Cu ce masură veți măsura cu aceeasi vi se va măsura!…

Sătucul de la poalele castelului fu trezit în zori de glasul crainicului castela- nului care dădea citire în piață unei vestiri.


-Preaiubitul nostru stăpân îi cheamă pe toți bunii și credincioșii săi supuși să ia parte la petrecera prilejuită de sărbătoarea zilei sale de naștere.

Pentru fiecare se va pregăti un dar. Stăpânul cere însă la rându-i tuturora să-i dea o mână de ajutor: să binevoiască aceia care vor veni la petrecere să aducă acolo niște apă ca să umplem puțul castelului, de acum secat…

Crainicul reluă de mai multe ori vestirea, apoi întoarse spatele mulțimii și, însoțit de gărzi, o porni spre castel.

În sat se răspândiră de îndată diverse zvonuri.

-Vai, tot tiran a rămas! Are destule slugi ca să poată să-i umple puțul… eu voi duce o ulcică de apă: să-i ajungă!

-Ba nu, el a fost mereu bun și milostiv! De aceea eu voi duce un butoiaș!

-Ba eu doar un… degetar!

-Iar eu un butoi!

În dimineața petrecerii, pe drumul care urcă spre castel se putea vedea un straniu alai.

Unii împingeau din răsputeri butoaie mari sau gâfâiau cărând vedre mari pline cu apă.

Alții, luându-și în râs tovarășii de drum, duceau pe tăvi carafe mici sau ulcele cu apă.

Alaiul intră astfel în curtea castelului. Fiecare goli apa adusă în puțul castelului, lăsând într-un ungher vasul în care o adusese, îndreptându-se apoi plin de bucurie înspre sala unde avea să aibă loc ospățul.

Fripturi și vinuri, dansuri și cântece se înlănțuiau, fără încetare, până când, spre seară, stăpânul castelului le aduse tuturora mulțumire cu vorbe meșteșugite și se retrase în odăile sale.

-Și darul făgăduit? Mormăiră unii, supărați și dezamăgiți.

Alții vădeau, dimpotrivă, o bucurie deplină. ,,Stăpânul nostru ne-a dăruit cea mai minunată petrecere!”

Înainte de a pleca, fiecare trecu să-și ia înapoi vasul în care adusese apa. Atunci izbucniră strigăte care iute se transformară într-o rumoare care cuprinde și exclamații de bucurie și urlete de mânie.

Vasele fuseseră umplute până la gură cu bani de aur!

-Ah, dacă aș fi adus mai multă apă..

,,Dați și vi se va da… căci cu ce măsură veți măsura, cu aceeași vi se va măsura”.

Mi-am făcut dușmanii prieteni!…

Un împărat din vechime a făcut într-o bună zi un jurământ solemn:


-Îi voi cuceri pe toți dușmanii mei și îi voi alunga din împărăția mea.

Ceva vreme mai tărziu, supușii săi îl văzură cu uimire pe împărat plimbăndu-se prin grădinile sale la braț cu cei mai mari dușmani ai săi, râzând și glumind cu ei.

-Dar…îl întrebă mirat unul dintre curtenii săi, nu ai jurat tu că îi vei alunga din împărăția ta pe toți dușmanii tăi?

-De fapt asta am șă făcut, răspunde împăratul. I-am transformat pe toți în prieteni.

Iubirea dintre frați!…

Un tată lăsă fiilor săi moștenire un ogor cu grâne. Cei doi îl împărțiseră frățește.


Dar unul dintre ei era bogat și necăsătorit, câtă vreme celălalt era sărac și avea de crescut mulți copii.

Când veni timpul secerișului, fratele cel bogat începu să se zvârcolească în pat cugetând în sinea lui: ,,Eu sunt bogat, la ce-mi folosesc mie snopii aceia? Fratele meu este sărac și are nevoie de mult grâu pentru familia lui”.

Se ridică din pat, se duse la câmp și, din partea sa, luă o mulțime de spice și le duse pe bucata de ogor a fratelui său.

În aceeași noapte, fratele său gândea și el: ,,Fratele meu nu are nici soție, nici copii. Bucuria sa este bogăția și eu vreau să văd că bucuria lui crește.”

Își lasă culcușul, plecă la câmp și duse mult din ce secerase el în partea de ogor ce aparținea fratelui său. Atunci când, în zori, cei doi se duseră la câmp, mare le fu uimire când văzură că grâul nu scăzuse.

În nopțile următoare făcură același lucru. Fiecare dintre ei ducea din grâul său pe ogorul fratelui. Și, în fiecare dimineață, descopereau că grâul nu scădea.

Însă, într-o noapte, cei doi frați se întâlniră în mijlocul ogorului, amândoi având brațele pline de snopi de grâu.

Își dădură seama de cele întâmplate și, râzând, se îmbrățișară.

Atunci auziră un glas din cer:

-Locul acesta pe care a fost vădită atâta iubire frățească se cuvine a fi ales pentru zidirea templului meu, templul iubirii dintre frați.

Și, în fapt, regele Solomon a ales mai târziu acel loc pentru a construi templul.


Oare azi ar izbuti regele Solomon să găsească un loc pentru templu?

Milostenia și fățărnicia oamenilor!…

Într-o zi, cu multă vreme în urmă, undeva, o tânără femeie înfășurată în niște veșminte zdrențuroase, străbătea ulițele unui sătuc, bătând din poartă în poartă și cerând milostenie.


Nu prea avea noroc. Mulți îi adresau vorbe de ocară, alții asmuțeau câinii asupra-i. Alții încă îi aruncau în poale doar coji de pâine mucegăită și cartofi stricați.

Numai doi bătrânei care locuiau într-o casă micuță de la marginea satului o poftiră în casă pe sărmana femeie.

-Șezi un pic de te încălzește, spuse moșul, în vreme ce soția sa pregătea o ulcică de lapte și o felie mare de pâine.

În timp ce mânca, cei doi bătrânei o mângâiară cu câteva vorbe bune.

În ziua următoare, în acel sat se petrecu un lucru nemaipomenit. Un slujbaș regesc aduse pentru familiile din fiecare casă câte o invitație la palat. Neașteptata invitație tulbură tot satul, iar după-amiaza toate familiile, gătite în straie de sărbătoare, sosiră la castel. Fură duse într-o impunătoare sală de ospețe și fiecăruia i se dădu un loc anume.

Când se așează toți, servitorii în livrele începură să servească mîncarea. De îndată, se ridică un murmur de dezaprobare și mânie pe care nimeni nu încerca să le ascundă. În fapt, servitorii puneau sârguincioși pe farfurii coji de cartofi, pietre și coji de pâine mucegăită. Numai în farfuriile celor doi bătrânei, așezați undeva la un colț al mesei, puseră cu politețe rafinate și delicioase feluri de mâncare.

Pe neașteptate, în sală intră tânăra femeie cu veșmintele zdrențuite. Cu toți amuțiră.

-Ați găsit astăzi tocmai ce mi-ați dat mie ieri.

Își scoase hainele cu care era înveșmântată. Pe sub zdrențe avea niște straie aurite, presărate cu nestemate. Era însăți regina.

Fă-ți comoară în cer!…

Un bogătan ajunse în rai.


Primul lucru pe care îl făcu fu un tur de piață unde cu uimire văzu că mărfurile erau vândute cu prețuri foarte scăzute.

De îndată puse mâna pe portofel și începu să comande cele mai frumoase lucruri pe care îi cădeau ochii.

Când trebui să plătească, întinse îngerului care vindea la tejghea un teanc mare de bacnote.

Îngerul zâmbi și spuse:

-Îmi pare rău, dar acești bani aici nu au nici un fel de valoare.

-Cum așa? întrebă cu mirare bogătașul.

-Aici sunt valabili doar banii care au fost dăruiți pe pământ, răspunse îngerul.

Să încercăm să nu uităm azi de comoara noastră din cer.

Cristos cu biruinta si diavolul cu oglinda!…

Într-o bună zi, Satana descoperi un nou mod de a se distra. Inventă astfel o oglindă magică a cărei caracteristică era aceea de a face să se vadă meschin și zbârcit tot ceea ce era bun și frumos, în vreme ce făcea să se vadă mai mare și mai clar tot ceea ce era rău și urât.


Diavolul își ducea îngrozitoarea oglindă peste tot unde mergea. Și toți cei care se uitau în ea se cutremurau: orice lucru apărea deformat și monstruos. Cel viclean se distra pe cinste cu oglinda aceea a sa: cu cât erau lucrurile mai respingătoare, cu atât îi plăceau lui mai tare.

Într-o zi, oglinda îi arată niște lucruri atât de plăcute vederii sale încât el izbucni într-un râs dezlănțuit; oglinda îi scăpă din mâini și se sparse în mii și mii de cioburi. Un vânt puternic și rău făcu să zboare cioburile acelei oglinzi în lumea largă. Unele dintre acestea, cele care erau mai mărunte încă decât firele de nisip, intrară în ochii multor oameni.

Aceștia începură să le vadă toate pe dos: nu băgau de seamă decât ceea ce era urât și vedeau peste tot numai și numai răutăți.

Din alte cioburi se făcură lentile pentru ochelari. Aceia care purtau acești ochelari nu mai vedeau nimic din ce e drept, și nu mai puteau judeca lucrurile cu măsură.

Cine oare dintre noi poate spune că nu a întâlnit niciodată astfel de persoane?

Unele cioburi ale oglinzii erau așa de mari încât fură folosite pe post de geamuri. Amărâții care ajunseră să aibă astfel de ferestre, uitându-se prin ele nu vedeau decât vecini antipatici, car își petreceau timpul punând la cale răutăți.

Atunci când Dumnezeu își dădu seama de cele întâmplate, se întristă. Se hotărâ să le vină oamenilor în ajutor. El zise:

-Îl voi trimite în lume pe Fiul meu. El este chipul meu, oglinda mea. În el se reflectă bunătatea, dreptatea și iubirea mea.

În el se reflectă chipul omului, așa cum l-am proiectat și l-am vrut Eu. Și Iisus veni să fie o oglindă pentru oameni. Aceia care priveau la El redescopereau bunătatea și frumusețea și învățau să le deosebească de egoism și minciună, de nedreptate și dispreț.

Cei bolnavi regăseau în El curajul de a trăi, cei disperați redescopereau nădejdea. El îi mângâia pe cei întristați și îi ajuta pe oameni să învingă frica morții. Mulți oameni iubeau această oglindă a lui Dumnezeu și îl urmară pe Iisus. Se simțeau înflăcărați de el.

Alții fierbeau de mânie: hotărâră să spargă această oglindă a lui Dumnezeu. Iisus fu astfel ucis.

Dar în curând se iscă un alt vânt puternic, al Duhului Sfânt de astă dată. El ridică de la pământ milioanele de cioburi ale oglinzii lui Dumnezeu și le împrăștie în lumea întreagă.

Aceia în ai căror ochi intră fie și cea mai micuță așchie din această oglindă încep să vadă lumea și oamenii așa cum îi vedea Iisus: în ochii lor se reflectă înainte de toate lucrurile bune și frumoase, dreptatea și generozitatea, bucuria și speranța; răutățile și nedeptățile le par în schimb cu putință de transformat și de învins.

Intenții bune fără finalitate!…

Un adolescent nota, stând aplecat asupra mesei intențiile sale bune, în timp ce mama sa călca rufe.


,,Dacă aș vedea pe cineva stând să se înece, scria adolescentul, m-aș arunca de îndată în apă să-i vin în ajutor.

Dacă ar izbucni un incendiu într-o casă, i-aș salva pe copiii de acolo.

Dacă ar fi cutremur, nu m-aș teme să mă arunc între dărmături pentru a salva vreo viață. Și apoi mi-aș dedica întreaga existență ajutorării săracilor din lumea întreagă…”

Mama îi spune:
-Te rog, du-te până jos și cumpără un pic de pâine.
-Mamă, dar nu vezi că plouă?

De câte ori nu spunem fiecare dintre noi în viața noastră spirituală ,,aș vrea”…

Cum facem socoteala în viață!…

Într-o seară, pe când mama pregătea cina, fiul de unsprezece ani veni în bucătărie cu o foaie de hârtie în mână.


Cu un aer ciudat de oficial, copilul înmână hârtiuța mamei, care, ștergându-și mâinile cu un prosop, citi ceea ce era scris acolo:

,,Pentru că am smuls buruienile din grădiniță: 5 lei.

Pentru că am făcut ordine în camera mea: 10 lei.

Pentru că am fost să cumpăr lapte: 1leu.

Pentru că am avut grijă trei după-amieze de surioara mea: 15 lei.

Pentru că am luat 2 calificative ,,foarte bine” la școală: 10 lei.

Pentru că am dus în fiecare seară gunoiul: 7 lei.

În total: 48 lei.

Mama își privi copilul în ochi, cu multă blândețe. În mintea sa reveneau o mulțime de amintiri. Luă un creion și scrise pe dosul hârtiei:

Pentru că te-am purtat în pântec timp de nouă luni: 0 lei

Pentru toate nopțile pe care le-am petrecut veghindu-te atunci când erai bolnav: 0 lei.

Pentru toate momentele în care te-am mângâiat atunci când erai trist: 0 lei.

Pentru toate prilejurile în care ți-am șters lacrimile: 0 lei
Pentru tot ce te-am învățat zi de zi: 0 lei.

Pentru mesele de mic dejun, prânz și cină, pentru toate gustările și sandvișurile pe care ți le-am pregătit: 0 lei.

Pentru viața pe care ți-o dau zi de zi: 0 lei.

În total: 0 lei.

Atunci când în relațiile personale și familiale începem să facem socoteli, totul s-a dus de râpă, căci iubirea este gratuită sau nu este iubire.

CINE-L PRIMESTE PE FIUL?…

Un om bogat, pasionat de artă, avea în colecția lui opere ale tuturor marilor maeștri, renascentiști, clasici și moderni, din toate școlile și curentele. Deseori stătea împreună cu unicul său fiu, admirând minunatele piese din colecția lor.

Dar a izbucnit războiul și fiul a fost înrolat și trimis la luptă. El a dat dovadă de mult curaj și a murit la datorie, în timp ce salva viața unui camarad. Cînd a primit anunțul, tatăl a fost profund îndurerat de pierderea unicului său fiu.

O lună mai târziu, a auzit bătăi la ușă. În prag stătea un tânar cu un pachet mare în brațe…El a spus:

- Domnule, nu mă cunoașteți. Eu sunt soldatul pentru care fiul dumneavoastră și-a dat viața. În acea zi el a salvat multe vieți ale celor răniți dar, în timp ce încerca să mă ducă pe mine într-un loc sigur, un glonte i-a străpuns inima, el murind pe loc…Deseori ne vorbea de dumneavoastră și despre pasiunea pe care o aveți pentru artă.

Tânărul i-a înmânat pachetul.

-Știu că este aproape un nimic. Eu nu sunt un pictor cunoscut, dar sunt convins că fiul dumneavoastră ar fi vrut să aveți acest tablou.

Tatăl a început să desfacă ambalajul. Era un portret al fiului său, pictat de tânăr. Privindu-l atent, a fost uimit de felul în care tânărul pictor a reușit să surprindă chipul, dar și personalitatea fiului său. Tatăl a scos un suspin și cu ochii plini de lacrimi a mulțumit tânărului, oferindu-i și o sumă de bani pentru tablou.

-O, nu se poate așa ceva, domnule… Toată viața nu voi putea să plătesc pentru ceea ce fiul dumneavoastră a făcut pentru mine. Acesta este doar un cadou.

Tatăl a prins tabloul pe una din simezele sale. De câte ori avea vizitatori, el începea prin a le arăta portretul fiului său și numai după aceea le dădea voie să vadă marile capodopere colecționate.

După moartea bătrânului tată, s-a organizat licitația marii lui colecții de tablouri. S-au adunat foarte multe persoane care doreau să vadă și, mai ales, să achiziționeze tablouri pentru propriile lor colecții.

La deschidere, pe podium era postat portretul fiului. Persoana delegată să conducă licitația,adjudecătorul, a deschis sesiunea, lovind cu ciocănelul:

-Începem licitația cu acest portret al fiului. Cine deschide oferta?

În sală s-a lăsat liniștea….Apoi, de undeva din fundul sălii, o voce a strigat:

-Am venit să vedem marile opere! Sări peste această piesă!…

Dar, netulburat, adjudecătorul a continuat:

-Face cineva o ofertă pentru acest portret?… 100?… 200?…

Din sală, cineva a stigat iritat:

-Nu am venit pentru acest portret!… Ne-am adunat pentru picturile lui Rembrandt, Fragonard, Van Gogh, Matisse, Picasso și ale celorlalți maeștri!… Haideți să trecem, cu adevărat, la licitație!…

Netulburat, adjudecătorul a continuat:

-Fiul!… Fiul!… Îl vrea cineva pe fiul?!…

Într-un târziu, din cel mai îndepărtat colț al sălii s-a auzit o voce timidă:

-Dau eu 10 pentru acest portret…

Era cel care fusese, ani mulți, grădinarul tatălui și al fiului. Fiind un om sărac, nu putea să ofere mai mult.

-Există o ofertă de 10!… Cine dă mai mult?!… Dă cineva 20?!…

Sala era în fierbere.

-Dați-i-l lui pentru 10!…Să trecem la maeștri!…La maeștri!…

Nu-l voiau pe fiu. Toți doreau să profite de ocazie și să cumpere opere mari pentru colecțiile lor. Ferm, adjudecătorul a continuat:

-10, odată!…10, de două ori!…

Și, lovind cu ciocănelul în masă:

-Adjudecat! VÂNDUT pentru 10!
Din față, cineva a zbucnit:

-În sfârșit, putem trece la marea colecție!…

Calm, adjudecătorul a pus jos ciocănelul, spunând:

-Îmi pare rău, dar licitația s-a încheiat.

Rumoare în sală:

-Dar tablourile?!…Cum rămâne cu maeștrii?!…Colecția?!…
-Regret, a spus adjudecătorul. Când am fost desemnat să conduc această licitație, mi s-a comunicat o prevedere secretă din testament, pe care nu am avut voie să o fac cunoscută decât în acest moment: licitația se referă numai la potretul fiului ! Cine il ia moștenește întreaga avere, care include și toată colecția de opere de artă!

Omul care-l primește pe FIUL obține TOT!…

Dumnezeu Tatăl a trimis acum 2000 de ani pe Fiul său ca să moară pe cruce.

La fel ca mesajul adjudecătorului, si mesajul lui este:

-Fiul, Fiul, cine-l primește pe Fiul?!

Pentru că, vezi tu, acela care îl primește pe Fiul obține totul…

Că într-atât a iubit Dumnezeu lumea încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viață veșnică. (Ioan 3/ 16) (Biblia Bartolomeu).

Aceasta este adevărata dragoste…

Luptatorul si lectia despre Rai si Iad…

Odată, un luptator grosolan şi aspru se duse la un biet călugăr ortodox. Auzise el că învățătura creștină ar fi deosebită, că face referire la o viață după moarte unde fiecare va primi răsplată după cum și-a trăit viața. Astfel ajunse la dânsul și-l abordă:


- Frate, îi zise, învaţă-mă și pe mine ce este raiul şi ce este iadul!

Călugărul nostru ridică privirile cântărindu-l pe puternicul războinic şi îi răspunse cu un negrăit dispreţ:

- Să te învăţ eu pe tine ce sunt raiul şi iadul? Ba n-am ce să te învăţ. Eşti murdar şi miroşi urât, briciul tău trebuie să se fi ruginit.

Nu faci cinste castei războinicilor din care faci parte, eşti o lichea și ești vrednic de dispreț! Pleacă din calea mea, pentru că nu te pot vedea în ochi! Războinicul se înfurie. Începu să tremure, să se înroşească de mânie, nereuşind să-şi recapete graiul. Înşfacă sabia şi o ridică în aer, gata gata să-l omoare pe călugăr.

- Iată, acesta este iadul, murmură călugărul nostru.

Războinicul era uimit. Câtă compasiune, câtă resemnare în omuleţul acesta care era gata să-şi dea viaţa pentru a-i oferi această învăţătură, pentru a-i arăta ce este iadul! Încetişor, el lăsă în jos sabia, plin de recunoştinţă şi pace.

- Iar acesta este Raiul, murmură iar călugărul.