MĂRTURIA SFINȚILOR PĂRINȚI AI BISERICII (PARTEA A TREIA)

Transmiterea credinței în lumea de astăzi

de Mons. Enrico Dal Covolo
Rector al Universității Pontificale din Lateran

3. Din nou Ambroziu și Augustin: cum să educăm la credință?

Trebuie să adăugăm la acest punct că – în a transmite credința Bisericii – Ambroziu și Augustin se foloseau de un itinerar particular de educare în credință.

3.1. Teoria catehetică a lui Ambroziu1

În ministerul pastoral al lui Ambroziu, educarea în credință cunoaște trei etape fundamentale. Astăzi putem să discutăm asupra priorităților unei față de cealaltă: este însă sigur că ele reprezintă trei instanțe indispensabile pentru orice itinerar de credință.

a) Cateheza lui Ambroziu este una foarte concretă, ce pretinde să informeze alegerile și comportamentele practice ale vieții. El pleca de la instruirea morală, și aceasta era primul lucru pe care o obținea din citirea Sf. Scripturi: „Am tratat în fiecare zi de morală”, le spunea destinatarilor catehezelor sale, atunci când le citea acestora istoriile patriarhilor și maximele din cartea Proverbelor, „pentru ca, astfel formați și instruiți, voi să vă obișnuiți să luați calea părinților și să urmați calea ascultării poruncilor divine, și,  - reînnoiți de botez – să duceți felul de viață care le este potrivit celor care au fost purificați” (Despre mistere, 1, 1).

Din partea noastră, trebuie să recunoaștem că credința crește cu ajutorul experiențelor vieții. De aceea, cel care educă la credință este unul care promovează experiențe pozitive, atitudini concrete, fapte…, care să consimtă această circularitate fecundă dintre credință și viață.

b) În al doilea loc, cateheza ambroziană are o robustă dimensiune dogmatico-doctrinară. Celui credincios – deja purificat în prima etapă – îi este încredințat Simbolul roman cu cele douăsprezece articole fundamentale ale lui, iar acest „breviar al credinței” îi este explicat, astfel ca el să-l asimileze și să îl poată restitui, transmițându-l la rândul lui și mărturisindu-l cu viața și cuvintele (Explicarea simbolului, 2).

Astfel, cel care educă la credință, trebuie să aibă o precisă competență teologică. Aceasta nu va putea fi improvizată, înainte de toate datorită unei exigențe de respect față de depositum fidei: de fapt, cel care educă la credință nu transmite un mesaj care-i aparține în propriu; mesajul pe care îl transmite îl depășește, și trebuie transmis și după el.

c) În sfârșit, cateheza ambroziană conduce la sacramente: păstorul însoțește de mână credincioșii în universul duhului, ridicând vălul și comunicând o nouă capacitate vizivă, care îi consimte să facă experiență de mântuire în astăzi-ul celebrării liturgice (adică în sacramente).

„Ai mers”, recită un celebru text ambrozian,  „te-ai spălat, ai venit la altar, ai început să vezi ceea ce înainte nu puteai vedea. Adică, cu ajutorul izvorului Domnului și vestea pătimirii Lui, ochii tăi s-au deschis în acel moment. Tu, care mai înainte păreai orbit în inimă, ai început să vezi lumina sacramentelor” (Despre sacramente, 3, 15).

Tocmai acesta este punctul de sosire al itinerarului de credință. de aceea, cel care educă pe cineva în credință este unul care – semnalând drumul – actualizează și trăiește în primă persoană „dimensiunea sacramentală”, și se îngrijește să mărturisească în mod eficace valoarea ei indispensabilă.

În general, întâlnim în educarea ambroziană la credință primatul vieții asupra conceptelor. Este acesta realismul al credinței, pe care, în fond, îl văzusem deja în practica pastorală a lui Ambroziu, amintind istoria întâlnirii lui cu Augustin. Faptul este că, pentru Ambroziu, lucrul (res) mai important dintre toate nu este doctrina: este o Persoană Vie, Isus Cristos. Cristos, exclamă cu entuziasm episcopul de Milano, „Cristos este totul pentru noi: Omnia Christus est nobis!” (Despre feciorie, 16,99).

3.2. Teoria catehetică a lui Augustin2

Mă limitez aici să reamintesc o scurtă operă a lui Augustin, Prima cateheză, adresată lui Deogratias, diacon la Cartagina – un „catehet descurajat” – în jurul anului 400. Este vorba, așa cum spune titlul, de un mic manual de cateheză, unic în genul literar al literaturii patristice.

Și aici putem regăsi trei instanțe fundamentale pentru o corectă transmitere a credinței.

a)     Înainte de toate, povestirea istoriei mântuitoare. După Augustin, cel ce educă la credință trebuie să prezinte o povestire completă a istoriei mântuirii, de „la început Dumnezeu a făcut cerul și pământul” (Gen 1), până la timpurile Bisericii. Evident, se va opri mai ales asupra faptelor esențiale, în vreme ce le va trata pe cele secundare mai pe scurt. Se vor pune în evidență aspectele centrale ale istoriei mântuirii, mai ales evenimentul central, care este Cristos, sinteza tuturor celorlalte. De aici continuitatea dintre VT și NT: „Vechiul Testament”, scrie Augustin, „este vălul Noului Testament, iar Noul se manifest în Vechiul Testament”. Astfel, întreaga Scriptură „îl narează pe Cristos, și împinge la iubire” (Prima cateheză, 4, 8). Parcă vedem aici unele texte din „documentul de bază” pentru Reînnoirea Catehezei (=RdC), Roma 1970, text care s-a inspirat în mod explicit din cărticica scrisă de Augustin. Să se vadă mai ales paragrafele 1-5-108 din RdC, ce reproduc și un celebru citat al Sf. Ieronim, contemporanul lui Augustin: „a ignora Scripturile înseamnă a-l ignora pe Cristos”. Tocmai în referința la Augustin și Ieronim pot fi identificate cele mai importante izvoare patristice ala așa numitului bibliocentrism al catehezei, stabilite de catehismele italiene post-conciliare (catehetul este omul Cuvântului, deoarece pentru el „Scriptura este Cartea: nu un accesoriu, chiar dacă primul”: RdC 107). Un bibliocentrism care (la Augustin, discipol al lui Ambroziu, și în general în corecta transmitere a credinței) echivalează cu un cristocentrism: într-adevăr, catehetul „alege în Scriptură, mai ales în evanghelii și în celelalte cărți ale Noului Testament, textele, faptele și personajele, temele și simbolurile care mai mult converg către Cristos… În personaje trebuie să se vadă alegerea pe care Dumnezeu a făcut-o pentru ca să devină colaboratorii Lui, atât în a pregăti venirea Mântuitorului, cât și pentru a-i continua misiunea. Trebuie pusă în evidență corespunderea la chemare, orientarea spre Cristos” (RdC 108). Și se poate cita peremptoria aserțiune din Catechesi Tradendae (= CT) a lui Ioan Paul al II-lea (1979): „În însușii centrul catehezei noi găsim în mod esențial o persoană: acea persoană este Isus Cristos, Unicul Născut al Tatălui, plin de har și de adevăr” (CT, 5).

b)     O altă instanță de transmitere augustiniană a credinței este cea de a orienta către speranță, speranța ce se naște din credința în înviere. Într-adevăr, speranța are un nume precis: este Cristos cel înviat (Prima cateheză, 25, 46). „Și cum a devenit speranța noastră?” se întreabă Augustin într-un alt context. „Pentru că a fost ispitit, a pătimit și a înviat. Așa a devenit speranța noastră. În El poți vedea oboseala și recompensa ta, oboseala ta în pătimire, recompensa ta în înviere. Astfel a devenit speranța noastră. Pentru că noi avem două vieți: una este cea în care ne aflăm, cealaltă este cea în care sperăm. Cea ce în care ne aflăm ne este cunoscută, cea în care sperăm ne este necunoscută (…). Cu oboselile lui, ispitele lui, pătimirile lui, moartea lui, Cristos te-a văzut să vezi viața în care te afli; prin înviere te-a făcut să vezi viața în care vei fi. Noi știam numai că omul se naște și moare, dar nu știam că învie și trăiește în veșnicie. Din acest motiv a devenit speranța noastră în necazuri și ispite, și acum suntem în drum spre speranță” (Comentariu la Psalmul 60, 4)3. Se vede astfel că Augustin, la vârsta de douăzeci și nouă de ani - „disperat” – a cedat locul unuia din cei mai mari trubaduri ai speranței pe care Biserica l-a cunoscut vreodată în istoria ei bimilenară. Decisivă pentru această trecere a fost întâlnirea cu Ambroziu și, în sfârșit, botezul pe care episcopul de Milano i l-a conferit în noaptea Paștelui anului 387. Putem să sintetizăm, că cel ce transmite credința, bărbat sau femeie a speranței, gata el însuși să de-a motiv de speranța care se află în el. Mai rezultă că el va evita tonuri distructive sau hipercritice asupra timpului prezent. Este prezent în el un optimism substanțial, susținut de credință, și o atenție cordială față de toate valorile pământești, în conștiința că învierea este cuvânt de încredere și de speranță și față de acestea.

c)      În sfârșit, cel ce transmite credința este unul care dăruiește bucurie: și atunci când vorbește, spune Augustin, să încerce „să nu fie greoi, să se exprime în mod plăcut” (Prima cateheză, 2, 3). Aici pare că simțim ceva din exemplul Sf. Ioan Bosco, atunci când Augustin afirmă că, dacă există bucurie, cei care sunt catehizați „pronunță prin gura noastră lucrurile pe care le ascultă, și noi învățăm de la ei lucrurile pe care noi le predăm lor” (  Prima cateheză, 12, 7). Cel ce educă la credință, pentru a o spune cu Sf. Ioan Bosco, este unul care „caută cum să se facă iubit”, înțelege și împărtășește interesele, afectele, condițiile și așteptările credincioșilor, pentru a-i conduce în bucurie la întâlnirea cu Domnul.

***

NOTE

1 Cfr. F. BERGAMELLI, Ambrogio di Milano, in J. GEVART (cur.), Dizionario di Catechetica, Leumann (Torino) 1986, pp. 29-30; AA. VV., S. Ambrogio di Milano, «Evangelizzare» 23 (1997), pp. 597-620. Si vedano anche il sussidio curato da E. MARROCCO – G. MONZIO COMPAGNONI, Ambrogio di Milano. L’amore generi la fede. La catechesi sul Credo, Milano 2007, e la catechesi del Papa su sant’Ambrogio, in BENEDETTO XVI, I Padri della Chiesa…, pp. 147-152.

2 Cfr. O. PASQUATO, Agostino, in J. GEVAERT (cur.), Dizionario di Catechetica..., pp. 23-25. Si vedano anche le cinque catechesi che il Papa ha dedicato a sant’Agostino, in BENEDETTO XVI, I Padri della Chiesa…, pp. 199-233.

3 Cfr. G. VISONA’, La speranza nei Padri, Milano 1993, pp. 245-246.

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian

MĂRTURIA SFINȚILOR PĂRINȚI AI BISERICII (PARTEA A DOUA)

Transmiterea credinței în lumea de astăzi

de Mons. Enrico Dal Covolo
Rector al Universității Pontificale din Lateran

2. Ambroziu și Augustin: cum să se mărturisească alegerea credinței?

Vorbim înainte de toate de întâlnirea dintre cei doi, Ambroziu și Augustin, și din această întâlnire vom scoate unele trăsături semnificative în privința „mărturiei credinței” după gândirea Părinților noștri.

Trebuie să recompunem, cu puțină răbdare, circumstanțele acestei celebre întâlniri, cu siguranță una din faptele din cele mai autoritare din istoria Bisericii[1].

Tulburat de o neliniștită căutare a adevărului, dezamăgit de către doctrinele manihee, frustrat în activitatea academică de indisciplina elevilor, Augustin, în anul 383 lasă Cartagina și pleacă la Roma. Are 29 de ani, și s-ar putea spune că de acum a ajuns la o deplină maturitate a vieții. În realitate, în intimul său, el este mai perplex și anxios decât niciodată: nimic nu pare să-i ofere garanții puternice pentru obținerea acelui adevăr la care aspiră cu toate forțele, ca sensul ultim al existenței sale. Mai mult încă, în activitatea academică întâlnește diferite dificultăți, pentru că – așa cum mărturisește el însuși – „la Cartagina libertatea este foarte desfrânată, iar elevii ca niște furioși tulbură disciplina” (Confesiuni 5, 8). Astfel, plecarea lui Augustin de la Cartagina în acea noapte a anului 383 pare că este o fugă. Monica își dă seama de faza critică pe care o traversează fiul ei, și nu ar vrea absolut să-l lase să plece în acea stare.  Augustin trebuie să recurgă la o stratagemă. Mama mea – povestește el însuși - „a plâns mult, urmându-mă până la mare. Atunci eu am înșelat-o, făcându-mă că vreau să stau acolo, pentru a nu lăsa numai un prieten să aștepte ca să se ridice vântul pentru ca nava să poată pleca. Am reușit să o conving că, dacă nu voia să se reîntoarcă acasă fără mine, cel puțin să meargă să se retragă într-o bisericuță care se găsea aproape de locul unde era nava; și în acea noapte eu am plecat pe ascuns, iar ea a rămas să plângă și să se roage” (ibidem).

Într-adevăr, nici Monica nici Augustin nu-și dau seama, dar fuga de la Cartagina constituie începutul acelui episod absolut central din viața lui Augustin, care este întâlnirea cu Ambroziu, culminată în convertire și în botez.

Dar într-un prim moment, destinația lui Augustin, fugar din Cartagina, a fost Roma. Numai că impactul cu ambientul roman a reprezentat o altă teribilă dezamăgire. Augustin se înșelase că studenții romani ar fi fost mai disciplinați decât cei africani: în schimb își dă seama că la Roma elevii sunt numai mai înșelători, și că nu-i plătesc nici măcar pe profesorii lor.

Augustin trăiește tocmai această experiență tristă, atunci când la prefectul de Roma, Simmacus, sosește o cerere din partea curții imperiale (care îl acel moment își avea sediul la Milano): a devenit vacanță catedra de elocvență la Studiul Public, și se vrea ca aceasta să fie ocupată de un retor cu prestigiu sigur. Titularul catedrei de elocvență de la Milano este, în vreun fel, oratorul oficial al curții imperiale. Simmacus se gândește imediat la Augustin, iar acesta acceptă. Escortat de cursus publicus (o specie de automobil oficial de reprezentanță), Augustin ajunge la Milano. Suntem deja în toamna anului 384.

Imediat, tânărul profesor al Studiului Public începe – așa cum era obiceiul – vizita lui de curtoazie la diferitele autorități ale orașului, și astfel îl întâlnește și pe episcopul Ambroziu. Izvorul nostru de referință este din nou cartea a cincea a Confesiunilor.

Aici Augustin povestește că Ambroziu l-a primit satis episcopaliter. Este un adverb puțin misterios: ce voia să spună Augustin? Probabil că Ambroziu l-a primit cu demnitatea proprie a unui episcop, cu paternitate, dar și cu oarecare distanțare. Este cert că Augustin a rămas fascinat de către Ambroziu; dar este la fel de adevărat că o întâlnire tête-à-tête asupra a ceea ce pe Augustin îl interesa cel mai mult, adică asupra problemelor fundamentale ale credinței, era pe zi ce trecea, amânată, astfel că unii au ajuns să afirme că Ambroziu era foarte rece față de Augustin, și că puțin sau deloc el a avut de-a face cu convertirea lui. Și totuși, Ambroziu și Augustin s-au întâlnit de mai multe ori. Însă Ambroziu făcea discursuri mai mult generale, făcându-i, de exemplu, lui Augustin, elogiile Monicăi, și congratulându-se cu el pentru că are o asemenea mamă. Apoi, când Augustin mergea la Ambroziu, îl găsea pe acesta cu mulțimi de oameni, pline de probleme, pentru ale căror necesități acesta se preocupa; sau, atunci când nu era cu aceste persoane (și acest lucru se întâmpla foarte rar și pentru puțin timp), ori își odihnea trupul cu cele necesare, ori își alimenta duhul prin lecturi spirituale.

Și aici Augustin se minunează, pentru că Ambroziu citea Scripturile cu gura închisă, numai cu ochii. De fapt, în primele secole creștine, lectura era concepută strict pentru a fi proclamată, iar citirea cu voce tare facilita comprehensiunea și celui care citea: faptul că Ambroziu parcurgea paginile numai cu ochii îi arată lui Augustin capacitatea absolut singulară a acestuia de cunoaștere și de înțelegere a Scripturilor.

Augustin șade deseori mai distant, cu discreție, observându-l pe Ambroziu; apoi, fără să îndrăznească să-l deranjeze, pleacă în tăcere. „Astfel”, conchide Augustin, „nu-mi era îngăduit niciodată să-l interpelez, asupra a ceea ce mă interesa, sufletul acelui sfânt profet, decât numai pentru chestiuni ce puteau fi tratate rapid. Însă, acele chinuri interioare ale mele ar fi vrut să fie disponibil mai mult timp pentru a se putea revărsa asupra lui; dar acest lucru nu se întâmpla niciodată” (Idem, 6, 3).

Sunt cuvinte foarte grave: astfel că ne-ar veni să ne îndoim de înseși solicitudinea pastorală a lui Ambroziu și a realei lui atenții față de persoane.

Personal, în schimb, sunt convins că atitudinea lui Ambroziu față de Augustin a fost o autentică strategie, și că ea reprezintă eficace figura lui Ambroziu în felul lui de a transmite și a mărturisi credința.

Ambroziu este informat de situația spirituală a lui Augustin, și pentru faptul că se bucură de mărturisirile pline de încredere ale Monicăi. Cu acest precedent, este credibil că Ambroziu nu-și dădea seama de Augustin, atunci când acesta intra la el, și plin de supunere se așeza distant, în vreme ce el citea? Nu, nu este credibil. Dar episcopul nu credea oportun să se implice într-o contradicție dialectică cu Augustin, de unde el, Ambroziu, ar fi și putut să iasă în pierdere…

Astfel Ambroziu suspendă cuvintele, lasă să vorbească faptele, și cu acest obicei al lui afirmă că transmiterea credinței nu se realizează numai cu ajutorul cuvintelor, dar trebuie să treacă mai ales prin mărturia vieții.

Care sunt aceste fapte?

Înainte de toate, mărturia vieții lui Ambroziu, țesută din rugăciune și slujirea față de cei săraci. Iar Augustin rămâne salutar impresionat de faptul că Ambroziu se demonstrează a fi om al lui Dumnezeu și om total dăruit slujirii fraților, mai ales față d e cei săraci. Rugăciunea și caritatea, mărturisite de acest formidabil păstor înlocuiesc cuvintele și raționamentele umane.

Celălalt fapt care-i vorbește lui Augustin este mărturia Bisericii milaneze. O Biserică puternică în credință, adunată ca un singur trup în sfintele adunări, al cărei animator și maestru este Ambroziu (grație celebrelor Imnuri de el compuse și puse pe note): o Biserică capabilă să reziste în fața pretențiilor împăratului Valentinian și a mamei lui Iustina, care în primele zile ale anului 386 reîncepuseră să pretindă ocuparea unei biserici pentru ceremoniile arienilor.

În biserica care trebuia să fie ocupată, povestește Augustin, „poporul devotat veghea, gata să moară împreună cu propriul episcop”. Și noi – iar această mărturie din Confesiuni este prețioasă - „deși încă eram lâncezi din punct de vedere spiritual, participam la emoția și preocuparea poporului întreg” (9, 7).

În sfârșit, chiar dacă nu reușește să aibă un dialog între patru ochi cu episcopul Ambroziu, Augustin rămâne pozitiv contagiat de viața lui, de spiritul lui de rugăciune, de caritatea lui față de aproapele, și de faptul că Ambroziu se demonstrează om al Bisericii: îl vede angajat în animarea liturgiilor, îi observă proiectul curajos de edificare a unei Biserici unite și mature. În acel fel, Augustin devine un pământ bun pentru a primi sămânța credinței.

Actualizarea acestei istorii nu este dificilă. Propun numai câteva puncte de reflecție.

De multe ori se întâlnesc păstori sau cateheți descurajați, care constată cu amar slaba incisivitate a mesajului lor: într-adevăr, mai mult decât la convertiri ca cea a lui Augustin, asistăm astăzi la o alarmantă cedare față de ceea ce privește angajarea față de valori. Dar aș vrea să-l întreb pe păstorul sau catehetul descurajat: Tu te rogi? Cei pe care îi educi la credință te văd rugându-te? Observă faptul că ești om al lui Dumnezeu, om al Cuvântului Scripturii? Cu alte cuvinte, cum este dimensiunea contemplativă a vieții tale?

Tu practici caritatea? Ești capabil să primești pe cel sărac, pe cel nevoiaș, pe cel mai puțin simpatic, pe acea persoană pe care cu toții o evită pentru că deranjează? știi să te faci apropiat de cineva? știi să stai împreună cu alții, dându-ți viața (nu numai unele cuvinte) destinatarilor evangheliei? Te solidarizezi cu ei, chiar și atunci când ți se pare că pierzi timpul?

Tu iubești Biserica? Te angajezi să contribui cu toate puterile la edificarea ei, atât în liturgie cât și în viața de toate zilele?

Figura păstorului, așa cum reiese ea din istoria pe care am evocat-o, este o figură compactă și puternică în mărturisire: o persoană în care cuvintele sunt interschimbabile cu faptele.

Îmi vine în minte mărturia lui Gandhi. Sir Stanley Jones s-a apropiat de el cerându-i să lase un mesaj pentru lume. Dar Mahatma l-a privit, și i-a răspuns tulburat: „Eu nu am nici un cuvânt de spus; viața mea este mesajul meu…”.

Ei bine, pentru noi lucrurile sunt total diferite. Noi avem Cuvântul, noi avem vestea cea bună a mesajului lui Cristos, noi avem Crezul apostolilor și al Bisericii, noi trebuie să transmitem credința Bisericii. Dar această evanghelie – rămânând la învățătura Părinților noștri – nu poate să fie transmisă fără mărturia vieții noastre…

Astfel, în transmiterea credinței nu se va putea face abstracție de cele două elemente fundamentale care intră în joc: conținutul obiectiv și mărturia personală (ce credință să transmitem, și cum să o transmitem), care trebuie să se racordeze între ele într-o sinteză vitală…

---

[1] Cfr. A. PINCHERLE, Ambrogio ed Agostino, «Augustinianum» 14 (1974), pp. 385-407; G. BIFFI, Conversione di Agostino e vita di una Chiesa, in A. CAPRIOLI - L. VACCARO (curr.), Agostino e la conversione cristiana, Palermo 1987, pp. 23-34; E. DAL COVOLO, Il pastore, ministro della Parola e della carità. L’esempio del vescovo Ambrogio, in M. CARDINALI (cur.), Pastori dinanzi all’emergenza educativa. Per la formazione dei formatori, Città del Vaticano 2011, pp. 33-58.

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian

MĂRTURIA SFINȚILOR PĂRINȚI aI BISERICII (Prima parte)

Transmiterea credinței în lumea de azi

de Mons. Enrico Dal Covolo,

Rector al Universității Pontificale din Lateran

ROMA, luni, 2 iulie 2012 (ZENIT.org).- Înainte de a intra în argumentul specific ce mi-a fost propus, convine să tratăm despre o chestiune de fond: dar… credința poate fi „transmisă”?

Dacă credința, așa cum recită Catehismul Bisericii Catolice (CBC), este un act personal („este liberul răspuns al omului dat inițiativei lui Dumnezeu care se revelează”, nr. 166), această decizie nu poate fi „transmisă”. Credința lui Abraham – pentru a aduce numai un exemplu ilustru – este actul lui personal de obediență față de Cuvântul lui Dumnezeu și, acest act este numai al lui. Poate fi indicat ca și exemplu, dar pentru a fi transmis trebuie să fie repetat de alții, care să facă proprie aceeași obediență față de Dumnezeu.

Totuși – așa cum bine știm – nu există numai acest aspect subiectiv și personal al credinței: există și un aspect obiectiv, făcut din conținuturi (enunțuri, rituri, comportamente), care sunt obiect, tocmai, de învățătură, și care, deci, pot fi transmise. Toate acestea ne permit „să exprimăm și să transmitem credința, să o celebrăm în comunitate, să o asimilăm, și să o trăim tot mai intens” (CBC, nr. 170).

 În acest sens, deja în Scrisoarea lui Iuda găsim exortația „să luptăm pentru credința care a fost transmisă sfinților”, adică tuturor credincioșilor, „odată pentru totdeauna” (3). Este important să ținem prezente aceste două aspecte ale experienței de credință. Ele articulează, în vreun fel, reflecțiile noastre pe care le vom împărți în trei secțiuni.

Prima parte va fi condusă de Sf. Irineu din Lyon (†202). Născut în Asia Mică, discipol al episcopului Policarp din Smirna, el reprezintă în oarece fel pe Părinții din orient; a doua și a treia parte, în schimb, vor fi dominate de alte două mari figuri de episcopi, Ambroziu (†397) și Augustin (†430), corifeii tradiției occidentale.

Mai în particular, în prima parte, atentă mai ales față de aspectele doctrinale, vom vedea cu care criterii Irineu a creat cel mai vechi „catehism al doctrinei creștine”. Aici vom vorbi mai ales de transmiterea credinței în sens obiectiv, adică despre conținuturile în care credem.

În partea a doua, în schimb, vorbind despre Ambroziu și despre Augustin, vom vedea în cel fel Părinții noștri mărturiseau credința ca pe o alegere personală de viață: pentru că, dacă este adevărat că actul de credință personal nu poate fi „transmis”, acesta poate și trebuie în mod eficace să fie „mărturisit”.

În partea a treia, în sfârșit, vom vedea cum acești doi păstori formidabili, Ambroziu și Augustin, educau poporul lor la credință.

Pe parcursul tratării argumentului, ne vom da seama că, în realitate, a transmite credința, a mărturisi credința, a educa în credință sunt distincții ce sunt valabile până la un anumit punct în mentalitatea și practica pastorală a Părinților noștri.

 Mai degrabă, ei rămân totdeauna conștienți că integritatea doctrinei și a mărturiei vieții trebuie să meargă împreună, și ambele sunt indispensabile în transmiterea și drumul credinței.

1. Irineu din Lyon: ce credință să transmitem? Care sunt conținuturile obiective ale credinței?

Irineu nu este un profesor, ci un om de credință și un păstor. Din calitățile păstorului are sensul măsurii, bogăția doctrinei și ardoarea misionară. Ca și scriitor, scopul lui este dublu: cel să apere adevărata doctrină în fața asalturilor ereticilor (a gnosticilor mai ales), și cel de a expune cu limpezime adevărul credinței.

Acestor scopuri corespund mai exact cele două opere care au ajuns până la noi: Demascarea și critica falsei gnoze (sau Împotriva ereziilor, așa cum o vom cita noi; originalul grecesc s-a pierdut, dar suntem în posesia unei traduceri în limba latină, cu mare probabilitate foarte literală)), și Expunerea predicării apostolice (cel mai vechi „catehism de doctrină creștină”; nici din această operă nu avem originalul, dar la începutul secolului trecut a fost descoperită o traducere în limba armeană).

În fond, Irineu este campionul luptei împotriva gnosticismului. Dar opera lui trece dincolo de simpla critică a ereziei. S-ar putea spune – cu puțină emfază – că Irineu este primul „teolog sistematic” al Bisericii. Între punctele cele mai importante ale doctrinei lui se află chestiunea regulii de credință și a transmiterii ei.

Grija de a păstra și a explica corect regula credinței – exprimată în Crezul Apostolilor, și de aceștia transmisă episcopilor (Crezul apostolului Ioan este același al discipolului lui, Policarp, episcop de Smirna, și este Crezul  lui Irineu, episcop de Lyon, discipol al lui Policarp) – îi revine numai Bisericii, care tocmai pentru aceasta l-a primit pe Duhul Sfânt.

De aceea, adevărata învățătură este cea împărțită de către episcopi, care pot dovedi că au primit-o printr-o tradiție neîntreruptă de la apostoli, pentru că Isus Cristos le-a încredințat-o lor. Trebuie să mai considerăm în mod special învățătura Bisericii din Roma, maximă și foarte antică, care are „o mai mare apostolicitate”, pentru că-și are originea în coloanele colegiului apostolic, Petru și Paul: cu ea trebuie să se pună de acord toate Bisericile.

Tocmai cu aceste argumente Irineu critică de la fundamente pretențiile ereticilor: înainte de toate ei nu posedă adevărul, pentru că nu sunt de origine apostolică; în al doilea rând adevărul și, deci, mântuirea, nu sunt privilegiu sau monopol al câtorva, dar cu toții o pot obține prin predicarea succesorilor apostolilor și mai ales al episcopului de Roma.

În particular – totdeauna polemizând cu caracterul secret și elitist al tradiției gnostice, și notând rezultatul lui multiplu și contradictoriu –, Irineu se preocupă să ilustreze conceptul genuin de tradiție apostolică, pe care-l putem rezuma în trei puncte:

a)     Tradiția apostolică este publică, nu privată, nici secretă. Pentru Irineu nu există nici o îndoială că credința învățată de Biserică este cea primită de la apostoli și de la Isus. Nu există nici o altă învățătură decât aceasta. De aceea, cine vrea să cunoască adevărata doctrină ajunge să cunoască „tradiția ce vine de la apostoli și credința vestită de către oameni”, tradiție și credință care „au ajuns la noi prin succesiunea episcopilor” (Împotriva ereziilor, 3, 3, 3-4). Până la punctul că, „chiar dacă apostolii nu ne-ar fi lăsat Scripturile, ar trebui să se urmeze ordinea tradiției, pe care au transmis-o cei cărora [apostolii înșiși] le încredințau Bisericile” (3, 4, 1). De aici importanța „succesiunii apostolice” reprezentantă de episcopi, care se bucură de „carisma sigură a adevărului” (4, 26, 2). După Irineu, parte integrantă a acestei carisme episcopale nu este numai puritatea doctrinei, dar și o viață exemplară și ireprehensibilă (aici revine chestiunea raporturilor inseparabile dintre transmitere a credinței, mărturisirea credinței, educarea în credință);

b)       Tradiția apostolică este unică. În vreme ce gnosticismul se subdivide în secte multiple, tradiția eclezială este unică, grație conținutului ei, pe care Irineu – așa cum am amintit deja – o numește regula fidei sau veritatis: un conținut totdeauna identic, în ciuda diversităților limbilor și al culturilor. Astfel se exprimă în această privință episcopul Lyonului: „odată primit acest mesaj și această credință, Biserica, deși răspândită în toată lumea, o păstrează cu grijă, ca și cum ar sălășlui numai într-o singură casă; la fel crede în aceste adevăruri, ca și cum ar avea un singur suflet și o singură inimă; în deplin acord cu acest adevăr proclamă, învață și transmite, ca și cum ar avea o numai o gură. Limbile lumii sunt diferite, dar puterea tradiției este unică și aceeași. Nici Bisericile fondate în Germania nu au primit și transmit o credință diferită, nici cele fondate în Spania sau printre celți sau în regiunile orientale sau în Egipt sau în Libia sau în centrul lumii” (1, 10, 2). În acest fel, Irineu, privind la răspândirea Bisericii în lume, își extinde privirea spre Roma, „centrul lumii”, spre cele patru puncte cardinale, descriind o Europă „lărgită”, de acum invadată de Evanghelie și de puterea ei unificatoare. Spunem în paranteză că – grație acestei atitudini cu care Biserica Părinților „în deplin acord proclamă, învață și transmite adevărurile primite, ca și cum ar avea numai o gură” – învățătura Părinților devine un fundament inevitabil pentru identitatea culturală a Europei, astăzi renegată de fapt de multe relecturi așa numite istorice;

c)      Tradiția apostolică este pneumatică. Nu este vorba de o transmitere încredințată abilității oamenilor, mai mult sau mai puțin dotați, ci Duhului lui Dumnezeu, care face din tradiție o realitate divină. Este aceasta „viața” Bisericii, ceea ce face ca Biserica să fie totdeauna proaspătă și tânără, adică fecundă cu multiplele ei carisme. Biserica și Duhul, pentru Irineu, sunt inseparabile: „Această [credință]”, mai citim în cartea a treia din opera Împotriva ereziilor, „am primit-o din partea Bisericii și o păstrăm: ea, prin acțiunea Duhului Sfânt, ca un depozit prețios păstrat într-un vas de valoare, reîntinerește mereu și face să reîntinerească și vasul care o conține. Într-adevăr, Bisericii i-a fost încredințat darul lui Dumnezeu (…), pentru ca toate mădularele sale, fiind părtași la ea, să fie vivificare (…). De fapt, în Biserică, spune (Sf. Paul), Dumnezeu a pus apostoli, profeți și învățători și tot restul de operațiuni ale Duhului. Nu sunt părtași cu El cei care nu aleargă la Biserică, dar se lipsesc de viață, din cauza falselor lor doctrine și acțiuni perverse. Pentru că acolo unde este Biserica, acolo este prezent și Duhul lui Dumnezeu; și unde este Duhul lui Dumnezeu, acolo este prezentă Biserica și tot harul” (3, 24, 1).

Așa cum se vede din citatele amintite (și am putea adăuga multe altele, și cu referință la Expunerea predicării apostolice), Irineu nu se limitează să definească conceptul de transmitere a credinței, dar îl ilustrează în mod vital. Credința trebuie transmisă așa cum este ea în mod real: adică publică, unică, pneumatică.  

Plecând de la fiecare din aceste caracteristici, se poate începe un discernământ fecund, pentru o corectă transmitere a credinței în Biserica de astăzi.

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian

Războiul duhovnicesc şi bucuriile străine

Apoftegma 23 despre avva Antonie aduce în atenţie o temă perenă în reflecţia tuturor generaţiilor de monahi. Uneori se spune direct, alteori suntem lăsaţi doar să înţelegem: istoria aduce cu sine degradarea perpetuă, generaţie după generaţie, secol după secol, a celor care luptă războiul nevăzut. Dumnezeu nu mai îngăduie ispitele de altădată din pricina nevolniciei crescânde. Aceasta este ideea centrală a apoftegmei cu numărul 23 despre avva Antonie: "Dumnezeu nu mai îngăduie războaie spirituale asupra generaţiei de azi, precum îngăduia asupra celor vechi, întrucât ştie că cei de azi sunt slabi şi nu rezistă".

Cuvintele avvei Antonie se pot limpezi mai bine dacă citim în paralel încă o apoftegmă din acelaşi Pateric egiptean. Este vorba despre un cuvânt al avvei Visarion: "Ori de câte ori se întâmplă să fii în pace şi să nu lupţi, smereşte-te şi mai tare; ca să nu începem să ne fălim cu bucuriile străine şi să atragem războiul. De multe ori din cauza slăbiciunii noastre Dumnezeu ne cruţă de război ca să nu pierim".

De aici trebuie să înţelegem în primul rând faptul că războiul spiritual, purtat împotriva patimilor şi slăbiciunilor, nu este un accident în viaţa noastră pământească, ci este ceva constant. Variază doar intensitatea, în funcţie de judecăţile lui Dumnezeu, care uneori îngăduie războiul mai cu tărie, alteori nu. Orice ai face, o asemenea luptă nu poate fi evitată.

Dumnezeu nu îngăduie ispite dincolo de puterea omului de a îndura. În timp, bărbăţia asceţilor se erodează, constată aceşti părinţi, şi tocmai de aceea nevoitorii au avut întotdeauna la mare cinste pe cei din generaţiile anterioare. "Vieţile Sfinţilor" a fost şi este încă o carte de căpătâi pentru monahi şi nu numai. Sfinţii de oarecând sunt modele înalte, însă nu intangibile. Dacă modelul lor pare a fi de neatins este fie pentru că suntem comozi, fie pentru că din viziunea privind desăvârşirea celor de mai de mult şi nevolnicia noastră s-au născut unele biografii ale sfinţilor, care să fie idealizate până la deformare, devenind ireale şi lipsite de credibilitate. Asta nu din cauza minunilor pe care le relatează, şi care fac parte în mod real din viaţa cotidiană a sfinţilor, ci din cauza modului şablonard în care aceste biografii sunt redactate.

Scriind aceste lucruri, nu intenţionez câtuşi de puţin să diminuez importanţa sfinţilor sau să neg adevărul afirmaţiei Sfântului Antonie, cum că cei de demult au fost mai buni decât cei de astăzi. Lucrurile trebuie văzute la adevărata lor măsură. Istoria vine cu modificările ei, care afectează şi viaţa duhovnicească. Spre exemplu cele două războaie mondiale, cu vărsările lor masive de sânge, au produs în opinia unor părinţi duhovniceşti, o ruptură definitivă. Revărsarea de ură care s-a declanşat atunci a făcut ca Dumnezeu să ridice harul de pe pământ. Dar, dincolo de orice astfel de modificări, există o umanitate comună a celor de atunci şi a celor de acum. Suntem cu toţii parte în Adamul total. Suntem interconectaţi. În pofida tuturor schimbărilor, nevoinţa şi sfinţenia sunt pe mai departe posibile. Iar dacă în timpurile de început harul prisosea, acum abundă experienţa multor generaţii care înaintea noastră au lucrat desăvârşirea şi ne-au lăsat mărturii despre lupta lor.

Autor: P. Siladi

Sursa: www.ziarullumina.ro

Fericiţii Ieronim şi Augustin, sfinţi care au iubit viaţa simplă: Doi mari teologi ai Bisericii Universale

Biserica Ortodoxă i-a prăznuit ieri pe Sfinţii Augustin şi Ieronim care sunt cunoscuţi mai bine cu apelativele de "fericiţi". Aceşti mari oameni ai Bisericii Universale au influenţat, prin opera şi lucrarea lor, teologia europeană apuseană. Pentru râvna arătată studiului Bibliei şi teologiei, pentru viaţa lor simplă, austeră, sunt consideraţi mari teologi şi începători ai scolasticii academice.

Fericitul Ieronim este considerat primul mare cărturar de limba latină într-o vreme când greaca domina cultural şi bisericeşte aproape tot Imperiul Roman. Ieronim s-a născut în anul 340 în localitatea Stridonius din nordul Italiei. A fost botezat la vârsta de 20 de ani, iar tatăl său i-a oferit o educaţie aleasă. Studiază şi la Roma, unde învaţă greaca, apoi în Galia, la Trier. În anul 373 întreprinde o adevărată expediţie de cunoaştere în Răsăritul creştin prin Tracia, Asia Mică şi Locurile Sfinte. În Antiohia suferă de o boală şi făgăduieşte că, dacă se va vindeca, va deveni monah. Acest lucru se întâmplă, iar Ieronim îşi împlineşte făgăduinţa. Din Antiohia a plecat în pustiul sirian, unde a trăit foarte auster, cu hrană puţină în arşiţa deşertului. Acolo a învăţat singur limba ebraică. În anul 378 a primit darul preoţiei şi de atunci a avut o relaţie specială cu Sfântul Grigorie Teologul, care era arhiepiscop al Constantinopolului. Cunoaşte gândirea teologică a marelui capadocian, operele Sfântului Grigorie de Nyssa, dar şi lucrările exegetice ale lui Origen, care îl va influenţa într-un mod decisiv. De la Origen, Fericitul Ieronim a căpătat un anumit pesimism şi o concepţie proprie în ceea ce priveşte păcatul şi mântuirea, pe care le prezenta într-o terminologie juridică. La insistenţele papei Damasus se întoarce la Roma şi se dedică studierii şi traducerii Bibliei. Pe baza Septuagintei şi a Bibliei în limba greacă, el oferă o traducere denumită Vulgata a Vechiului şi Noului Testament în limba latină. Fire austeră, Ieronim predica tuturor despre valorile evanghelice care trebuie urmate: o viaţă simplă, rugăciune, ferirea de păcate, altruismul, dedicarea vieţii Bisericii şi lui Dumnezeu. Ieronim era un aspru duşman al vieţii luxoase, al nedreptăţii şi al păcatelor. După moartea papei Damasus, se retrage în Răsărit, unde îşi petrece ultimii 34 de ani în studierea Bibliei şi redactarea operei sale, dar şi în rugăciune şi viaţă ascetică. În anul 420, în apropierea Betleemului, Fericitul Ieronim a trecut la cele veşnice.

Fericitul Augustin, de la decadenţă la sfinţenie

Augustin s-a născut în anul 354, în oraşul african Thagaste, astăzi Souk Ahras, în Algeria. Tatăl său, Patricius, era păgân, iar mama sa, Monica, a fost o creştină care a dobândit cununa sfinţeniei. Trăind într-o familie săracă, Augustin a ales cultura pentru a-şi depăşi condiţia. A avut o pasiune pentru meseria de dascăl, predând retorică la Tagaste, Cartagina şi Roma. În anul 384, într-o călătorie la Milano, Augustin a auzit o predică a episcopului Ambrozie. Cucerit de erudiţia sfântului ierarh milanez, se apropie tot mai mult de creştinism, renunţând, treptat, la viaţa decadentă pe care o trăise. Evenimentul convertirii sale ocupă un loc aparte în galeria revelaţiilor creştinismului. După cum mărturiseşte în "Confesiuni", pe când se afla în grădina domeniului Cassiacus, aflat sub un smochin, aude vocea unui copil care-i spune: "Ia şi citeşte! Ia şi citeşte!". Deschizând Scriptura la întâmplare, privirea i se fixează pe versetul Apostolului Pavel: "Nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă, ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos şi grija de trup să nu o faceţi spre pofte" (Romani 13, 13-14). Evenimentul l-a determinat să se înscrie pe listele catehumenilor, pentru a primi Botezul prin mijlocirea episcopului Ambrozie, în noaptea de Înviere a anului 387. Devine monah, la Tagaste, începând cu 389, întemeind o comunitate dedicată studiului scripturistic. În 391 este hirotonit preot la Hippo Regius (astăzi Annaba, Algeria), iar în 395 este chemat în demnitatea arhierească. Era episcop la Hippo atunci când s-a petrecut unul dintre cele mai importante evenimente ale Antichităţii târzii: asedierea Romei de către vizigoţii conduşi de Alaric. Augustin scrie una dintre cărţile de căpătâi, "De civitate Dei", care le oferă romanilor răspunsuri la întrebările care îi frământau. Romanii pierduseră o cetate trecătoare, Augustin le oferă adevărata cetate eternă: "Cetatea lui Dumnezeu", la care trebuia să ajungă. A fost un episcop respectat în lumea ortodoxă, primind invitaţie la Sinodul al III-lea Ecumenic de la Efes (431). Nu a mai ajuns, deoarece la 28 august 430 s-a mutat la cele veşnice, în oraşul de reşedinţă a episcopiei sale Hippo Regius.

Autori: Marius Nedelcu, Alexandru Briciu

Sursa: www.ziarullumina.ro

O clarificare necesară

Apoftegma 22 din Patericul egiptean despre avva Antonie cel Mare vine cu o serie de clarificări necesare practicanţilor războiului nevăzut, adică asceţilor, dar nu numai lor. Ca de obicei, trebuie făcută precizarea că dacă astfel de lămuriri sunt indispensabile celor implicaţi într-o luptă intensă în planul duhului, totuşi ele sunt folositoare tuturor celor care vor să înţeleagă ceva în plus despre resorturile intime ale omului în efortul său către desăvârşire. Iată textul despre care vorbim: "Avva Antonie a zis: Socotesc că trupul are o mişcare firească de aceeaşi natură cu el, dar nu lucrează dacă nu vrea sufletul. E o mişcare nepătimitoare. Există şi o altă mişcare, provenită din hrănire şi din încălzirea trupului cu mâncăruri şi cu băuturi. Datorită acestora, temperatura sângelui îmboldeşte trupul spre lucrare. De aceea zice Apostolul: "Nu vă îmbătaţi cu vin, întru care este desfrânare" (Ef. 5, 18). Iar Domnul, în Evanghelie, poruncind ucenicilor, a zis: "Aveţi grijă să nu vi se îngreuieze inimile în mahmureală şi beţie" (Lc. 21, 34). Există însă şi o a treia mişcare, în cazul nevoitorilor, născută din intrigile şi răutatea demonilor. Aşadar, trebuie ştiut că sunt trei feluri de mişcări trupeşti: una firească, alta provenind din negrija la mâncare şi a treia de la demoni".

Sfântul Antonie face aşadar o ierarhizare a mişcărilor sau, altfel spus, a pornirilor pe care omul le are de înfruntat. Ori poate că ar fi mai potrivit să spunem despre aceste porniri că îl însoţesc pe om de-a lungul vieţii sale. Pe primul loc se găseşte o pornire a trupului, nepătimaşă, aflată sub controlul permanent al sufletului. O pornire care nu lucrează împotriva sufletului. Această mişcare este foarte greu de deosebit de cea de-a doua din ierarhia pe care o propune avva Antonie, anume mişcarea care se naşte în mod firesc la nivel biologic şi care, deşi în sine este neutră, este susceptibilă devierii cauzate de excese. Hrana prea multă sau confortul pot determina reacţii ale trupului potrivnice spiritului. Excesul de vin, despre care vorbeşte Apostolul Pavel (Ef. 5, 18), şi generalizând putem spune acelaşi lucru despre orice exces, se opune vieţii duhovniceşti. Un avertisment similar găsim şi în Evanghelii, fiind spus de Mântuitorul Hristos ucenicilor Săi. Parţial citat de avva Antonie, versetul întreg este următorul: "Luaţi seama la voi înşivă, să nu se îngreuneze inimile voastre de mâncare şi băutură peste măsură şi de grijile vieţii acesteia" (Lc. 21, 34). Prin urmare, excesele care îngreunează inima nu sunt doar materiale, cum este mâncarea sau băutura. Grijile vieţii acesteia asumate peste măsură, în exces adică, se opun vieţii duhovniceşti. Tot ce înseamnă exces dă naştere la o opoziţie a trupului faţă de suflet.

În fine, Sfântul Antonie avertizează că există şi o a treia cauză a mişcărilor trupeşti, care depăşeşte biologia şi psihologia. E vorba de "intrigile şi răutatea demonilor", care pentru asceţi sunt cât se poate de reale. Apoftegma se încheie cu o scurtă sinteză a celor trei mişcări ale sufletului: una firească, alta născută din excese şi o a treia pornită de demoni. Din clipa în care originile diferite ale acestor mişcări sunt cunoscute, mai rămâne ca exerciţiu constant diferenţierea lor. Aici covârşitor este discernământul, o virtute socotită de acelaşi Antonie cea mai mare dintre virtuţi, pentru că ea este cea care validează sau nu întreaga asceză.

Autor: P. Siladi

Sursa: www.ziarullumina.ro