Kierkegaard: „Credinţa este o alegere, nu o receptare directă“

Kierkegaard a fost poate omul cel mai complicat care a scris vreodată despre lucruri religioase. Neîncetat treaz; stând tot timpul alături de sine; observator de o agerime care te face să te întrebi cum a mai fost posibilă viaţa sa în aceste condiţii.“ Astfel îl caracteriza Romano Guardini pe cel mai important filosof creştin al veacului al XIX-lea. Sřren Kierkegaard se definea drept „scriitor şi poet al religiosului“, dorind să ne responsabilizeze, să ne facă să reflectăm asupra necesităţii şi obligativităţii de a conştientiza chemarea lui Hristos ca angajare existenţială şi parcurs formativ.

Sřren Aaby Kierkegaard (1813-1885) s-a născut la Copenhaga într-o familie înstărită. După o copilărie nefericită şi trăită în izolare, ajunge student la Universitatea din Copenhaga cu intenţia de a deveni în cele din urmă preot. A absolvit teologia în 1840 şi s-a logodit un an mai târziu, fără a trece vreodată pragul căsătoriei şi cu atât mai puţin pe cel al preoţiei. În 1835, el scrisese în Jurnalul său: „Problema este de a mă înţelege pe mine, de a vedea ce vrea Dumnezeu să fac; trebuie să găsesc un adevăr care să fie adevăr pentru mine, să găsesc ideea pentru care să pot trăi şi să pot muri“. Astfel, pentru gânditorul danez, adevărul ca atare nu ţinea de o speculaţie abstractă şi dezinteresată, ci de sfera unei dureroase căutări de sine.

Ne este imposibil să prezentăm în câteva rânduri atât de numeroasele teme şi raţionamente dialectice ale lui Kierkegaard, concepte de o fineţe psihologică şi de o frumuseţe a expresiei rar întâlnite în lucrările filosofice. De aceea, ne vom axa mai mult pe cadrele principale ale gândirii sale.

„Cine nu are Dumnezeu, nu are nici sine“

Într-una dintre operele capitale, intitulată „Boala de moarte. Un expozeu de psihologie creştină în vederea edificării şi a deşteptării“ (1849), Kierkegaard tratează problema disperării ca fenomen de patologie spirituală. Titlul face aluzie la episodul învierii lui Lazăr, când Mântuitorul nostru Iisus Hristos a spus: „Această boală nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu, ca, prin ea, Fiul lui Dumnezeu să Se slăvească“ (In. 11, 4). Pentru creştin, nu sunt „de moarte“ boala, asuprirea, mizeria şi grijile, ci „de moarte“ este tocmai maladia care nu recunoaşte sensul Întrupării. Această maladie are şi un nume: disperarea. Filosoful danez spune: „Disperarea este aşadar boala de moarte, această contradicţie chinuitoare, această boală aflată în sine (în sinele omului n.n.), de a muri veşnic, de a muri fără să mori... Disperarea înseamnă tocmai să te macini în interior, dar este o măcinare neputincioasă a unui sine care nu este în stare de ceea ce vrea... Definiţia ar putea include orice formă imaginabilă şi reală a păcatului; ea va evidenţia corect trăsătura decisivă a păcatului, de a fi disperare (căci păcatul nu înseamnă neastâmpărul cărnii şi al sângelui, ci adeziunea spiritului întru acestea) şi de a se afla înaintea lui Dumnezeu“. Păcatul disperării se naşte într-un suflet care nu-şi poartă de grija cea bună şi mântuitoare, care trăieşte în necunoştinţă faţă de Biserică, faţă de poruncile lui Hristos. O astfel de viaţă este, din punct de vedere duhovnicesc, ratată, şi „ratată ar fi doar viaţa acelui om care, lăsându-se înşelat de bucuriile sau de grijile vieţii, ar trăi astfel încât nu ar ajunge niciodată în mod veşnic şi decisiv să fie conştient de spiritul şi de sinele său; sau - ceea ce este acelaşi lucru - el n-ar acorda niciodată atenţie şi n-ar fi mişcat în sensul cel mai profund de faptul că există un Dumnezeu şi că el însuşi stă în faţa acestui Dumnezeu“. Un astfel de om L-a pierdut pe Dumnezeu şi, prin aceasta, şi-a pierdut sinele, „căci cine nu are Dumnezeu, nu are nici sine“.

Termenul de referinţă al personalităţii este Dumnezeu Însuşi

Într-o altă lucrare celebră a lui S. Kierkegaard, „Frică şi cutremur“, este dezbătută şi problema iubirii: „acela care-L iubeşte pe Dumnezeu fără credinţă se reflectă pe sine în el însuşi, dar cel care-L iubeşte pe Dumnezeu cu credinţă se răsfrânge pe sine în Dumnezeu“. Filosoful observă că în societatea contemporană creştinii nu se preocupă de iubirea de Dumnezeu şi de aproapele, atrăgând atenţia, cu glas profetic (dacă privim cursul omenirii şi situaţia din vremurile noastre), în privinţa germinaţiei latente, dar certe a unei subtile capcane, cea a ispitei progresului tehnologic: „dacă omul timpurilor noastre nu se va opri la iubire, încotro se îndreaptă el? Către iscusinţa lumească, socoteala meschină, către infamie şi nenorocire, către tot ceea ce poate pune la îndoială originea divină a omului“.

Viaţa, ca ucenicie este una din temele majore ale cărţii „Şcoala creştinismului“; Kierkegaard concepe existenţa ca „devenire continuă“, astfel încât a exista în mod autentic înseamnă a-ţi trăi propria viaţă ca pe un proces autoeducativ. Această dimensiune perfectivă a vieţii creştinului se datorează faptului că termenul de referinţă al personalităţii este Dumnezeu Însuşi, care îi apare omului ca „model“. Fiecare creştin care a apucat calea mântuirii trece prin suferinţă. Trăsăturile suferinţei creştine sunt voluntaritatea şi responsabilitatea. Şcoala suferinţei este autentica şcoală în interior, şcoala unde se învaţă totul, deoarece „materia de învăţământ este una singură: ascultarea, iar cel ce învaţă ascultarea învaţă totul“. Filosoful danez conchide: „suferinţa formează pentru eternitate, fiindcă eternitatea este în credinţă, iar credinţa este în ascultare, iar ascultarea este în suferinţă. Ascultarea nu există în afara suferinţei, credinţa în afara ascultării, eternitatea în afara credinţei“.

Dimensiunea credinţei

Dimensiunea credinţei este atent definită în opera lui Kierkegaard. Astfel, credinţa este „certitudine interioară anticipatoare a infinitului“, care permite înălţarea deasupra planului contingenţei, constituit din aşteptări legate de cele trecătoare. Omul cuprins de angoasă îşi va găsi liniştea doar în credinţă. Să ai credinţă înseamnă să nu disperi din cauza păcatului, să nu te scandalizezi în faţa Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Dimensiunea credinţei apare din decizia existenţială ca adeziune înflăcărată la mesajul mântuitor al Evangheliei. Ne putem apropia de credinţă numai prin „certitudine interioară“, nu prin argumentaţii şi date estimative. La credinţă se ajunge nu prin motivaţii sau prin verificări: „nu este vorba de comunicare, nici de receptare directă, ci de alegere. Aici se cere un tip de receptare foarte precis: cel al credinţei. Credinţa este o alegere, nu o receptare directă; o primeşte doar cel care ştie dacă vrea să creadă sau să se smintească“.

Credinciosul, în viziunea lui Kierkegaard, este extrem de interesat de realitatea celuilalt. Obiectul credinţei este realitatea celuilalt. Centrul şi inima credinţei nu este o doctrină, deoarece, într-un astfel de caz, raportul ar fi intelectual şi „obiectul credinţei nu este un maestru cu doctrină, deoarece atunci când un maestru are o doctrină, eo ipso doctrina este mai importantă decât maestrul, iar raportul este intelectual... Obiectul credinţei este, în schimb, realitatea Maestrului. De aceea, răspunsul credinţei este un «da» sau un «nu» absolut“. Credinţa oferă un răspuns la întrebarea fundamentală: „admiţi tu că El a existat în mod real?“. Credinţa reprezintă posibilitatea de a trece dincolo de domeniul posibilităţilor, deoarece „la Dumnezeu, însă, toate sunt cu putinţă“ (Mt. 19, 26). Dobândirea credinţei face parte dintr-un proces de autoeducaţie, fiindcă, aşa cum se afirmă în lucrarea „Conceptul de angoasă“: „adevăratul autodidact este în aceeaşi măsură un teodidact“.

Întreaga sa operă poate fi socotită drept o pedagogie teologică

Sřren Kierkegaard se definea drept „scriitor şi poet al religiosului“, dorind să ne responsabilizeze, să ne facă să reflectăm asupra necesităţii şi obligativităţii de a conştientiza chemarea lui Hristos, ca angajare existenţială şi parcurs formativ. Întreaga operă scrisă de gânditorul danez poate fi socotită drept o pedagogie teologică în sensul că, autentificarea individualităţii se realizează atunci când suntem puşi „în faţa lui Dumnezeu“, atunci când, prin credinţă, raportul este de la persoană la Persoană, atunci când conştientizarea păcatului şi pocăinţa îi permit omului să se pună în relaţie cu Dumnezeu-Iubire, prin intermediul Dumnezeului-Om. În acelaşi timp, se poate vorbi şi de o pedagogie kierkegaardiană antropologică, deoarece descoperirea şi dobândirea individualităţii umane este încredinţată dezvăluirii autenticităţii existenţei, astfel încât, numai prin intermediul relaţiei cu Dumnezeul-Om, cu Hristos, poate fi cunoscut Dumnezeul Cel în Treime închinat şi slăvit: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

Autor: Dragoș Dâscă

Sursa: www.ziarullumina.ro 

Ce fel de spiritualitate pentru omul contemporan?/9

9. Un drum de convertire 

Se spune deseori că la începutul vieții spirituale creștine se află un eveniment, o experiență fondatoare, dar în realitate această afirmație nu totdeauna este adevărată. Multe femei și mulți bărbați care au crescut ca și creștini în același timp cu creșterea lor umană nu cunosc această schimbare interioară bruscă , ci mai degrabă un proces de transformare. În orice caz, trebuie să existe conștiința unei decentrări de la sine și o deschidere spre altundeva, spre un dincolo... Deci, nu pentru toți creștinii există un înainte și un după față de convertire: totdeauna însă instanța convertirii trebuie nu numai să fie prezentă, dar și simțită în mod puternic. Și ceea ce este cu adevărat decisiv este conștiința că la originea vieții spirituale se află prezența Duhului Sfânt, condiție necesară pentru toate convertirile și toate itinerariile spirituale.

Căderea, păcatul, convertirea, ridicarea, coexistă în viața creștină și nimic nu este obținut odată pentru totdeauna: Isus spune că omul credincios are totdeauna nevoie de convertire (cf. Lc 15, 7), poate totdeauna să asculte vocea Domnului care-l atenționează și mereu să se încreadă într-un Tată milostiv, care este gata să-l îmbrățișeze pe cel care se întoarce la El (cf. Lc 15, 20); Deci, viața de convertire înseamnă a alege „singurul lucru necesar” (cf. Lc 10, 42); a căuta înainte de toate ca asupra noastră să domnească Dumnezeu și nimeni altul (cf. Mt 6, 33); a renunța la rău și a alege binele (cf. Ps 37, 27). Viața de convertire înseamnă a repudia idolii alienanți și a accepta libera ofertă a unui Dumnezeu care se arată a fi eliberator; înseamnă conștiința unei lipse de asemănare cu imaginea lui Dumnezeu depusă în fiecare om, conștiință a posibilității de a fi desfigurat această imagine și dorință de a o restabili, pentru că aceasta în noi este o imagine vie: tocmai pentru că orice ființă umană este creată după imaginea și asemănarea lui Dumnezeu (cf. Gen 1, 26-27), el este capabil de a recunoaște binele și răul și poate să se confrunte cu Isus Cristos, „imaginea Dumnezeului invizibil” (Col 1, 15).

Viață de convertire este viața creștină de la început până la sfârșit, este îndemnul lui Isus: „Convertiți-vă și credeți în evanghelie” (Mc 1, 15), este un cuvânt pe care trebuie să-l auzim în fiecare zi ca fiind adresat nouă. Convertirea noastră i-a încet încent chip în sânul unei comunități de credincioși, Biserica, în ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu care răsună cu eficacitate în celebrarea sfintelor semne ale misterului pascal al lui Isus Cristos. A ne converti, a reînnoi convertirea este condiția fără de care nu există viață spirituală, viață sub conducerea Duhului lui Dumnezeu.

  va urma

Autor: Enzo Bianchi

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian  

Ce fel de spiritualitate pentru omul contemporan?/8

8. Viața spirituală creștină

O formă de viață interioară umană este viața spirituală creștină, adică viața interioară trăită de creștini în comuniune cu Isus Cristos, Cel care este mărturisit ca Învățător, Profet, Domn și Revelator al lui Dumnezeu oamenilor. Creștinii cred că viața lor spirituală este originală, are o specificitate, dar cu aceasta nu vor să afirme că viața interioară umană este exclusă din experiența credinței: numai o persoană capabilă de viață interioară umană este capabilă să primească viața spirituală creștină, și nu viceversa. A scris în această privință cu mare inteligență Sf. Augustin: „Nu oricine gândește crede... dar oricine crede gândește: gândește crezând și crede gândind” (De praedestinatione sanctorum, 2,5).

Fiecare ființă umană este însuflețită de o dimensiune care transcende trupul și psihicul, de acel suflet sau spirit care îi permit să se transceandă. Această deschidere este dorință, căutare, elan care se manifestă în toate formele de spiritualitate, religioase sau umaniste, ca tensiune spre frumos, bine, fericire, adevăr. În creștinism această deschidere este spațiu pentru a predispune totul spre primirea Duhului Sfânt, al vieții lui Dumnezeu: deschiderea, dezvoltarea și creșterea persoanei devin o consimțire lui Dumnezeu, o recunoaștere a iubirii lui Dumnezeu totdeauna prevenientă. Iată viața spirituală creștină care trascende viața interioară umană, pentru că în ea se altoiește forța Duhului Sfânt.

Viața spirituală creștină implică o muncă de discernământ care se configurează ca atenție, veghere, ascultare a tuturor prezențelor și manifestare a Duhului Sfânt, al Cuvântului lui Dumnezeu, al vieții în multiformele ei manifestări. Este o muncă de primire a Duhului din partea duhului nostru, o muncă în care sunt asociate memoria, inteligența și voința. într-adevăr, noi suntem locuiți de memorie, dar aceasta trebuie trezită, înviată ca memorie vie cu ajutorul exercitării inteligenței: numai astfel devenim capabili de a citi în profunzime trecutul nostru și să întrezărim prezentul. Și astfel, asupra prezentului putem să ne exercităm capacitățile noastre de a ne mobiliza egergiile și puterile pentru a simți și a acționa: aceasta este munca inteligenței, a spiritului iluminat de Duhul Sfânt.

Și viața spirituală creștină este o călătorie, dar ca răspuns la o invitație, la o chemare a lui Dumnezeu, este un itinerar la urmarea cuiva care deschide drumul și ne precedă, este un a umbla lăsându-ne ghidați de Duhul Sfânt. Da, viața spirituală creștină înseamnă a-l „respira pe Duhul Sfânt” – expresie comună în patristica orientală și folosită în Occident de Guglielmo de Saint-Thierry –, înseamnă a trăi viața lui Isus Cristos, este răspuns aodrant la Cuvântul lui Dumnezeu, care spune fiecăruia dintre noi ceea ce a spus Isus la începutul itinerarului său: „Tu ești Fiul meu, fiul meu preaiubit” (cf. Mc 1, 11 et par.).

  va urma

Autor: Enzo Bianchi

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian  

Ce fel de spiritualitate pentru omul contemporan?/7

7. Un itinerar pentru toți

Până aici am vrut să schițez viața interioară și spirituală ca experiență și itinerar posibil oricărui om: sunt într-adevăr convins că viața interioară este o modalitate de a fi oameni, nu este monopolul credincioșilor, al oamenilor religioși! Din acest motiv am evitat să fac vreo referință la Dumnezeu și la credința creștină care sălășluiește în mine, mă mișcă, mă face să trăiesc. Referința la spirit nu trebuie de aceea înțeleasă ca invocare a Duhului divin sau al Duhului Sfânt, ci numai ca o componentă a omului: spirit cu „s” minuscul, care se află în orice ființă umană și care, împreună cu trupul, îl definește; unii ar putea vorbi de suflet uman...

Recapitulând, putem spune că a întreprinde călătoria propriei vieți interioare înseamnă a încerca să răspundem întrebărilor privitoare sensul vieții. Da, pentru că în orice viață există un început și un sfârșit, moartea, și orizontul morții trebuie ținut în față pentru a nu trăi din iluzii, din realități false sau din eternitate; mai mult, orizontul morții ne induce la o interpretare care să nu poate distruge încrederea în viață, iubirea care sălășluiește în fiecare om. Și totuși, noi astăzi eliminăm moartea, suntem incapabili de a reflecta asupra morții: cel mult ne gândim la moarte ca la ceva care-i privește numai pe alții...

Nu numai moartea, dar și aproapele, ceilalți, sunt o prezență care, pentru noi este limită dar și posibilitate, dar dar și responsabilitate. Alteritatea se află în fața noastră, ne scapă, frustrează dorința noastră, și totuși se impune nouă iar noi nu putem să o ignorăm. Iată de ce este importantă în viața spirituală să fim onești cu realitatea, să o citim bine și să nu o eliminăm, să fim fideli acestei realități, mai ales acestui pământ, acestei lumi în care am venit și în care trăim și din care vom pleca, să înțelegem totdeauna mai mult realitatea. Viața spirituală este un drum de umanizare pentru a trăi în această lume, într-o comunitate tot mai umanizată!

De aceea, este necesar să aderăm la realitate, eliminând orice imaginație, care este humus de idolatrie, substituție a imaginii cu realitatea; trebuie să ne acceptăm pe noi înșine cu obscuritățile clare, limitele particulare, specificele deficiențe care ne locuiesc; este necesară o voință puternică care să pregătească toate pentru ca să fie posibilă o interiorizare care se opune vieții exterioare rătăcite, superficiale, dezordonate e confuze până la non-sens. Fiecare va găsi piedici pe acest drum, astăzi ca și ieri, și nici o epocă nu este mai potrivită de celelalte vieții spirituale, pentru că eliminarea interiorității este totdeauna posibilă atât pentru credincioși cât și pentru necredincioși. Narcisismul ca expresie paroxistă a „eului”, efervescența emoționalului care tinde să nu țină cont de raționalitate; individualismul ca și comportament social care nu permite căutarea sensului și întunecă evidența legăturilor: acestea și alte riscuri sunt totdeauna în acțiune în societate și în viața fiecărei ființe umane.

va urma

Autor: Enzo Bianchi

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian  

Ce fel de spiritualitate pentru omul contemporan?/6

6. Un itinerar care necesită solitudine, tăcere, libertate

Pentru a ne cunoaște pe noi înșine, pentru a ne înțelege și a ne interpreta sunt necesare unele condiții care să favorizeze această muncă interioară, care să permită concentrarea privirilor și să rezistăm risipirilor: este necesar să ne adunăm puterile pentru a „merge în profunzime”, pentru a coborî în propriile profunzimi și să experimentăm viața spirituală ca proces de gravidanță, unde se capătă formă, suntem zămisliți, renațtem – Isus vorbește în această privință de „renaștere din înălțimi”, grație Duhului Sfânt (cf. In 3, 3-8) – facem să iasă la suprafață ceea ce se află în noi și ceea ce noi încă nu suntem.

Solitudinea apare în acest sens ca o primă necesitate. Dar trebuie să fim atenți: aici nu este vorba de o solitudine-izolare care este negativă în orice om, ci de solitudinea ca dimensiune de a fi numai cu noi înșine și a lua distanță de tot ceea ce în cotidian este o prezență deranjantă. știm bine cât efort comportă introducerea în viața noastră a unor spații și momente de solitudine: aprehensiune, anxietate, și dezgustul ne pot invada atunci când începem să stăm în solitudine, separați; a trece de la agitația preocupărilor de fiecare zi la solitudine nu este spontan, dar reclamă decizie și un mare efort al voinței. Într-adevăr, distacțiile ne plac, gălăgia interioară ne ține companie, prezența altor voci și a diferite imagini ne învăluie și ne protejează de noi înșine, de ceea ce într-adevăr suntem. „Devin-o ceea ce ești”, îndemna Pindaro, dar noi rezistăm acestei chemări profunde care sălășluiește în noi.

Dacă există adevărată solitudine există și tăcere, de înțeles nu ca mutism, ci ca distanțare de voci, ca posibilitate de un altfel de ascultare, ascultare a ceea ce nu este gălăgie, urlete, ton ridicat al vocii, a ceea ce nu se impune și care totuși vorbește: da, pentru că și tăcerea este elocventă, vorbește și poate di ascultată (cf. 1Re 19, 12). Viața interioară are nevoie de un timp de tăcere, care să consimtă simțurilor noastre să funcționeze în mod natural și simplu, fără a fi solicitați artificial; are nevoie de un spațiu în „disparte”, de o voință nu de fugă ci mai degrabă de reculegere: în limbajul curent se spune că este necesar să ne regăsim pe noi înșine, semn că putem fi și pierduți, rătăciți...

Tăcerea și solitudinea ne permit să înflorească în noi libertatea personală, cu ajutorul unei munci de umanizare progresivă, a unei maturizări a capacității capabile să judece și să discearnă toate ofertele, a asumării subiectivității. Este necesar să spunem „eu” în viața interioară, ba chiar trebuie să învățăm acest lucru, pentru a știi să spunem și „noi” în mod autentic. Trebuie spus clar: pentru a putea trăi un drum libertatea este absolut necesară, o libertate supusă încercării, dar totdeauna de apucat și de confirmat pentru a putea avansa.  A fi liberi produce frică, mai ales în spațiul interior unde forța inerției, tentațiile bunăstării, somnolențele care revin sunt totdeauna eficace și active. Fiecare om este chemat să scrie el însuși propria istorie; nu există soartă, nici necesitate și nimic nu este predeterminat. Creația, a face din propria viață o operă de artă au absolută nevoie de libertate: și nu există libertate, nici eliberare posibilă fără libertatea interioară.

 va urma

Autor: Enzo Bianchi

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian