SFINȚENIE ȘI FRUMUSEȚE: Enzo Bianchi

Tradiția creștină, mai ales cea occidentală, a operat o interpretare în mod esențial morală despre sfințenie. Aceasta, însă, nu constă în a nu păcătui, ci în a ne încrede în îndurarea lui Dumnezeu care este mai puternic decât păcatele noastre și este capabil să-l ridice pe credinciosul care a căzut. Sfântul este cântul înălțat spre îndurarea lui Dumnezeu, este cel care mărturisește victoria lui Dumnezeu, Cel de trei ori Sfânt și de Trei ori Îndurător. Cu alte cuvinte, sfințenia este grație, dar cere omului o deschidere fundamentală pentru a se lăsa inundat de darul divin: sfințenia, deci, mărturisește înainte de toate caracterul responsorial al existenței creștine, un caracter care afirmă primatul ființei asupra acțiunii, a darului asupra prestării, a gratuității asupra legii. Putem spune că sfințenia creștină, și în dimensiunea ei etică, nu are un caracter legal dau juridic, ci unul euharistic: este răspunsul la charis-ul lui Dumnezeu, manifestat în Isus Cristos. Și este semnat, deci, de gratitudine și bucurie; sfântul este cel care îi spune lui Dumnezeu: Nu eu, ci Tu. Această optică de har care previne, ne conduce să afirmăm că un alt nume al sfințeniei este frumusețea. Da, în optica creștină, sfințenia se declină ca frumusețea. Deja NT asociază aceste două exortații către creștini: a avea o conduită sfântă nu înseamnă altceva decât a avea o conduită frumoasă (cf. 1 Pt 1, 15-16 și 2, 12).
Articulată ca frumusețe, sfințenia apare înainte de toate ca fiind, nu o acțiune individualistă, nu un rod al efortului personal, poate chiar eroic, ci un eveniment de comuniune. Este comuniunea reprezentată iconografic în Moise și Ilie apărți în gloria lor (Lc 9, 31) și în discipolii Petru, Iacob și Ioan adunați în jurul lui Isus strălucitor în lumina transfigurării de pe muntele Tabor. (cf. Evrei 2, 11). Cum să nu amintim catedrala din Chartres cu statuile sfinților din Vechiul și Noul Testament adunați în jurul Beau Dieu ca tot atâtea raze care pleacă din unicul soare? Gloria celui care este autorul frumuseții strălucește pe chipul lui Isus Cristos (2 Cor 4, 6), Mesia cântat de psalmist ca cel mai frumos dintre fii oamenilor (Ps 45, 3) și care intră în inimile creștinilor grație acțiunii Duhului sfințitor, care plăsmuiește chipul lor după imaginea și asemănarea chipului lui Cristos, transformând individualitățile lor biologice în evenimente de relație și de comuniune. Și astfel viața și persoana creștinului pot cunoaște ceva din frumusețea vieți idivine intratrinitare, viață care este comuniune, perihoreză de iubire. Sfințenia este frumusețea care contestă urâțenia închiderii în sine, egocentrismului, a philautiei. Este bucuria care contestă tristețea celui care nu se deschide darului de iubire, ca tânărul bogat care a plecat trist (Mt 19, 22).

Scria Leon Bloy: Nu există decât o tristețe, acea de a nu fi sfinți. Iată sfințenia, și frumusețea, ca dar și responsabilitate a creștinului. În interiorul unei lumi care este un lucru frumos – așa cum repetă de mai bine de șapte ori cartea Facerii – omul este creat de Dumnezeu în relația de alteritate bărbat-femeie și stabilit ca partener adecvat pentru Dumnezeu, capabil să primească darurile lui de iubire, și aceasta operă creațională este lăudată ca foarte frumoasă (Fac 1, 31). Într-o lume chemată la frumusețe, omul, care este așezat ca responsabil al creației, are responsabilitatea frumuseții lumii și a propriei vieți și al altora.

Dacă frumusețea este o promisiune de fericire (Stendhal), atunci fiecare gest, fiecare cuvânt, fiecare acțiune inspirată de la frumusețe este profeție a lumii răscumpărate, a cerului nou și al pământului nou reunit în Ierusalimul ceresc într-o comuniune fără sfârșit. Frumusețea devine profeție de mântuire: este frumusețea – a scris Dostoevskij – cea care va salva lumea. Chemați la sfințenie, creștinii sunt chemați la frumusețe. Dar atunci noi ne putem pune această întrebare: ce am făcut din mandatul de a păzi, crea și a face să trăiască frumusețea? Este vorba, într-adevăr, de o frumusețe de instaurat în relații, pentru a face din Biserică o comunitate în care să se trăiască cu adevărat raporturi fraterne, inspirate din gratuitate, îndurare și iertare; în care nimeni să nu spună altuia: Eu nu am nevoie de tine (1 Cor 12, 21), pentru că orice rană făcută comuniunii desfigurează și frumusețea unicului Trup al lui Isus Cristos.

Este o frumusețe ce trebuie să caracterizeze Biserica ca loc de luminozitate (Mt 5, 14-16), spațiu de libertate și nu de frică, de dilatare și nu de distrugere a umanului, de simpatie și nu de contrapoziție cu oamenii, de împărtășire și solidaritate mai ales cu cei mai săraci. Este frumusețea care trebuie să invadeze spațiile, liturgiile, ambientele și, mai ales acel templu viu al lui Dumnezeu care este persoana.

Este frumusețea care reiese din sobrietate, din sărăcie, din lupta împotriva idolatriei și a mondanității. Este frumusețea care strălucește acolo unde se implementează comuniunea în locul consumismului, contemplația și gratuitatea în locul posedării și a voracității. Da, creștinismul este filokalia, calea de iubire a frumosului, iar vocația creștină la sfințenie cuprinde o vocație la frumusețe, la a face din propria viață o capodoperă de iubire. Porunca: Fiți sfinți pentru că eu, Domnul, sfânt sunt (Lev 19, 2; 1 Pt 1, 16), este de acum de nedespărțit de cealaltă poruncă: Iubiți-vă unii pe alții, așa cum eu v-am iubit pe voi (In 13, 34). Frumusețea creștină nu este un dat, ci un eveniment. Un eveniment de iubire care povestește totdeauna ceva nou, în mod creativ și poetic, în istorie, nebunia și frumusețea de iubire tragică a iubirii cu care Dumnezeu ne-a iubit dăruindu-ni-l pe Fiul său Isus Cristos.

ENZO BIANCHI
Le parole della spiritualità
Rizzoli, 1999 pp.23-26

Putem cu adevărat să schimbăm lumea?

După un al XX-lea secol în care multe speranțe au rămas înșelate, în care multe așteptări au fost dezamăgite, cum am putea să vorbim de ceea ce putem face pentru a schimba lumea sau pentru o a face mai bună? Resemnarea ar fi înțelepciune?   Abdicarea ar fi văzută ca luciditate? Ar trebui să ne adăugăm listelor de fataliști pentru a fi inteligenți? Cine dă ce este mai bun din energiile lui ar fi condamnat într-o zi să spună, ca și Servul suferind al lui Isaia: În zadar m-am obosit?

A ne pune aceste întrebări, este, în fond, întrebarea libertății noastre, a câmpului deschis și disponibil al acțiunii noastre. Înainte de a comenta sensul pe care cineva îl poate da acestor întrbări, filosoful Margherita Lena amintea cuvintele lui Kirkegaard: Nu mai există libertate acolo unde nu mai există posibilitate. Și continua această femeie: Acel posibil  care este respirația libertății, oamenii serioși și sfinți au muncit tot timpul pentru a-l restaura și a-l deschide. A  deschide câmpul posibilului, a refuza fatalismului orice încercare de a o comprima, a-l lărgi, menținând în peisajul societății verdele speranței, așa cum într-o zi a scris cardinalul Danneels, iată sarcina de care creștinii se pot atașa împreună cu mulți alții.
Rowan Williams, Arhiepiscopul de Canterbury, părea că are aceeași preocupare să lărgească în timp ce le scria participanților la întâlnirea europeană a tinerilor de la Geneva: A avea credință înseamnă a trăi astfel ca să arătăm că Dumnezeu este viu. Și aceasta înseamnă a trăi astfel ca să arătăm că există mai multe posibilități decât cele pe care lumea le recunoaște.
De-a lungul istoriei, unii creștini au știut să de-a dovadă de creativitate. Credința lor i-a condus să inoveze. Așa au apărut primele spitale și îngrijirea prestată în mod gratuit bolnavilor în vremea Sf. Vasile cel Mare, în secolul al IV-lea și, fără îndoială, poate încă mult mai înainte. Tratând despre o altă schimbare în Antichitate, un istoric se minuna că istoria amintește atât de puțin de Melania și Pinianus. Bucurându-se de o mare bogăție în timpul Imperiului Roman, acești doi creștini, contemporanii Sf. Augustin, au decis să elibereze pe sclavii lor și să pună cu aceștia totul în comun. De ce s-a vorbit atât de puțin de marile schimbări aduse în istorie de acestui cuplu? Frică de a recunoaște rolul pozitiv jucat de creștini? sau teama creștinilor de a avansa alegeri/decizii atât de radicale...?
În zilele noastre, perioada de pace fără precedent care s-a deschis cu construcția Europei se află aici pentru a ne convinge că greșim atunci când evaluăm posibilitatea de a schimba lucrurile. Împreună cu creștinul din secolul al II-lea care îi scria lui Diognet despre creștini, putem ș noi spune: Este atât de nobil locul pe care Dumnezeu le-a dat, încât nu le este permis să fugă de acesta.

Cine sunt eu? (sau un epilog mereu prolog)

A avut vreodată vreun rost real această întrebare?


Până şi ecourile ei s-au stins demult.

Pentru că am simţit mereu în spatele acestui retorism inutil neputinţa de a găsi cuvintele pentru vreo încercare de răspuns. Căci nu-s prea multe cuvintele cu care să-ţi zugrăveşti sufletul.

Şi totuşi, cuvântul e singurul “penel” al sufletului.

Iar dacă eu nu-mi pot răspunde, cine-ar putea s-o facă?

Nu cumva cei din jur?

Pe cine să cred?

Pe mine? Pe dânşii? Neantul care mă pândeşte ca pe-o pradă, să mă prindă în “ghearele” pe care le recunosc de-acum atât de bine? Şi care-mi tot strigă, neobrăzat, zi de zi, prin cei din jur, că nu-s decât un imens Nimic ce joacă jalnicul rol al minciunii lui “Ceva”?

Cine cred alţii că sunt?

Succesiune fără sfârşit de eşecuri, umbră plictisitoare în “ciudăţenia” ei?

Poate că nu se înşeală.

Poate că asta sunt – umbră care se căzneşte, în captivitatea sordidă a unei lumi aflate la distanţe de ani-lumină, să-şi depene povestea iluziei care răsună în gol, cu încăpăţânare de catâr, sau nici nu răsună în realitate, decât cel mult în “ciudatul” şi “neinteligibilul”, pentru alţii, univers al subiectivităţii mele.

Poate că asta sunt, în sfârşit... O umbră, un strigăt mereu înnăbuşit de-o tăcere de neînţeles şi totuşi atât de familiară în binecuvântata povară a tainei pe care-o poartă.

O umbră şi-un strigăt care eşuează pururea în tăcere şi care, curios lucru, cu cât eşuează mai mult în infinitul frontierelor tăcerii, cu atât dobândeşte mai multă putere.

Atâta tot.

O umbră străină în lume, fără adăpost, care-şi poartă, în pribegie, bruma de fiinţă, de colo-colo, în corturile zdrenţuite ale speranţei şi ale dorului de Patrie, de adevărata, unica, mult râvnita Patrie.

Patrie cerească, pe tine şi numai pe tine te-am dorit încă din zorii vieţii mele, încă din copilărie, când, şi atunci, ca şi acum, martoră a robiei, a beznei şi absurdităţii lumii, nu ştiam nici că exişti, nu-ţi ştiam nici numele, nu ştiam unde te afli, nu ştiam nimic altceva, decât că mă durea cumplit depărtarea ta...

Patrie cerească, veşnicie, Dumnezeule... Poate că nici azi nu ştiu nimic – nici cine sunt, nici de ce sunt şi nici cine cred alţii că sunt. Şi nici nu-mi pasă că eu nu ştiu sau că alţii nu ştiu.

Mi-e de ajuns că ştiu un singur lucru - că eşti singura mea dorire, singura mea năzuinţă, singurul meu ideal, singura justificare a existenţei mele şi, nu în ultimul rând, singura mea ... identitate. Şi că mă doare şi astăzi, poate mai mult ca oricând, depărtarea ta, adică neputinţa mea.

Nu mă defineşte ce cred alţii că sunt. Mă defineşte doar ceea ce doresc, adică idealul meu.

Sunt, aşadar, ceea ce doresc. Ceea ce doresc îmi porunceşte ce şi cum simt, gândesc sau acţionez. Ca, la sfârşit, să nu mai gândesc eu însămi sau să simt sau să acţionez, ci idealul să mi se substituie întregii fiinţe şi să trăiască în mine.

Sunt însăşi călătoria spre ceea ce doresc şi lupta pentru ceea ce doresc.

Şi mai sunt însăşi durerea ce mă desparte de ceea ce doresc.

Sunt, aşadar, o umbră. O umbră pribeagă, al cărei “stindard” este strigătul refugiat în tăcere.

Tăcerea ce-ascunde binecuvântata povară a unui singur şi mare dor.

Un singur Dor şi-o singură Patrie.

Şi fie ca în întreaga mea viaţă, oricâţi ani ar fi rânduit să numere ea, să nu ştiu vreodată altceva în afara frumuseţii durerii acestui dor. Să fiu una cu el şi el una cu mine.
Să nu mă definească nimic altceva decât dulceaţa durerii lui.
Să-mi iscălesc, pentru eternitate, numele şi sufletul cu sângele şi cu mierea lui.

S. M., Iaşi, 20 octombrie 2008

Blaise Pascal – 1623 – 1662, matematician, fizician, inventator, filosof francez)

Moralitate şi doctrină


425. Partea a doua. Omul fără credinţă nu poate cunoaşte nici binele, nici dreptatea.

Toţi oamenii sunt în căutarea fericirii. Toţi, fără deosebire. Oricât de diferite ar mijloacele pe care le întrebuinţează, scopul spre care tind este unul şi acelaşi. Cauza pentru care unul merge la război, iar altul fuge de război este aceeaşi dorinţă în sine, înţeleasă şi dusă la îndeplinire în mod diferit. Voinţa nu renunţă până nu atinge acest scop, comun, urmărit prin fiecare acţiune, chiar şi de cei care se spânzură.

Şi totuşi, în atâta amar de timp, fără credinţă n-a reuşit nimeni să atingă această ţintă, spre care toţi năzuiesc şi spre care privesc fără încetare. Toţi se vaită, prinţi şi lachei, nobili şi sărăntoci, bătrâni şi tineri, savanţi şi analfabeţi, sănătoşi şi bolnavi, de toate condiţiile şi din toate colţurile lumii.

O realitate atât de îndelungată, de neîntreruptă, atât de valabilă, în egală măsură, pentru toţi ar trebui să fie suficientă să ne convingă de neputinţa noastră de a dobândi binele prin propriile eforturi. Cu toate acestea însă, exemplul (eşecului) altora ne învaţă prea puţine. Asemănarea (cu experienţa altora a propriei noastre experienţe) nu este niciodată atât de perfectă încât să nu presupună şi unele măcar uşoare diferenţe. În virtutea acestor „diferenţe”, noi (găsim mereu temeiul) de a spera că aşteptările noastre nu vor fi şi ele înşelate (ca cele ale altora). Şi, astfel, prezentul nu ne mulţumeşte niciodată, experienţa ne amăgeşte şi, din nenorocire în nenorocire, ne duce la moarte, coroana (ei) eternă.

Ce ne proclamă atunci această dorinţă şi neputinţă, dacă nu existenţa, cândva, a adevăratei fericiri, din care n-a mai rămas decât o urmă fadă şi un spaţiu vid, pe care omul zadarnic încearcă să-l umple, căutând în lucrurile absente ajutorul pe care nu-l dobândeşte prin cele prezente?

Dar acest gest este total nepotrivit, pentru că un abis infinit nu poate fi umplut decât de o prezenţă tot infinită, adică de Dumnezeu. El este singurul nostru Bine adevărat. De când noi L-am dat uitării, e straniu că nu există element din natură pe care să nu-l fi pus să-I ţină locul – stelele, văzduhul, pământul, plantele, legumele, insectele, cornutele, şerpii, febra, molima, foametea, necurăţiile, adulterul, incestul. Şi, de vreme ce omul a pierdut adevăratul Bine, toate îi apar, de-a valma, în mod egal, ca fiind bine, chiar şi propria lui distrugere, împotriva lui Dumnezeu şi a înseşi firii.

Unii caută binele în putere şi autoritate, alţii, în cercetări ştiinţifice, alţii, în plăceri. Alţii, mai aproape de adevăr, au considerat că este necesar ca binele universal, pe care toţi îl doresc, să nu constea în nici unul din lucrurile particulare posedate de un singur om şi care, odată pierdut, îl răneşte pe posesor mai mult decât l-a bucurat posedarea (acelui bine).

Adevăratul bine, socotesc ei, ar trebui să fie posedat de toată lumea, în acelaşi timp, astfel încât să nu existe diminuări (care să dea naştere la) invidii şi astfel încât nimeni să nu-l poată pierde împotriva voinţei lui.

426. Adevărata natură fiind pierdută, fiecare lucru devine propria lui natură; adevăratul bine fiind pierdut, fiecare lucru devine propriul său bine.

427. Omul nu ştie unde-i este casa. A căzut şi s-a înstrăinat de patria căreia îi aparţine şi n-a mai fost în stare să-o regăsească. Şi continuă să-o caute, cu nelinişte şi zadarnic, pretutindeni, bâjbâind într-un întuneric de nepătruns.

428. Dacă e un semn de slăbiciune încercarea de a dovedi prin natură existenţa lui Dumnezeu, atunci nu dispreţui Scriptura; dacă e un semn de tărie cunoaşterea acestor contradicţii, atunci preţuieşte Scriptura!

430. Ticăloşia omului a ajuns până acolo, că el se comportă asemenea dobitoacelor şi chiar li se închină lor.

431. Adevărata religie ne învaţă şi trebuie să ne înveţe că în om se află izvoarele măreţiei şi mari izvoare ale ticăloşiei. Şi să ne dea o explicaţie a acestei uluitoare contradicţii.

Religia trebuie să-i arate omului că Dumnezeu există, că noi trebuie să-L iubim, că singura noastră adevărată fericire e în El şi singurul nostru rău e să fim despărţiţi de El, că întunericul dinăuntrul nostru este cel care ne împiedică să-L cunoaştem şi să-L iubim şi că, în timp ce conştiinţa ne îndreaptă spre El, poftele noastre ne depărtează de El. Astfel ne umplem de urâţenie şi nedreptate. (...)

Să ascultăm ce ne spune înţelepciunea lui Dumnezeu: „Nu vă aşteptaţi nici la vreun adevăr, nici la vreo consolare pentru oameni. Eu sunt cea care v-a creat şi numai eu vă pot învăţa cine sunteţi. Dar voi nu mai sunteţi în starea în care v-am creat eu. Eu am creat omul sfânt, nevinovat, curat, desăvârşit. L-am înzestrat cu inteligenţă şi lumină. I-am dezvăluit slava mea şi minunile mele. Ochiul omului a văzut maiestatea lui Dumnezeu. Pe atunci, întunericul nu-l orbea şi nu-l ameninţa moartea. Dar el n-a fost în stare să primească o asemenea slavă fără să cadă în mândrie. A vrut să fie el centrul, să fie puternic fără ajutorul meu. A încălcat legea mea. Pentru că a vrut să fie egal cu mine prin dorinţa de a-şi găsi fericirea în el însuşi, eu l-am lăsat cu el însuşi. Iar creaturile care îi erau până atunci supuse s-au revoltat împotriva lui, devenindu-i duşmane. Omul a devenit şi el asemenea dobitoacelor şi atât de înstrăinat de mine, încât cu greu se mai poate recunoaşte în el vreo urmă a Creatorului său. Cunoaşterea lui s-a alterat sau chiar s-a nimicit. Simţurile, despărţite de raţiune sau chiar ajungând stăpâne ale raţiunii, l-au dus la căutarea plăcerii. Toate făpturile şi lucrurile fie îl ispitesc, fie îl domină, fie îl supun prin puterea lor sau – tiranie încă şi mai cumplită! - , îl fascinează prin farmecul lor.

Iată în ce stare sunt oamenii acum. Le-a rămas un simţ slab al fericirii stării lor de la începuturi. Orbirea şi poftele lor, care le-au devenit a doua natură, îi înlănţuie şi-i fac robi ai tuturor relelor.

Zadarnic căutaţi, o, oameni, în voi înşivă leacurile pentru bolile de care pătimiţi. Toată lumina voastră poate atinge doar cunoaşterea, care nu în voi va găsi adevărul sau binele. Filosofii v-au făgăduit asta, dar nu s-au putut ţine de cuvânt. Nici ei nu ştiu care este adevăratul bine şi care este adevărata voastră stare. Cum să fie ei în stare să vă ofere leacurile potrivite, când nici nu ştiu care vă sunt bolile?

Bolile voastre cele mai grele sunt mândria, care vă ţine departe de Dumnezeu, şi poftele josnice, care vă ţin legaţi de pământ. Iar acei înţelepţi nu vă pot oferi nici o vindecare. Numai eu vă pot face să înţelegeţi cine sunteţi...”

Dacă nu vă veți naște din nou, nu veți intra în împărăția cerurilor - Reflecție de Advent

Ne aflăm în timpul Adventului, un timp de pregătire pentru a doua venire a lui Isus Cristos și un timp de pregătire pentru nașterea lui, în noaptea binecuvântată a Crăciunului. Cu cât ne îndepărtăm de evenimentul originar al nașterii lui Cristos, mi se pare că sărbătorim mai mult o tradiție, încărcată de atâtea lucruri, luminițe, melodii atrăgătoare, decât evenimentul în sine. Chiar și lecturile biblice ni se par de acum obsolete, repetitive, și mulți spun că știu deja ce vor sărbători. Nu mai există nici o surpriză, nici o noutate. Așteptarea atât de mult predicată în acest timp a devenit un antifon uzat, oricât am dori noi să o revitalizăm. Toate acestea sunt adevărate, precum adevărat este că eu exist, că mănânc, că mă odihnesc. Adevărat este că același Cristos se naște și în acest an ca în toți cei mai bine de două mii de ani de acum încoace, și este bine așa, pentru că Isus Cristos este același IERI, ASTĂZI ȘI ÎN VEȘNICIE. El nu se poate schimba, pentru că Dumnezeu este neschimbător, veșnic, atotputernic, atotștiutor... Și atunci unde stă noutatea, surpriza acestei sărbători. Cred că noutatea trebuie să o căutăm în noi - desigur, dacă există. Dacă Cristos este același dintotdeauna, noi în schimb, nu trebuie să fim aceeași de anul trecut, de acum doi ani, de acum zece, cincisprezece ani. Noi trebuie să fim alții, mai maturi, mai plini de suflet, mai buni și mai sfinți. Această necesitate a schimbării noastre se numește CONVERTIRE. Fără această posibilitate de iubire, omul ar cădea în rutină, în obișnuință. Fără această posibilitate de speranță, omul ar trăi într-un timp ciclic (de orientare păgână), nu într-unul liniar (de orientare creștină). Numai timpul liniar îi permite omului să nu mai repete aceleași greșeli, ba chiar și aceleași gesturi de iubire. Ce face Cristos prin venirea lui în această lume? Dezveșnicește timpul omului, îi conferă un orizont de speranță, îl ajută pe om să întreprindă drumul convertirii, care este un drum liniar, dar nu drept, așa cum știm prea bine din experiența noastră de fiecare zi. Păcatul îl face pe om să invadeze banda de mers a altora, uneori chiar să invadeze sensul invers de mers. Aceasta nu ar fi problema cea mai mare, pentru că la prima ieșire, sau la primul sens giratoriu, poate să se reîntoarcă pe drumul lui. Problema cea mai mare constă în faptul că, uneori, apucând sensul de mers opus, omul crede că acesta este drumul cel bun și merge, merge... La aceasta conduce obișnuința în păcat, rutina, lâncezeala. Ce înseamnă cuvintele lui Cristos: dacă nu vă veți naște din nou, nu veți intra în împărăția cerurilor, dacă nu dorința de a ne naște din nou în acest Crăciun? Pare că Isus ne spune în acest timp de travaliu al Adventului: dacă nu vă veți naște din nou, nu veți trăi Crăciunul, nu veți moșteni bucuria Nașterii lui Cristos. Așadar, curaj, haideți să avem curajul să ne naștem din nou, iar primul care trebuie să se nască sunt eu, pentru a intra în acest timp dezveșnicit al Pruncului Isus, Mântuitorul.

Boul și măgarul: Infinitul într-o iesle

De Crăciun ne dorim din suflet ca această perioadă de sărbătoare să ne dăruiască, în mijlocul întregii nelinişti a prezentului, puțină seninătate şi bucurie, atingerea bunătăţii Dumnezeului nostru şi, astfel, un nou curaj de-a merge mai departe. La începutul unei mici cugetări în legătură cu ce ne poate spune această sărbătoare în ziua de azi, o scurtă privire asupra apariţiei sărbătorii Crăciunului ne poate fi de ajutor.

Calendarul sărbătorilor bisericeşti nu s-a dezvoltat, la început, în legătură cu naşterea lui Christos, ci din credinţa în învierea Lui. Astfel, sărbătoarea de origine a creştinătăţii nu este Crăciunul, ci Pastele. Căci, într-adevăr, abia învierea lui Christos a întemeiat credinţa creştină, lăsând-o să devină Biserică. De aceea, Ignaţiu de Antiohia (care a murit cel târziu în 117 d.Chr.) îi numeşte creştini pe aceia care „nu mai ţin Sabatul, ci trăiesc după ziua Domnului". A fi creştin înseamnă a trăi pascal, întru înviere, fapt petrecut în Pastele săptămânal al zilei de duminică. Că Isus s-a născut pe 25 decembrie a constatat, cu siguranţă, Hipolit din Roma, în comentariul despre Daniel de prin anul 204 d.Chr; de asemenea, exegetul Bo Reicke din Basel a atras atenţia asupra calendarului sărbătorilor, după care sunt relaţionale istorisirile din Evanghelia după Luca despre naşterea Botezătorului şi naşterea lui Isus. Din aceasta rezultă că şi Luca presupune, în Evanghelia lui, data de 25 decembrie ca zi de naştere a lui Isus. In această zi a avut loc sărbătoarea de sfinţire a Templului, introdusă de Iuda Macabeu în anul 164 î.Chr, data naşterii lui Isus simbolizând astfel şi faptul că, odată cu el, care a răsărit ca lumina lui Dumnezeu în noaptea de iarnă, s-a petrecut şi adevărata sfinţire a Templului, sosirea lui Dumnezeu în mijlocul acestei lumi.

Crăciunul Sfântului Francisc din Assisi

 
Sărbătoarea Crăciunului a luat, în fine, o formă clară de abia în secolul al IV-lea, când a înlăturat sărbătoarea romană a zeului neînvins al soarelui şi i-a învăţat pe oameni să înţeleagă naşterea lui Christos ca fiind victoria adevăratei lumini; din însemnările lui Bo Reicke s-a dedus că în această transformare a unei serbări păgâne într-o mare sărbătoare creştină au fost totuşi preluate vechi tradiţii evreieşti şi creştine.


Deosebita căldură omenească a sărbătorii Crăciunului, care ne emoţionează atât de mult, încât a depăşit cu mult Paștele în inima creştinătăţii, s-a dezvoltat însă de-abia în Evul Mediu; şi aici Francisc din Assisi a fost cel care a ajutat la potenţarea acestei noutăţi, din iubirea sa profundă pentru Isus omul, pentru Dumnezeu-cu-noi. Primul său biograf, Toma de Celano, povesteşte în cea de-a doua biografie următoarele: „El sărbătoarea Crăciunul mai mult decât oricare altă sărbătoare, cu o bucurie de nedescris. El spunea că aceasta era sărbătoarea sărbătorilor, căci în această zi Dumnezeu a devenit un copil mic şi a supt lapte ca toţi copiii oamenilor. Francisc a îmbrăţişat - cu câtă tandreţe şi dăruire! - icoanele care îl înfăţişau pe Isus copilul, şi bâiguia plin de milă, asemeni pruncilor, cuvinte pline de tandreţe. Numele Isus era dulce ca mierea pe buzele sale."

Din această convingere a decurs celebra sărbătoare de Crăciun din Greccio, inspirată probabil de vizita sa în Ţara Sfântă şi la ieslea din Santa Măria Maggiore din Roma; ceea ce 1-a mişcat a fost dorinţa de apropiere, de realitate; a fost dorinţa de a trăi Betleemul prezent, de a se bucura nemijlocit de naşterea copilului Isus şi de a o împărtăşi tuturor prietenilor său.

In prima biografie, Celano povesteşte despre această noapte lângă iesle într-un mod care îi mişcă pe oameni mereu şi, totodată, contribuie hotărâtor la posibilitatea dezvoltării celui mai frumos obicei de Crăciun: ieslea. De aceea, putem spune pe bună dreptate că noaptea de la Greccio a dăruit creştinătăţii o nouă sărbătoare de Crăciun, astfel încât ceea ce exprimă, deosebita sa căldură şi omenie, omenia Dumnezeului nostru, s-a împărtăşit sufletelor şi a dat credinţei o nouă dimensiune. Sărbătoarea învierii îndreptase atenţia spre puterea lui Dumnezeu, care învinge moartea şi ne învaţă să sperăm în lumea ce va urma. Acum însă au devenit vizibile iubirea lipsită de apărare a lui Dumnezeu, umilinţa şi bunătatea Sa, care ni se abandonează în mijlocul acestei lumi şi doreşte să ne înveţe un nou mod de viaţă şi de iubire.

Poate că este folositor să ne oprim încă o clipă şi să întrebăm: unde se află de fapt acest Greccio, care a dobândit astfel pentru istoria credinţei un înţeles propriu? Este o mică localitate în valea Rieti, în Umbria, nu prea departe de Roma, în direcţia nord-est. Lacuri şi munţi îi conferă acestui ţinut un farmec deosebit şi o frumuseţe liniştită, care încă ne mai atinge, îndeosebi pentru că nu este atinsă de neliniştea turismului. Mănăstirea de la Greccio, aflată la o înălţime de 638 de metri, a păstrat ceva din simplitatea originară; a rămas modestă precum sătucul de la picioarele sale; pădurea o împrejmuieşte ca în timpurile lui Poverello şi invită la oprirea contemplatoare. Celano spune în legătură cu aceasta că Francisc ar fi iubit locuitorii acestui ţinut îndeosebi pentru sărăcia şi simplitatea lor; el ar fi venit deseori aici pentru a se odihni, atras şi de o celulă de extrem de săracă şi izolată, în care se putea deda netulburat contemplaţiei lucrurilor cereşti. Sărăcie - simplitate - tăcerea oamenilor şi vorbirea creaţiei: acestea erau, probabil, impresiile asociate de sfântul din Assisi cu acest loc. în acest fel, Betleemul a putut deveni al său, iar el a putut rescrie misterul din Betleem în geografia sufletelor.

Dar să ne întoarcem la Crăciunul anului 1223. Terenul din Greccio îi era pus la dispoziţie săracului din Assisi de un domn nobil pe nume Ioan, de care Celano povesteşte că, în ciuda originii sale înalte şi a funcţiei sale importante, „nu dădea importanţă nobleţei sângelui, ci dorea mai mult să o obţină pe cea a sufletului". De aceea l-ar fi şi iubit Francisc.

Despre acest Ioan spune Celano că în noaptea aceea avu parte de îndurarea unei minunate viziuni. El văzu în iesle un copil nemişcat, care prin apropierea Sfântului Francisc a fost scos din somnul său. Autorul adaugă: ,Această viziune corespundea într-adevăr celor petrecute, căci copilul Isus se cufundase în somnul uitării în multe inimi până la acea oră. Prin slujitorul său, Francisc, amintirea a fost însufleţită şi întipărită memoriei în mod indestructibil."

In această imagine este descrisă foarte exact noua dimensiune pe care Francisc a dăruit-o, prin credinţa sa, sărbătorii creştine de Crăciun, care pătrunde în inimă şi în suflet: descoperirea revelaţiei lui Dumnezeu, care se află tocmai în copilul Isus. In chiar acest mod a devenit Dumnezeu „Emanuel", Dumnezeu cu noi, de care nu ne desparte nicio barieră a înălţimii şi depărtării: ca prunc, ne-a devenit atât de apropiat, încît îi spunem fără teamă „tu", ne putem adresa nemijlocit inimii lui de copil.

Prin copilul Isus, lipsa de apărare a iubirii lui Dumnezeu este cel mai bine cunoscută: Dumnezeu vine fără arme, deoarece nu vrea să cucerească din afară, ci să câştige interior, să schimbe lăuntric. Dacă ceva poate înfrânge omul, lăudăroşenia, violenţa şi lăcomia sa, atunci acest lucru este lipsa de apărare a copilului. Dumnezeu a adoptat-o, pentru a ne înfrânge astfel şi a ne îndruma spre noi înşine.

Să nu uităm, că cel mai înalt titlu onorific al lui Isus Christos se cheamă „Fiul" - Fiul lui Dumnezeu; demnitatea divină este denumită prin cuvântul care îl arată pe Isus ca un copil veşnic. Faptul că este copil corespunde în mod unic cu divinitatea Sa, care este divinitatea „Fiului". Astfel, copilăria Sa ne arată cum putem ajunge la Dumnezeu, la divinizare. De aici se poate înţelege cuvântul Său: „Dacă nu vă întoarceţi şi nu deveniţi precum copiii, nu puteţi intra în împărăţia Cerurilor."

Cine n-a înţeles misterul Crăciunului, nu a înţeles esenţa creştinismului. Cine nu a acceptat acest lucru, nu poate intra în împărăţia Cerurilor - acesta este lucrul pe care Francisc voia să-i amintească întregii creştinătăţi a timpului său şi întregii vremi viitoare.

Boul şi măgarul îşi cunosc stăpânul

În peştera de la Greccio stăteau în noaptea sfântă, conform indicaţiei Sfântului Francisc, boul şi măgarul. Căci îi spusese nobilului Ioan: „Doresc să trezesc amintirea copilului în deplină realitate, cum a fost născut la Betleem, şi a tuturor necazurilor pe care a trebuit să le îndure în copilăria Sa. Doresc să văd cu proprii mei ochi cum a fost să stai într-o iesle şi să dormi pe fân, între un bou şi un măgar."

De atunci boul şi măgarul sunt nelipsiţi în orice reprezentare a ieslei. Dar de unde provin de fapt? După cum se ştie, povestirile de Crăciun ale Noului Testament nu spun nimic în legătură cu acest lucru. Dacă cercetăm această problemă, dăm de o situaţie care este importantă în egală măsură pentru toate datinile de Crăciun, ba chiar pentru evlavia bisericească de Crăciun şi de Paşti, în liturghie şi în obiceiul popular.

Boul şi măgarul nu sunt pur şi simplu rezultate ale imaginaţiei pioase; ei au devenit, prin credinţa Bisericii în unitatea dintre Vechiul şi Noul Testament, însoţitori ai întâmplărilor de Crăciun. Căci în Isaia 1,3 scrie: „Boul îşi cunoaşte stăpânul şi măgarul cunoaşte ieslea stăpânului său: dar Israel nu Mă cunoaşte, poporul Meu nu ia aminte la Mine."

Părinţii Bisericii vedeau în aceste cuvinte o profeţie, care indică noul popor al lui Dumnezeu, Biserica din evrei şi păgâni. In faţa lui Dumnezeu toţi oamenii, evrei şi păgâni, erau precum boii şi măgarii, fără minte şi cunoaştere. Dar copilul din iesle le-a deschis ochii, astfel încât recunosc acum vocea stăpânului, vocea Domnului.

în reprezentările de Crăciun din Evul Mediu este întotdeauna de observat că celor două animale le sunt atribuite chipuri aproape umane, atunci când stau şi se închină, ştiind şi adorând, în faţa misterului copilului. Acest lucru este firesc, căci cele două animale erau considerate semne profetice, în spatele cărora se ascunde misterul Bisericii - misterul nostru, care suntem boi şi măgari în faţa veşnicului - boi şi măgari ai căror ochi se deschid în noaptea cea sfântă, astfel încât îşi recunosc Domnul în iesle.

Cine a recunoscut şi cine nu?

Dar oare chiar îl recunoaştem? Dacă îi punem pe bou şi pe măgar în iesle, trebuie să ne vină în minte întreaga cuvântare a lui Isaia, care nu este numai evanghelie – făgăduinţa unei cunoaşteri viitoare -, ci şi judecata despre orbirea prezentă. Boul şi măgarul recunosc, „dar Israel nu Mă cunoaşte, poporul Meu nu ia aminte la Mine."

Cine sunt astăzi boul şi măgarul, cine „poporul Meu", care nu ia aminte? După ce-i recunoaştem pe bou şi pe măgar, după ce pe „poporul Meu"? De fapt, de ce nesocotinţa recunoaşte, iar mintea e oarbă?

Pentru a găsi un răspuns trebuie să ne reîntoarcem, împreună cu părinţii Bisericii, la primul Crăciun. Cine nu a recunoscut? Cine a recunoscut? Şi de ce este aşa?

Ei bine, cel care nu a recunoscut era Irod, care nici nu a priceput nimic când i s-a povestit despre copil, ci a fost orbit încă şi mai tare de setea de putere şi mania persecuţiei aferentă. Cine nu a recunoscut a fost, „împreună ci el, întregul Ierusalim". Cei care nu au recunoscut au fost oamenii în haine scumpe - oamenii distinşi. Cei care nu au recunoscut erau domnii învăţaţi, cunoscătorii Bibliei, exegeţii, care, într-adevăr, ştiau cu precizie pasajul corect din Biblie, dar n-au priceput totuşi nimic.

Cei care au recunoscut erau - comparativ cu aceşti oameni renumiţi - „boul şi măgarul": păstorii, magii, Măria şi Iosif. Putea să fie altfel? In grajd, acolo unde este copilul Isus, nu sunt oamenii distinşi, acolo e căminul boului şi al măgarului.

Cum este însă cu noi? Suntem oare, de aceea, atât de departe de grajd, pentru că suntem mult prea distinşi şi prea deştepţi pentru el? Nu ne încurcăm oare atât de mult şi noi în exegeza savantă a Bibliei, în atestarea autenticităţii locului istoric, încât am devenit pentru copilul însuşi orbi şi nu-1 mai percepem? Nu suntem oare mult prea mult „în Ierusalim", în palat, în comoditatea noastră proprie, în lăudăroşenia noastră, în mania persecuţiei, pentru a putea auzi noaptea vocea îngerilor, a merge acolo şi a adora?

Astfel ne privesc, întrebătoare în această noapte, chipul boului şi cel al măgarului: Poporul Meu nu ia aminte, pricepi oare tu vocea Domnului tău? Când punem figurinele cunoscute în iesle, ar trebui să-1 rugăm pe Dumnezeu să dea inimii noastre acea simplitate care-1 descoperă pe Domnul în copil - precum odinioară Francisc în Greccio. Atunci s-ar putea să ni se întâmple ceea ce povesteşte Celano - foarte aproape de cuvintele Sfântului Luca despre păstorii primei nopţi sfinte - despre participanţii slujbei din Greccio: fiecare s-a întors acasă plin de bucurie.

Text preluat din: J. Ratzinger, Binecuvântarea Crăciunului

BRĂDUȚI ELECTRONICI PENTRU DESKTOP - GRATIS

De la adresa aceasta, pentru cei care doresc pot descărca gratis, brăduți electronici: http://www.freewaregenius.com/2010/12/02/animated-christmas-trees-for-dekstop-ho-ho-ho/. Sunt foarte drăguți!

Sf. Fecioară Maria o vizitează pe verișoara sa Elisabeta: Ambroziu din Milano

Îngerul care-i vestea misterul i-a spus Fecioarei Maria, pentru a o ajuta să creadă printr-un semn, că o femeie în vârstă și sterilă avea să devină mamă, arătând în acest fel că Dumnezeu poate să facă tot ce vrea. Maria, s-a îndreptat spre munţii Iudeii imediat ce a auzit această veste, nu pentru că nu ar fi crezut profeția sau că ar fi fost nesigură de autoritatea celui care adusese vestea, sau că s-ar fi îndoit de dovada adusă, dar purtată de o dorință care izvorăște din bucurie, în delicatețea şi solicitudinea ei. Putea oare să nu meargă acolo, ea care de acum era plină de Dumnezeu? Harul Duhului Sfânt nu mai suporta întârzierea unei pregătiri laborioase.


Și imediat se arată binefacerile sosirii Fecioarei și ale prezenței Domnului: abia ce Elisabeta a auzit salutul Mariei, copilul a tresăltat în sânul ei și ea a fost umplută de Duhul Sfânt (Lc 1, 41). Observăm alegerea atentă a fiecărui cuvânt. Elisabeta mai întâi aude vocea, dar este Ioan cel care percepe imediat harul. Mama a înțeles după ordinea naturii, fiul a tresăltat în virtutea misterului. Prima a recunoscut sosirea Mariei, celălalt pe cea a Domnului; femeia își dă seama de sosirea femeii, cel mic își dă seama de sosirea pruncului Isus. Elisabeta și Maria preamăresc graţia primită iar cei doi fii acționează din interior, dând început unui mister de îndurare în avantajul mamelor lor. Acestea săvârşesc un dublu miracol: profetizează sub inspirația copilașilor lor. Copilul a tresăltat iar mama s-a umplut de Duhul Sfânt. Mama însă nu a fost plină de Duhul Sfânt înaintea fiului, dar, fiind fiul plin de Duhul Sfânt, a umplut-o și pe mamă. Ioan a tresăltat și a tresăltat și duhul Mariei. Și, la tresăltarea lui Ioan, Elisabeta se umple de Duhul Sfânt.

Fericită ești tu care ai crezut (Lc 1, 45). Însă şi voi sunteți fericiți, pentru că ați auzit și ați crezut. Fiecare suflet care crede, zămislește și naște Cuvântul lui Dumnezeu, recunoscându-i operele. Fie ca în fiecare dintre voi să se afle spiritul Mariei, pentru a-l preamări pe Domnul şi a tresălta de bucurie în El. Dacă una este mama lui Cristos după trup, în schimb, după credință Cristos este zămislit și născut de toți. Fiecare suflet trăieşte în propria lui curăţie. Aşadar, oricine știe să se comporte astfel, îl preamăreşte pe Domnul așa cum Maria L-a preamărit în timp ce duhul ei tresălta de bucurie în Dumnezeu, mântuitorul său. Domnul este preamărit, după cum se citește într-un alt loc: Lăudați-l împreună cu mine pe Domnul! (Ps 33, 4) Cuvântul uman nu poate să adauge ceva gloriei lui Dumnezeu, însă El este lăudat în noi. Imaginea lui Dumnezeu este Cristos (cf. 2 Cor 4, 4; Col 1, 15); sufletul care trăiește în dreptate și face binele laudă această imagine a lui Dumnezeu, dă cinste asemănării lui cu Creatorul său, şi devine astfel una cu El, participând într-un anume fel la gloria Lui.

Imn Mamei lui Dumnezeu: Rabbula din Edessa (350-436)

Ave Maria, mamă a lui Dumnezeu, toată sfântă, minunat și splendid tezaur al întregii lumi, lumină strălucitoare, locașul celui nepătruns, templu curat au Făcătorului tuturor lucrurilor! Ave, pentru că prin tine ne-a fost vestit cel care a luat asupra lui păcatele lumii și a mântuit-o. Cum te vom lăuda pe tine cea preaumilă, toată sfântă, tu, care dăruiești tuturor credincioșilor ajutor și putere! Noi toți în această lume privim la tine și așteptăm nădejdea mântuirii! Întărește credința noastră și dăruiește pace lumii întregi. Pentru aceasta noi, credincioșii, te lăudăm, ca pe tronul heruvimilor și cunoaşterea lui Dumnezeu manifestată în timpul nostru. Roagă-te și imploră-L pentru noi toți, pentru ca sufletul nostru să fie salvat la judecata viitoare.


O, Mamă Preacurată, ajută-ne pe noi, cei săraci, aşa cum o faci în fiecare clipă! Tu vezi că noi, fii pământului, ne apropiem de sfârșit și ne pierdem. Obține-ne harul prin mijlocirea ta, o, Fecioară curată și sfântă! Imploră-L continuu pe Tatăl ceresc, ca răutatea să nu ne ducă în ruină, și îndreaptă-te spre noi, o binecuvântată, în timp ce-l rogi pe unul-născut, Fiul tău, născut din tine, să aibă milă de noi datorită sfintei tale rugăciuni. Ave, corabie care conduci oamenii spre o viață nouă! Ave, cetate sfântă în care a coborât Regele regilor să locuiască! Ave, o umilă Fecioară, mamă a lui Dumnezeu! Vino, cea binecuvântată, vino, cea preafericită! Oferă-i unicului tău Fiu toate cererile tale pentru a avea milă de noi prin sfânta ta rugăciune.

O, sfântă Marie, mijlocește pe lângă Fiul tău pentru păcătoșii care caută în tine o scăpare. Pentru că toate flagelurile cu care a fost lovită generația precedentă sunt pregătite și pentru noi și ne lovesc. Vezi cum Răul a întins arcul și pune săgețile în săgeată pentru a lovi, așa cum este obiceiul lui! Vezi toate aceste semne prevestitoare în cer și pe pământ, și loviturile care strâng inima! Ne refugiem la tine pentru a putea striga Fiului tău, spunându-i: Tu care pedepsești inimile superbe, o, Cristoase, tu care rănești și vindeci, îndreaptă-ne cu mila ta și răscumpără-ne cu harul Tău, ai milă și fii îndurător față de noi!

Imn închinat Nașterii lui Cristos din Maria: Efrem Sirul

Îndreptați-vă privirea spre Maria! Când îngerul Gabriel intră la ea și începe să vorbească, ea întreabă: Cum va fi aceasta? Iar robul Duhului Sfânt îi răspunde: Este ușor pentru Dumnezeu, deoarece Lui toate îi sunt cu putință. Și ea, crezând ferm ceea ce auzise, spune: Iată roaba Domnului! Și imediat Cuvântul a coborât asupra ei, după cum i-a plăcut, a intrat în ea și și-a făcut sălaș, fără ca ea să-și dea seama de nimic. Astfel, L-a zămislit fără să sufere deloc; El a devenit copil în sânul ei, în timp ce lumea întreagă era plină de El. El şi-a abandonat chipul pentru a reînnoi chipul lui Adam, atât de îmbătrânit. Deci, atunci când tu auzi vorbindu-se de nașterea lui Dumnezeu, rămâi în tăcere! Să rămână imprimat în sufletul tău ceea ce Gabriel a spus Fecioarei! Nimic n-ar putea fi considerat mai dificil pentru noi oamenii decât acest fapt, ca maiestatea divină să se umilească pentru noi şi să se nască între noi și din noi.


Astăzi Maria este pentru noi un cer, pentru că îl poartă pe Dumnezeu. Într-adevăr, Divinitatea preaînaltă s-a umilit și și-a făcut locaș în ea, s-a făcut mică pentru a ne face mari pe noi. Dumnezeirea nu este mică în natura sa, dar în Maria a luat pentru noi o haină, pentru ca astfel să fim mântuiți. În Maria cuvintele profeților și ale drepților s-au împlinit. Din ea a apărut pentru noi lumina, și întunericul păgânismului a dispărut. Are multe nume, și pentru mine este o bucurie să o pot invoca prin acestea. Ea este stânca în care locuiește puternicul Rege al regilor; nu a ieșit din ea așa cum a intrat, ci în ea s-a îmbrăcat cu carne și așa a ieșit. Ea este un cer nou, pentru că acolo locuiește Regele regilor. El a intrat și apoi a ieșit îmbrăcat asemenea oamenilor, creaturi vizibile. Ea este o viță-de-vie care a rodit un strugure, dar nu după natură, căci era de o natură diferită de vița-de-vie; a luat doar culoarea și astfel a intrat în lume. Ea este izvorul din care izvorăște apa vie pentru cei însetați; cei care au gustat din această apă aduc rod însutit.

Această zi nu este ca prima zi a creației. În acea zi creaturile au fost chemate la existență; în această zi pământul a fost reînnoit și binecuvântat, deoarece din cauza lui Adam fusese blestemat. Eva și Adam au adus moartea în lume prin păcatul lor, însă Domnul vieții prin Maria ne-a adus o nouă viață. Blestematul şi-a vărsat otrava în urechea Evei; Preabunul, în schimb, s-a umilit în îndurarea sa și a intrat în Maria, tot prin urechea ei, în momentul în care a spus da. Prin aceeași poartă prin care intrase moartea, a intrat și viața care a ucis moartea. Iar brațele Mariei l-au îmbrățișat tocmai pe cel care şade peste heruvimi; pe acel Dumnezeu, pe care universul nu-l poate îmbrățișa, Fecioara Maria îl îmbrățișează și poartă la sânul ei. Regele, în fața căruia tremură îngerii, creaturi de foc, stă în sânul Fecioarei care îl mângâie ca pe un copilaș. Cerul este tronul maiestății Lui, iar el șade pe genunchii Mariei. Pământul este scăunelul picioarelor lui, iar el saltă în jurul ei copilărește. Mâna Lui întinsă cuprinde tot pământul, iar el, ca un copil, țopâie pe acest pământ.

Fericit ești Adame, care prin nașterea lui Cristos ai regăsit măreția pe care o pierdusei! Cine a mai văzut ca argila să folosească de haină olarului? Cine a mai văzut focul însuși învăluit în fașă? Până acolo s-a umilit Dumnezeu din iubire față de om. Până acolo s-a umilit Dumnezeu din iubire față de robul Său care s-a înălţat pe sine în nebunia lui, călcând în picioare porunca divină, după sfatul Celui Blestemat şi ucigaş. El, care dăduse porunca, s-a umilit pentru a ne înălța. Mulțumire divinei îndurări care s-a coborât asupra locuitorilor lumii, pentru ca lumea bolnavă să fie vindecată de medicul apărut în mijlocul ei! Slavă Fiului și Tatălui, care l-a trimis, şi Duhului Sfânt, pentru totdeauna!