Sfântul Osie, un părinte mărturisitor al Bisericii nedespărţite: A păstorit Cordoba şase decenii

Sfântul Osie, episcopul Cordobei, este unul dintre cei mai renumiţi ierarhi ai Spaniei. A păstorit Cordoba 60 de ani. Contribuţia sa cea mai importantă a fost la Sinodul I Ecumenic de la Niceea din anul 325, când a susţinut învăţătura ortodoxă. A fost consilier personal al împăratului Constantin cel Mare şi se pare că multe din măsurile luate de împărat pentru sprijinirea Bisericii se datorează influenţei lui Osie.

Sfântul Osie, denumit şi Hosie sau Ossie, a trăit între anii 256 şi 358. A fost episcopul spaniol al Cordobei. El este denumit "părinte între părinţi" şi "mărturisitor", iar memoria sa este păstrată vie în Occidentul creştin. Sfântul Osie este un părinte al Bisericii nedespărţite şi un luptător împotriva ereziilor. A rămas statornic mărturisirii de credinţă de la Niceea în vremuri deosebit de grele, când împăratul roman din Răsărit şi majoritatea scaunelor episcopale susţineau arianismul. Când Sfântul Athanasie, artizanul luptei antiariene, era alungat, Osie a fost printre puţinii episcopi ortodocşi rămaşi în scaun. Sfântul Osie era din Spania şi a moştenit calităţile care în trecut îl înnobilase şi pe împăratul Traian (98-117). Era drept, capabil, educat şi un spirit foarte tare. A reuşit să strângă în jurul său foarte mulţi episcopi ai Bisericii din Apus. A luptat la început împotriva ereziei donatiste care s-a răspândit din nordul Africii în Spania şi ameninţa cu schisma. A condamnat învăţătura acestora care lega valabilitatea tainelor de starea morală a preotului şi slujitorilor. Donatismul era o erezie de factură pietistă care propovăduia separarea celor "drepţi" şi "puri" de corpul Bisericii.

A scăpat de martiriu în timpul prigoanei lui Maximian

Următoarea ameninţare cu care s-a confruntat episcopul a fost arianismul, învăţătura care spunea că Hristos este fiul lui Dumnezeu, creat în timp înainte de facerea lumii. Arie se inspirase din filozofia greacă şi-l considera pe Hristos prima creatură perfectă a lui Dumnezeu prin intermediul căreia a fost creată lumea. Sfântul Osie a luptat energic împotriva ereziei. A reuşit să stopeze promovarea ei în rândul poporului şi a clerului. A strâns episcopii şi a condamnat rătăcirea. Această atitudine tranşantă a lui Osie se datorează unei întâmplări de la începutul păstoririi sale. În 295, când a fost ales episcopul Cordobei, a fost cât pe ce să moară în timpul persecuţiei din Apus a împăratului Maximian (303-305). Această experienţă l-a încredinţat pe Osie că a fost lăsat de Dumnezeu în viaţă să susţină Biserica în vremuri grele. În 303 sau 306 a participat la un Sinod local de la Elvira (Granada) unde a susţinut mai multe canoane privind disciplina bisericească. A militat pentru ca cei care au cedat în timpul persecuţiilor ameninţărilor şi au jertfit idolilor să fie primiţi în Biserică după o perioadă de penitenţă. La acest sinod s-a luat hotărârea ca preoţii să nu se căsătorească, practică care s-a generalizat în Apus după mai multe secole.

Artizanul convocării Sinodului I Ecumenic de la Niceea (325)

Din 312 până în 326, Sfântul Osie a fost consilierul personal al împăratului Constantin cel Mare (272-337). A spulberat orice îndoieli pe care acesta le avea despre Biserică şi l-a învăţat credinţa ortodoxă. În anul 324, împăratul Constantin l-a trimis ca emisar imperial în Răsărit pentru a rezolva disputa ariană. Osie a convocat un Sinod în Alexandria Egiptului împreună cu Sfântul Alexandru, episcopul oraşului, cu episcopii din nordul Africii, şi a condamnat arianismul. Acelaşi lucru l-a făcut în Antiohia cu episcopii sirieni. În felul acesta Arie era condamnat înainte de Sinodul I Ecumenic de cele mai importante scaune episcopale ale Răsăritului. Cu inteligenţă şi abilitate Osie a reuşit să-l izoleze pe Arie. Mai avea de făcut ultima mişcare. Ierarhul Cordobei l-a sfătuit pe împărat să convoace un sinod ecumenic pentru a tranşa definitiv problema. Împăratul şi-a dat acordul şi în anul 325 a avut loc primul Sinod Ecumenic sau general al Bisericii. În timpul disputelor, Osie l-a sprijinit pe Sfântul Athanasie. El a scris cu mâna lui termenul "homoousios" în Crezul de la Niceea, termen care înseamnă "deofiinţă" şi care spulbera speranţele arienilor. Osie, în acord cu părinţii ortodocşi, învăţa că Fiul este deofiinţă cu Tatăl, adică egal în dumnezeire, Dumnezeu adevărat, şi nu o creatură. Sfântul Osie a fost primul care a semnat hotărârile Sinodului Ecumenic şi a făgăduit să nu le încalce niciodată.

Revenirea arienilor şi lupta pentru Ortodoxie

 

După o perioadă de relativă linişte, partida arienilor, prin calomnii şi detractări instrumentate de unii episcopi în frunte cu Eusebiu de Nicomidia, ameninţa din nou Biserica. Arienii urmăreau eliminarea persoanelor care făcuseră posibilă rezoluţia de la Niceea şi constituirea Crezului niceean. Erau atacaţi Sfântul Athanasie şi termenul său ortodox "homoousios", despre care spuneau că este o inovaţie. Arienii au pregătit o capcană pentru a atrage pe unii episcopi ortodocşi. Ei au înlocuit termenul "homoousios", care însemna că Fiul este consubstanţial sau deofiinţă cu Tatăl, cu termenul inventat de "homiousios" care însemna "de o fiinţă asemănătoare", în sensul că Hristos a primit o fiinţă asemănătoare cu cea a Tatălui, şi nicidecum aceeaşi fiinţă. În anul 343 Osie a condus un sinod local ţinut la Sardica care a reafirmat învăţăturile şi hotărârile de la Niceea. De asemenea, el l-a susţinut şi pe Sfântul Athanasie împotriva atacurilor arienilor. Prestigiul de care se bucura tabăra ortodoxă susţinută de bătrânul episcop al Cordobei a făcut ca arienii să preseze pe împăratul Constanţiu (337-361), un susţinător al ereticilor, să-l elimine pe Osiu. Constanţiu l-a convocat pe Osiu la Milano şi i-a propus să intre în comuniune cu arienii şi să-l condamne pe Athanasie. Osie a respins propunerile împăratului care, deşi sfătuit de arieni să-l închidă, nu a putut face nimic decât să-i permită întoarcerea în scaunul episcopal. Constanţiu i-a scris apoi o epistolă în care îi cere să adopte o poziţie în acord cu cea a puterii imperiale şi să nu rămână singur în nesupunere, lucru care îi va afecta prestigiul de părinte al Bisericii. În răspuns, Osie îi scrie în 353 o epistolă plină de afirmaţii curajoase în care protestează faţă de intervenţia puterii imperiale în treburile Bisericii şi susţinerea unei grupări eretice care a fost condamnată de un sinod ecumenic. În faţa acestei sfidări, împăratul a hotărât depunerea şi arestarea episcopului de Cordoba. Osie a fost exilat în 355 la Sirmium, unde a fost supus unor numeroase abuzuri din partea soldaţilor şi a agenţilor împăratului. Într-o stare deplorabilă, ţinut în temniţă, supus la torturi fizice şi psihice, la vârsta de 100 de ani, lui Osie i-a fost smulsă o semnătură pe o aşa-zisă mărturisire de credinţă ariană în anul 357. Pentru a nu muri în detenţie şi a-şi păta numele cu uciderea unui venerabil episcop al Bisericii, împăratul l-a trimis pe Osie în grabă la Cordoba. Pe patul de moarte, Osie a retractat semnătura sa de pe mărturisirea ariană şi a condamnat din nou această erezie. Prin pilda lui, el a fost un sprijin chiar şi după moarte pentru ortodocşi, care au ieşit învingători împotriva arienilor. Sfântul Osie este cunoscut ca unul dintre cei mai influenţi episcopi din secolul IV şi o dovadă că adevărul Bisericii a fost edificat prin episcopi şi părinţi din Răsărit şi din Apus când Biserica era nedespărţită.

 

Autor: M. Nedelcu

Sursa: www.ziarullumina.ro

Naraţiunile biblice ca model al credincioşilor

Ne putem întreba în multe cazuri, citind Vechiul Testament, ce relevanţă au pentru noi acele naraţiuni. Ce îmi spun mie, cititorului din secolul XXI, istorisirile patriarhilor sau ale poporului lui Israel?

Răspunsuri interesante aflăm chiar din paginile Scripturii. În Ioan 5:39, Însuşi Mântuitorul ne îndeamnă: "cercetaţi Scripturile căci în ele socotiţi că aveţi viaţa veşnică; ele mărturisesc despre Mine". Înţelegem aşadar că citind Biblia ne pregătim pentru viaţa veşnică, pentru că Sfintele Scripturi ne călăuzesc spre Hristos. Dar cum anume o fac, în special prin naraţiuni?

În 2 Timotei 3:16 ni se atrage atenţia că "toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu şi de folos pentru învăţătură, pentru mustrare, pentru îndreptare şi pentru deprinderea în dreptate, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, pregătit pentru orice faptă bună". Aici ni se detaliază mai bine modul de întrebuinţare a Scripturilor: pentru învăţătură, dar şi pentru morală (mustrare, îndreptare şi deprinderea dreptăţii). Acelaşi lucru este afirmat şi de Sfântul Apostol Pavel în Romani 15:3: "ceea ce s-a scris în zilele de demult a fost scris pentru învăţătura noastră, pentru ca prin răbdarea şi încurajarea din Scripturi să avem nădejde".

Învăţătura aceasta a Scripturilor, care aduce desăvârşirea morală, prin întărirea virtuţilor (răbdarea, curajul), transpare în naraţiuni prin modelele pe care ni le oferă personajele biblice.

În Iezechiel 33:23-24 aflăm cum era perceput de exemplu patriarhul Avraam de către contemporanii lui Iezechiel. "Şi a fost cuvântul Domnului către mine şi mi-a zis: Fiul omului, cei ce trăiesc în locurile pustiite din ţara lui Israel zic: "Avraam a fost unul şi a primit în stăpânire ţara aceasta, iar noi suntem mulţi; deci nouă ne este dată în stăpânire ţara aceasta"". Deşi în continuare cei care gândeau aşa sunt apostrofaţi de Dumnezeu din cauza păcatelor, totuşi modalitatea de gândire este una corectă. Să explicăm.

Siguranţa lor în ceea ce priveşte moştenirea ţării nu este aprobată de Dumnezeu. Ei nu se pot bucura de darul moştenirii ţării, atât timp cât sunt pătaţi de păcate grave: "Voi mâncaţi mâncare cu sânge; vă ridicaţi ochii spre idolii voştri şi vărsaţi sânge şi apoi voiţi să stăpâniţi ţara?" (v. 25). Pe de altă parte, raportarea lor la Avraam, adică folosirea figurii patriarhului ca un model pentru propria viaţă, constituie o viziune corectă.

Aceasta ne arată că şi noi, citind istoria lui Avraam, ne putem pune în pielea personajului. Patriarhului i s-a cerut un act de curaj când Dumnezeu i-a poruncit să iasă din familia lui şi să călătorească spre o ţară străină: "Ieşi din pământul tău, din neamul tău şi din casa tatălui tău şi vino în pământul pe care ţi-l voi arăta Eu" (Facerea 12:1). Ruperea de ai lui a însemnat implicit şi o rupere de tradiţia religioasă a părinţilor săi, care erau politeişti: "Şi a zis Iosua către tot poporul: "Aşa zice Domnul Dumnezeul lui Israel: În vechime părinţii voştri, Terah, tatăl lui Avraam şi tatăl lui Nahor, au trăit dincolo de râu (Eufrat) şi slujeau la alţi dumnezei. Dar Eu am luat pe părintele vostru Avraam de mână, de dincolo de Eufrat, şi l-am povăţuit către această ţară a Canaanului şi am înmulţit sămânţa lui şi i-am dat pe Isaac"" (Iosua 24:2-3).

În acest proces de identificare a noastră cu Avraam, şi noi suntem chemaţi să părăsim omul cel vechi, păcatele şi slăbiciunile care au pervertit natura noastră bună. De fapt, chemarea adresată de Dumnezeu lui Avraam este aceeaşi cu chemarea Mântuitorului adresată tuturor: "S-a împlinit vremea şi s-a apropiat Împărăţia lui Dumnezeu. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie" (Marcu 1:15). Canaanul spre care era chemat Avraam este Împărăţia cerurilor, iar schimbarea interioară a aceluia echivalează cu pocăinţa, schimbarea minţii. Ieşirea din familia lui înseamnă ieşirea noastră din păcat, fuga de lume şi retragerea spre cele ale lui Dumnezeu.

Aşa cum Avraam a primit stăpânirea ţării, şi noi putem să nădăjduim în stăpânirea Împărăţiei cerului, aşa cum făceau contemporanii proorocului Iezechiel. Mărturia lui Iezechiel în privinţa identificării cu Avraam nu este singulară. În Isaia 29:22 se spune: "Pentru aceasta, Domnul, Care a răscumpărat pe Avraam, aşa zice către casa lui Iacov: "De aici încolo, nu se va mai ruşina Iacov şi faţa lui nu se va mai îngălbeni"". Aşadar, la fel cum Dumnezeu l-a răscumpărat pe Avraam, tot aşa îi va răscumpăra şi pe urmaşii aceluia. Acesta este şi sensul din Isaia 51:2: "Priviţi pe Avraam, tatăl vostru, şi la Sarra, cea care în dureri v-a născut".

Intuim aici şi o relaţie mai profundă decât cea simplă cu un model de urmat: Avraam este şi părintele poporului lui Israel. El nu este doar un model, ci şi părinte, stabilindu-se o legătură biologică. Dar şi noi, creştinii, suntem fiii lui Avraam prin credinţă, deci aceleaşi făgăduinţe divine ni se aplică şi nouă: "Să ştiţi, deci, că cei ce sunt din credinţă, aceştia sunt fii ai lui Avraam" (Galateni 3:7), "Avraam este părintele nostru, al tuturor" (Romani 4:16).

Citind naraţiunile Sfintelor Scripturi avem în faţă modele, dar şi persoane înrudite cu noi duhovniceşte, sfinţi care mijlocesc pentru noi înaintea lui Dumnezeu.

 

Autor: A. Mihăilă

Sursa: ww.ziarullumina.ro

Lupul și veverița

Veverița, săltând de pe o ramură pe alta, într-una din zile a căzut peste un lup care dormea.

Lupul l-a strâns tare și voia să-l devoreze, dar veverița l-a implorat să-l lase în viață.

-     Fii liniștit – răspunse lupul – nu te voi mânca, cu condiția ca tu să-mi spui de cei voi veverițele sunteți totdeauna atât de vesele. Eu mă plictisesc, în vreme ce vă văd pe voi săltând și jucându-vă totdeauna.

-     Mi-e frică de tine – murmură veverița – Lasă-mă să mă urc pe o ramură și-ți voi răspunde la întrebare.

Lupul l-a lăsat să plece; veverița s-a suit pe o ramură și de acolo a grăit astfel:

-     Te plictisești totdeauna pentru că ești rău; cruzimea usucă și sărăcește inima și face ca bucuria să moară. Noi, în schimb, suntem fericite, pentru că suntem bune și nu facem rău nimănui. 

Morală: cine-i rău, este tot timpul trist și plictisit. Tocmai de aceea caută tot timpul să fie fericit, dar numai făcând rele.   

Înţelegerea Scripturii în mediul eclesial şi în sala de curs

Michael Legaspi, în lucrarea sa "The Death of Scripture and the Rise of Biblical Studies", aduce în discuţie două tipuri diferite de abordare a Scripturii: primul tip are în vedere situarea Sfintei Scripturi în cultul liturgic al Bisericii, în momentul vohodului şi citirii Evangheliei din Sfânta Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur, în atmosfera duhovnicească în care şi pentru care a fost scrisă. Legaspi aminteşte de cădire, de luminile purtate în timpul vohodului, de purtarea Evangheliei de către preot ridicată deasupra capului, de binecuvântarea cu Evanghelia, de plecarea capetelor credincioşilor la vederea şi ascultarea Evangheliei, de îndemnul către credincioşi de a asculta Cuvântul lui Dumnezeu. "În Liturghie, credincioşii văd Scriptura în procesiune, o aud în cântările liturgice şi cinstesc sfinţenia şi autoritatea ei prin supunere faţă de ea. Singurul lucru pe care credincioşii nu-l fac pe parcursul Liturghiei este citirea Scripturii. Este întotdeauna citită de către altcineva." Cea de-a doua scenă pusă în discuţie invită într-o sală de curs a unui seminar biblic dintr-o universitate: clasa este plină cu oameni care stau jos; în centru este o masă lungă pe care sunt aşezate mai multe ediţii ale Scripturii şi alte variante ale acesteia în diferite limbi, alături de cursurile profesorului şi alte dicţionare, gramatici, comentarii biblice. Întreaga atmosferă este una cerebrală, capetele sunt acum aplecate, dar asupra Scripturii rugăciunea şi cântarea liturgică sunt înlocuite de "speech" şi dezbatere.

Întrebarea centrală ivită în faţa acestor imagini poate fi: adevărul Scripturii se împărtăşeşte omului în funcţie de adâncirea acestuia în Trupul lui Hristos şi de intensitatea vieţii sale duhovniceşti, sau garanţia succesului abordării corecte a textului scripturistic ţine de metodologiile şi instrumentarele lumii ştiinţifice? A întreprinde un act de înţelegere a Scripturii în afara mediului eclesial şi în afara unui parcurs ascetic al interpretului este străin teologiei ortodoxe. Orice abordare a Sfintei Scripturi trebuie să ţină cont de cadrul mai larg care o generează. Orice dezrădăcinare a acesteia de mediul în care a apărut şi orice autonomizare a ei devin păguboase şi cu consecinţe nefaste. Naşterea studiilor biblice, din acest punct de vedere, ca urmare a scolasticismului ce a favorizat ulterior raţionalismul iluminist sau varianta lui creştină, protestantismul, a dus adeseori la conceperea Scripturii ca un obiect de sine stătător ce poate fi cercetat, studiat, cuantificat, fără a-l raporta la întregul vieţii Bisericii. În venele Scripturii curge experienţa vieţii dumnezeieşti şi numai intrarea în acest şuvoi de viaţă permite înţelegerea ei. Ruptă de viaţa duhovnicească ce i-a dat viaţă, Scriptura devine un schelet pe care studiile academice biblice pot articula, la nevoie, orice fel de viaţă, dar numai cea autentică nu. Înţelegerea Scripturii nu ţine în primul rând de metodologii academice sau alte formule de cercetare, ci ea este darul lui Dumnezeu pentru om. Sfânta Scriptură conţine mărturia unei experienţe duhovniceşti, consemnează întâlnirea dintre om şi Dumnezeu în istorie. Aghiografii aştern pe pergament mărturia propriei lor întâlniri cu Dumnezeu. Evangheliile se nasc din atmosfera împărtăşirii Apostolilor de Mântuitorul Iisus Hristos. Astfel, înţelegerea Sfintei Scripturi nu este garantată de instrumentarul folosit conform unei metodologii mai mult sau mai puţin ştiinţifice. Pătrunderea înţelegătoare a Scripturii se face prin părtăşia la experienţa duhovnicească a Bisericii, prin cuminecarea de Hristos, prin identitatea experienţei noastre cu experienţa autorilor cărţilor sfinte. Identitatea experienţei duhovniceşti cu cea a aghiografilor nu se realizează prin eforturi de laborator, prin cercetări de birou, ci este darul şi harul lui Dumnezeu pentru omul duhovnicesc, pentru cel care se "aşază în voia lui Dumnezeu" în preocupările lui ascetice. Studiile biblice la nivel academic nu trebuie nicidecum abandonate, ci ele trebuie dublate de o viaţă duhovnicească autentică a celui ce se apleacă peste textul revelat.

 

Autor: V. Coman

Sursa: www.ziarullumina.ro

........

Un tată de familie ebraică, Ismael, se află pe patul de moarte. Constrâns să stea numai întins și simțind că nu mai are nici o putere, îi cheamă în jurul său pe toți cei din familie. Cu voce scăzută cheamă la apel pe toți componenții: „Maria, soție adorată și mama copiilor mei… nu te văd… ești aici?”. „Iosif, primul meu născut… tu care va trebui să ai grijă de pământuri… ești aici?”. „Sigur, tată, sunt aici la căpătâiul dumneavoastră…”. „Și fiica mea, Sara, este aici?”. „Da, tată, sunt aici și eu…”. „Și Carol, cel mai mic dintre copii mei, ești aici…?”. „Da, tată, sunt aici aproape de tine…”. „Păi dacă sunteți toți aici, de ce lumina arde în bucătărie?”.

.....

Un preot și un rabin se întâlnesc după mulți ani. Ambii au câte un nepot la care țin mult. Printre altele, se știe, evreii sunt faimoși pentru inteligența lor. Rabinul întreabă: „Cum o duce dragul tău nepot?”. Și preotul răspunde: „Bine, mulțumesc pentru întrebare. Fără îndoială, va deveni preot, asemenea mie. Nepotul tău cum o duce?, întreabă preotul”. „Al meu, spune rabinul, a terminat liceul și s-a înscris la facultatea de inginerie”. Preotul puțin invidios, adaugă: „Știi, nepotul meu este atât de deștept, încât cred că va deveni episcop…”. Rabinul nu se poate abține nici el: „Nepotul meu este atât de inteligent încât cred că va ajunge inginer la NASA…”. Preotul se gândește: „Ce tare! Chiar la NASA, și se face verde de invidie”. Deci continuă: „Nepotul meu cred că va deveni cardinal”. Și rabinul: „Cardinal… și apoi gata?”. Adaugă preotul: „Cardinal… și probabil papă”. „Papă… și gata?”, spune rabinul. „Cum adică papă.. și gata, ce vrei, să devină Dumnezeu?”, mai spune preotul. Nu aș vrea să mă laud – adaugă rabinul – dar unul din copii noștri a reușit…

.......

Un evreu pe patul de moarte îi cheamă la sine pe cei din familie: „Sara, soția mea, unde ești?”. „Sunt aici, fii liniștit”. „Iudita, fiica mea, unde ești?”. „Sunt aici tată, nu te agita”. „David, fiul meu, unde ești?”. „Sunt aici, tată”. „Păi dacă toți sunteți aici, la magazin cine mai este?”.

Sfântul Mucenic Lup, stâlp al credinţei printre daco-romani

Astăzi, Biserica Ortodoxă face prăznuirea Sfântului Mucenic Lup, vieţuitor al vremurilor grele de asuprire a creştinilor, în timpul împărăţiei lui Aurelian, care, deşi născut păgân, a dat dovadă de atâta râvnă pentru Hristos şi pentru învăţăturile Sale, încât, dorind să se boteze, cerurile s-au deschis şi au vărsat apă peste dânsul, primind baia botezului într-un mod care a uimit pe creştini şi pe prigonitori deopotrivă.

 

Sfântul Mucenic Lup (sau Lupus) a trăit în smerenie la sfârşitul veacului al III-lea şi începutul celui de-al IV-lea, în cetatea Novae, de lângă Dunărea de Jos, unde a dus o viaţă apăsătoare de sclav. Localitatea Novae era aşezată în provincia Moesia Inferior, unde este astăzi oraşul Sviştov, în Bulgaria, pe malul drept al Dunării, în dreptul localităţii Zimnicea. Pentru acest motiv, mulţi sunt de părere că mucenicul s-ar trage din acelaşi neam cu noi, românii, deşi mineiele româneşti vorbesc doar în puţine cuvinte despre viaţa acestui mucenic.

După rânduiala societăţii romane, Lup era sortit să aparţină clasei sclavilor, care nu se bucurau de protecţia legilor, nu aveau nici un drept şi erau apăsaţi de munci grele şi de lipsuri. De aceea, erau adesea înglodaţi în multe îndatoriri, năpăstuiţi şi chiar omorâţi fără nici o consecinţă legală. Cu toate acestea, Lup se bucura de libertate întru Hristos, prietenul celor năpăstuiţi, pe care Îl iubea şi Îl mărturisea la tot pasul.

Pentru o vreme, Sfântul Mucenic Lup a fost servitorul Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, mai-marele oştirii din cetatea Tesalonicului, pomenit de Biserică în fiecare an la 26 octombrie. După ce împăratul Maximian i-a tăiat capul Sfântului Dimitrie, Sfântul Lup a înmuiat marginea veşmântului său şi un inel în sângele marelui mucenic şi mergea cu ele prin cetate, mărturisind credinţa cea adevărată şi săvârşind multe minuni, tămăduindu-i pe oameni de boli şi neputinţe. După cum aflăm din Acatistul Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, acesta şi-a încredinţat toată averea slugii sale, Sfântul Lup, iar el, la rândul său, a împărţit-o săracilor.

Se spune că într-o zi, mâniindu-se, a luat idolii cei lipsiţi de viaţă ai păgânilor şi i-a sfărâmat, iar pe alţii i-a scufundat în adâncul apei. Ca urmare, Lup şi-a atras ura închinătorilor la idoli, iar aceştia s-au năpustit asupra lui cu săbiile trase, voind să-l taie, însă Dumnezeu le-a întunecat minţile şi s-au tăiat între ei ca nişte nebuni, timp în care sfântul nu înceta să propovăduiască cuvântul lui Dumnezeu, fiind plin de credinţă, de înţelepciune şi de darul lui Dumnezeu.

Împăratul Maximian, care încă se afla în Tesalonic, auzind de aceste fapte ale Sfântului Lup, a poruncit să fie căutat de ostaşi şi apoi ucis. Cu toate acestea, pentru râvna puternică a mucenicului, Dumnezeu îi ţinea departe pe cei care îl căutau mereu ca să-l ucidă. Se pare că, odată, prigonitorii Sfântului Lup, văzând că nu pot nicicum să se apropie de el, au încercat să îl ţintească cu arcul, dar la fel, Dumnezeu îl apăra, iar săgeţile, în loc să-l rănească pe mucenic, se întorceau asupra arcaşilor, iar ei se răneau unii pe alţii. Atunci, mărturisesc vechile scrieri, de vreme ce mucenicul lui Hristos încă nu era botezat şi nu dorea să moară în mâinile chinuitorilor fără de Sfântul Botez, acesta s-a rugat la Dumnezeu şi îndată din cer s-a vărsat apa peste dânsul, botezându-se în chip miraculos.

După această minune, Sfântul Lup s-a dat singur şi de bunăvoie în mâinile păgânilor, ca un mieluşel spre înjunghiere. Deşi a fost supus la nenumărate chinuri, nu a încetat niciodată să-L mărturisească pe Hristos. În cele din urmă a fost osândit la tăiere cu sabia, astfel încât, în ziua de 23 august, anul 304, Sfântul Lup a trecut la viaţa cea plină de dreptate şi de frăţietate în Împărăţia cerească.

Cinstirea lui s-a făcut mereu în cetatea Novae şi în împrejurimi cu multă evlavie de către populaţia creştină daco-romană. La sărbătoarea lui luau parte şi creştinii din clasele de jos, precum şi cei din înalta conducere. Astfel, ni se relatează că, pe la sfârşitul veacului al VI-lea, prinţul Petru, fratele împăratului bizantin Mauriciu (582-602), a vizitat cetatea Novae, unde a ajuns tocmai în ziua sărbătoririi cu multă evlavie şi strălucire a smeritului Mucenic Lup, care a trăit şi s-a jertfit pentru Hristos, Părintele săracilor, în această cetate.

 

Autor: C. Bostan

Sursa: www.ziarullumina.ro

Discreţia unui povăţuitor duhovnicesc

Apoftegma 29 despre avva Antonie este, indirect, o povestire despre echilibru, discernământ şi dragoste reală. Avem de-a face în această istorisire cu un călugăr acuzat pe nedrept de păcatul desfrânării, care îşi caută scăparea la avva Antonie. Bătrânul era recunoscut ca o autoritate duhovnicească şi uneori era nevoit să joace rolul de judecător. De această dată, când fratele vine la Antonie şi odată cu el vin şi acuzatorii lui, se întâmplă să fie acolo şi avva Pafnutie, care asistă la gâlceavă şi intervine. Nu o face direct, ci le spune o istorie ce pare a nu avea nici o legătură cu problema încinsă pe care o discutau ceilalţi. Pafnutie le zice: "Am văzut pe malul fluviului un om cufundat în noroi până la genunchi, şi unii care au venit să-i dea o mână de ajutor l-au cufundat până în gât". Povestea, aparent despre ceva străin discuţiei, este o parabolă care lămureşte imediat lucrurile. Cel cufundat în noroi până la genunchi este fratele acuzat de curvie, iar cei care îl adâncesc şi mai mult în nămol sub cuvânt că îl ajută sunt cei veniţi împreună cu el. Problema, odată ce a fost identificată şi apoi denunţată de Pafnutie, este aproape rezolvată. Tocmai de aceea Sfântul Antonie exclamă despre celălalt pustnic că este "un om adevărat, care poate să vindece şi să mântuiască suflete".

Finalul apoftegmei confirmă că vorbele lui Pafnutie au fost eficiente, iar aprecierea Sfântului Antonie a fost una realistă. Străpunşi de cuvintele bătrânului, ei au cerut fratelui iertare şi, îndemnaţi de cei doi bătrâni, "l-au luat şi l-au dus în chinovie".

Avem în această apoftegmă mai multe posibile teme de discuţie. Ne vom opri asupra uneia de o mare importanţă pentru ceea ce înseamnă arta duhovniciei. E vorba despre delicateţea Părinţilor pustiei, manifestată în pedagogia pe care o aplică ucenicilor. Acest tip de pedagogie discretă este bine ilustrat de Pafnutie. L-am văzut cum, deşi a înţeles repede care e problema fraţilor veniţi să se supună judecăţii avvei Antonie, nu le spune nimic direct, pentru ca să nu-i bruscheze. Să nu le siluiască nicidecum libertatea. Preferă să le spună o întâmplare aparent străină, astfel că monahii sunt liberi să priceapă dacă vor şi cât pot.

La final vine şi avva Antonie să confirme modul în care Pafnutie a acţionat. Nu trebuie însă să ne lăsăm înşelaţi, sună avertismentul bătrânului pustnic. Nu totul este doar pedagogie. Pe lângă metoda într-adevăr bună, rămâne ceva. Rămâne harisma personală de povăţuitor duhovnicesc al avvei Pafnutie, "un om adevărat, care poate să vindece şi să mântuiască suflete".

Morala, discursul pios, acuzele şi tot ceea ce mai găsim în arsenalul cu care în mod obişnuit încercăm să aducem pe cineva pe calea cea bună se dovedesc adesea nişte tehnici falimentare. Trebuie ceva mai mult decât atât pentru a ajunge la inima cuiva. E nevoie de mai mult pentru a vindeca şi mântui suflete. Nu totul ţine de noi. Partea noastră este să fim discreţi, să lăsăm libertate celorlalţi şi loc harului. Să aşezăm mai multă greutate pe lucrarea lui Dumnezeu decât pe cuvântul nostru. În felul acesta sunt şanse ca persoanele de lângă noi să se vindece, chiar dacă noi nu suntem la măsura avvei Pafnutie.

Autor: P. Siladi

Sursa: www.ziarullumina.ro

Urcuşul duhovnicesc şi bucuria de a ne simţi liberi

Potrivit Sfântului Grigorie de Nyssa, ,,numai cel ce urcă stă cu adevărat. Cine stă fără să urce, fără încordare în urcări, mai degrabă cade". Pentru a înţelege mai bine darul libertăţii, trebuie să încercăm să ne aşezăm gândul spre cer, lângă sânul Sfintei Treimi, şi de acolo să încercăm să ne smerim privirea, gândurile pătimaşe, faptele făţarnice. Într-una din cântările Psalmilor auzim: ,,Nu cu mânia Ta să ne mustri pe noi, nici cu urgia Ta să ne pierzi pe noi" (Ps. 6, 1, 37, 1). La îndemnul Părinţilor filocalici, noi trebuie să stăruim lucrând cu osârdie până la sfârşitul vieţii noastre. Poate pentru multa noastră îndrăzneală şi stăruinţă, ne va deschide. Să alergăm, fraţilor! E nevoie de alergare, de strigăt cu putere. "Să alergăm necruţând trupul nostru murdar şi pornit spre rele, să-l omorâm aşa cum ne-a omorât şi el pe noi", cum primim a învăţa din slova vie a Filocaliei.

Pocăinţa este împăcarea cu Hristos prin lacrimi, pocăinţa este răbdarea de bunăvoie a tuturor necazurilor. Pocăinţa este asuprirea tare a pântecelui şi trezirea sufletului printr-o simţire adâncă - ,,sculaţi-vă şi şedeţi cei ce zaceţi de pe urma căderilor". Pocăinţa este lipsirea neîntristată de toată mângâierea omenească.

Cel ce s-a convins pe sine în chip tainic să nu părăsească locul de luptă până la ultima răsuflare nu va cădea uşor. Dar îndoiala inimii şi neîncrederea în oameni sau locuri obişnuiesc să pricinuiască pururea poticneli şi primejdii. Trebuie să credem mai presus de orice în bunătatea şi mila lui Dumnezeu, chiar dacă multe din lucrurile, faptele şi evenimentele pe care le întâmpinăm sunt potrivnice mântuirii noastre. Tăcerea fără rost este o lene a minţii, ne spun părinţii cu duh filocalic, pe când tăcerea cu rost, sub ascultare, e semnul unei lucrări intense a minţii. În tăcerea aceasta, mintea se întâlneşte cu lucrarea intensă a harului Duhului Sfânt. Duhul Sfânt comunică taine mai presus de cuvânt. Să stăruim, bătând până la sfârşitul vieţii noastre. Poate pentru multa noastră îndrăzneală şi stăruinţă ne va deschide Preabunul şi Preamilostivul Dumnezeu calea Împărăţiei cerurilor.

Să nu căutăm povăţuitori înainte ştiutori, nici înainte văzători, ci să alergăm la sfătuitori smeriţi cu cugetul şi potriviţi prin vieţuirea şi aşezarea lor sufletească pentru bolile noastre sufleteşti. Ascultarea este pentru cel ce o împlineşte înstrăinare de făţărnicie şi de dorinţe necuvenite. Să ne supunem dar celor ce ne învaţă: ,,din credinţă şi ascultare se naşte smerenia, iar din smerenie, dreapta socoteală".

Autor: Ioanițescu Ana

Sursa: www.ziarullumina.ro