MĂRTURIA SFINȚILOR PĂRINȚI AI BISERICII (PARTEA A DOUA)

Transmiterea credinței în lumea de astăzi

de Mons. Enrico Dal Covolo
Rector al Universității Pontificale din Lateran

2. Ambroziu și Augustin: cum să se mărturisească alegerea credinței?

Vorbim înainte de toate de întâlnirea dintre cei doi, Ambroziu și Augustin, și din această întâlnire vom scoate unele trăsături semnificative în privința „mărturiei credinței” după gândirea Părinților noștri.

Trebuie să recompunem, cu puțină răbdare, circumstanțele acestei celebre întâlniri, cu siguranță una din faptele din cele mai autoritare din istoria Bisericii[1].

Tulburat de o neliniștită căutare a adevărului, dezamăgit de către doctrinele manihee, frustrat în activitatea academică de indisciplina elevilor, Augustin, în anul 383 lasă Cartagina și pleacă la Roma. Are 29 de ani, și s-ar putea spune că de acum a ajuns la o deplină maturitate a vieții. În realitate, în intimul său, el este mai perplex și anxios decât niciodată: nimic nu pare să-i ofere garanții puternice pentru obținerea acelui adevăr la care aspiră cu toate forțele, ca sensul ultim al existenței sale. Mai mult încă, în activitatea academică întâlnește diferite dificultăți, pentru că – așa cum mărturisește el însuși – „la Cartagina libertatea este foarte desfrânată, iar elevii ca niște furioși tulbură disciplina” (Confesiuni 5, 8). Astfel, plecarea lui Augustin de la Cartagina în acea noapte a anului 383 pare că este o fugă. Monica își dă seama de faza critică pe care o traversează fiul ei, și nu ar vrea absolut să-l lase să plece în acea stare.  Augustin trebuie să recurgă la o stratagemă. Mama mea – povestește el însuși - „a plâns mult, urmându-mă până la mare. Atunci eu am înșelat-o, făcându-mă că vreau să stau acolo, pentru a nu lăsa numai un prieten să aștepte ca să se ridice vântul pentru ca nava să poată pleca. Am reușit să o conving că, dacă nu voia să se reîntoarcă acasă fără mine, cel puțin să meargă să se retragă într-o bisericuță care se găsea aproape de locul unde era nava; și în acea noapte eu am plecat pe ascuns, iar ea a rămas să plângă și să se roage” (ibidem).

Într-adevăr, nici Monica nici Augustin nu-și dau seama, dar fuga de la Cartagina constituie începutul acelui episod absolut central din viața lui Augustin, care este întâlnirea cu Ambroziu, culminată în convertire și în botez.

Dar într-un prim moment, destinația lui Augustin, fugar din Cartagina, a fost Roma. Numai că impactul cu ambientul roman a reprezentat o altă teribilă dezamăgire. Augustin se înșelase că studenții romani ar fi fost mai disciplinați decât cei africani: în schimb își dă seama că la Roma elevii sunt numai mai înșelători, și că nu-i plătesc nici măcar pe profesorii lor.

Augustin trăiește tocmai această experiență tristă, atunci când la prefectul de Roma, Simmacus, sosește o cerere din partea curții imperiale (care îl acel moment își avea sediul la Milano): a devenit vacanță catedra de elocvență la Studiul Public, și se vrea ca aceasta să fie ocupată de un retor cu prestigiu sigur. Titularul catedrei de elocvență de la Milano este, în vreun fel, oratorul oficial al curții imperiale. Simmacus se gândește imediat la Augustin, iar acesta acceptă. Escortat de cursus publicus (o specie de automobil oficial de reprezentanță), Augustin ajunge la Milano. Suntem deja în toamna anului 384.

Imediat, tânărul profesor al Studiului Public începe – așa cum era obiceiul – vizita lui de curtoazie la diferitele autorități ale orașului, și astfel îl întâlnește și pe episcopul Ambroziu. Izvorul nostru de referință este din nou cartea a cincea a Confesiunilor.

Aici Augustin povestește că Ambroziu l-a primit satis episcopaliter. Este un adverb puțin misterios: ce voia să spună Augustin? Probabil că Ambroziu l-a primit cu demnitatea proprie a unui episcop, cu paternitate, dar și cu oarecare distanțare. Este cert că Augustin a rămas fascinat de către Ambroziu; dar este la fel de adevărat că o întâlnire tête-à-tête asupra a ceea ce pe Augustin îl interesa cel mai mult, adică asupra problemelor fundamentale ale credinței, era pe zi ce trecea, amânată, astfel că unii au ajuns să afirme că Ambroziu era foarte rece față de Augustin, și că puțin sau deloc el a avut de-a face cu convertirea lui. Și totuși, Ambroziu și Augustin s-au întâlnit de mai multe ori. Însă Ambroziu făcea discursuri mai mult generale, făcându-i, de exemplu, lui Augustin, elogiile Monicăi, și congratulându-se cu el pentru că are o asemenea mamă. Apoi, când Augustin mergea la Ambroziu, îl găsea pe acesta cu mulțimi de oameni, pline de probleme, pentru ale căror necesități acesta se preocupa; sau, atunci când nu era cu aceste persoane (și acest lucru se întâmpla foarte rar și pentru puțin timp), ori își odihnea trupul cu cele necesare, ori își alimenta duhul prin lecturi spirituale.

Și aici Augustin se minunează, pentru că Ambroziu citea Scripturile cu gura închisă, numai cu ochii. De fapt, în primele secole creștine, lectura era concepută strict pentru a fi proclamată, iar citirea cu voce tare facilita comprehensiunea și celui care citea: faptul că Ambroziu parcurgea paginile numai cu ochii îi arată lui Augustin capacitatea absolut singulară a acestuia de cunoaștere și de înțelegere a Scripturilor.

Augustin șade deseori mai distant, cu discreție, observându-l pe Ambroziu; apoi, fără să îndrăznească să-l deranjeze, pleacă în tăcere. „Astfel”, conchide Augustin, „nu-mi era îngăduit niciodată să-l interpelez, asupra a ceea ce mă interesa, sufletul acelui sfânt profet, decât numai pentru chestiuni ce puteau fi tratate rapid. Însă, acele chinuri interioare ale mele ar fi vrut să fie disponibil mai mult timp pentru a se putea revărsa asupra lui; dar acest lucru nu se întâmpla niciodată” (Idem, 6, 3).

Sunt cuvinte foarte grave: astfel că ne-ar veni să ne îndoim de înseși solicitudinea pastorală a lui Ambroziu și a realei lui atenții față de persoane.

Personal, în schimb, sunt convins că atitudinea lui Ambroziu față de Augustin a fost o autentică strategie, și că ea reprezintă eficace figura lui Ambroziu în felul lui de a transmite și a mărturisi credința.

Ambroziu este informat de situația spirituală a lui Augustin, și pentru faptul că se bucură de mărturisirile pline de încredere ale Monicăi. Cu acest precedent, este credibil că Ambroziu nu-și dădea seama de Augustin, atunci când acesta intra la el, și plin de supunere se așeza distant, în vreme ce el citea? Nu, nu este credibil. Dar episcopul nu credea oportun să se implice într-o contradicție dialectică cu Augustin, de unde el, Ambroziu, ar fi și putut să iasă în pierdere…

Astfel Ambroziu suspendă cuvintele, lasă să vorbească faptele, și cu acest obicei al lui afirmă că transmiterea credinței nu se realizează numai cu ajutorul cuvintelor, dar trebuie să treacă mai ales prin mărturia vieții.

Care sunt aceste fapte?

Înainte de toate, mărturia vieții lui Ambroziu, țesută din rugăciune și slujirea față de cei săraci. Iar Augustin rămâne salutar impresionat de faptul că Ambroziu se demonstrează a fi om al lui Dumnezeu și om total dăruit slujirii fraților, mai ales față d e cei săraci. Rugăciunea și caritatea, mărturisite de acest formidabil păstor înlocuiesc cuvintele și raționamentele umane.

Celălalt fapt care-i vorbește lui Augustin este mărturia Bisericii milaneze. O Biserică puternică în credință, adunată ca un singur trup în sfintele adunări, al cărei animator și maestru este Ambroziu (grație celebrelor Imnuri de el compuse și puse pe note): o Biserică capabilă să reziste în fața pretențiilor împăratului Valentinian și a mamei lui Iustina, care în primele zile ale anului 386 reîncepuseră să pretindă ocuparea unei biserici pentru ceremoniile arienilor.

În biserica care trebuia să fie ocupată, povestește Augustin, „poporul devotat veghea, gata să moară împreună cu propriul episcop”. Și noi – iar această mărturie din Confesiuni este prețioasă - „deși încă eram lâncezi din punct de vedere spiritual, participam la emoția și preocuparea poporului întreg” (9, 7).

În sfârșit, chiar dacă nu reușește să aibă un dialog între patru ochi cu episcopul Ambroziu, Augustin rămâne pozitiv contagiat de viața lui, de spiritul lui de rugăciune, de caritatea lui față de aproapele, și de faptul că Ambroziu se demonstrează om al Bisericii: îl vede angajat în animarea liturgiilor, îi observă proiectul curajos de edificare a unei Biserici unite și mature. În acel fel, Augustin devine un pământ bun pentru a primi sămânța credinței.

Actualizarea acestei istorii nu este dificilă. Propun numai câteva puncte de reflecție.

De multe ori se întâlnesc păstori sau cateheți descurajați, care constată cu amar slaba incisivitate a mesajului lor: într-adevăr, mai mult decât la convertiri ca cea a lui Augustin, asistăm astăzi la o alarmantă cedare față de ceea ce privește angajarea față de valori. Dar aș vrea să-l întreb pe păstorul sau catehetul descurajat: Tu te rogi? Cei pe care îi educi la credință te văd rugându-te? Observă faptul că ești om al lui Dumnezeu, om al Cuvântului Scripturii? Cu alte cuvinte, cum este dimensiunea contemplativă a vieții tale?

Tu practici caritatea? Ești capabil să primești pe cel sărac, pe cel nevoiaș, pe cel mai puțin simpatic, pe acea persoană pe care cu toții o evită pentru că deranjează? știi să te faci apropiat de cineva? știi să stai împreună cu alții, dându-ți viața (nu numai unele cuvinte) destinatarilor evangheliei? Te solidarizezi cu ei, chiar și atunci când ți se pare că pierzi timpul?

Tu iubești Biserica? Te angajezi să contribui cu toate puterile la edificarea ei, atât în liturgie cât și în viața de toate zilele?

Figura păstorului, așa cum reiese ea din istoria pe care am evocat-o, este o figură compactă și puternică în mărturisire: o persoană în care cuvintele sunt interschimbabile cu faptele.

Îmi vine în minte mărturia lui Gandhi. Sir Stanley Jones s-a apropiat de el cerându-i să lase un mesaj pentru lume. Dar Mahatma l-a privit, și i-a răspuns tulburat: „Eu nu am nici un cuvânt de spus; viața mea este mesajul meu…”.

Ei bine, pentru noi lucrurile sunt total diferite. Noi avem Cuvântul, noi avem vestea cea bună a mesajului lui Cristos, noi avem Crezul apostolilor și al Bisericii, noi trebuie să transmitem credința Bisericii. Dar această evanghelie – rămânând la învățătura Părinților noștri – nu poate să fie transmisă fără mărturia vieții noastre…

Astfel, în transmiterea credinței nu se va putea face abstracție de cele două elemente fundamentale care intră în joc: conținutul obiectiv și mărturia personală (ce credință să transmitem, și cum să o transmitem), care trebuie să se racordeze între ele într-o sinteză vitală…

---

[1] Cfr. A. PINCHERLE, Ambrogio ed Agostino, «Augustinianum» 14 (1974), pp. 385-407; G. BIFFI, Conversione di Agostino e vita di una Chiesa, in A. CAPRIOLI - L. VACCARO (curr.), Agostino e la conversione cristiana, Palermo 1987, pp. 23-34; E. DAL COVOLO, Il pastore, ministro della Parola e della carità. L’esempio del vescovo Ambrogio, in M. CARDINALI (cur.), Pastori dinanzi all’emergenza educativa. Per la formazione dei formatori, Città del Vaticano 2011, pp. 33-58.

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian