A întreba înseamnă a trăi

Reflecţie: A întreba înseamnă a trăi

În noi, fiinţele umane, sălăşluiesc multe întrebări, adică

simţim o pulsaţie spre a cunoaşte, spre a şti, spre a comunica, lucru care ne împinge să ne punem întrebări. Este semnificativ că cei mici pun continuu întrebări pentru a cunoaşte lumea în care au ajuns să trăiască. Părinţii ştiu bine acest lucru: mai multe întrebări decât afirmaţii...

Fiinţa umană este o fiinţă care se interoghează şi interoghează, deci una care caută un răspuns. Dar întrebările sunt mult mai importante şi decisive decât posibilele răspunsuri, care nu apar totdeauna pentru a le satisface. Dacă Platon spunea că "cel mai mare bine al omului este a se interoga asupra persoanei proprii, şi nedemnă de a fi trăită este o viaţă fără această activitate" (Apologia lui Socrate, 38A), am putea extinde această consideraţie pentru toate întrebările fundamentale care privesc condiţia umană. Rainer Maria Rilke, care încă nu avea treizeci de ani, scria în ziua de 6 iulie 1903, într-o splendidă scrisoare adresată tânărului poet Franz Kappus: "Dragă domnule, dumneavoastră sunteţi atât de tânăr şi vă găsiţi dincoace de orice început, iar eu aş vrea, aşa cum pot mai bine, să vă rog să aveţi răbdare cu tot ceea ce încă nu este rezolvat în inima dumneavoastră, şi să încercaţi să iubiţi întrebările însele, ca şi cum ar fi camere încuiate cu chei sau cărţi scrise într-o altă limbă. Nu căutaţi acum răspunsurile care nu pot fi date, pentru că nu aţi fi capabil să le trăiţi... Acum trăiţi întrebările. Astfel, poate într-o zi îndepărtată, puţin câte puţin, fără să vă daţi seama, vă veţi găsi în situaţia de a trăi şi răspunsurile... Sarcina noastră este dificilă, dar aproape tot ceea ce este serios este şi dificil, şi toate sunt serioase. Rilke îl sfătuieşte pe tânărul Franz să iubească întrebările - aş îndrăzni să specific - mai mult decât răspunsurile, pentru că uneori răspunsurile nu există sau nu ştim să le găsim, dar întrebările apar, locuiesc în noi, ne mişcă, ne fac să căutăm. Şi există întrebări care ne sunt adresate din partea altora, din partea Altuia, pe care noi putem să le ascultăm, sau, contrar, femeie sau bărbat, care ne oferă chipul lor. Chipul, care pentru specia umană este unic, este ceea ce deosebeşte o persoană de o alta şi pe care ochii noştri îl văd, îl întâlnesc, îl citesc, îl cunosc şi îl recunosc, este o întrebare, aşa cum ştia să sublinieze cu măiestrie Emmanuel Lévinas. Permiteţi-mi aici să vă amintesc de un alt mare autor, pentru mine un adevărat maestru: Edmond Jabès, care nu întâmplător a scris Cartea întrebărilor (1963), în care acest intelectual evreu pune întrebări şi încearcă să le răspundă, dar numai prin fraze scurte, sintetice, aproape nişte aforisme, astfel ca întrebarea să rămână deschisă, să mai răsune din nou şi iarăşi din nou...

Da, inima noastră umană este locuită de întrebări: De unde vin? Unde merg? Cine sunt eu? Ceea ce mă înconjoară este real? Şi, dintre toate întrebările, cea mai gravă este: "De ce moartea mă aşteaptă?". Chiar din profunzime, din intimitatea fiinţei noastre, din acel organ imaginar şi simbolic pe care-l numim "inimă", fără să ştim bine unde să-l situăm, ies afară gândurile bune şi rele, din care apoi rezultă dorinţele, voinţa şi acţiunea.

Există o afirmaţie a profetului Ieremia care m-a intrigat totdeauna: "Inima omului este complicată şi bolnavă; cine o poate cunoaşte?" (Ier 17, 9). Izvorul întrebărilor noastre este complicat şi bolnav, pentru că ajungem în lume dintr-un bărbat şi dintr-o femeie care au cunoscut deja complicaţia şi boala, şi nimeni dintre noi nu se naşte "fără greşeli"... Existenţa noastră este tributară faţă de rădăcina noastră, faţă de cei care ne-au precedat şi ne-au zămislit, şi este plăsmuită şi de istoria noastră, de trăirea noastră într-un timp şi într-un loc bine precizate.

De aceea, întrebările zămislesc un humus complex şi diferit pentru fiecare dintre noi, dar tocmai în acest teren voinţa noastră personală poate să decidă binele şi răul, poate să discearnă întrebările şi să aleagă să se angajeze într-un răspuns sau să le lase să cadă. Itinerarul nostru de umanizare depinde, înainte de toate, de acest discernământ personal, de angajarea noastră în a trăi într-o logică a binelui comun şi de rezistenţă faţă de philautia, adică faţă de iubirea de sine a celui care trăieşte fără alţii sau chiar împotriva celorlalţi.

Întrebările care sălăşluiesc în noi influenţează calitatea vieţii noastre şi convieţuirea noastră. Aminteam mai înainte întrebările pe care fiecare fiinţă umană demnă de acest nume şi le pune, interogative foarte bine exprimate de "gnosticul" Teodor la jumătatea secolului al II-lea d.Ch: "Cine sunt eu? De unde vin? Unde merg? Cui aparţin? De ce anume pot fi mântuit? (cf. Clemente Alessandrino, Estratti da Teodoto 78; PG9,696).

În acest dialog dintre om şi Celălalt - pe care-l numim Dumnezeu -, în această relaţie, care de la începutul omenirii continuă în istorie, sunt prezente multe întrebări. Trebuie să recunoaştem că întrebările omului se reduc, în ciuda diferitelor lor exprimări, la una singură: "O, Dumnezeule, ne vei da mântuirea, ne vei elibera de moarte?". În schimb, întrebările pe care Dumnezeu le face omului sunt diferite. Prima întrebare este cea prezentă în Cartea Facerii, unde Dumnezeu caută omul care s-a îndepărtat de la El şi îl cheamă: "Adam, unde eşti? Terestru, uman, adam luat din adamah, unde eşti?" (Fac 2, 9). Aceasta este o întrebare care interpelează omul din toate timpurile şi din toate generaţiile: unde eşti? Care înseamnă: la ce punct al umanizării tale te afli? Eşti un om care în fiecare zi învingi animalitatea care sălăşluieşte în tine sau eşti pe un drum al barbariei, al dezumanizării, al bestialităţii? Sau încă: citând comentariul lui Martin Buber, din acea frumoasă carte numită Drumul omului: "Unde te afli tu în lume? Din zilele şi anii alocaţi ţie au trecut deja mulţi... între timp, tu până unde ai ajuns în lumea ta?" (Qiqajon, Magnano 1990, p. 18).

Creând omul, Dumnezeu spusese: "Să facem omul" (Fac 1,26), unde acel "noi" - spun rabinii înseamnă că Dumnezeu şi omul împreună trebuie să facă omul, pentru că omul devine mai om cu ajutorul celuilalt, şi cu Acel, cu "a" majuscul" care este Dumnezeu. Aici vreau să spun un cuvânt care-mi arde sufletul, dar trebuie să-l spun. Atunci când, despre Auschwitz, despre Dachau, despre gulaguri sau despre masacrele minorităţilor etnice şi religioase din Irak sau din Siria din partea jihadiştilor auzim punându-se întrebarea: "Unde era, unde este Dumnezeu?", ar trebui să ne fie ruşine şi să punem şi această întrebare: "Unde era, unde este omul? Unde era, unde este umanitatea noastră?", fără a-i imputa lui Dumnezeu ceea ce Dumnezeu însuşi respinge!

O altă întrebare pusă de Dumnezeu - atenţie, nu la începutul cronologic al istoriei, ci la începutul fiecărei vieţi umane responsabile - este: "Unde se află Abel fratele tău?" (Fac 4,9). De aceea, după întrebarea la tu-ul care priveşte orice fiinţă umană, deci pe fiecare dintre noi, se află întrebarea care-l priveşte pe celălalt, pe ceilalţi, pe cei legaţi de noi cu legătura fraternităţii. "Unde este Abel, fratele tău?", care înseamnă: "Ce relaţie ai cu celălalt om? Ce responsabilitate simţi faţă de el? Ai grijă de el? Sau îl negi, deci nu vrei să-l cunoşti, îl ucizi?". Şi aceasta este o întrebare nesfârşită, care în fiecare zi se reînnoieşte pentru fiecare dintre noi.

Autor: Enzo Bianchi

Sursa: www.monasterodibose.it

Traducere de pr. Damian Pătraşcu

BIBLIA ȘI SF. FRANCISC DE ASSISI

Sf. Francisc a fost destul de repede recunoscut ca fiind „cel foarte

asemănător cu Cristos”, capabil el, simplex et idiota de a lăsa să transpară în spatele chipului și acțiunii lui umanitatea lui Cristos. Dar de unde se năștea această asemănare spirituală, această micșorare pentru ca Isus Cristos să crească în inimile celor care-l întâlneau? Din familiaritatea lui Francisc cu Scripturile și, în special, cu Evanghelia[1], din frecventarea ei asiduă și faptul că ținea în mare cinste textele biblice: o venerație care-l face pe Francisc să adnoteze în Testament: „dacă găsite în locuri indecente, ele (bucăți de hârtie conținând Cuvântul Domnului) trebuie să fie adunate și așezate într-un loc potrivit[2]. Astfel este sfințenia Scripturilor încât cei care o explică trebuie să fie onorați ce fiind cei care ne administrează duhul și viața[3].

În interiorul Scripturilor, Francisc privilegiază referința la NT și mai ales la evanghelii. Mai mult, la Evanghelie, pe care el îl numește totdeauna și numai la singular, pentru că în diferitele evanghelii este totdeauna același Cristos care ne vorbește. Și care vorbește astăzi, aici. Este frecventă expresia: „sicut dicit Dominus”, urmată de un citat evanghelic[4], sau „dicit Dominus in evangelio”[5], sau, mai simplu, „dicit Dominus”[6]. Francisc nu folosește verbul la timpul trecut, pentru că în Evanghelie Domnul vorbește la prezent, îi vorbește lui Francisc și fraților săi în prezentul lor.

Indicațiile pentru misiune adresate într-o vreme de Isus discipolilor, pentru Francisc sunt cuvinte care-i privesc pe frații care pleacă în misiune „printre sarazini”: „Spune Domnul: «Iată, eu vă trimit ca niște oi în mijlocul lupilor. Să fii, deci, prudenți ca șerpii și simpli ca porumbeii»” (Mt 10, 16)[7]. În Evanghelie vorbește Cristos: textul biblic, și mai ales Evanghelia, este prezența lui Cristos. Reiese de aici o concepție sacramentală a Scripturii, motiv pentru care trebuie să „onorăm în cuvintele lui pe Domnul care le-a pronunțat”[8]. Abordarea Scripturii din partea lui Francisc nu este una intelectuală, nici nu este împins de vreun interes istoric, dar este una implicată, participativă, vitală, orientată să dea formă existenței creștine, astfel că putem vedea întreaga lui viață de radicalitate creștină ca o exegeză finală a celei de-a patra evanghelii. Mai mult, o putem încadra între lectura inițială a Sinopticilor și lectura finală a celei de-a patra evanghelii, ca pentru a indica un drum și o evoluție spirituală care-l face pe Francisc să privilegieze evanghelia ioaneică.

Toma de Celano povestește episodul în care Francisc, după ce a ascultat în timpul Liturghiei lectura textului evanghelic prezent în Sinoptici privitor la mandatul de a predica și trimiterea apostolilor în sărăcie, a cerut explicații preotului și a exclamat: „Acest lucru îl vreau, pe acesta îl caut, pe acesta doresc să-l fac cu toată inima”[9]. Textul este interesant și datorită dimensiunii lui simbolice: Cuvântul lui Dumnezeu este predat lui Francisc de către Biserică, în interiorul unei lungi tradiții care în liturgie își găsește instrumentul lui privilegiat, și cu siguranță liturgia a fost instrumentul fundamental al cunoașterii Sf. Scripturi din partea Sf. Francisc. O altă tradiție povestește despre intrarea Sf. Francisc, împreună cu fratele Bernard, primul lui discipol, în biserica Sf. Nicolae, unde a deschis de trei ori cartea evangheliilor, găsind succesiv trei expresii: „Dacă vrei să fii perfect, mergi, vinde tot ce ai și dă-l săracilor” (Mt 19, 21); „Nu luați cu voi nimic în călătorie” (Lc 9, 3); „Cine vrea să mă urmeze, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să mă urmeze” (Mt 16, 24).

Reacția lui Francisc arată că el a primit aceste cuvinte evanghelice ca fiind cuvinte vii și însuflețitoare, adresate lui și lui Bernard, cuvinte de ascultat și de pus imediat în practică: „Aceasta este viața și regula noastră și a tuturor celor care vor vrea să se unească frăției noastre”[10] . Pentru Francisc, textele evanghelice sunt sfaturi de urmat, porunci de ascultat, cuvinte cu care să se intre în dialog. Pentru el, cuvintele evangheliei reprezintă revelarea voinței Domnului. Cu referință la această triplă deschidere a Scripturii din partea lui, Francisc va spune în Testamentul său: „După ce Domnul mi-a dăruit frați, nimeni nu mi-a arătat ceea ce trenuia să fac, dar însuși Cel Preaînalt mi-a revelat ce trebuia să fac, după forma Sfintei Evanghelii”[11].

„Revelația” nu se referă la nici un fenomen mistic, ci la ascultarea cuvintelor evanghelice care vor semna forma radicalității creștine căreia Francisc îi va da viață[12]. Acum, dacă la începutul drumului lui spiritual este atestată importanța evangheliilor sinoptice, la sfârșitul vieții lui este evanghelia a patra cea care-i furnizează lui Francisc expresiile mai potrivite pentru trăirea lui spirituală. În apropierea morții sale, „în timp ce frații vărsau lacrimi amare... a poruncit să i se aducă pâine, a binecuvânta-o, a frânt-o și a dat fiecăruia o bucățică. A cerut și cartea evangheliilor și a poruncit să i se citească evanghelia după Ioan, de la textul care începe cu cuvintele: „Înainte de sărbătoarea Paștilor...” (In 13, 1)[13]. Pagina capitolului al XIII-lea din evanghelia după Ioan conține acea spălare a picioarelor, care este corespectivul ioaneic al instituirii Euharsitiei din Sinoptici și este programul de viață fraternă a-l discipolilor Sf. Francisc: „Nimeni să nu fie numit prior, dar cu toții să fie chemați frați minori, și fiecare să spele picioarele celuilalt”[14]. Textul din Vita secunda mai sus citat indică și profunda unitate spirituală pe care Francisc a simțit-o și trăit-o între Cuvântul lui Dumnezeu și Euharistie. În Prima scrisoare către custozi el afirmă că Sf. Scriptură trebuie să fie venerată ca fiind trupul lui Cristos: să se venereze „mai mult decât orice alt lucru Preasfântul trup și sânge al Domnului nostru Isus Cristos, și sfintele nume și cuvinte despre El scrise, care consacră trupul”[15]. Această venerație este adresată prezenței Domnului care se manifestă în cuvântul însuși al Evangheliei. Astfel, la Francisc nu găsim exemple de exegeză alegorică sau tipologică, răspândite în epocă, ci o lectură imediată și practică. Reiese de aici un criteriu de interpretare drag lui Francisc: Scriptura se înțelege trăind-o.

Viața este locul fundamental pentru a înțelege Scriptura. Un alt criteriu este unitatea Scripturii: VT și NT formează un corp unic: deseori Francisc unește un citat din VT cu unul din NT pentru a arăta unitatea celor două Testamente și împlinirea Vechiului Testament în Noul Testament. Un alt criteriu este cel cristologic. În Scrisoarea către credincioși Francisc spune: „Mi-am propus să vă amintesc... cuvintele Domnului nostru Isus Cristos, care este Cuvântul Tatălui, și cuvintele Duhului Sfânt, care sunt duh și viață”[16]. Cristos este Cuvântul lui Dumnezeu în care se condensează întreaga revelație, este cel care s-a „prescurtat” odată cu întruparea lui în sânul Mariei, este cel care prescurtează, adică face esențiale cuvintele și poruncile în porunca iubirii. Francisc cunoaște bine toate acestea, dar tema așa numitului   Verbum abbreviatum, asupra căreia au reflectat foarte mult exegeții și teologii medievali, este de el înțeleasă cu o extremă simplitate ca fiind indicație de scutime și de esențialitate a cuvântului din partea fraților, așa cum Domnul a făcut discursuri scurte: el le cere lor să predice „cu discursuri scurte, pentru că Domnul a făcut discursuri scurte pe pământ”[17].

Simplitatea în folosirea Sf. Scripturi ascunde în realitate o profundă inteligență spirituală și o mare libertate care-l face pe Francisc să unească texte biblice memorate, să le pună împreună ca într-un mozaic și să le țeasă împreună ca într-un covor. A lua Sf. Scriptură „la literă”, înseamnă pentru Francisc a face ca Scrriptura să vorbească direct, conștienți fiind că frazele biblice îl descoperă pe Domnul care ne vorbește. Avertismentul al VII-lea este un exemplu clar al acestei abordări, aplicat versetului Sf. Paul: „Litera ucide, în vreme ce Duhul Sfânt este cel care dă viață” (2Cor 3, 6). Litera este orgoliul cunoașterii și a științei, în vreme ce Duhul îl conduce pe om să nu-și atribuie sieși cunoașterea, ci lui Dumnezeu de la care provine tot binele. Un text din Vita secunda  a lui Toma de celano exprimă bine raportul Sf. Francisc cu Scripturile. Văzându-l bolnav și suferind, un tovarăș de-al lui l-a sfătuit să caute mângâiere în Scripturi, așa cum făcuse de multe alte ori. Francisc îi răspunse: „Este bine a citi Scripturile și a-l căuta în ele pe Domnul Dumnezeul nostru. Dar, cât mă privește, am luat deja mult din Scripturi, astfel că îmi este suficient pentru meditația și reflecția mea. Nu am nevoie de mai mult, fiule: îl cunosc pe Cristos cel sărac și răstignit”[18]. Cunoașterea Scripturilor conduce la cunoașterea participativă, în propriul trup, al lui Cristos, și acesta răstignit.

Autor: Enzo Bianchi

Sursa: www.monasterodibose.it

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian

---

[1] Secondo le Concordantiae verbales curate da Giovanni Boccali, in essi sono presenti 248 citazioni dell'AT, di cui 172 tratte dai Salmi, e 426 dal NT, di cui 268 dai vangeli.

[2] Testamento 12.

[3] Testamento 13.

[4] Regola non bollata IV,4; IX,13.

[5] Rnb II,14; V,10; XVI,8.

[6] Rnb XVI,1; XXII,1.

[7] Rnb XVI,1-3

[8] Lettera a tutto l'Ordine IV,36.

[9] Vita prima IX,22.

[10] Bonaventura, Leggenda maggiore III,3.

[11] Testamento 14.

[12] Cf. Rnb I.

[13] Tommaso da Celano, Vita seconda CLXIII,217

[14] Rnb VI,3-4

[15] Prima lettera ai custodi 2

[16] Lettera ai fedeli 3

[17] Regola bollata IX,4

[18] Tommaso da Celano, Vita seconda LXXI,105.

ISPITELE. CÂND FACEM CEEA CE URĂM

Astăzi, unul din aspectele care sunt lăsate cel mai mult la o parte

este cu siguranță cel al luptei spirituale, element fundamental în vederea edificării unei personalități umane, mai înainte încă de a fi creștină, stabilă și matură. Relativismul etic și cultura predominantă a et-et, care face să se viseze posibilitatea unui stil de viață lipsit de riscul și efortul alegerii, par să elimine reflecția asupra necesității luptei interioare. Cu toate acestea, pentru fiecare creștin – nu numai pentru călugări – lupta spirituală este mai mult decât esențială. Este vorba de o luptă invizibilă, în care omul opune rezistentță răului și luptă pentru a nu fi învins de ispite, de acele pulsiuni și sugestii care dormitează în profunzimea inimii lui, dar care deseori se trezesc și ies la suprafață cu o putere agresivă, până a a asuma chipul unor tentații seducătoare. Omul poate să contrasteze amăgirile ispitei, dar nu poate să le distrugă odată pentru totdeauna, și din acest motiv creștinul se roagă în fiecare zi să nu cedeze în fața ispitei (cf. Mt 6, 13). Într-adevăr, după acuta sinteză a lui Origen, „ispita îl poate face pe om martir sau idolatru”. Din păcate, câți mai cunosc astăzi această artă a luptei, pe care generația mea a primit-o ca moștenire de la comuni și nu rari ghizi spirituali? Victimele unei astfel de ignoranțe, mulți creștini s-au obișnuit să sucombe tentațiilor, convinși că împotriva lor nu se poate face nimic, pentru că nimic au învățat în această privință.

Ei bine, lupta împotriva ispitelor este foarte grea, dar fără această luptă creștinul se abandonează mentalității lumii, cedează răului; el începe prin a face să conviețuiască în sine atitudini religioase și alienări idolatrice, într-o specie de schizofrenie spirituală, pentru a ajunge apoi să golească de tot credința. într-adevăr, atunci când omul începe să nu trăiască așa cum gândește, sfârșește prin a gândi așa cum trăiește! De aceea este necesar să ia în serios această luptă: cine râde de Sf. Anton Abate, oprimat în deșertul duhurilor rele care-i apar „sun chip de bestii și de șerpi” este un om superficial, care nu se cunoaște pe sine, ori este o persoană constant învinsă de ispite, până la punctul că nu-și mai dă seama de acest lucru. De aceea trebuie să spunem clar: nu este posibilă construirea unei personalități umane și spirituale robuste fără luptă interioară, fără o exercitare în discernământul binelui și al răului, astfel ca să ajungă să spună „da” convinse și „nu-uri” eficace: „da” pentru ceea ce putem fii și face conform lui Cristos; „nu” impulsurilor egocentrice care ne alienează și contrazic raporturile cu noi înșine, cu Dumnezeu, cu ceilalți și cu lucrurile, raporturi chemate să fie caracterizate de libertate și de iubire. A relua această tematică nu înseamnă, de aceea, nici a cădea într-un dualism spiritual, după care, pentru a-l recunoaște pe Dumnezeu ar fi necesară negarea umanului, nici să cădem într-o atitudine pietistă și individualistă. Echivalează în schimb a afirma esențialitatea umană și creștină a unei asceze – cuvânt care, nu trebuie uitat, înseamnă „exercițiu” – al unei lupte pentru a ajunge la o viață plină și împlinită: viața creștină, viață „după statura lui Cristos” (Ef 4, 13).

Tematica luptei spirituale este una care, înrădăcinată în mesajul biblic, a fost tratată și aprofundată de numeroase texte ale tradiției patristice și ale literaturii ascetice, mai ales de cea monastică, atât în Orient cât și în Occident. Operele lui Evagrie Ponticul (345-399), și ale lui Ioan Cassian (360-435); Lupta spirituală a lui Augustin (396); Manualul soldatului creștin al lui Erasmus din Rotterdam (1503); celebrul tratat al lui Lorenzo Scupoli (1530-1610). Lupta spirituală care, printre alții, a fost tradusă în grecește de Nicodim Aghioritul la sfârșitul secolului al XVIII-lea și, prin această versiune, a ajuns și în Rusia, unde a fost reelaborat de Teofan Sihastrul la sfârșitul secolului al XIX-lea: sunt numai unele din cele mai semnificative opere expres sau în parte dedicate argumentului nostru. Această moștenire pe care marii spirituali ai trecutului ne-au lăsat-o trebuie astăzi, mai mult ca niciodată, redescoperită și valorificată: viața în Duh (Rom 8, 5; Gal 5, 16.25) la care fiecare creștin este chemat, comportă într-adevăr o cunoaștere de sine și a mecanismelor care conduc la ispite, un discernământ al propriei specifice slăbiciuni pentru a combate cu vigoare păcatul. Păcatul (hamartia) este o putere personaificată care acționează în om și cu ajutorul omului, împotriva omului și a voinței lui, așa cum bine a fost pus în lumină de Sf. Paul: „Nu reușesc să înțeleg ceea ce fac: într-adevăr, eu fac nu ceea ce vreau, dar ceea ce urăsc” (Rom 7, 15). Toți oamenii experimentează realitatea păcatului (Rom 3, 23; Gal 3, 22), o putere deformatoare care se obiectivizează apoi în păcatele care sunt pentru toți, deși cu manifestări diferite, forme de relație negativă și distructivă față de umanitatea celuilalt, începând cu acel prim altul care este eul în fața persoanei proprii. Toate păcatele pot fi recondise în profunzime la acel unic și mare păcat: negarea alianței și a comuniunii, adică ruptura cu care eul, de la „eu cu alții” se pervertește în „eu împotriva altora”. Această realitate mortiferă este adevăratul și marele dușman împotriva căruia trebuie să luptăm. Și numai cel care intră în logica acestei lupte poate să-și păstreze credința cu perseverență până la sfârșit, până a a putea afirma: „Am luptta lupta cea bună, am terminat alergarea mea, mi-am păstrat credința” (2Tim 4, 7).

Rădăcinile reflecției în privința luptei spirituale se găsesc în Sf. Scriptură. Încă din primele pagini ale cărții Facerii, Vechiul Testament cunoaște porunca de a domina instinctul cel rău care sălășluiește în inima omului: „dacă nu faci binele, păcatul stă cuibărit la ușă. El caută să te domine, dar tu trebuie să-l stăpânești” (Gen 4, 7); „gândurile inimii omului sunt rele din tinerețea lui” (Gen 8, 21). Această luptă este atât de necesară încât nici măcar Isus nu i s-a substras, iar confruntarea Lui în deșert cu Ispititorul ne arată clar acest lucru (Mc 1, 12-13; Mt 4, 1-11; Lc 4, 1-13). Mai mult încă, așa cum Isus, imediat după ce a fost botezat de către Ioan, a cunoscut asaltul Satanei, la fel fiecare botezat va trebui să se aștepte la o dură opoziție din partea Adversarului, care va încerca să-l ndepărteze din drumul său de urmare a Mântuitorului. Deci, pentru creștin lupta spirituală este o exigență inclusă în botez și contribuie la definirea înseși a identității lui de credință: „Cu botezul creștinul se angajează să rămână toată viața în ținută militară, să îmbrace ceea ce Paul numește „armele dreptății” (Rom 6, 13-14) și „armele luminii” (Rom 13, 12).

Dezvoltând aceste instanțe, Noul Testament se oprește de mai mult ori asupra descrierii vieții creștine ca luptă. Nu este vorba de o luptă împotriva altor oameni, dar de una împotriva dominantelor răului și ale păcatului (Ef 6, 1-17): este „lupta credinței” (1Tim 6, 12), adică acea luptă care se naște din credință și tinde către ea (cf. 2Tim 4, 7); este o luptă interioară pe care credinciosul trebuie să o pună în act, pentru a se opune „legii păcatului care se războiește cu legea lui Dumnezeu” (Rom 7, 22-23), „se opune „patimilor care combat în mădularele lui” (Iac 4, 1), „dorințelor cărnii care fac război întregii vieți” (1Pt 2, 11).

Această luptă are ca adversar „păcatul care ne asediază” 9Ev 12, 1); așa numitele „puteri ale aerului” (Ef 2, 2), indicate cu nume diferite (Ef 6, 12); „diavolul” (Ef 6, 11); „cel Rău” (Ef 6, 16): într-un cuvânt, toate puterile malefice, interne și externe creștinului, care caută să-l reconducă la condiția lui pre-baptismală de idolatru.

Lupta spirituală ne cere să predispunem orice fibră a ființei noastre spre acțiunea operată de Dumnezeu în noi: Lucrul cel mai rău în ispite, constă în a crede că noi luptăm de unul singuri. Nu, Dumnezeu ne întinde mâna lui, luptă pentru noi și cu noi. Este o luptă care-l are protagonist pe Cristos; este El cel pe care-l putem invoca cu ajutorul cuvintelor psalmistului: „Îl upta mea, fii tu acela care lupți!” (Ps 43, 1; 119, 154). Aceasta este marea învățătură lăsată nouă încă odată de Sf. Anton Abate: „Fiecare din cei care astfel se luptă poate să spună: «Nu eu, ci harul lui Dumnezeu care se află în mine» (1Cor 15, 10). A alunga demonii este un dar al Domnului”. Numai Cristos, care trăiește în fiecare din noi, poate să învingă răul care locuiește în noi, iar lupta spirituală este exact spațiul în care viața lui Cristos triumfă supra puterilor răului, al păcatului și al morții. În fond, această luptă are ca unic scop cel de a ne „îmbrăca cu Domnul nostru Isus Cristos” (Rom „3, 14), până la a putea repeta cu Sf. Paul: „Nu mai sunt eu cel care trăiește, dar este Cristos cel care trăiește în mine” (Gal 2, 20). Desigur, cea a luptei spirituale este o tematică care necesită astăzi a fi reformulată, regândită în lumina categoriilor antropologice și a cunoștințelor psihologice pe care contemporanii – diferit de Sf. Scriptură și Sf. Părinți – le posedă; cu alte cuvinte, este necesar a decodifica limbajul Scripturii și a Sf. Părinți.  

Pe de altă parte, chiar dacă folosirea cuvintelor „luptă” și „combatere” poate să trezească mai mult decât o perplexitate, cred totuși că este oportun să ținem cont de această terminologie tradițională: într-adevăr, aceasta, în duritatea și lipsa de popularitate a ei, are avantajul să pună în lumină imediat asprimea care caracterizează lupta despre care vom vorbi și, în consecință, constituie o invitație clară pentru a o lua în serios. Scria Martyrios, un părinte sirian din secolul al VII-lea: „Lupta interioară, pentru a face față gândurilor și patimilor nu este oare la fel de grea așa cum sunt războaiele exterioare împotriva persecutorilor și torturile fizice? Mie m-i se pare că lupta spirituală este și mai dură, așa cum este adevărat că Satana este mai crud și mai rău decât oamenii răi. Până când va exista suflu în nările noastre, nu vom înceta să combatem; să nu ne lăsăm învinși, nici să nu fugim, ci să perseverăm în lupta împotriva Satanei până la moarte, pentru a primi de la Domnul coroana victoriei în ziua recompensei” (2Tim 4, 8).  

Autor: Enzo Bianchi

Sursa: www.monasterodibose.it

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian