7. Un itinerar pentru toți
Până aici am vrut să schițez
viața interioară și spirituală ca experiență și itinerar posibil oricărui om:
sunt într-adevăr convins că viața
interioară este o modalitate de a fi oameni, nu este monopolul
credincioșilor, al oamenilor religioși! Din acest motiv am evitat să fac vreo
referință la Dumnezeu și la credința creștină care sălășluiește în mine, mă
mișcă, mă face să trăiesc. Referința la spirit nu trebuie de aceea înțeleasă ca
invocare a Duhului divin sau al Duhului Sfânt, ci numai ca o componentă a
omului: spirit cu „s” minuscul, care se află în orice ființă umană și care,
împreună cu trupul, îl definește; unii ar putea vorbi de suflet uman...
Recapitulând, putem spune că
a întreprinde călătoria propriei vieți interioare înseamnă a încerca să
răspundem întrebărilor privitoare sensul vieții. Da, pentru că în orice viață
există un început și un sfârșit, moartea, și orizontul morții trebuie ținut în
față pentru a nu trăi din iluzii, din realități false sau din eternitate; mai
mult, orizontul morții ne induce la o interpretare care să nu poate distruge
încrederea în viață, iubirea care sălășluiește în fiecare om. Și totuși, noi
astăzi eliminăm moartea, suntem incapabili de a reflecta asupra morții: cel
mult ne gândim la moarte ca la ceva care-i privește numai pe alții...
Nu numai moartea, dar și aproapele,
ceilalți, sunt o prezență care, pentru noi este limită dar și posibilitate, dar
dar și responsabilitate. Alteritatea se află în fața noastră, ne scapă,
frustrează dorința noastră, și totuși se impune nouă iar noi nu putem să o
ignorăm. Iată de ce este importantă în viața spirituală să fim onești cu
realitatea, să o citim bine și să nu o eliminăm, să fim fideli acestei
realități, mai ales acestui pământ, acestei lumi în care am venit și în care
trăim și din care vom pleca, să înțelegem totdeauna mai mult realitatea. Viața spirituală este un drum de umanizare
pentru a trăi în această lume, într-o comunitate tot mai umanizată!
De aceea, este necesar să aderăm la
realitate, eliminând orice imaginație, care este humus de idolatrie, substituție a imaginii cu realitatea; trebuie
să ne acceptăm pe noi înșine cu obscuritățile clare, limitele particulare,
specificele deficiențe care ne locuiesc; este necesară o voință puternică care
să pregătească toate pentru ca să fie posibilă o interiorizare care se opune
vieții exterioare rătăcite, superficiale, dezordonate e confuze până la
non-sens. Fiecare va găsi piedici pe acest drum, astăzi ca și ieri, și nici o
epocă nu este mai potrivită de celelalte vieții spirituale, pentru că
eliminarea interiorității este totdeauna posibilă atât pentru credincioși cât
și pentru necredincioși. Narcisismul ca
expresie paroxistă a „eului”, efervescența emoționalului care tinde să nu țină
cont de raționalitate; individualismul ca
și comportament social care nu permite căutarea sensului și întunecă evidența
legăturilor: acestea și alte riscuri sunt totdeauna în acțiune în societate și
în viața fiecărei ființe umane.
va urma
Autor: Enzo Bianchi
Traducere: Pr. Pătrașcu Damian
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial