, sau la primul sens giratoriu, poate să se reîntoarcă pe drumul lui. Problema cea mai mare constă în faptul că, uneori, apucând sensul de mers opus, omul crede că acesta este drumul cel bun și merge, merge... La aceasta conduce obișnuința în păcat, rutina, lâncezeala. Ce înseamnă cuvintele lui Cristos: dacă nu vă veți naște din nou, nu veți intra în împărăția cerurilor, dacă nu dorința de a ne naște din nou în acest Crăciun? Pare că Isus ne spune în acest timp de travaliu al Adventului: dacă nu vă veți naște din nou, nu veți trăi Crăciunul, nu veți moșteni bucuria Nașterii lui Cristos. Așadar, curaj, haideți să avem curajul să ne naștem din nou, iar primul care trebuie să se nască sunt eu, pentru a intra în acest timp dezveșnicit al Pruncului Isus, Mântuitorul.