Creştinii nu trebuie căutaţi cu tot dinadinsul...

Rescriptul lui Traian constituie, practic, prima decizie oficială a unui împărat roman în ceea ce priveşte soarta politică şi socială a creştinilor. Aşa-numitul decret al lui Nero prin care creştinilor li se interzicea să existe nu poate fi dovedit din punct de vedere istoric. Este posibil să fi existat sau nu. În schimb, răspunsul lui Traian la scrisoarea lui Plinius cel Tânăr este cât se poate de valabil şi a constituit un document de o valoare foarte mare pentru existenţa creştinilor din Imperiul Roman în cursul secolului al II-lea.

Observam în materialul anterior că Plinius cel Tânăr păstra numai aparenţa unui judecător drept. Imparţialitatea sa dispare odată cu afirmaţia condamnării unor creştini la moarte pentru simplul motiv că susţinuseră până la capăt apartenenţa la această religie. Probabil că Plinius cel Tânăr nu ar mai fi cerut lămuriri suplimentare din partea împăratului Traian dacă lucrurile nu ar fi luat o turnură neplăcută. Condamnarea creştinilor care nu erau cetăţeni romani nu era nici o problemă pentru autoritatea romană. Ceea ce nu puteau, însă, să facă guvernatorii din provincii era să condamne la moarte cetăţeni romani. Romanii trebuiau judecaţi la Roma, de împărat, cu excepţia cazurilor grave, când se impunea o decizie imediată, cum ar fi cazurile de răscoale sau contestare publică a autorităţii imperiale. Iată ce afirmă Plinius cel Tânăr: „Au fost şi alţii cuprinşi de o nebunie asemănătoare pe care, întrucât erau cetăţeni romani, i-am notat să-i trimit în capitală şla Romaţ” (Caius Plinius, Epistola X, 96, în: „Canonul Ortodoxiei“, vol. I, trad. diac. Ioan I. Ică jr, Editura Deisis/Stavropoleos, Sibiu, 2008, p. 361). Guvernatorul Bitiniei era, aşadar, îngrijorat de creşterea numărului de creştini, un fapt pe care îl semnalează imediat în continuarea scrisorii. El precizează că a primit o listă lungă de nume de creştini. Chemându-i pe cei cuprinşi în ea, a aflat mai multe poziţii în ceea ce priveşte raportul acestora cu credinţa creştină. Plinius remarcă faptul că au existat persoane care s-au rugat zeilor după o formulă aleasă de el, au tămâiat statuia împăratului şi au vorbit de rău pe Hristos. Aşadar, au existat creştini care au apostaziat. Acestor foşti creştini li s-a dat drumul în linişte şi pace. A doua categorie de apostaţi au fost cei care au afirmat că nu mai erau creştini de mulţi ani. Li s-a cerut să efectueze exact acelaşi ritual (cinstirea zeilor – tămâierea statuii împăratului – vorbirea de rău a lui Hristos) şi au fost lăsaţi să plece. Plinius afirmă că aceşti foşti creştini i-au descris şi în ce consta credinţa lor. Remarcăm o descriere sumară a unei slujbe liturgice (Liturghie?) care avea loc înainte de răsăritul soarelui şi în care erau cântate imne lui Hristos. De asemenea, se făceau jurăminte de cei prezenţi că nu vor fura şi nu vor face adulter, nu vor minţi şi nu se vor lepăda de Hristos dacă vor fi chemaţi în faţa judecăţii. Este dificil de spus dacă avem aici o descriere a Liturghiei sau a altei slujbe, de vreme ce Plinius nu descrie propriu-zis nici o posibilă împărtăşire. El remarcă însă, după aceea: „După ce săvârşeau acestea, obişnuiau să se despartă şi să se adune iarăşi să guste o mâncare, dar una obişnuită şi nevinovată“ (Ibidem, p. 362). Iarăşi este greu de spus dacă se vorbeşte despre Euharistie sau despre o simplă agapă, dar a doua variantă este mai plauzibilă, deoarece nu avem nici un motiv să credem că Liturghia era întreruptă pentru a fi reluată mai târziu. Plinius adaugă apoi: „Acest lucru au încetat de a-l mai face după edictul meu prin care, potrivit poruncilor tale, am interzis asociaţiile secrete“ (Ibidem, p. 362). De ce ar fi încetat să mai facă acest lucru cei care afirmau că nu mai erau creştini de ani buni? Cele două categorii de apostaţi de mai sus constituie de fapt una singură: creştini actuali care se lepădau pe loc de credinţa lor.

Răspândirea noii „superstiţii“

Ajungem acum şi la motivul adevărat al scrisorii lui Plinius cel Tânăr. Astfel, el afirmă: „Amânând ancheta, am alergat la sfatul tău. Căci lucrul mi s-a părut demn de sfătuire, dat fiind numărul foarte mare al celor implicaţi. Căci mulţi, de toate vârstele, stările şi ambele sexe sunt sau vor fi în primejdie. Şi molima acestei superstiţii s-a întins nu numai în oraşe, ci şi în sate, şi cred că poate fi oprită sau îndreptată“ (Ibidem, p. 362). Aşadar, creştinismul se afla într-o continuă expansiune. Dacă oraşele păreau locuri normale pentru creştini, deoarece acolo religiile erau extrem de amestecate datorită populaţiei în care se regăseau numeroase naţii, la sate, problema era mai gravă, pentru că acestea obişnuiau să ţină cu încăpăţânare la propriile tradiţii. Păgânismul satelor era ceva normal, iar alterarea acestuia de o nouă credinţă speria mai mult decât credinţele diverse prezente la oraş. De altfel, convins că metoda sa de acordare a căinţei creştinilor care apostaziază a avut succes, Plinius se grăbeşte să încheie într-o notă optimistă, afirmând că templele au început să aibă mai mulţi vizitatori, iar carnea jertfelor a început să aibă din nou căutare. Plinius ne dezvăluie însă prin această afirmaţie că păgânismul suferea deja ca modalitate de viaţă religioasă. Declinul său putea fi, astfel, doar amânat prin aceste metode, nu împiedicat. Creştinismul nu i-a oferit decât lovitura de graţie.

Rescriptul lui Traian

Traian îşi începe scurta scrisoare printr-o laudă la adresa metodei de lucru a lui Plinius, dar afirmă şi el imediat că „nu poate fi stabilit în general ceva care să aibă o formă sigură” (Traian lui Plinius, în: op. cit., p. 362). Apoi, regăsim rescriptul care cuprinde următoarele: „Nu trebuie căutaţi cu tot dinadinsul; dacă sunt deferiţi şi demascaţi, trebuie pedepsiţi, dar astfel încât cine va nega că e creştin şi va arăta acest lucru prin fapte, adică rugându-se zeilor noştri, chiar dacă a fost suspect înainte să dobândească iertare prin căinţă. Dar denunţurile fără autor nu trebuie primite pentru nici o acuzaţie, căci sunt un exemplu foarte rău şi nu ţin de veacul nostru” (Ibidem, p. 362). Aşadar, Traian interzice vânarea creştinilor, dar permite pedepsirea acestora doar pentru că sunt creştini, în cazul în care îşi apără credinţa. Este de acord cu metoda lui Plinius de a-i ierta pe cei care apostaziază, însă se declară critic faţă de ceea ce precizase Plinius la un moment dat în scrisoarea sa: „A fost adusă o listă fără autor cuprinzând numele multora“ (p. 361). Denunţurile nu trebuiau, aşadar, să mai fie acceptate, dacă nu aveau şi un autor. Prin urmare, în pofida atitudinii relativ pozitive pe care unii istorici o au faţă de acest rescript, trebuie să remarcăm că Traian nu făcea nici o concesie credinţei creştine. Textul este cât se poate de clar: creştinii denunţaţi de o persoană cunoscută şi care îşi mărturisesc credinţa în faţa judecătorilor trebuie pedepsiţi (a se citi omorâţi, pentru că se vede clar din epistola lui Plinius de dinainte că nu exista cale de mijloc între apostazie şi moarte martirică). Doar cei care apostaziau erau cruţaţi. Aşadar, rescriptul lui Traian deschide calea persecuţiilor tot mai crude îndreptate împotriva creştinilor în următoarele secole.

(Articol publicat în Ziarul Lumina, Ediţia din 31 ianuarie 2013)

În sărbătoarea Prezentării Domnului

Bucuria consacrării

de Salvatore M. Perrella

Biserica, la 2 februarie, celebrează, după o veche tradiţie care provine din secolele VI-VII, un eveniment din viaţa Domnului care aruncă lumină asupra identităţii şi misiunii sale universale. Este vorba despre Prezentarea la templu a lui Isus din partea părinţilor săi (cf. Lc 2,22-40). În această zi se celebrează contextual şi Ziua mondială a vieţii consacrate. Textul evanghelic de la celebrarea liturgică îl scoate în evidenţă, într-un context de lumină transcendentă, pe Fiul lui Dumnezeu şi al Fecioarei dăruit omenirii ca revelaţie, lumină şi mântuire. Ritul la care Pruncul este supus declină fie apartenenţa la poporul promisiunilor, fie apartenenţa sa la Dumnezeul alianţei, al cărui revelator istoric şi escatologic el este şi va fi. Nimeni nu este ca el adevărat Fiu al Tatălui; nimeni nu este ca el autor şi perfecţionator al credinţei noastre (cf. Evr 12,2); nimeni nu este ca el mai aproape de orice om căutător al adevărului, al sfinţeniei şi al mântuirii. Maria, oferindu-l Tatălui, se oferă şi ea ca slujitoare a răscumpărării, fiind altoită în marele mister al kenosi mântuitoare a Fiului care îi este prezisă dinainte de bătrânul Simeon: "iar ţie, o sabie îţi va străpunge sufletul" (Lc 2,35); acest mister o va implica în aşa fel încât să fie perfecţionată şi apoi dăruită omenirii ca mamă universală (cf. In19,25-27), pentru că este discipolă şi maestră de viaţă creştină.

În acest An al Credinţei voit de Papa Benedict al XVI-lea pentru a o reînsufleţi şi a o angaja cu scopul "noii evanghelizări", cei consacraţi trebuie să se simtă şi ei angajaţi prin multipla lor slujire şi mărturie teologală adevărată pentru a face în aşa fel încât "vestind Evanghelia la toată făptura, să lumineze pe toţi oamenii cu lumina lui Cristos, care străluceşte pe chipul Bisericii (...). Împrejurările timpurilor noastre sporesc urgenţa acestei îndatoriri a Bisericii, pentru ca toţi oamenii, uniţi mai strâns astăzi prin diferite legături sociale, tehnice şi culturale, să dobândească şi deplina unitate în Cristos" (Lumen gentium, 1).

Viaţa călugărească este un dar preţios pentru viaţa Bisericii şi pentru lume; dar şi experienţă pluriseculară care astăzi mai mult ca oricând trebuie apărate, promovate, recitite şi repropuse tinerelor generaţii postmoderne, care par, cel puţin în Occident, neinteresate de această carismă, dăruire şi slujire. Viaţa consacrată este în definitiv o existenţă dăruită integral, spirit, suflet şi trup, adică toto corde, Domnului iubit şi slujit mai presus de orice; pentru a fi apoi ca semn în lume şi printre oameni al unei iubiri care satură, adapă, susţine şi dă bucurie. Într-o societate postmodernă, care prin mass-media, prin diferitele forme de publicitate, prin permisivism, confunde iubirea şi sexul şi încearcă să se sustragă de la angoasa singurătăţii existenţiale prin beţia erosului fără angajare şi responsabilitate, viaţa consacrată răspunde că a fi iubiţi de Dumnezeu în Isus Cristos poate să fie suficient pentru a depăşi orice singurătate şi pentru a elibera energii de iubire oferită în slujba celorlalţi. Bucuria este sensul de plinătate a fiinţei, care este experimentată în dimensiunea sa cea mai înaltă care e spiritul, motiv pentru care Gabriel Marcel poate în mod legitim să vorbească despregaudium essendi. Da, bucuria se situează în sfera fiinţei, este strălucirea ei. Aşadar rezultă clar, scrie Erich Fromm, că "lipsa de bucurie face necesară căutarea de plăceri tot mai noi, tot mai excitante". Bucuria deplină se experimentează "nu în ceva, ci în cineva: în cineva de care ne simţim de acum iubiţi şi pe care simţim că-l iubim. Bucuria celui consacrat este Cristos, cel înviat care trăieşte. Conştiinţa că-i aparţine lui ca singurul necesar şi singurul suficient, într-o dăruire totală, este bază a acestei plinătăţi a fiinţei" (Sabino Palumbieri). De fapt, prin credinţă cei consacraţi îl urmează şi se dăruiesc complet lui Cristos şi cauzei sale bune, "lăsând toate pentru a trăi în simplitate evanghelică ascultarea, sărăcia şi castitatea, semne concrete ale aşteptării Domnului" (Porta fidei, 13). De aceea, devine natural, în discursul despre viaţa consacrată, să privim cu admiraţie şi afecţiune la Maria ca model, inspiraţie, sprijin şi speranţă a celor care, femei şi bărbaţi, îl urmează mai îndeaproape pe Cristos curat, sărac şi ascultător, considerând-o icoană a ceea ce viaţa consacrată este şi intenţionează să fie în Biserică şi în lume.

De fapt, în propria dedicare lui Cristos, foarte multe familii masculine şi feminine de consacraţi privesc la Mama lui Isus ca la imaginea lor conducătoare, perpetuând în Biserică o cutumă antică şi cordială, care-şi înfige rădăcinile în însăşi comunitatea apostolică (cf. Fap 1,14). Maria din Nazaret, aşa de profund şi concret mamă, a fost considerată încă din secolul al II-lea "fecioara" prin excelenţă, "Fecioara Domnului". Foarte repede au fost percepute de reflecţia creştină implicaţiile dogmatice ale fecioriei sale şi, începând din secolul al III-lea, ea a fost prezentat în mod prevalent ca modelul sau imaginea supremă a fecioriei consacrate. O cutumă formată din veneraţie şi imitare iubitoare a Mamei lui Isus în fidelitatea faţă de urmare, în adeziunea constantă la Evanghelia mântuirii, în simţul eclezial al vocaţiei creştine, în opţiunea preferenţială faţă de cei mici şi săraci ca protagonişti ai Împărăţiei lui Cristos. O cutumă care şi astăzi se motivează, se aprofundează, se existenţializează ca "profundă consonanţă". Evanghelia Prezentării lui Isus la templu indică întregii Biserici, deci şi celor consacraţi, că asumarea în propria experienţă credincioasă a Fiului lui Dumnezeu primit ca dar şi slujire pentru ca lumea să creadă în el şi să aibă viaţa veşnică (cf. In3,15) comportă să se aibă experienţa incredibilei rodnicii a maternităţii mesianice a lui Theotokos, care şi graţie contribuţiei sale a văzut crescând şi întărindu-se în înţelepciune şi în har pe acel Fiu pe care Dumnezeu i i-a dat în pază umană şi teologală pro totius mundi. Această slujire de iubire perpetuează şi actualizează în lume o traditio lampadis care nu poate să fie neglijată, fără ulterioara pierdere gravă a valorilor transmise nouă de Evangelium vitae, care timp de două milenii a forjat şi a perfecţionat întregi generaţii nu numai creştine în Orient şi în Occident.

(După L'Osservatore romano, 2 februarie 2013)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Sursa: www.ercis.ro 

„Să vă dea Domnul o inimă trează şi duhul discernământului“

Deşi Sfântul Antonie ne-a transmis viaţa monastică ca o moştenire binecuvântată, care a îmbogăţit Biserica de-a lungul tuturor secolelor, ceea ce rămâne din moştenirea sa literară este, din contra, foarte restrâns. Tot ceea ce lumea cunoaşte astăzi din învăţăturile Sfântului Antonie se limitează la viaţa Sfântului, câteva apoftegme în Pateric şi scrisorile adresate de Sfântul Antonie diverselor comunităţi monastice, care se bucurau de paternitatea sa spirituală, precum cea de la Fayyoum, Pispir sau Nitria, în sudul Alexandriei, condusă de Sfântul Ammona, prietenul Sfântului Antonie. Din aceste 20 de scrisori, numai primele şapte au drept autor pe Sfântul Antonie. Mai jos, am ales câteva fragmente din corespondenţa Sfântului Antonie, grăitoare pentru spiritul monahal care domnea în Egiptul creştin al secolului al IV-lea.

 

 

Scrisoarea a V-a

 Către monahi, fiii săi, îndemnându-i să imite pe sfinţi şi să se asemuiască lucrărilor lor

 

 

Antonie scrie fiilor săi mult-iubiţi în Domnul şi le adresează salutul său.

Fiii mei, sfinţi israeliţi după firea cea duhovnicească, nu este folositor să vă chem după numele voastre trupeşti, care trec odată cu trupul, ci eu vă numesc adevăraţi fii ai lui Israel. Ştiţi bine că dragostea mea către voi este duhovnicească şi nu trupească, de aceea nu obosesc să rog pe Domnul pentru voi, ca voi să recunoaşteţi harul care v-a fost dăruit.

Căci Dumnezeu ţine pe fiecare în trezvie prin prilejurile harului său. Nu vă opriţi aşadar, fiii mei, nu încetaţi să strigaţi către Domnul zi şi noapte pentru a sili bunătatea lui Dumnezeu să vă dăruiască ajutorul ceresc şi să vă facă să cunoaşteţi ceea ce trebuie să împliniţi.

 

 

„Dacă faceţi binele, voi dobândiţi odihnă tuturor sfinţilor şi drepţilor“

 

 

Căci noi, fiii mei iubiţi, locuim într-adevăr o casă de tâlhari şi suntem înlănţuiţi de legăturile morţii care ne ia cu sine pe toţi. Şi de acum înainte nu daţi somn ochilor voştri şi nu lăsaţi pleoapele voastre să aţipească ca să nu puteţi oferi sufletele voastre jertfă Domnului în toată curăţia şi ca voi să nu vă învredniciţi a-L vedea. Căci, fără curăţie, cum zice Apostolul, nimeni nu poate vedea pe Domnul.

De asemenea să ştiţi iubiţii mei că, dacă faceţi binele, voi dobândiţi odihnă tuturor sfinţilor şi drepţilor, căci ei nu se bucură încă de odihna deplină atunci când noi nu am ajuns la desăvârşire. Făcând binele, voi aduceţi o mare bucurie cetelor de îngeri şi vă pregăţiţi vouă înşivă o mare bucurie; şi mie, sărmanului care locuiesc această casă de noroi, voi aduceţi veselie duhului meu.

Căci ştiu că toţi sfinţii şi drepţii sunt îndureraţi atunci când ne văd slăbind în lupta noastră, că ei aduc ofranda lacrimilor şi suspinelor lor Creatorului şi că Domnul nostru, datorită suspinelor sfinţilor, se ridică asupra duhurilor celor rele şi îndepărtează de la noi lucrările lor cele rele. Dar dacă sfinţii văd că noi ne îndreptăm şi că propăşim în virtute, ei se bucură mult şi nu încetează să înalţe pentru noi numeroase rugăciuni, cu bucurie şi veselie înaintea Creatorului. Atunci Domnul nostru se bucură de faptele noastre bune ca şi de mărturiile şi rugăciunile sfinţilor şi El ne acordă o mulţime de daruri. Într-adevăr, Domnul nostru sprijină în permanenţă creatura sa când ea împlineşte poruncile Lui.

De aceea să plângem înaintea bunătăţii Domnului şi să spunem cu psalmul: „Ce vom răsplăti Domnului pentru binele ce l-a făcut nouă?“. Să zicem şi cuvântul lui David din psalm: „Ce folos ai de sângele meu, dacă eu mă cobor în stricăciune?“ Ps. 29, 9.

Vă doresc ca voi să înţelegeţi ceea ce eu vă voi spune şi vă voi arăta.

Într-adevăr, iubiţii mei fii, oricine nu urăşte din tot sufletul ceea ce propriu firii pământeşti, stricăcioase, cu toate lucrările ei şi nu ridică mintea sa spre înălţimi către Părintele nostru al tuturor, acela nu poate fi mântuit. Dar de cel care va face ceea ce eu tocmai v-am spus, Domnul nostru va avea milă de el pentru străduinţa lui şi îi va dărui focul nevăzut şi duhovnicesc care va arde toate patimile sale şi va curăţa mintea sa. Atunci, Duhul Domnului nostru Iisus Hristos va locui în el şi va fi cu el, pentru ca el să poată să se închine Tatălui în Duh şi în adevăr. Dar dacă noi vom rămâne prieteni cu această fire pământească, vom fi duşmanii lui Dumnezeu, ai îngerilor şi ai tuturor sfinţilor.

 

 

„Nu fiţi nepăsători faţă de viaţa şi mântuirea voastră“

 

 

Şi eu vă cer în numele Domnului nostru Iisus Hristos să nu fiţi nepăsători faţă de viaţa voastră şi mântuirea voastră, să nu lăsaţi ca acest timp trecător şi scurt să vă răpească veşnicia, care nu are sfârşit, nici ca acest trup de carne să vă îndepărteze de Împărăţia Luminilor, care este nemărginită şi de nespus în cuvinte, nici ca acest loc trecător unde stăm să vă lipsească de locuirea în apropiere de petrecerea îngerilor.

Aşa, iubiţii mei fii, sufletul meu este uimit şi duhul meu slăbeşte, căci, deşi noi am primit libertatea alegerii pentru a îndeplini lucrările sfinţilor, suntem îmbătaţi de rele, precum cei care sunt ameţiţi prin patima băuturii. Nu am vrut să ridicăm gândurile noastre pentru a primi slava cerească, nu am imitat faptele săvârşite de toţi sfinţii, nu am urmat calea lor pentru a moşteni împreună cu ei binele veşnic.

 

 

Scrisoarea a VI-a

Monahilor care locuiesc în Fayyoum, pentru a-i face să cunoască atacurile demonilor şi ajutorul Sfintelor Puteri; îndemnând la deprinderea răbdării şi la îndeplinirea scopului pentru care au plecat din lume

 

Noi ştim într-adevăr cum această fire primordială (omul) a căzut de la înălţimea sa în adâncul ruşinii şi al sărăciei şi cum Dumnezeu în milostivirea Sa a cercetat-o prin Lege, prin mijlocirea lui Moise şi a celorlalţi prooroci, apoi, în cele din urmă prin singurul Său Fiu care este Marele nostru Mijlocitor şi adevăratul nostru Doctor (Tămăduitor) capabil să vindece rănile noastre. El Şi-a asumat trupul nostru şi S-a dat pe Sine pentru noi şi pentru păcatele noastre.

Datorită neştiinţei noastre, El a primit chipul (înfăţişarea) neştiinţei, datorită slăbiciunii noastre, El a purtat slăbiciunea noastră, datorită sărăciei noastre, El a luat înfăţişarea săracului, datorită firii noastre muritoare, El a gustat moartea. Pe toate acestea le-a suferit pentru noi şi prin moartea Sa noi am fost mântuiţi. Deci, noi trebuie să ducem lupta cea bună ca să se bucure pentru noi toţi sfinţii care se roagă pentru noi în momentul odihnei noastre. Atunci se vor bucura în acelaşi timp şi semănătorul şi secerătorul. (…)

De aceea, vă cer, fiii mei preaiubiţi, de a vă adânci în acestea şi de a observa iconomia Făcătorului nostru: cum El ne-a cercetat prin Vestea cea Bună cunoscută în mod deschis şi descoperită duhului; căci deşi înzestraţi cu raţiune, am devenit iraţionali, datorită seducţiei patimilor din partea vrăjmaşului, cel rău, tatăl minciunii.

 

 

Iadul şi cursele cele nenumărate ale diavolului

 

 

Doresc ca voi să ştiţi infinitele şiretlicuri ale demonilor şi formele lor nenumărate. Cum au văzut ei că noi am devenit conştienţi de răul din noi şi de ticăloşia noastră şi că noi ne străduim să scăpăm de faptele cele rele pe care ei le săvârşeau în noi şi, în plus, că noi nu plecăm urechea la sfaturile cele rele pe care ei ni le sugerează, ei se puseră a ne lua în râs. Fiindcă ei ştiu bine că darul primit la început, pe care Făcătorul lor l-a făcut, s-a schimbat pentru ei în moarte şi că ei au fost definitiv îndepărtaţi de la El şi că au primit iadul ca moştenire din cauza neatenţiei lor şi marii lor răutăţi.

De aceea, fiii mei preaiubiţi, nu încetez de a mă ruga pentru voi, noapte şi zi, ca Domnul să deschidă ochii inimii voastre ca voi să vedeţi marea răutate a demonilor şi nemumăratele vicleşuguri pe care le îndreaptă în fiecare zi spre noi. Să vă dea Domnul o inimă trează şi duhul discernământului (dreptei socotinţe) ca să vă puteţi oferi pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca jertfă vie şi sfântă şi să vă păziţi tot timpul de gelozia demonilor şi de sfaturile lor rele, de surdele lor uneltiri şi de răutatea lor ascunsă, de duhurile seducătoare şi de gândurile de hulă şi de tot ceea ce ei aruncă spre noi în tot timpul: necredincioşie, orbirea inimii, tulburări subtile pe care ei ni le aduc în fiecare zi cu tristeţea inimii, mânie şi clevetire. Ei aruncă toate acestea în inima noastră pentru ca noi să ne acuzăm unii pe alţii şi ca fiecare să se îndreptăţească pe sine, pentru ca noi să judecăm pe ceilalţi şi să ne aducem injurii unii altora, pentru ca noi să pronunţăm cuvinte de blândeţe când inima noastră este plină de răutate, pentru ca noi să condamnăm pe alţii pe baza unor simple aparenţe, în timp ce tâlharul/cel rău este în noi înşine, pentru ca noi să ne certăm pentru a face să prevaleze cuvântul nostru propriu şi să părem demni de respect. Demonii ne propun alte lucrări care depăşeşc capacităţile noastre şi ne deturnează de la cele care ne-ar fi folositoare. Ei ne fac să râdem când trebuie să plângem şi să ne întristăm când trebuie să ne bucurăm, şi în tot timpul ei ţintesc la a ne deturna de la calea cea dreaptă, pentru a ne supune tiraniei lor. Eu nu am să explic, una câte una, toate răutăţile pe care ei ni le provoacă, afară doar dacă inimile noastre se umplu de lucruri asemănătoare, acestea vor deveni hrana noastră, atunci răul va creşte şi se va înrădăcina în noi şi ne va paşte o mare osândă.

De aceea nu trebuie să obosim în a ruga bunătatea Părintelui ceresc pentru ca ajutorul Său să vină şi să ne sprijine în toate acţiunile noastre.

 

(Traducere de Augustin PĂUNOIU din „Saint Antoine, ascète selon l'Evangile, suivi de Les vingt lettres de Saint Antoine selon la tradition arabe“, Père Matta-El-Maskîne; intertitlurile aparţin redacţiei)

Ziua cea rodnică

Povestea un călugăr bătrân ucenicilor săi în ale duhovniciei că „era odată un om care, lucrându-şi ogorul, ajunsese foarte bogat. Vrând să-i înveţe pe fiii săi această meserie, el le zise: «Fiilor, ştiţi bine cum am devenit eu bogat; şi voi, dacă îmi veţi da ascultare, veţi fi la fel de avuţi». Ei atunci i-au spus: «Tată, spune-ne şi nouă cum ai reuşit acest lucru». Atunci, acesta se folosi de un mijloc iscusit pentru a-i face să nu fie nepăsători şi le zise astfel: «În fiecare an există o singură zi în care, de veţi lucra, veţi fi bogaţi. Dar, din pricina vârstei mele înaintate, am uitat care este această zi. Pentru asta, nu fiţi nepăsători, nu trândăviţi nici măcar o singură zi, căci poate chiar aceea este ziua cea binecuvântată şi, dacă veţi lenevi atunci, degeaba veţi mai trudi anul întreg»“. Povestea se termină aici, dar călugărul nostru nu uită să adauge a spune ucenicilor săi: „Tot astfel şi noi, doar de vom munci fără încetare la mântuirea noastră, vom găsi calea vieţii.“ (Pateric, Ziceri inedite ale Părinţilor pustiei, Anastasia, 2009)

Fiecare condiţionare este o nouă promisiune de libertate

Problemele umanităţii contemporane, după cum este cunoscut, nu au apărut odată cu criza economică. Răul este mult mai profund; lumea modernă s-a construit în întregime contrar persoanei umane. Şi privind retrospectiv ultimul secol, vedem, pe de o parte, individualismul, al cărui fin produs este spiritul mic-burghez, iar pe de altă parte, fascismul şi comunismul, care au născut tiraniile colective.

În aceste forme de opresiune este adevăratul rău şi ceea ce trebuie făcut pentru a lupta împotriva lui este eliberarea înţelesului persoanei de erorile individualiste şi a sensului comuniunii de derapajele colectiviste.

"Trebuie să dăm acestei lumi bulversate nişte baze solide. E nevoie de o restaurare a persoanei în slujba şi contribuţia pe care le datorează lumii. Teologia Bisericii,trupul mistic al lui Hristos, poate susţine această restaurare. Doar o revoluţie personalistă şi comunitară poate restaura echilibrul dinamic al Europei", anunţa Emmanuel Mounier în revista Esprit prin 1937.

Renaşterea, iluminismul au constituit o explozie de tinereţe împotriva unor cadre moarte, o înflorire strălucitoare a capacităţilor umane autonome, dar şi începutul decadenţei individualiste, moartea comunităţii, apoi, timp de 400 de ani, accentuarea divorţului între spirit şi materie, între gândire şi acţiune.

Aşa s-a născut acest individ pe care-l descria Renan, fără familie, fără trecut, fără patrie, fără vecini, fără ideal, fără Dumnezeu, atom neputincios, care trebuia să se piardă într-o zi în elanul puternic al maselor.

Definiţia persoanei

Revoluţia contra individualismului reprezintă restaurarea unei civilizaţii în slujba persoanei umane, iar interesul pentru suflet este primordial. "Viaţa spirituală trece prin intersecţia comună a exigenţelor persoanei. Ea este fundamentul oricărei civilizaţii, fiindcă nu există civilizaţie decât animată de grija primordială pentru persoana umană şi în întregime structurată de ea", concluziona acelaşi filosof francez.

Dar ne-am putea întreba ce este persoana? Răspunsul ne va lumina multe nedumeriri. Iar la final vom descoperi că ea nu este o celulă, fie ea şi socială, ci vârful, culmea de unde pleacă toate drumurile lumii.

Nu putem defini persoana de o manieră precisă, căci după expresia lui Gabriel Marcel, ea ţine de domeniul non-inventariabilului. "De vreme ce persoana nu este un obiect care se separă şi se pune la microscop, ci un centru de reorientare al universului obiectiv, nu ne rămâne decât să îndreptăm analiza spre universul edificat de ea, pentru a clarifica structurile pe diverse planuri. Nu trebuie să uităm niciodată că ele sunt incidenţe diferite legate de aceeaşi realitate. Nimeni nu are adevărul său decât legat de toţi ceilalţi."

Într-o epocă ce pare că neagă evidenţele înseşi, nu este degeaba să insistăm asupra acestei realităţi centrale: omul este suflet în aceeaşi măsură în care este şi trup. Şi invers. Materialiştii moderni şi-au reamintit pe drept acest adevăr, dar nu ei l-au descoperit primii: unirea indisolubilă dintre suflet şi trup constituie axa gândirii creştine. Într-adevăr, Întruparea este cheia de boltă a creştinismului. Ea nu este exterioară istoriei, ci realitatea de toate zilele. Această taină transcendentă istoriei se derulează totuşi în istorie. Ea nu este o dată, un punct, ci însuşi centrul istoriei lumii, fără limite în spaţiu şi timp.

Iar Biserica o anunţă cotidian prin existenţa sa continuă.

Sunt trup şi suflet

Creştinul nu dispreţuieşte trupul, şi cu atât mai mult nu ar trebui să fie nepăsător faţă de suflet. Învierea trupurilor este o dogmă indiscutabilă a Bisericii. Cât timp trăim pe acest pământ, nu putem face abstracţie de faptul că suntem şi materie, situată într-un timp şi spaţiu, condiţionaţi de numeroşi factori de care trebuie să ţinem seamă.

"Sunt locatarul unui univers a cărui istorie a fost într-un fel anume, am ajuns la cutare moment din această istorie, într-o ţară, o familie, omul care sunt de o anumită factură, condiţionat de păcatul strămoşesc, de ereditatea mea, de educaţia mea, de accidentele suferite, de primele întâlniri ale vieţii mele. Într-un cuvânt, de ceea ce sunt în mod vizibil, imposibil de trecut cu vederea fără a comite un mare păcat", nu uită să amintească Emmanuel Mounier contemporanilor săi şi nouă tuturor.

Toate influenţele suferite de persoana umană, devenind experienţe trăite, fac din fondul uman, de la sânge şi lacrimi până la cerul înstelat de deasupra capetelor noastre, trupul vieţii noastre.

Trebuie să acceptăm condiţionările şi promisiunile inerente firii noastre. Hristos ne-a spus prin gura Apostolului Pavel: "Fiţi în lume ca şi cum nu aţi aparţine ei. Dar fiţi în lume". Cu alte cuvinte, nu dezertaţi, nu fiţi laşi.

Aceasta este persoana umană: întrupată într-un loc, angajată într-un timp şi printre oameni. Dar omul, fiinţă a naturii, este mai mult decât ceea ce se vede; el transcende natura. Ea nu se reduce la un ansamblu de funcţiuni sau de reflexe combinate. Transcendenţa sa în raport cu natura se remarcă prin mai multe semne: din întreg universul creat, doar el cunoaşte natura, doar el o poate transforma; mai mult, omul este capabil de iubire, ceea ce nu e puţin lucru.

Determinismele există, dar ele nu sunt absolute şi nu pot schimba în cursul lor drumul pe care doreşte un om să şi-l aleagă. Mai mult, fiecare din aceste determinisme aduce o nouă promisiune de libertate.

De altfel, alături de postura omului ca fiinţă istorică, nu trebuie să uităm statutul său ontologic. Antropologia creştină afirmă, prin creaţia şi voinţa liberă de la Dumnezeu, transcendenţa persoanei cu privire la condiţiile sale empirice.

Persoana fiind odată trup şi suflet, orice anatemă aruncată asupra materiei sau spiritului conduce la grave erori. Tratarea omului ca persoană reprezintă realismul integral, pentru că numai aşa este înţeleasă orice problemă umană în întreaga sa amploare concretă, de la cea mai neînsemnată condiţie materială la cea mai înaltă posibilitate spirituală.

Natura un simplu decor?

Nici o problemă nu se explică fără valorile, structurile şi vicisitudinile universului personal. Rezultă de aici două consecinţe. În domeniul practic, al acţiunii, omului trebuie să-i fie asigurată soluţia în planul infrastructurii biologice şi economice. Dar această soluţie este incompletă, pentru că şi spiritualul este o infrastructură. Iar dacă structura economică nu ţine seamă de profundele dimensiuni ale persoanei, ea aduce cu sine ruina.

"În condiţia mea de om, datorită trupului care sunt, prin care comunic cu lumea şi cu ceilalţi, eu pot acţiona. El se află la rădăcina oricărei conştiinţe şi a întregii vieţi spirituale. El este mediatorul omniprezent al vieţii sufletului", subliniază filosoful francez.

Dar, deşi omul este atât de ancorat în materie, totuşi el nu este sclavul condiţionărilor şi mecanismelor ei. El este capabil de a se ridica deasupra lor, de a le domina. Omul poate învinge pământul din care este făcut. Riscul de a fi antrenat într-o mişcare de depersonalizare se manifestă numai prin trecerea de la libertatea duhului la automatismele materiei. Istoria omului este istoria urcuşului său spre o mai deplină umanizare. Dar lumea a fost abandonată de omul modern, şi el a acceptat ca ea să nu fie decât obiect, spaţiu şi mişcare. În faţa acestei maşini, lui nu-i mai rămâne decât să fie un spectator degajat şi indiferent faţă de mersul ei fără ţintă precisă.

Creştinismul are însă asupra omului o viziune cosmică, adevăr de multe ori trecut cu vederea. Să nu uităm cuvintele lui Saint-Exupery: "Dacă rupi o floare, plânge o stea".

Creată odată cu omul şi pentru acesta, natura, atinsă de căderea lui, rămâne în mod tainic legată de destinul său. Suntem şi materie, iar asta ne obligă la responsabilitate.

(Traducere şi adaptare de Augustin Păunoiu după Emmanuel Mounier. Penseur chrétien dans le monde moderne, Candide Moix, Paris, L Editions du Seuil, 1960. Articol publicat în săptămânalul "Lumina de Duminică" din data de 20 ianuarie 2013)

Phidias şi cizmarul

A devenit aproape un sport naţional la noi ca, mai ales în media, toţi să-şi dea cu părerea despre toate. Majoritatea sunt doctorul-ştie-tot, specialişti în absolut orice domeniu, iar părerea lor "avizată", citiţi ghilimelele, constituie reper în toate privinţele. Puţină reţinere nu cred că ar strica din partea acestor oameni. Pe timpul lui Pericle, strălucitul general şi orator care a trăit cu cinci secole înainte de Hristos, în Atena locuia un vestit sculptor, Phidias. Opera sa cea mai importantă, statuia lui Zeus din Olimp, este considerată între cele şapte minuni ale lumii antice. Conducătorul Atenei îl însărcinase să dirijeze lucrările de construcţie a Acropolei şi decorare a Partenonului.

Phidias era un perfecţionist. Se spune despre el că şi-ar fi distrus operele originale, nemulţumit totuşi de modul în care lucrase la ele.

După ce termina câte o statuie, Phidias prezenta noua sa capodoperă în agora ateniană. Odată, artistul a fost apostrofat de un cizmar, care privind cu atenţie cureluşele săpate în marmură pe picioarele statuii, explică cum se face o sanda. Mai departe, toţi cei prezenţi au tras concluzia că cizmarul avea dreptate. Phidias a luat repede statuia în atelier şi a corectat bretelele sandalelor. A doua zi a prezentat-o din nou şi tot din nou cizmarul a ridicat obiecţii, dar de data aceasta ele se refereau la forma genunchiului personajului dăltuit în piatră. Numai că, acum, Phidias i-a replicat scurt omului nemulţumit: "Nu mai sus de gleznă, cizmarule! - Sutor, ne ultra crepidam!".

Autor: A. Păunoiu

Sursa: www.ziarullumina.ro 

HAINA MAI MULT E PRIVITĂ DECÂT PERSOANA CINSTITĂ

de Anton Pann

Nastratin Hogea odată fiind la nuntă chemat,

Se duse în haine simple, ca sărac biet îmbrăcat;

Nuntaşii astfel văzându-l nici în seamă nu-l băga,

Ci pe cei cu haine scumpe să trateze alerga;

Şi după ce aşezară la masă pe toţi frumos,

Îl puseră şi pe dânsul în colţul mesii de jos.

Nastratin văzând aceasta, se sculă-n grab alergă,

Şi la un al său prieten să-i dea hainele-l rugă;

Dându-i hainele acela, se-mbrăcă galant pe loc,

Puse şi-o blană asupră-şi, cu postav roşu de foc,

Şi aşa mergând el iarăşi la nunta ce-a fost chemat,

Cum îl văzură nuntaşii, cu cinste l-a-ntâmpinat:

- Poftim, poftim, Hogea – efendi, către dânsul toţi zicând,

L-a pus tocma-n fruntea mesii, fiecare loc făcând.

El dacă şezu la masă ş-a-ntins mâneca în vas,

Zicând: – Poftim, poftim, blană, mănâncă ce e mai gras !

Îl întrebară nuntaşii: – Hogea-efendi ! zicând,

Pentru ce o faci aceasta, ş-întingi mâneca mâncând ?

- Pentru că, el le răspunse, eu întâi când am venit,

Cu hainele cele proaste, nimenea nu m-a cinstit,

Şi când v-am dat bună ziua, abia mi-a zis: “Mulţămim”,

Iar cum venii cu acestea, toţi mi-au zis: “Poftim, poftim !”

De aceea şi eu blana să mănânce o poftesc,

Căci văz toţi privesc la haine, iar persoana n-o cinstesc.

Iisus Hristos sau înveşnicirea timpului

În această viaţă pământească, mai largă sau mai scurtă pentru fiecare dintre noi, ne aflăm încă sub imperiul timpului, într-o căutare şi tensiune permanentă spre viitor, spre o altă ţintă (Filipeni 3, 14). Şi acest lucru ne confirmă că nu avem în noi suficienţa existenţei noastre niciodată în timp, că noi am fost creaţi spre eternitate. Nu avem şi nu vom avea parte de o linişte definitivă sau prelungită în momentul prezent atâta vreme cât trăim într-o viaţă efemeră, adică în timp. Din perspectivă creştină, subliniază părintele profesor Dumitru Stăniloae, momentul prezent reprezintă un moment orientat totdeauna spre viitor; el nu este un moment exclusiv prezent. De altfel, noi nici nu avem un prezent desăvârşit, întrucât suntem departe de a avea în noi o viaţă desăvârşită infinită. Doar Dumnezeu, existenţa desăvârşită sau principiul existenţei supreme, este şi are un prezent veşnic. Aceasta nu înseamnă că noi trebuie să abandonăm orice activitate, să ne detaşăm de propriile fapte, dar trebuie să avem în vedere că fiecare faptă a noastră, deşi imediată, ţinteşte spre viitor, este întinsă spre viitor, ca şi noi înşine, care trăim în prezent, dar în permanenţă suntem orientaţi spre viitor. Dacă renunţăm la perspectivă, rămânem încremeniţi în ceea ce suntem, practic suntem morţi, trăim într-o viaţă care înseamnă, în cele din urmă, propriul ei sfârşit.

• 
  Măreşte
  Pr. prof. univ. dr. Nicolae Achimescu, profesor de Istorie a religiilor la Facultatea de Teologie Ortodoxă„Iustinian Patriarhul“ din Bucureşti

Nimic din această lume nu există şi nu poate exista în afara timpului. În parte, timpul îşi îndeplineşte menirea sa tocmai prin faptul că se împleteşte cu viaţa şi destinul persoanelor, popoarelor, omenirii şi creaţiei în general. Există însă şi o împlinire generală a timpului în întregul său, şi anume prin coborârea în el, în interiorul lui, a însuşi Fiului lui Dumnezeu ca om. De fapt, prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu şi Învierea lui Hristos, timpul se împleteşte şi se desăvârşeşte până la maximum; el se umple de întreaga putere dumnezeiască, pentru ca oamenii să poată folosi, chiar trăind în timp, spre a ajunge, trăind în el, la viaţa veşnică, sau să se întâlnească şi să conlucreze chiar în el cu Dumnezeu Cel Veşnic. Practic, timpul a fost pregătit dinainte în acest sens de către Logosul lui Dumnezeu şi el va rămâne în acest rost şi după aceea, pentru ca oamenii care vor urma să se împărtăşească din această împlinire a lui şi să înainteze, astfel, spre viaţa de dincolo de timp, spre veşnicie.

Coborârea lui Dumnezeu în timp, iar apoi Învierea şi Înălţarea Sa la cer cu trupul reprezintă apogeul "împlinirii" sau desăvârşirea timpului şi vieţii temporale. W. Küneth subliniază în acest context că realitatea lui Hristos Cel Înviat este timpul nou, adică nu o eternitate atemporală şi o supratemporalitate distanţată radical de această lume, ci un timp adus la desăvârşire, un timp împlinit.

În Iisus Hristos, timpul îşi regăseşte, în fond, centrul şi totodată calea spre centru. Înainte de Hristos, istoria se îndrepta şi curgea spre El, fiind astfel orientată mesianic. De altfel, această perioadă reprezintă timpul prefigurărilor şi aşteptării. După întrupare, totul se interiorizează, totul e dirijat într-un singur sens, prin categoriile "golului" şi "plinului", ale "absentului" şi "prezentului"; ale "neîmplinitului", singurul conţinut real al timpului fiind prezenţa lui Hristos de-a lungul creşterii Sale. Hristos a fragmentat acel continuum istoric linear, dar nu a abolit timpul însuşi; l-a deschis doar: "Şi Cuvântul trup s-a făcut" (Ioan 1, 14). "Dumnezeu S-a făcut vremelnic, pentru ca noi, cei supuşi timpului, să devenim veşnici", spune Sfântul Ilarie, arătând astfel că temporalul culminează în etern încă din această viaţă pământească. Hristos nu distruge, prin urmare, timpul, nu-l anulează, ci îl împlineşte, îl revalorizează, îl corectează, îl răscumpără şi îl înveşniceşte. Adevăratele evenimente din istorie nu mai sunt nicidecum şterse, nu mai revin ciclic - căpătând un caracter antiistoric, ci rămân pur şi simplu în memoria lui Dumnezeu

Autor: pr. prof. dr. N. Achimescu

Sursa: www.ziarullumina.ro 

Trei posibile eşecuri

Încă de la Sfântul Apostol Pavel există în creştinism practica relatării experienţelor mistice ca fiind ale altora. Pavel vorbeşte despre urcarea sa până la cel de-al treilea cer în felul următor: "Cunosc un om în Hristos, care acum paisprezece ani - fie în trup, nu ştiu, fie în afară de trup, nu ştiu - a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer. Şi-l ştiu pe un astfel de om - fie în trup, fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie, că a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte de nespus" (II Cor 12, 2-4). Apostolul neamurilor valorifică misionar experienţa proprie, dar, pentru a se feri de pericolul permanent al mândriei, nu şi-o asumă public. O astfel de practică o regăsim şi la părinţii pustiei, care duc o luptă continuă împotriva mândriei, pe care se feresc cu orice preţ să o alimenteze. Avva Arsenie, la fel, vorbeşte despre experienţele altora şi este suspectat de ucenicii săi că sunt de fapt ale sale.

• 
  

O astfel de situaţie găsim în apoftegma 33: "Avva Daniel a zis: Avva Arsenie ne-a povestit despre cineva - dar cred că era vorba chiar despre el - următoarele: Pe când stătea un bătrân în chilia lui, a venit un glas şi i-a zis: "Vino să-ţi arăt faptele oamenilor!". El s-a ridicat şi au plecat. Îngerul l-a dus și i-a arătat un etiopian care tăia lemne şi-şi făcuse o sarcină uriaşă. Şi se chinuia s-o aburce în spate, dar nu reuşea. Dar în loc să mai dea jos dintr-însa, el tot tăia lemne şi adăuga. Şi a făcut aşa vreme îndelungată. Au mers puţin mai încolo şi (îngerul) i-a arătat un om lângă un puţ din care scotea apă; apoi o turna într-un butoi găurit şi apa se scurgea din nou în puţ. Îi zice iar: "Vino să-ţi mai arăt ceva!". Văd un templu şi doi oameni urcaţi pe cai, ridicând o bârnă de-a curmezişul, unul împotriva altuia. Vroiau să intre pe uşă, dar nu puteau, fiindcă bârna era pusă de-a curmezişul. Nici unul nu s-a smerit să meargă în spatele celuilalt, ca să fie lemnul drept, aşa că amândoi au rămas pe afară. "Aceştia, zice (îngerul), sunt cei care poartă crucea dreptăţii cu trufie şi nu s-au smerit să se îndrepte pe ei înşişi şi să călătorească pe calea smerită a lui Hristos. De aceea rămân în afara împărăţiei lui Dumnezeu. Cel care taie lemne este omul plin de păcate şi, în loc să se pocăiască, adaugă mereu alte nelegiuiri la păcatele sale. Iar cel care scoate apă este omul care face fapte bune, dar amestecându-le şi cu rele, le strică şi pe cele bune. Toţi oamenii să ia aminte la faptele lor, ca să nu trudească degeaba""

Aşadar, avva Daniel, ucenicul Sfântului Arsenie, îl suspectează pe acesta că tocmai el ar fi cel pe care Dumnezeu l-a învrednicit de o asemenea descoperire ce descrie în linii mari întreaga suferinţă a lumii. Îi sunt indicate trei tipologii, trei atitudini, care foarte adesea se pot găsi laolaltă în lăuntrul aceluiaşi om.

Calea absurdă a afundării în păcat cu speranţa că acesta-i drumul către izbăvire nu este singura înşelare. Avvei Arsenie i se arată şi o a doua cale care nu duce nicăieri. O cale pe care binele şi răul se amestecă. Binele făcut sporadic nu poate învinge răul, ba dimpotrivă, răul copleşeşte şi spurcă puţinul bine, care se risipeşte. Aceasta e imaginea nebunului care toarnă apă într-un jgheab găurit. E un avertisment. Să nu ne iluzionăm! Calea Domnului nu este cea a compromisurilor comode în funcţie de interesele de moment. Iar răul corupe tot ce atinge şi nu poate coexista cu binele, deşi, paradoxal, binele şi răul stau atât de adesea unul lângă celălalt în sufletul omului. În primul rând vede un arap (sau un etiopian cum apare în unele traduceri) care, deşi nu-şi poate duce în spate legătura de lemne pe care o are deja, continuă să o mărească. O foarte elocventă imagine a relaţiei cu păcatul, după cum se arată la final. Acelaşi cerc al plăcerii şi al durerii. Păcatul, imposibil de suportat, îşi cere alinarea printr-un nou păcat. Astfel, povara, şi aşa imposibil de dus, devine tot mai grea. Deşi iraţional, împotriva firii, păcatul se amplifică din sine şi ne împinge la perseverenţă pe un drum înfundat.

A treia imagine completează inventarul eşecurilor posibile. Am văzut că poţi încerca nebuneşte să scapi de păcate înmulţindu-le. E o cale a pierzării. Poţi încerca zadarnic să amesteci binele şi răul. E risipă. A treia cale înfundată e cea a celor care fac binele fără smerenie, ca să îl poarte ca pe un trofeu. Singură smerenia este cea care validează binele şi îl lămureşte, altfel totul capătă un aer de deşertăciune şi vânare de vânt.

Autor: P. Siladi

Sursa: www.ziarullumina.ro 

Albert Einstein

Profesorul unei universităţi importante şi-a provocat studenţii să răspundă la următoarea întrebare: "Dumnezeu a creat tot ceea ce există?"

Un student a răspuns ferm: "Da!"

Profesorul a pus o nouă întrebare: "Dacă Dumnezeu a creat totul înseamnă că el l-a creat şi pe diavol. Şi de vreme ce acesta există, înseamnă că Dumnezeu este cel rău?"

Studentul nu a putut răspunde la această supoziţie, iar profesorul a susţinut ca demonstrat astfel faptul că a crede în Dumnezeu este o poveste pentru copii, fără substrat real.

Un alt student a ridicat mâna şi a cerut să pună o altă întrebare. El s-a ridicat în picioare şi a spus: "Domnule profesor, starea de frig există?"

"Bineînţeles!", i-a răspuns profesorul. "Ce fel de întrebare este aceasta? Cu siguranţă că există, nu ţi-a fost frig, n-ai tremurat niciodată?"

Proaspătul student a răspuns: "De fapt, starea de rece nu există. În concordanţă cu legile fizicii, ceea ce noi considerăm rece reprezintă de fapt absenţa căldurii. Orice lucru poate fi obiect de studiu atâta vreme cât transmite energie (căldură). Zero absolut reprezintă absenţa totală a căldurii, dar starea de rece nu există. Ce am facut noi este doar să creăm un termen care să descrie ce simţim când nu primim căldură în organism."

"Şi, continuă studentul, întunericul există?"

"Bineînţeles!" răspunse profesorul.

De această dată studentul răspunse: "Vă înşelaţi din nou, domnule profesor. Nici întunericul nu există. Ceea ce există de fapt este doar absenţa luminii. Lumina poate fi studiată, întunericul nu. Nici nu poate fi fracţionat întunericul, lumina da. O simplă rază de lumină alungă întunericul pe suprafaţa pe care ajunge. Întunericul este un termen inventat de oameni pentru a descrie ce se întâmplă când nu avem lumina."

În sfârşit, studentul îl întrebă pe profesor: "Domnule profesor, există răul absolut?"

Profesorul îi răspunse: "Bineînţeles că există, după cum am menţionat la începutul discuţiei vedem violuri, crime, violenţă peste tot în lume, toate acestea sunt întruchiparea răului."

"Domnule profesor, răul absolut nu există. La fel cum am demonstrat în celelalte două cazuri, răul absolut este un termen creat de om pentru a descrie rezultatul absenţei lui Dumnezeu in inima omului!"

După toate acestea, profesorul se recunoscu învins de această argumentaţie logică şi nu mai spuse nimic. Numele acelui tânăr student era Albert Einstein.