Dizolvarea omului contemporan. Etica filozofului anglo-polonez Zygmunt Bauman

De mult timp încoace, mai ales după cel de-al Doilea Război Mondial, preocupările pentru aspectul toleranţei au început să se manifeste din ce în ce mai pregnant devenind un punct de referinţă pentru numeroşi teoreticieni, mai ales dacă ne raportăm la aşa-zisa „etică a autenticităţii”, potrivit căreia trebuie să considerăm istoria nu doar ca un conglomerat de martori reflexivi, ci şi de minţi responsabile. Una dintre cele mai importante viziuni cu privire la aspectul mai sus menţionat este cea a lui Zygmunt Bauman, pentru care îngrijorător este faptul că omul contemporan nu mai are conştiinţa unui cod etic. Altfel spus, în viziunea lui Baumam, atunci când vorbim despre postmodernism vorbim despre o „moralitate fără cod etic”. Permisivitatea, iraţionalitatea, agnosticismul, amoralismul, într-un cuvânt relativismul, caracterizează cutumele noii societăţi atât de ahtiate după libertate, dar fără o viziune cuprinzătoare asupra ei. Din moment ce dorinţa de a consolida o societate în care autoritatea spirituală să fie total separată de legile şi obiceiurile acesteia (o societate seculară), atunci era inevitabil pericolul dizolvării omului contemporan. Pretenţia de semizei şi încrederea nelimitată în raţiunea proprie au făcut ca „noua modernitate” să inverseze toate sensurile, inclusiv pe cele ale istoriei. Ceea ce vrem să subliniem este solipsismul gândirii care ne cuprinde la tot pasul şi în faţa căruia ne dovedim de multe ori doar nişte trestii... vulgare. Orizonturile dilematice şi aporetice, cât si consumismul ca atare, fac posibile toate aspectele menţionate până acum şi, prin urmare, există o tendinţă perpetuă în prezent de se a inventa noi sensuri şi noi realităţi, în special în ceea ce priveşte problema libertăţii care a măcinat societatea în toate timpurile şi toate locurile. Deci moralul în sine nu mai reprezintă un aspect al gândirii, pentru că distincţia dintre bine şi rău nu-şi mai găseşte niciun temei în abordările etice postmoderne.
În aceşti termeni se exprimă şi Zygmunt Bauman în Etica postmodernă, unde susţine cu fermitate convingerea potrivit căreia „dacă moralul a ajuns să fie diferenţiat ca aspectul gândirii, al simţirii şi al acţiunii umane ce ţine de distincţia între bine şi rău, aceasta a fost în general realizarea epocii moderne”[1]. Mult timp, adică în perioada epocii moderne, se lua în calcul liberul arbitru ca punct de referinţă pentru comportamentul uman, iar tradiţia patristică a Bisericii era considerată unicul principiu călăuzitor al relaţiilor dintre oameni. Atunci libertatea era prezentată într-o cu totul altă lumină, iar valenţele care îi erau atribuite nu depăşeau nici pe departe sfera responsabilităţilor sau a îndatoririlor. Aici se iveşte o problema de fond, şi anume, distincţia fundamentală între moralitatea creştină şi etica noii modernităţi, în sensul în care în trecut prin libertate se înţelegea în primul rând responsabilitate, iar în prezent prin libertate înţelegem numai drepturi. Aceasta este, de fapt, şi adevărata decadenţă morală cu care epoca contemporană se confruntă, pentru că atâta vreme cât nu există îndatoriri nu poate exista nici libertate, şi implicit nici toleranţă, poate doar o „intolerabilă toleranţă”. Astfel, ceea ce îl îngrijorează pe Zygmunt Bauman este lipsa de interes manifestată faţă de ceea ce am putea numi libertatea raţiunii şi raţiunea libertăţii. O atare problematică era abordată nu numai în sânul tradiţiei Bisericii, pornind de la Sfântul Toma şi continuând până la teologi de renume, occidentali, precum Ernst Suttner sau Karl Barth, ci şi în multe alte sisteme raţionaliste, de la cartezianism până la marile tradiţii metafizice occidentale ale secolului al XX-lea. Deci, înainte de postmodernism, etica şi morala religioasă aduceau o pată de culoare în ceea ce priveşte raţiunea umană şi comportamentul uman, iar aceasta pată de culoare era cu siguranţă metafizică. În schimb, în postmodernism se face abstracţie de toate aceste semnificaţii, prevalentă fiind doar satisfacerea intereselor şi nevoilor personale indiferent de consecinţe. Tocmai de aceea, conştientizarea raţiunii unei acţiuni nu mai prezintă niciun interes şi de aici rezultă „moralitatea fără cod etic” despre care vorbeşte Zygmun Bauman. Deci „într-o perioadă când trebuie să ne exprimăm opţiuni de o importanţă fără precedent şi cu consecinţe potenţial dezastruoase, nu mai aşteptăm ca înţelepciunea legiuitorilor sau perspicacitatea filozofilor să ne elibereze o dată pentru totdeauna de ambivalenţa morală şi de nesiguranţa decizională”[2]. Pe baza acestor explicaţii putem înţelege că principiul responsabilităţii individuale este singura cale de ieşire din incertitudinea morală care ne apasă, însă un astfel de principiu presupune conştientizarea „stranietăţii” care ne caracterizează pe noi ca indivizi pentru găzduirea „stranietăţii” celuilalt în orizontul ontologic propriu. Faptul de a te raporta la elementele „stranietăţii” personale înseamnă în primul rând conştientizarea „stranietăţii” faţă de sine prin intermediul căruia ne putem plasa în orizontul „stranietăţii” celuilalt însă, daca nu luăm în seamă aceşti paşi esenţiali, atunci vom avea o percepţie total greşită atât asupra noastră, cât şi asupra celuilalt. Din acest punct de vedere, nu putem face abstracţie de mistica iudaică, înţeleasă ca religie a dreptăţii şi a supunerii, şi de etica creştină, unde prevalează teama de Judecata Finală. Ambele sisteme religioase la care s-a făcut referire insistă asupra excursului interior pe care fiecare dintre noi trebuie să-l întreprindă pentru a atinge în primul rând libertatea interioară şi desăvârşirea ontologică. În accepţiunea misticii iudaice, dacă nu îţi asumi responsabilitatea de evaluare a propriei conştiinţe care să permită accesul la „stranietatea” celuilalt, acces în urma căruia libertatea va fi înţeleasă ca dreptate, adică în sensul supunerii faţă de Dumnezeu, atunci nu vom mai putea avea viziunea corectă asupra legilor morale tradiţionale de care trebuie să depindem şi pe care trebuie să le respectăm. A nu dori să te cunoşti pe tine însuţi pentru a reuşi să-l cunoşti pe celălalt înseamnă în tradiţia iudaică renunţarea la principiile etice de bază şi, prin urmare, renunţarea la raportul pe care avem obligaţia să ni-l asumăm faţă de Dumnezeu. Această explicaţie de tip iudaic a avut o influenţă covârşitoare şi asupra anumitor orizonturi fenomenologice franceze, în special asupra lui Emmanuel Levinas, în accepţiunea căruia faptul de a te afla în determinarea celuilalt ca fapt de a te afla în propria determinare trebuie înţeles, în primul rând, în sensul de comportament firesc şi nicidecum în cel de supunere faţă de norme morale şi religioase. În orice caz, întorcându-ne la subiectul principal al discuţiei, mistica iudaică se pliază cu precădere la nivelul unui imperativ de tipul être chez soi, care implică responsabilitatea morală faţă de noi înşine, de unde decurg şi principiile dreptăţii divine pe care noi, ca fiinţe create, trebuie să le respectăm, acest lucru fiind posibil doar dacă în cele din urmă vom putea fi responsabili şi faţă de celălalt. De asemenea, nici etica creştină nu are o altă manieră de abordare pentru că şi ea insistă la fel de mult asupra descoperirii unui „tine” mai solid dincolo de omul ca prezenţă fizică şi ca limbaj. Vorbim practic de o responsabilitate biblică fără de celălalt, care înseamnă înainte de toate o anumită teamă faţă de Judecata Finală, în sensul în care noi, ca fiinţe create ex nihilo, trăim într-o comunitate sau într-un fel de cetate a lui Dumnezeu pe pământ, iar acest fapt ne obligă să ne cunoaştem unii pe ceilalţi pornind fiecare de la tradiţiile de viaţă proprii. În general, tradiţia Bisericii consideră că noi nu ne vom putea cunoaşte pe noi înşine decât printr-un raport de comuniune cu celălalt, iar această comuniune care are semnificaţia asumării responsabilităţii faţă de celălalt joacă un rol decisiv în ceea ce priveşte Mântuirea personală pe care o putem obţine în cadrul Judecăţii Finale.
De ce Zygmunt Bauman ia în considerare cele două doctrine religioase mai sus menţionate? Din necesitatea de a consolida o construcţie socio-etică şi etico-religioasă în care să prezinte principalele tipare pe care societatea se baza cândva şi la care ar trebui să revină, mai ales că, cel puţin în privinţa Europei, vorbim despre o moştenire iudeo-creştină din care au luat naştere cele mai mari ideologii culturale, sociale şi politice care au implicat înainte de toate o bună organizare şi coordonare din punctul de vedere moral al diferitelor comunităţi. Însă, ca urmare a renunţării la toate acestea, am ajuns să ne cufundăm în toate tipurile de postmodernism care pentru Zygmunt Bauman nu reprezintă nimic altceva decât „modernism fără iluzii”[3]. Ceea ce trebuie să înţelegem atunci când discutam despre poziţia lui Zygmunt Bauman faţă de etica postmodernă este următoarea idee: postmodernismul este o epocă în care nu se mai conturează nimic, în care totul este ignorat şi pentru care relativismul este cea mai bună soluţie. Un aspect deosebit de îngrijorător pe care Bauman îl constată este şi modalitatea în care totul este pus la îndoială şi negat, inclusiv anumite momente tulburătoare din istorie, cum a fost Holocaustul. Mai ales în legătură cu un atare eveniment se formulează fel de fel de imixtiuni pentru care Holocaustul este doar o invenţie evreiască. Tocmai de aceea, postmodernismul mai poate cauza, pentru Bauman, o reapariţie a antisemitismului, explicabilă prin tendinţa naturală a omului de a arunca vina asupra celuilalt. Cum răspândirea cunoaşterii nu mai reprezintă de mult o armă care să stea la îndemâna omului ca atare, aprecierea importanţei diversităţii, a importanţei diferenţelor ca factori de complementaritate în progresul societăţii rămân doar un vis frumos. În orice caz, postmodernismul poate lua forma unor noi tipuri de extremism sau totalitarism ca urmare atât a unei toleranţe fără nicio bază, cât şi ca urmare a negării istoriei sau a inversării sensului a ceea ce a existat şi a ceea ce există. De fapt, aceasta este „intolerabila toleranţă” pe care Bauman o constată şi, astfel, nu este deloc hazardată caracterizarea pe care el o face postmodernismului în următorii termeni: „în această lume se pot întâmpla lucruri fără nicio cauză care să le facă necesare, iar oamenii pot face lucruri fără niciun scop explicabil, ca să nu mai vorbim de vreun scop rezonabil”[4].
Aşadar, poziţia lui Zygmunt Bauman faţă de postmodernism are drept semnificaţie propunerea pentru revenirea noastră la principiile unei moralităţi fără hybris, adică la moralitatea fără un orgoliu nemăsurat care ne va călăuzi în eforturile de a deveni persoanele care trebuie să fim. Dar aceste eforturi nu se vor concretiza decât prin dăruirea noastră de sine, datorită căreia se va ivi posibilitatea întâlnirii unui concept al binelui colectiv care nu se va raporta doar la o simplă construcţie socială, ci şi la conştientizarea formelor pure de toleranţă şi libertate.

---

[1] Zygmunt Bauman, Etica posmodernă, editura Amarcord, Timişoara, 2000, traducere de Doina Lica, p. 8.
[2] cf. Zygmunt Bauman, op. cit., p.37
[3] cf. Zygmunt Bauman, op. cit., p.38
[4] cf. Zygmunt Bauman, op. cit., p.39

Autor: T. Petcu
Sursa: www.oglindanet.ro

Despre salariul corect și natura binelui comun

Retribuţia corectă
Întrebare: Puteţi să ne explicaţi ce este retribuţia corectă, şi cum ar putea să o stabilească cineva?

Răspuns: Problema retribuţiei corecte a fost denumită şi “chestiunea socială”. Pentru a putea aborda acest subiect, este necesar să înţelegem învăţătura socială catolică despre economie, care au fost soluţia generală a Papei Leon al XIII-lea la adresa sistemelor concurente capitalist şi comunist născute din revoluţia industrială.

Capitalismul liberal de tipul laissez faire (politica de neintervenţie a statului în economie, n. trad.), în diferitele sale forme, a urmat în esenţă o linie deterministă. Ca o reacţie la controlul excesiv exercitat de stat asupra economiei în sistemul mercantil imperial, capitalismul liberal a subliniat legea sistematică a cererii şi ofertei, profitul fiind singura motivaţie. A aderat la ideea că nu trebuie să existe nici un control al statului asupra economiei. Legea pieţei, dacă este lăsată să se dezvolte liber pe baza cererii şi ofertei, are propriile legi deterministe, asemănătoare teoriei darwiniene a selecţiei naturale, legi prin care s-ar produce mereu mai mulţi bani, iar din profit ar rezulta mai multă prosperitate economică.
Reacţia marxistă la această piaţă absolut liberă a susţinut în mod surprinzător determinismul, dar a înlocuit cererea şi oferta ca motor al economiei cu mijloacele de producţie. Capacitatea de lucru a muncitorului reprezenta mecanismul, iar când economia materialistă s-a dezvoltat suficient de mult, proprietatea privată (într-adevăr, chiar şi proclamarea individualităţii umane) stătea pur şi simplu în calea progresului materialist. Marx a spus că nu există dreptate sau nedreptate în economie. Proclamarea drepturilor muncitorilor era doar o încercare depăşită de a se agăţa de stilul economic proclamat de capitalism. Pentru Marx, capitalismul a fost un pas necesar în dezvoltarea materialismului, dar dezvoltarea materială şi a mijloacelor de producţie a solicitat ca acest pas să evolueze către următorul: materialismul absolut.
Filosofia capitalistă a produs multe dintre ororile sistemului industrial al secolului al XIX-lea. Muncitorii au reacţionat pe bună dreptate la modul în care erau trataţi – ca şi maşini – prin crearea mişcării sindicale. Aceasta a dat însă prilej marxismului să sublinieze că revoluţia violentă de clasă, prin care se distruge proprietatea privată, a fost singurul mod prin care se putea face dreptate în ordinea economică.
Deoarece economia este o parte esenţială a dreptăţii sociale, la sfârşitul secolului al XIX-lea Biserica a vorbit în sfârşit prin Papa Leon al XIII-lea, care a căutat să ofere călăuzire catolicilor în legătură cu aceste probleme foarte importante şi dificile. Soluţiile sale de bază au reprezentat fundamentul pentru întreaga etică a dreptăţii sociale catolice. În 1894, Papa Leon al XIII-lea a scris Rerum Novarum, tratând aceste probleme. Ca o reacţie la marxism, a susţinut dreptul la proprietatea privată, dar a subliniat că are o funcţie socială, că nu există doar pentru bunăstarea individuală, ci trebuie dezvoltată pentru binele comun. A fost împotriva capitalismului laissez faire a statului liberal, dar a afirmat că ordinea civilă nu era totuna cu ordinea economică. Orice interferenţă în ordinea economică din partea statului ar fi trebuit să fie doar secundară.
Papa a reamintit datoriile muncitorilor către angajatori, dar a cerut un salariu suficient de mare pentru a le asigura muncitorilor un trai decent. Salariul nu era un bun care putea fi cumpărat şi vândut conform legii cererii şi ofertei. Avea o valoare atât umană cât şi morală. A condamnat lupta de clasă ca fiind nefirească, dar a recunoscut că muncitorii puteau să se organizeze, şi chiar să intre în grevă, pentru a-şi apăra drepturile. În Quadragesimo Anno, Papa Pius al XI-lea a reafirmat toate aceste principii, adăugând că un salariu corect trebuie să fie un salariu pentru o familie. Mai târziu, în Laborem Exercens, Papa Ioan Paul al II-lea va arăta că greva nu reprezintă o încercare de a lua mijloacele de producţie din mâinile proprietarului (care are dreptul la un profit legitim), ci mai degrabă o încercare din partea muncitorilor de a convinge proprietarul să îşi facă datoria prin plata unui salariu corect.
Aceste principii au reprezentat fundamentul pentru toate învăţăturile papale ulterioare asupra subiectului “chestiunea socială”. Evident, salariul corect nu poate fi determinat cu exactitate fără a analiza particularităţile economice ale fiecărei ţări. Cu toate acestea, trebuie să fie suficient pentru a întreţine o familie în ţara analizată, la un nivel mai ridicat decât cel de subzistenţă. Dacă salariul este prea mare, compania ar putea da faliment, lăsând toţi muncitorii în şomaj; dacă este prea scăzut, muncitorii sunt trataţi incorect – o formă de jaf din partea companiei. Evident, muncitorii sunt obligaţi moral să îşi îndeplinească atribuţiile solicitate de locul lor de muncă.

Natura binelui comun

Întrebare: Am auzit multe discuţii despre moralitatea politicii şi economiei, discuţii în care era folosit termenul “binele comun”. Ce este acesta şi cum îl poate determina cineva?

Răspuns: Societatea umană este o uniune morală de voinţe. Omul ca atare solicită o unitate socială pentru a se perfecţiona pe sine, deoarece unele obiective şi virtuţi nu pot fi atinse de unul singur, ci numai prin eforturile societăţii – în special virtutea dreptăţii. Natura societăţii umane este determinată în relaţie cu diferitele capacităţi ale sufletului uman care pot fi împlinite prin această unitate socială.
Thomas din Aquino explică: “Fiecare individ se raportează la întreaga comunitate ca o parte din întreg” (Thomas din Aquino, Summa Theologiae, II-III, 64, 2, ad. corp.) Au existat mai multe opinii despre natura acestei uniuni sociale. Marxiştii şi totalitariştii au susţinut în general că este esenţială pentru om deoarece nu există acţiune a fiinţei umane care să nu aibă un caracter social. Antreprenorii sociali ai secolului al XVIII-lea Hobbes şi Rousseau au susţinut, din motive diferite, că acest “caracter social” este doar întâmplător. Omul poate trăi fără societate, având nevoie de ea doar în situaţii de urgenţă extremă. Această ultimă opinie este mai întâlnită în democraţiile moderne occidentale.
Biserica, aprobându-l pe Aquino, a susţinut întotdeauna o a treia opinie: natura socială a omului poate fi accidentală, dar nu incidentală. Oamenii pot acţiona în afara grupului, dar grupul este necesar pentru a urmări unele obiective morale necesare. Acest caracter social este cunoscut în zilele noastre sub denumirea de “solidaritate”. Aspectele pentru care este necesară solidaritatea sunt în general cunoscute sub denumirea de bine comun. Deoarece se ridică deasupra nivelului binelui individual, nu pot fi considerate doar ca bine individual, şi nici suma celui mai mare bine pentru cea mai mare parte a indivizilor. Binele comun într-un stat, de exemplu, o reprezintă prosperitatea şi liniştea din ţară. Binele comun al familiei este pacea şi bunăstarea materială, şi trăirea unei vieţi în virtute. Binele comun al Bisericii este raiul.
Odată ce se identifică în ce constă binele comun al unei anumite societăţi, acesta determină tipul de ordine necesar pentru realizarea acestuia, adică structura socială şi nivelul de autoritate ales. De aceea, cuprinde atât scopul pentru care a fost creată societatea, cât şi ordinea necesară pentru a atinge ţelul respectiv într-o anumită comunitate. Potrivit Catehismului Bisericii Catolice, bunăstarea cuprinde trei elemente esenţiale: “respectul faţă de persoană ca atare”, care include drepturile sale inalienabile (CBC nr. 1907); “bunăstarea socială şi dezvoltarea grupului însuşi” (CBC nr. 1908); “pacea, adică o ordine dreaptă durabilă şi sigură” (CBC nr. 1909).
Subliniem că sunt câteva cerinţe de îndeplinit pentru ca “binele comun” să unească cu succes membrii unei societăţi. Este necesar ca membrii săi să participe astfel încât societatea să îşi atingă scopul. Atât raţiunea existenţei sale cât şi ordinea pentru a-şi atinge scopul trebuie să fie prezente în societate. Cineva care urmăreşte binele comun dar neagă necesitatea autorităţii, de exemplu; sau încurcă tipul de autoritate de care este nevoie pentru a obţine binele comun – relaţie soţ-soţie în familie, de exemplu, democraţie în stat, sau monarhie în Biserică – nu poate realiza scopurile societăţii. Atât scopul cât şi ordinea trebuie să fie juste şi în concordanţă cu legea morală obiectivă. Când cineva sacrifică scopul pentru a obţine ordinea, creează tiranie. Când cineva sacrifică ordinea pentru a atinge scopul, creează haos. Fundamentul legii morale obiective îl reprezintă natura umană, trup şi suflet. “Binele comun este întotdeauna orientat spre progresul persoanelor: ‘Ordinea lucrurilor trebuie să fie subordonată ordinii persoanelor, şi nu invers’” (CBC nr. 1912).

Autor: pr. Brian T. Mullady, OP
Traducere: Liliana Chelcan
Sursa: Homiletic & Pastoral Review

Nu există mântuire în afara Bisericii?

Acest articol a fost scris în contextul american, unde – prin simplificare – există Biserica Catolică şi comunităţile protestante, care, conform viziunii subliniate în documente vaticane recente, nu sunt considerate Biserici în adevăratul sens al cuvântului (a se vedea declaraţia Dominus Iesus a Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, din 2000). Dar Bisericile Ortodoxe, având succesiunea apostolică şi având acelaşi patrimoniu de şapte Sacramente, sunt recunoscute ca Biserici, insistându-se însă că Biserica lui Cristos “subzistă în Biserica Catolică”. Astfel, în unele puncte, textul de mai jos are neajunsul de a atribui unele lucruri exclusiv Bisericii Catolice (precum Sacramentele), ignorând cazul Bisericii Ortodoxe. Cu această observaţie a redacţiei, vă invităm să citiţi articolul apologetic.

Una dintre cele mai greşit înţelese învăţături ale Bisericii Catolice este aceasta: “În afara Bisericii nu există mântuire” (Extra ecclesiam nulla salus). Cei care încearcă să îi cuprindă semnificaţia se duc la formulările folosite de Părinţi ai Bisericii şi de Concilii ale Bisericii de-a lungul secolelor. Desigur, pentru a înţelege orice formulare izolată a oricărei învăţături a Bisericii, trebuie să faci un studiu asupra contextului istoric în care a fost scrisă: de ce a fost scrisă? ce se întâmpla în Biserică în acel moment? care a fost audienţa vizată? ş.a.m.d. Trebuie să descoperi cum înţelege Magisteriul Bisericii respectiva formulare. Dacă cineva nu parcurge acest drum ci, de exemplu, tratează formularea ca pe o învăţătură de sine stătătoare, riscă mult să nu o înţeleagă corect.
În vremurile recente, Biserica a recunoscut că învăţătura ei despre necesitatea Bisericii Catolice pentru mântuire a fost la nivel larg greşit înţeleasă, aşa că şi-a reformulat-o într-un mod pozitiv. Să vedem ce spune Catehismul Bisericii Catolice pe această temă: “Cum trebuie înţeleasă această afirmaţie deseori repetată de Părinţii Bisericii? Formulată în mod pozitiv, înseamnă că toată mântuirea vine de la Cristos-Capul prin Biserică, Trupul Său” (art. 846). În spiritul ecumenic actual al Bisericii, această reformulare pozitivă loveşte mai puţin decât precedentele formulări negative. Dar şi aşa rămâne controversată. Să vedem cum se potriveşte această nouă formulare cu Scriptura.
Isus, Calea
Prima parte a învăţăturii reformulate – “toată mântuirea vine de la Cristos-Capul” – este chiar uşor de înţeles şi de acceptat pentru toţi creştinii, chiar ne-catolici. Este de fapt ecoul cuvintelor lui Isus, aşa cum le-a notat Ioan în Evanghelia sa: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (14,6). Creştinii sunt aşadar în unanimitate de acord cu această primă parte. Aceasta este însă tot ce se poate spune despre cum se mântuieşte cineva? Biserica Catolică a recunoscut dintotdeauna importanţa continuării explicaţiei prin precizarea mijloacelor prin care este oferită mântuirea prin Cristos.
Când a vorbit despre mântuire, Isus a oferit mai multe detalii decât cuvintele pe care le-am citat mai sus. Să luăm de exemplu următoarele trei versete: “Cine va crede şi va fi botezat se va mântui; iar cine nu va crede va fi condamnat” (Marcu 16,16); “Dacă nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel” (Luca 13,3); “Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6,54). Observaţi că în aceste trei versete, Isus asociază mântuirea cu Botezul, Spovada şi Euharistia. Aceste Sacramente sunt administrate prin Biserică. De fapt, ultimele două cer un preot hirotonit valid pentru administrare, şi drept urmare şi Sacramentul Preoţiei trebuie asociat mântuirii. Din toate acestea devine clar rolul Bisericii Catolice în legătură cu mântuirea. Ajungem astfel la a doua parte a formulării din Catehism: “prin Biserică, Trupul Său”.
Cu El sau împotriva Lui
Din moment ce Sacramentele sunt mijloacele comune prin care Cristos oferă harurile necesare mântuirii, iar Biserica Catolică, fondată de Cristos, este administratoarea acestor Sacramente, este potrivit să spunem că mântuirea vine prin Biserică. Este asemănătoare situaţia care exista înainte de înfiinţarea Bisericii Catolice. Înainte de a se revela pe deplin faptul că El era Mesia, Isus însuşi a învăţat că “mântuirea vine de la iudei” (Ioan 4,22). El i-a indicat femeii samaritene grupul de credincioşi care existau în acel timp, prin care mântuirea urma să fie oferită întregi omeniri: evreii. Într-un mod similar, acum că Isus a înfiinţat Biserica Sa, ar putea spune că “mântuirea vine de la catolici”!
Recunoscând aceasta, putem vedea de ce Biserica, în special în timpuri de exoduri în masă (cum s-a întâmplat atunci când s-au dezlănţuit ereziile), a susţinut cu tot mai mare putere această doctrină. În loc să arate simplu că Dumnezeu oferă mântuirea de la Cristos, prin Biserică, Biserica a avertizat că nu există mântuire departe de Cristos, în afara Bisericii Sale.
Deoarece Isus a înfiinţat Biserica Catolică drept necesară pentru mântuire, cei care cu bună ştiinţă şi voinţă îl resping pe El sau Biserica Sa nu pot fi mântuiţi. Vedem aceasta în învăţătura lui Isus: “Cine nu este cu Mine, este împotriva Mea şi cine nu adună cu Mine, risipeşte” (Matei 12,30). De asemenea: “dacă [fratele păcătos] nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgân şi un vameş” (Matei 18,17). Paul a avertizat în mod similar: “Evită-l pe omul eretic după prima şi a doua mustrare ştiind că unul ca acesta este un pervertit şi păcătuieşte, fiind osândit de la sine” (Tit 3,10-11). Toate acestea fiind spuse, trebuie să recunoaştem că această doctrină nu merge până acolo unde îşi imaginează unii că merge. Unii oameni întreabă: “Aceasta înseamnă că necatolicii merg în iad?” Nu în mod necesar.
Ignoranţa invincibilă
Biserica recunoaşte că Dumnezeu nu îi condamnă pe aceia care sunt ignoranţi nu din vina lor – sunt deci nevinovaţi – privitor la adevărul Său despre mântuire. Referitor la acest aspect, Catehismul Bisericii Catolice (citând documentul Lumen Gentium, nr. 16, din Conciliul Vatican II) explică: “Această afirmaţie nu îi vizează pe cei care, fără vina lor, îl ignoră pe Cristos şi Biserica Lui: Într-adevăr, aceia care, necunoscând, fără vina lor, Evanghelia lui Cristos şi Biserica Lui, îl caută totuşi pe Dumnezeu cu inimă sinceră şi se străduiesc, sub impulsul harului, să împlinească în fapte voia Lui cunoscută prin glasul conştiinţei, pot dobândi mântuirea veşnică” (nr. 847).
Documentul Gaudium et Spes al aceluiaşi Conciliu Vatican II vorbeşte în mod similar despre posibilitatea mântuirii: “Acest lucru este valabil nu numai pentru creştini, ci şi pentru toţi oamenii de bunăvoinţă, în a căror inimă harul lucrează în mod invizibil. Într-adevăr, de vreme ce Cristos a murit pentru toţi iar chemarea ultimă a omului este în mod efectiv una, şi anume divină, trebuie să susţinem că Duhul Sfânt oferă tuturor posibilitatea ca, într-un mod cunoscut de Dumnezeu, să fie asociaţi acestui mister pascal” (nr. 22). Această învăţătură este pe linia învăţăturii lui Isus despre cei care îl resping fără a fi vinovaţi: “Dacă n-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, n-ar avea păcat” (15,22).
Când o persoană ajunge să cunoască însă adevărul, trebuie să îl îmbrăţişeze, altfel devine vinovată de respingerea lui. Vedem aceasta în cuvintele adresate de Isus fariseilor: “Dacă aţi fi orbi, nu aţi avea păcat. Dar pentru că spuneţi: ‘Vedem’, păcatul vostru rămâne” (Ioan 9,41). Paul învăţa similar cu privire la neamuri: “Cât timp păgânii, care nu au Legea, fac din fire faptele Legii, ei care nu au Legea, sunt Lege pentru ei înşişi. Ei arată că fapta Legii este scrisă în inimile lor şi despre aceasta dau mărturie atât conştiinţa lor, cât şi gândurile lor care, pe rând, îi acuză sau îi dezvinovăţesc. [Aceasta se va arăta] în ziua în care Dumnezeu va judeca cele ascunse ale oamenilor, după evanghelia mea, prin Cristos Isus” (Romani 2,14-16).
Observaţi modul atent în care Pavel îşi alege cuvintele: “gândurile lor care, pe rând, îi acuză sau îi dezvinovăţesc”. Paul nu spune că aceia care sunt ignoranţi în mod nevinovat cu privire la adevăr vor fi mântuiţi, ci doar menţine deschisă posibilitatea mântuirii lor. În mod similar, scrie: “Sau este Dumnezeu numai al iudeilor? Nu şi al păgânilor? Ba da, şi al păgânilor, pentru că unul este Dumnezeul care justifică pe cel circumcis din credinţă şi pe cel necircumcis prin credinţă” (Romani 3,29-30).
Necesară pentru mântuire
După cum am văzut, Dumnezeu a introdus mântuirea în lume prin poporul Său ales, evreii. Revelaţia lui Dumnezeu către evrei şi-a găsit plinătatea în Cristos, Mesia, care a înfiinţat Biserica Catolică. Harul necesar mântuirii continuă să vină de la Cristos, prin Biserica Sa. Aceia care fără vină nu o cunosc şi nu o îmbrăţişează, pot încă obţine mântuirea, dar cei care în mod conştient şi voit o resping, resping mântuirea aşa cum a stabilit-o Dumnezeu.
Catehismul, încă o dată citând din Lumen Gentium, rezumă acestea după cum urmează: “Bazat pe Scriptură şi Tradiţie, Conciliul afirmă învăţătura de credinţă că această Biserică peregrină este necesară pentru mântuire. Într-adevăr, Cristos, care este singurul Mijlocitor şi Calea mântuirii, este prezent pentru noi în Trupul Său, care este Biserica; El însuşi, afirmând în mod explicit necesitatea credinţei şi a Botezului, a confirmat în acelaşi timp necesitatea Bisericii, în care oamenii intră, ca pe o poartă, prin Botez. Prin urmare, nu s-ar putea mântui aceia care, bine ştiind că Biserica Catolică a fost întemeiată de Dumnezeu ca necesară prin Cristos Isus, nu ar voi să intre în ea sau să rămână în ea” (nr. 846).

Autor: Jim Blackburn
Traducere: Radu şi Oana Capan
Sursa: This Rock, mai 2010

Cinci provocări aflate în spatele dezbaterilor bioetice

“Din moment ce nici nenăscutul şi nici peştele nu sunt o persoană, uciderea acestor fiinţe nu este la fel de condamnabilă moral ca uciderea unei persoane” – Peter Singer, profesor de etică la Princeton

“Cred că trebuie să ai posibilitatea să faci orice conduce la îmbunătăţirea vieţii umane, iar eu nu cred că genetica îi ofensează pe zei, pentru că nu cred că există vreun zeu pe undeva.” – James Watson, co-descoperitor al ADN-ului

“Invocarea de către creştini a religiei pentru a restrânge cercetările pe celule rădăcină sună asemenea sancţionării medievale a lui Galileo doar pentru că viziunea sa ştiinţifică era în conflict cu doctrina Bisericii.” – Newsweek

Ce au în comun aceste declaraţii provocatoare? Toate se referă la tema vieţii şi respectiv a morţii din recenta disciplină numită bioetică. Oricât de şocante ar suna declaraţiile, ele vin din partea unora care influenţează opinia publică a societăţii de astăzi. Din păcate, mulţi catolici nu sunt conştienţi încă de teribila dezbatere culturală care a avut în ultimii 40 de ani. Papa Ioan Paul al II-lea a descris-o ca o luptă între “cultura morţii” şi “cultura vieţii”.

Temele bioetice: vârful aisbergului

Bioetica a începu acum 40 de ani, când tehnologia medicală avansa cu paşi uriaşi. Medici, jurişti, politicieni şi lideri religioşi au început să abordeze diversele controverse care începeau atunci să apară. Avortul, contracepţia, eutanasia şi fertilizarea in vitro erau aprig dezbătute şi aşa au rămas până astăzi. Medicina s-a dezvoltat într-un ritm şi mai alert în următoarele decenii, aducând astfel dileme noi şi complexe. În fiecare zi, ştirile anunţă ultimele progrese realizate în domeniul clonării, al celulelor rădăcină, al manipulărilor genetice şi alte realizări extraordinare. Dezbaterile au loc pe fiecare continent, pe teme precum pilulele abortive RU486, pilula de a doua zi, prezervativele pentru prevenirea SIDA, criteriile de determinare a morţii cerebrale şi comerţul cu organe. În acelaşi timp, numeroase legislaturi trebuie să ia decizii privitor la căsătoriile între persoane de acelaşi sex, la protejarea mediului, la siguranţa alimentelor modificate genetic.
Ultimele tehnologii fac să se profileze la orizont noi îngrijorări: crearea hibrizilor şi a himerelor (organisme produse prin fuziunea a doi sau mai mulţi zigoţi distincţi); selecţia eugenică a embrionilor folosind diagnosticul genetic preimplantaţional, copiii “produşi” la comandă, nanotehnologia, neuroştiinţa, medicina regenerativă şi de reîntinerire sau conectarea creierului la calculator. Se pare că aceste noutăţi nu se mai termină. Poate oare etica să ţină pasul cu viteza de apariţie a acestor noutăţi? Cel mai adesea, astfel de teme au şi implicaţii politice. State, naţiuni şi organizaţii internaţionale au fixat legi, norme şi politici care să stabilească şi să limiteze accesul la aceste tehnologii moderne. Din păcate, având impact mare asupra vieţilor noastre, aceste inovaţii sunt adesea legate şi de interesele financiare ale multinaţionalelor şi ale altor organizaţii puternice. Toate acestea complică frecvent deciziile de natură etică. Este nevoie mai mult ca niciodată de voci neutre şi obiective, care să nu fie influenţate de factori de natură financiară sau politică.
La o primă privire, se pare că nu există vreun sfârşit la lista de teme bioetice cu care se confruntă omenirea în aceste zile. Fiecare nouă descoperire ştiinţifică aduce un anumit beneficiu din punct de vedere medical, dar şi o dilemă din punct de vedere etic. Este o sabie cu două tăişuri. De fapt provocările bioeticii pe care tocmai le-am menţionat sunt doar vârful aisbergului. Sunt sigur că aţi văzut imagini cu aisberguri: partea care pluteşte deasupra apei reprezintă doar 10% din aisbergul întreg. În acelaşi fel, problemele bioeticii sunt mai profunde decât par. Noi îngrijorări continuă să tot iasă la suprafaţă, dar ele sunt doar vârful aisbergului.

Un război al ideilor

Problemele profunde, despre care cel mai adesea nu auzim în presă – acel 90% din aisberg ce nu se vede -, sunt cele pe care trebuie să le analizăm. Ele privesc natura şi demnitatea omului, binele comun pe care îl căutăm cu toţii, semnificaţia morţii şi suferinţei… Cu alte cuvinte, sunt întrebări profunde despre destinul uman, şi sunt în cele din urmă întrebări de natură religioasă. În lunga ei tradiţie filosofică şi teologică, Biserica Catolică a oferit reflecţii foarte pertinente privitor la aceste întrebări. Există totuşi astăzi provocări serioase la adresa poziţiei catolice, aşa după cum o arată şi citatele cu care am început articolul. Care sunt dezacordurile în acest război al ideilor? Personal văd cinci provocări legate între ele, cu care se confruntă bioetica în acest moment.
1) Pozitivismul ştiinţific. Începând cu perioada iluministă, a ajuns să prevaleze ideea că ştiinţa înseamnă invariabil progres şi că este spre binele omenirii. Dacă pornim de la această premisă, atunci nu trebuie impusă nici o limită nici unui tip de cercetare, în special limite etice sau religioase. Unii numesc aceasta “imperativul tehnologic”: ştiinţa şi tehnologia trebuie lăsate să meargă înainte cu orice cost. Acest motiv a fost invocat de guvernul britanic pentru crearea acum doi ani de hibrizi om-animal. Un alt exemplu este recenta decizie a preşedintelui american Obama de a permite finanţarea din banii statului a cercetărilor pe celule rădăcină embrionare, chiar dacă există acum alternative. Pozitivismul ştiinţific este o ideologie prea optimistă cu privire la puterea ştiinţei de a vindeca toate bolile. De fapt, ştiinţa poate fi folosită atât pentru bine, cât şi pentru rău – ne-a arătat acest lucru bomba atomică. Ştiinţa nu este oarbă; direcţia în care merge ea depinde de integritatea etică a persoanelor implicate.
2) Tehnologia şi manipularea naturii umane. Viziunea ştiinţifică despre lume este atât de prevalentă în aceste zile, încât tindem să vedem totul în termenii materiei fizice. Ajungem chiar să vorbim despre fiinţele umane ca fiind o grămadă de celule, ţesuturi şi organe. Tehnologia ne permite să manipulăm natura pentru confortul personal şi pentru bunăstarea noastră – avioanele, internetul, medicina sunt doar câteva exemple. Odată cu progresele biotehnologiei ne putem însă modifica şi pe noi înşine, propria noastră natură: să trăim mai mult, să avem o memorie sau un IQ mai mare, să ne îmbunătăţim moştenirea genetică sau abilităţile atletice, să selectăm trăsături genetice similare pentru copiii noştri… Această posibilitate este fără precedent: modificându-ne pe noi înşine, modificăm umanitatea noastră. Dar cine poate decide ce este cu adevărat uman? Nu ne jucăm oare de-a Dumnezeu atunci când încercăm să modelăm omul după toanele noastre? Dacă noi căutăm doar îmbunătăţirea caracteristicilor fizice şi intelectuale, nu devenim tot mai săraci ignorând dimensiunile noastre spirituale – capacitatea de a iubi şi a visa, de a acţiona cu nobleţe sau chiar eroic, sacrificându-ne vieţile când situaţia o cere?
3) Utilitarismul. Într-o societate consumeristă, interesele financiare sunt puse cu uşurinţă deasupra preocupărilor etice. Utilitarismul este o teorie conform căreia obţinerea celor mai bune consecinţe posibile – adică acelea care aduc cel mai mare bine pentru cel mai mare număr de persoane – este considerată a fi calea etică de urmat. Astfel, dacă am putea salva vieţile a o sută de persoane ucigând una singură, scopul va justifica mijloacele. Argumentul merge mai departe: uciderea unui surplus de embrioni, excedentul de la fertilizarea in vitro, şi folosirea lor pentru cercetare, este etică, deoarece ar putea oferi tratamente pentru diverse boli, un bine de care ar beneficia mulţi oameni. În baza acestui raţionament, ar trebui de asemenea să permitem prelevarea de organe de la persoane aflate în comă permanentă, de la cei în stare vegetativă durabilă, de la bebeluşii anencefalici, chiar şi chiar şi de la prizonierii care îşi aşteaptă execuţia. Această logică prevalează deja în anumite spitale care, împotriva dorinţelor familiei, refuză să îi trateze pe cei pentru care consideră “inutilă îngrijirea”, deoarece pacienţii sunt fie prea bătrâni, fie prea bolnavi, fie au o “calitate a vieţii” prea slabă. Nu ar fi mai bine pentru ei să îi lăsăm să moară decât să le prelungim “existenţa mizerabilă” care iroseşte de asemenea resurse medicale valoroase? Ba da, susţine utilitarismul.
4) Relativismul moral. Trăim într-o lume globalizată. Oameni de diferite religii şi culturi trăiesc adesea în aceeaşi vecinătate şi lucrează cot la cot. Acest pluralism şi multiculturalism etnic a fost în mod nejustificat tradus în relativism moral. Se afirmă aşadar că nu există adevăruri absolute în morală, din moment ce fiecare cultură are o concepţie diferită despre ceea ce este bun şi corect. Astfel, deciziile morale sunt condiţionate de contextul, educaţia şi cultura din care provine persoana, noi neputând să impunem altora viziunea noastră despre ce este corect şi ce este greşit. În societăţile pluraliste şi cosmopolite, legile trebuie să fie la un minim pentru a menţine pacea şi pentru a promova tolerarea diferenţelor. Libertatea este exaltată drept cel mai mare bine şi se consideră că fiecăruia trebuie să i se permită să facă ceea ce vrea (de exemplu avortul la cerere). Toate acestea sunt în contradicţie cu învăţătura morală catolică, ce afirmă existenţa unei naturi umane comune în contextul diversităţii culturale. Această natură comună permite fiecăruia să descopere legea înscrisă în adâncul conştiinţei sale, să facă ceea ce este bine şi să evite ce este rău.
5) Secularizarea. În trecut, religia a jucat un rol important în determinarea comportamentului etic. În societăţile apusene în special, separarea dintre Biserică şi stat a fost văzută ca o necesitate deoarece religia era considerată sursă de diviziuni şi de conflicte violente dese. De aceea a existat o campanie agresivă de marginalizare şi de discreditare a vocii religiei în spaţiul bioeticii. Ultimul citat dintre cele cu care am început articolul prezintă viziunea creştină ca fiind împotriva ştiinţei, apelând la deja menţionatul pozitivism ştiinţific, atât de răspândit în zilele noastre. Din păcate, chiar şi instituţiile catolice de învăţământ au fost afectate de secularism. Multe dintre ele şi-au diluat identitatea catolică şi nu mai au vigoarea intelectuală pentru a apăra învăţătura Bisericii. S-a ajuns ca abordarea seculară a bioeticii să fie la fel de obişnuită în şcolile catolice ca şi în şcolile publice.
Cultura morţii şi cultura vieţii
Bioetica academică este 90% seculară actualmente. Este în gravă contradicţie cu modul în care înţelege Biserica persoana umană, cu natura comună şi demnitatea intrinsecă. Bioetica modernă respinge orice recurs la vechile tradiţii, inclusiv la Jurământul lui Hipocrate pe care medicii îl depuneau atunci când absolveau şcolile de medicină. Îmbibată în relativism moral şi utilitarism, bioetica seculară poate justifica orice ca fiind etic, inclusiv cele mai atroce acte precum infanticidul promovat de Peter Singer. Acest profesor australian de “etică”, care a predat la generaţii întregi de studenţi din Princenton, începând din 1999, este foarte serios când susţine uciderea copiilor dacă părinţii lor nu îi doresc. El a publicat şi o carte în care îşi apără ideea, prezentând-o ca o extindere naturală a practicilor abortive. Viziunea sa îi influenţează pe alţii. Pe lângă cursurile predate într-o universitate prestigioasă, a mai scris şi alte cărţi, vândute în peste un milion de exemplare. Partea înfricoşătoare este că nu e singurul care gândeşte astfel, o listă lungă de specialişti în “etică”, de la Harvard, Yale, Oxford şi alte mari universităţi, împărtăşindu-i viziunea despre infanticid.
Vedem doar vârful aisbergului. Dacă acestei idei, partea de gheaţă de sub nivelul apei, ar fi să iasă la suprafaţă, ar apărea propuneri mult mai perfide pentru viitorul rasei umane. Din fericire, însă, mulţi oameni consideră că gândirea seculară este un drum mort, ce nu mai răspunde potrivit cerinţelor etice de astăzi. Alţii reevaluează locul religiei în etică. Din moment ce Biserica are secole de experienţă în a răspunde la misterul suferinţei şi al bolii, al morţii şi nemuririi, învăţătura ei este prea preţioasă pentru a fi ignorată. Biserica poate fi profetică şi poate vorbi împotriva nedreptăţilor, pentru a apăra demnitatea şi drepturile fiecărei persoane umane, indiferent de rasă, de mediul din care vine, de starea fizică, de vârstă, de la concepere până la moartea naturală. Poate foarte bine să fie acea voce nepartizană şi neutră în lume, care să fie mai presus de interese financiare sau politice. Creştinii pot juca un rol important în această bătălie prin rugăciunile şi slujirea lor. Munca în favoarea celor mai slabi, mai săraci şi mai neglijaţi semeni din societate – persoane cu dizabilităţi, abandonate, în situaţii de criză, dependenţi de droguri, orfani, bătrâni sau pe moarte – este o mărturie elocventă despre faptul că fiecare membru al rasei umane are o demnitate proprie.
Catolicii au de asemenea o chemare specială la a apăra viaţa prin studierea şi răspândirea învăţăturii Bisericii pe aceste teme. Laicii, în special cei care lucrează în domeniul sănătăţii, juriştii, politicienii şi cercetătorii au datoria de a fi la zi cu cunoaşterea diferitelor declaraţii ale Bisericii pe teme referitoare la viaţă. Acum, mai mult ca niciodată, este nevoie de o înnoire a educaţiei catolice pentru a sublinia iar şi iar aceste adevăruri perene despre persoana umană. Intelectualii catolici trebuie să fie fermi pe poziţii şi să îi înfrunte pe susţinătorii secularismului în dezbateri publice, în publicaţii şi conferinţe. Nu putem să rămânem nepăsători şi inactivi în faţa problemelor extraordinar de grave cu care se confruntă umanitatea. A acţiona pentru crearea “culturii vieţii” este provocarea pe care Papa Ioan Paul al II-lea ne-a încredinţat-o fiecăruia dintre noi.

Autor: pr. Joseph Tham
Traducere: Radu Capan
Sursa: Zenit, 19 decembrie 2011

Decalogul postului mântuitor

1. Înfrânează-te de la mâncare, băutură şi de la orice plăcere trupească!

2. Nu ţine ură, vrăjmăşie sau invidie în inimă; mergi şi te împacă cu cei ce ţi-au greşit! Iartă din toată inima ta pentru ca şi Domnul să te ierte pe tine!

3. Spovedeşte-te cât mai grabnic la preot! Mărturiseşte toate păcatele, greşelile şi patimile! Ai grijă: păcatul cel mai mare este acela care te stăpâneşte pe tine! Leapădă-l!

4. Nu te certa, nu blestema, nu înjura! Cei care înjură se aseamănă celor ce au scuipat faţa lui Cristos în timpul patimilor Sale!

5. Roagă-te în fiecare zi, dimineaţa şi seara, după puterile tale! Însoţeşte rugăciunea ta smerită cu îngenuncheri şi metanii! Roagă-te şi pentru duşmani, ca Domnul să aducă pace şi înţelegere între toţi!

6. Fă milostenie după puterile tale! Dă de pomană acolo unde sunt văduve, orfani, săraci, familii nevoiaşe sau cu mulţi copii!

7. Întoarce la credinţă pe un om păcătos şi neştiutor, dă-i un sfat bun, îndeamnă-l la o faptă bună, vino împreună cu el la biserică!

8. Mergi şi vizitează un bolnav, un muribund, un infirm sau un neputincios; uşurează suferinţa lui, după puterile tale!

9. Pomeneşte-i pe cei morţi, după rânduielile Bisericii!

10. Ai grijă să nu te mândreşti cu postul tău şi cu nimic din ceea ce faci bun, ci în fiecare zi să-ţi spui: "Slugă netrebnică sunt, pentru că nu am făcut decât ceea ce eram dator să fac!"

Postul Mare timp de reînnoire pentru Biserică

Din dificultăţi purificarea

Publicăm reflecţia pe care cardinalul prefect al Congregaţiei pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor a scris-o în vederea Postului Mare pentru cotidianul spaniol "La Razón" de marţi 14 februarie.

de Antonio Canizares Llovera

Ne apropiem de Postul Mare. Cu impunerea cenuşii, miercurea viitoare va începe, pentru catolici, acest timp de har, de chemare la convertire şi la o viaţă nouă şi sfântă, de reînnoire şi de purificare. Chemarea la purificare este o constantă în mesajul ultimilor doi Papi, fericitul Ioan Paul al II-lea şi Benedict al XVI-lea. Cu toţii avem nevoie de purificare. "Şi în Biserică, Adam, omul, cade de mai multe ori". Trebuie să recunoaştem păcatele noastre, să le punem în faţa lui Dumnezeu şi să invocăm milostivirea sa. Trebuie să cerem iertare şi să ne purificăm. Astfel, recunoscând acest adevăr, în acelaşi timp recunoaştem că El poate să ne schimbe, să ne reînnoiască dinăuntru, de asemenea că El nu ne lasă în singurătate sau în deşertul lipsurilor noastre şi al păcatelor noastre, ci rămâne cu noi în Biserica sa în timpul nostru în care atâtea lucruri o chinuiesc; aşa cum a făcut fără încetare în decursul istoriei. "Se poate critica mult Biserica. Noi ştim asta şi însuşi Domnul ne-a spus asta: ea este un năvod cu peşti buni şi peşti răi, un ogor cu grâu şi neghină" (Benedict al XVI-lea).

Există probleme şi contrarietăţi, dar nu trebuie pierdută speranţa, ci trebuie înfruntate cu abilitate şi cu speranţă şi mai ales cu credinţă şi cu criteriile credinţei, care trebuie să fie mereu cele proprii ale Bisericii. Dificultăţile externe, asediul la care sunt supuse din afară credinţa şi Biserica şi dificultăţile care vor mai putea să apară nu va trebui să ne provoace frică în reluarea şi urmarea drumului Evangheliei, de caritate şi de sfinţenie, de purificare. De asemenea, nu pot să ne scufunde, nici să ne creeze complexe dificultăţile interne, inclusiv trădările, căderile, slăbiciunile şi fragilităţile credinţei noastre, ale creştinismului nostru de astăzi, adesea incapabil să comunice oamenilor, fraţilor noştri, comoara imensă pe care o purtăm înlăuntrul nostru: comoara credinţei, a iubirii şi a milostivirii lui Dumnezeu, a Evangheliei şi a Răscumpărării lui Isus Cristos.

Domnul este cu noi până la sfârşitul timpurilor: aceasta este promisiunea sa, care se împlineşte în prezentul concret în care trăim şi care ne poate descumpăni. El nu coboară din barca sa, Biserica; nu o părăseşte, nici nu încetează să meargă pe apele furtunoase, oricât de contrare şi puternice ar fi vânturile potrivnice şi nici datorită îndoielilor, greşelilor sau fricii credincioşilor săi. Istoria Bisericii, din timpurile lui Isus Cristos însuşi s-a văzut învăluită în persecuţii şi adversităţi, care proveneau din exteriorul şi din interiorul său, sau în trădări, negări, abandonuri, căderi, fragilităţi ale persoanelor apropiate de ea. Şi nu a căzut până acolo încât să nu reuşească să se ridice din nou, nici nu va cădea fără să se ridice din nou. Dar, desigur, are nevoie de purificare, de reînnoire şi de întărire - operă mai ales a lui Dumnezeu - printr-o viaţă sfântă, care este viaţa transformată de Dumnezeu însuşi şi care trăieşte prin credinţă şi caritate. Cuvântul lui Dumnezeu, însuşi Dumnezeu, nu trece şi nici nu va trece. "Cristos este acelaşi, ieri, astăzi şi întotdeauna". Biserica a fost zidită pe stânca tare a lui Petru şi a credinţei pe care Petru o mărturiseşte. Acest lucru are rezonanţă deosebită în faţa a ceea ce se întâmplă şi o semnificaţie specială cu privire la Anul Credinţei, care ne invită să deschidem larg porţile pentru credinţa Domnului care este în mijlocul nostru.

Oricât de paradoxal ar apare, "în fond este mângâietor faptul că există neghina în Biserică. Astfel, cu toate defectele noastre putem totuşi să sperăm să ne aflăm încă în urmarea lui Isus, care i-a chemat chiar pe păcătoşi. Biserica este ca o familie umană, dar este în acelaşi timp şi marea familie a lui Dumnezeu, prin care El formează un spaţiu de comuniune şi de unitate prin toate continentele, culturile şi naţiunile. De aceea suntem fericiţi că aparţinem acestei mari familii pe care o vedem aici; suntem fericiţi că avem fraţi şi prieteni în toată lumea. Experimentăm asta chiar aici la Köln cât de frumos este a aparţine unei familii vaste ca lumea, care cuprinde cerul şi pământul, trecutul, prezentul şi viitorul şi toate părţile pământului. În această mare adunare de pelerini mergem împreună cu Cristos, mergem cu steaua care luminează istoria" (Benedict al XVI-lea la Köln).

Marea problemă a lumii în această răscruce a istoriei este, ca întotdeauna, credinţa, trăirea vieţii cu Dumnezeu sau fără Dumnezeu, faptul de a fi conduşi sau nu de lumina sa. La această mare problemă va trebui să răspundem cu o nouă evanghelizare. la asta invită drumul Postului Mare pe care îl vom începe miercuri, săptămâna viitoare, în acest an în care s-au întâmplat atâtea lucruri, dar care deschide porţile credinţei, Anul Credinţei, şi este urgent a duce înainte cu toate forţele posibile o nouă evanghelizare, pentru ca lumea să creadă şi să aibă credinţă, pentru ca să trăiască în caritatea care reînnoieşte toate şi să meargă în speranţa care inundă cu lumină nouă noaptea prin care trecem.

Pentru aceasta, apropiatul Post Mare invită întreaga Biserică la purificare şi la o viaţă sfântă, fără a-i uita pe şomeri şi nici rugăciunea noastră pentru ca munca să fie la îndemâna tuturor, pentru că şi acest lucru face parte din caritate şi de purificarea necesară.

(După L'Osservatore romano, 18 februarie 2012)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Sursa: www.ercis.ro  

„De optzeci şi şase de ani Îi servesc şi nici un rău nu mi-a făcut...“: Sfântul Policarp, „aurul ars în cuptor“

La 23 februarie 155 primea cununa muceniciei Sfântul Policarp, episcopul Smirnei, în timpul împăratului roman Antonin Pius (138-161). Colecţia "Actele martirice" păstrează scrisoarea trimisă de Biserica din Smirna (Izmir) către comunitatea creştină din Filomelion (astăzi Akşehir, Turcia), primul document de limbă greacă în care se reproduce martiriul unui sfânt mucenic. Din această scrisoare aflăm că Sfântul Policarp a fost cel de-al doisprezecelea martir care a pătimit în cetatea Smyrna.

Scrisoarea Bisericii din Smyrna despre martiriul episcopului Policarp" începe cu o adresare specifică primelor comunităţi creştine, care revendicau o cetăţenie cerească, trăind în această lume cu perspectiva vieţii veşnice, aşa cum îndemna Sfântul Apostol Pavel: "Nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu" (Efeseni 2, 19). Astfel, "Biserica lui Dumnezeu pribeagă în Smyrna" scrie fraţilor creştini "pribegi" din Filomelion şi tuturor comunităţilor "pribege", "cele privitoare la cei care au dat mărturie martirică şi la fericitul Policarp, care a făcut să înceteze persecuţia ca pecetluind-o prin mărturia/martiriul lui".

Documentele din "Actele martirice" sunt importante pentru că ne aduc aproape de perioada persecuţiilor, reproducând un tablou tragic al acelor vremuri. Discursul aghiografilor face din cei prigoniţi adevăraţi biruitori, învinşi de istorie, dar învingători în eshaton. Martiriul Sfântului Policarp ne arată cum pătimeau creştinii în vremuri de prigoană: "Jupuiţi de biciuri astfel încât li se vedea alcătuirea trupului până la venele şi arterele dinăuntru, au răbdat atât, încât celor din jur li se făcea milă şi erau plini de durere; dar ei au ajuns la o atât de mare vitejie, încât nici unul dintre ei nici n-a gemut, nici n-a suspinat, arătându-ne nouă tuturor că în ceasul acela martorii/martirii lui Hristos torturaţi erau absenţi din trup sau, mai bine zis, că Domnul era de faţă şi vorbea cu ei".

Această scrisoare-document ne prezintă detalii din viaţa comunităţilor creştine, unele dintre problemele acestora devenind chiar subiect de dezbatere în sinoade locale ulterioare. Aduşi înaintea prigonitorilor, unii creştini nu rezistau chinurilor la care aveau să fie supuşi şi apostaziau, devenind "lapsi". Este şi cazul frigianului Quintus, "proaspăt venit din Frigia", care "văzând fiarele, a fost cuprins de laşitate", sacrificiul lui adus zeilor fiind dezaprobat de creştinii din Smyrna.

Gazdă bună a celor ce-l prigoneau

Episcopul Policarp, însă, "vinovat" de delictul de a fi creştin, a fost prins de prigonitori într-o casă. Văzând în cei ce urmăreau să-l prindă nişte oaspeţi, bătrânul episcop i-a întâmpinat şi i-a primit cum se cuvine în casa sa, în Sâmbăta dinaintea Paştilor anului 155. Privind în cheia gândirii omeneşti, salvarea vieţii lui Policarp putea veni printr-o simplă mărturisire, care însă ar fi însemnat apostazia de la creştinism. Cei însărcinaţi de autorităţile romane cu prigoana creştinilor în cetatea Smyrna, "ofiţerul Irod şi tatăl său, Nichita", îl ademeneau: "Ce lucru rău este să zici: "Domn e Cezarul", să sacrifici, să faci cele ce urmează acestora şi să te salvezi?" Procesul de judecare a unui creştin varia de la intimidare la ademenire, de la ameninţarea cu chinuri şi moarte la îmbierea cu bunuri şi averi.

Mărturisirea Sfântului Policarp

Tuturor argumentelor prin care încercau să-l facă să renunţe la credinţa sa, Sfântul Policarp le-a replicat prin una dintre cele mai frumoase mărturisiri ale creştinismului: "De optzeci şi şase de ani Îi servesc şi nici un rău nu mi-a făcut. Cum pot să blestem pe Împăratul meu, Cel ce m-a mântuit?" Bătrânul episcop nu vedea chinuri în focul cu care era ameninţat de prefectul Filip al Asiei, ci doar vremelnicia acestei vieţi: "Ameninţi cu un foc care arde un ceas şi după puţin timp se stinge; căci nu cunoşti focul judecăţii viitoare şi al pedepsei veşnice păstrat pentru necredincioşi".

Pe când se afla în arenă în faţa focului pregătit pentru a fi aruncat, Sfântul Policarp a înălţat o rugăciune către Dumnezeu, reprodusă în actul său martiric: "Doamne, Dumnezeule, Atotputernice, Tatăl iubitului şi binecuvântatului Tău Fiu, Iisus Hristos, prin Care am primit cunoştinţa despre Tine, Dumnezeul îngerilor, al puterilor, a toată zidirea şi al întregului neam al celor drepţi, care trăiesc înaintea feţei Tale. Te binecuvântez că m-ai învrednicit de ziua şi ceasul acesta, ca să iau parte cu ceata mucenicilor la paharul Hristosului Tău, spre învierea vieţii de veci a sufletului şi a trupului, în nestricăciunea Duhului Sfânt. Între care fă să fiu primit înaintea Ta astăzi, ca jertfă grasă şi bineplăcută, precum m-ai pregătit şi mi-ai descoperit şi împlinit, Dumnezeule cel nemincinos şi adevărat. Pentru aceasta şi pentru toate, Te laud, Te binecuvântez şi Te preamăresc prin veşnicul şi cerescul arhiereu Iisus Hristos, iubitul Tău Fiu, prin Care, împreună cu El şi cu Duhul Sfânt, Ţi se cuvine slavă acum şi în veacurile ce vor să fie".

Sfintele moaşte, "mai preţioase şi mai încercate decât aurul"

Mărturia celor ce au văzut pătimirea Sfântului Policarp şi au consemnat-o în această scrisoare arată puterea lui Dumnezeu de a birui rânduiala firii în trupul mucenicului său: "Strălucind o flacără mare, am văzut o minune noi, cei cărora li s-a dat a o vedea; noi cei care am fost păstraţi ca să vestim celorlalţi cele făcute. Căci, luând forma unei bolţi, focul a învăluit în cerc trupul martirului ca o pânză de corabie umflată de vânt; şi era în mijloc nu ca un trup ars, ci ca o pâine coaptă sau ca un aur ori argint ars în cuptor. Pentru că am simţit o atât de mare bună-mireasmă, ca a unui suflu de tămâie sau a unei alteia dintre aromatele preţioase". Biruind sfântul văpaia focului, a fost martirizat cu o lovitură de pumnal, la porunca proconsulului.

Fragmentul din martiriul Sfântului Policarp care aminteşte despre grija creştinilor de a preţui rămăşiţele trupeşti ale mucenicilor a devenit argument pentru cinstirea sfintelor moaşte: "Dar cel gelos, defăimător şi rău, potrivnicul neamului drepţilor, văzând măreţia mărturiei/martiriului lui şi conduita lui ireproşabilă de la început, văzându-l însemnat cu cununa nestricăciunii şi dobândind un premiu incontestabil, s-a străduit ca nici măcar trupul său să nu fie luat de noi, deşi mulţi dintre noi doreau să facă aceasta şi să aibă parte de sfântul lui trup". Încă din veacul al doilea creştin, sfintele moaşte erau "mai preţioase şi mai încercate decât aurul", depuse "acolo unde se cuvenea", iar ziua martirizării sfântului celebrată cu slujbă: "Să ne adunăm şi noi, după putinţă, să celebrăm cu veselie şi cu bucurie ziua de naştere a martiriului său spre aducerea-aminte de cei ce au luptat mai înainte şi spre exerciţiul şi pregătirea celor ce vor lupta mai pe urmă".

Pentru a autentifica scrisele sale, aghiograful a adăugat detalii istorice despre stăpânirea romană din vremea episcopului Policarp, cu ajutorul cărora Biserica a putut rândui sărbătoarea închinată sfântului pentru ziua de 23 februarie: "A dat mărturie martirică fericitul Policarp în ziua a doua a lunii xanthikos şfebruarieţ, cu şapte zile înainte de calendele lui martie, în Sâmbăta Mare, la ora opt. A fost prins de Irod, mare preot fiind Filip Trallianul, proconsul Statius Quadratus, iar Împărat în veci Domnul nostru Iisus Hristos".

Autor: A. Briciu

Sursa: www.ziarullumina.ro

 

Mărturia despre Taina Maslului în „Testamentum Domini“: „Untdelemnul acesta care este preînchipuirea arvunei Tale...“

"Epistola către Diognet", "Constituţiile Apostolice" şi "Testamentum Domini" sunt trei documente importante, din perioade diferite ale istoriei Bisericii. Un singur element comun: autor necunoscut. În cazul actual ne interesează în special rugăciunea legată de Taina Maslului cuprinsă în "Testamentum Domini".

Faptul că un document bisericesc nu are un autor cunoscut sau a fost atribuit greşit unui autor patristic nu înseamnă că el este automat lipsit de valoare. Din contră, multe informaţii semnificative pot fi extrase din aceste documente, care sunt nu numai benefice, ci şi conforme cu Tradiţia patristică anterioară.

Importanţa unor lucrări cu autor neidentificat

Lucrarea care poartă numele de "Testamentum Domini" ["Testamentul Domnului"] reprezintă una dintre lucrările apocrife atribuite Sfântului Clement Romanul, alături de "Constituţiile Apostolice". Ambele lucrări au fost redactate la începutul secolului al V-lea. "Testamentum Domini" cuprinde o serie de informaţii interesante din punct de vedere liturgic, care au permis cercetătorilor să identifice cadrul general al slujbelor Bisericii din secolele IV-V. De aceea am atras atenţia în debutul acestui material că anumite lucrări atribuite greşit unor autori patristici păstrează elemente importante pentru istoria şi dezvoltarea Bisericii. Putem aduce aici în discuţie şi alte documente, cum ar fi spre exemplu scrierile lui Pseudo-Dionisie Areopagitul, un autor sirian încă neidentificat, care a trăit la finalul secolului al V-lea şi începutul secolului al VI-lea. Pe de altă parte, putem exclude din această categorie întreaga pleiadă de Evanghelii gnostice care prezintă elemente total eronate şi în dezacord cu istoria Bisericii. Recomandăm persoanelor preocupate de scrierile apocrife să citească în mod atent mai întâi manuale de specialitate din domeniul Patrologiei sau al Noului Testament pentru a identifica acele lucrări rămase sub anonimat sau atribuite greşit care au avut un impact pozitiv în istoria creştină. Nu toate florile oferă o miere bună şi acest principiu trebuie păstrat şi în privinţa alegerii potrivite a unor lecturi benefice, aşa cum ne atrage atenţia Sfântul Vasile cel Mare în faimoasa sa "Omilie către tineri".

Rugăciunea la sfinţirea uleiului pentru bolnavi

De ce ne preocupă în special "Testamentum Domini" mai presus decât alte lucrări? Pentru că aici identificăm o rugăciune care cuprinde o serie de detalii importante cu privire la Taina Sfântului Maslu şi care ne poate ajuta să înţelegem cum erau trataţi creştinii bolnavi în secolele al IV-lea şi al V-lea. Ne putem imagina deja lumea din perioada respectivă: medicamente îndoielnice, puţini doctori şi majoritatea nepricepuţi, o speranţă de viaţă a populaţiei, care era la cel mult jumătate faţă de cum este acum. Războaiele, dificultăţile de mediu, sărăcia enormă, epidemiile care nu puteau fi stopate creau un număr uriaş de victime, dar şi de persoane care urma să trăiască traumatizate, să rămână handicapate sau să sufere pentru tot restul vieţii din diferite cauze. Biserica a fost întotdeauna preocupată de persoanele bolnave. Nu este de mirare că primele spitale au fost întemeiate de Biserică, aşa cum vom observa într-un material care va fi publicat pe viitor. În "Testamentum Domini" avem o rugăciune legată de sfinţirea untdelemnului cu care urma să fie unşi bolnavii şi care sună astfel: "Dacă preotul sfinţeşte untdelemn pentru vindecarea celor ce pătimesc, punând înaintea altarului vasul acela, să spună cu supunere aşa: Doamne Dumnezeule, Care ne-ai dat Duhul Mângâietor, Domn, nume mântuitor, neclintit, Care se ascunde de cei nebuni şi se descoperă înţelepţilor, Hristoase, Care ne-ai sfinţit pe noi, Care ai făcut înţelepţi cu îndurarea Ta pe slujitorii Tăi, pe care i-ai ales prin înţelepciunea Ta, Care ne-ai trimis cunoaşterea Duhului Tău prin sfinţenia Ta când ne-ai dat puterea Duhului Tău; Care eşti tămăduitorul oricărei boli şi suferinţe, Care ai dat darul vindecării celor care s-au făcut prin Tine vrednici de acel dar, trimite peste untdelemnul acesta care este preînchipuirea arvunei Tale plinirea îndurării Tale celei binefăcătoare, ca să-i slobozească pe cei chinuiţi, să-i vindece pe cei bolnavi şi să-i sfinţească pe cei ce se întorc când vin la credinţa Ta; că puternic şi slăvit eşti în vecii vecilor. Poporul: Amin" ("Testamentum Domini", XXIV, în: "Canonul Ortodoxiei", trad. diac. Ioan I. Ică jr, Editura Deisis/Stavropoleos, Sibiu, 2008, p. 800). Şi această rugăciune este adresată Tatălui ceresc, Care ne-a trimis Duhul Său cel Sfânt şi ne-a umplut de cunoaşterea profundă a sfinţeniei Sale. Sunt amintite în debutul acestei rugăciuni trei daruri esenţiale pe care credincioşii le-au primit de la Dumnezeu: sfinţenia, înţelepciunea şi cunoaşterea. La acestea este adăugat şi darul vindecărilor. Ce putem remarca din felul în care este formulată această rugăciune este că, în esenţă, nu prin puterile naturale ajunge o persoană să posede capacitatea de a vindeca o altă persoană. Totodată, nimeni nu se naşte cu acest dar, deşi auzim adesea la diverse emisiuni televizate de persoane care, încă de la naştere, au avut tot felul de capacităţi paranormale. Darul este făcut întotdeauna de Dumnezeu în momentul în care dobândim capacitatea de a-l primi. Tot ceea ce putem face prin forţele proprii este să ne pregătim să primim darurile lui Dumnezeu şi să le "înmulţim", dăruindu-le mai departe celor din jur. Finalul rugăciunii aduce însă în discuţie o temă interesantă, şi anume utilizarea multiplă a untdelemnului de la Maslu.

Uleiul bolnavilor şi al catehumenilor

Chiar dacă Taina Mirungerii a început să fie administrată ceva mai târziu (probabil începând cu secolul al II-lea, dacă luăm în considerare mărturia exprimată relativ vag de Teofil al Antiohiei - vezi articolul nostru intitulat "Prima mărturie patristică asupra Tainei Mirungerii" - publicat pe data de 25 octombrie 2011), a existat aproape întotdeauna o ungere prebaptismală. Această ungere prebaptismală era însoţită de rugăciunile de exorcizare. Este interesant că în această rugăciune se cere ca untdelemnul să reprezinte "preînchipuirea arvunei divine". Această expresie poate avea două sensuri. Fie se cere ca prin vindecarea cu acest untdelemn sfinţit credinciosul să simtă apropierea Împărăţiei cerurilor, unde nu mai există boli, fie se cere ca ungerea cu acest untdelemn să pregătească o persoană pentru prima intrare în Împărăţia cerurilor. Prima intrare în Împărăţia cerurilor, supranumită şi Poarta cerului, este reprezentată de Taina Botezului. Aşadar, acest untdelemn sfinţit putea fi utilizat în două moduri: fie pentru vindecarea persoanelor bolnave, fie pentru ungerea prebaptismală a catehumenilor. În sprijinul celei de-a doua acţiuni vine ultima frază a rugăciunii în care sunt amintite scopurile acestui untdelemn sfinţit: "Să-i slobozească pe cei chinuiţi, să-i vindece pe cei bolnavi şi să-i sfinţească pe cei ce se întorc când vin la credinţa Ta". Ce sens mai are să adaugi aici scopul de a-i sfinţi pe cei care vin la credinţa lui Hristos? Nu este vorba de credincioşi, nici măcar de cei care se pocăiesc, pentru că este vorba despre prima venire la credinţă, care are loc înainte de primirea Tainei Botezului, nu de reînnoirea prin pocăinţă, care are loc după căderea în diferite păcate. Aşadar, untdelemnul de la Maslu avea şi utilitatea de untdelemn al exorcizării, fiind administrat şi catehumenilor în timpul riturilor de exorcizare care erau efectuate în vederea pregătirii Botezului. În materialul următor vom discuta alte două rugăciuni cuprinse în "Constituţiile Apostolice", respectiv într-un important manuscris etiopian timpuriu.

Autor: A. Agachi

Sursa: www.ziarullumina.ro

Miercurea Cenuşii: poarta de intrare în Postul Mare

Se ştie că una dintre zilele de peste an care strâng cei mai mulţi credincioşi este Miercurea Cenuşii. Deşi nu este o zi de sărbătoare obligatorie, mulţi oameni nu ar lăsa să treacă această zi fără să ajungă la biserică pentru a fi marcaţi pe frunte cu semnul crucii cu cenuşă. Chiar şi oamenii care vin rar la Biserică peste an fac efortul de a veni în Miercurea Cenuşii. Cum a devenit această practică o parte atât de importantă pentru atât de mulţi credincioşi? Cine a venit cu ideea acestui ritual destul de ciudat? Cum explicăm popularitatea murdăririi frunţii noastre cu cenuşă, pentru ca apoi să mergem toată ziua cu murdărie pe faţă? Cei care nu cunosc acest obicei al nostru ne arată spre frunte spunându-ne că ne-am murdărit, aşteptându-se ca noi să ne spălăm imediat, dar mulţi catolici poartă acea cenuşă întreaga zi.

Cenuşa pe frunte - un obicei cu rădăcini biblice

Originea obiceiului folosirii cenuşii în ritualuri religioase se pierde în negura preistoriei, dar găsim referinţe la această practică în tradiţia noastră religioasă descrisă în Vechiul Testament. Profetul Ieremia, de exemplu, cheamă la pocăinţă astfel: “Fiica poporului Meu, încinge-te cu sac şi-ţi presară cenuşă pe cap” (Ieremia 6,26). Profetul Isaia, pe de altă parte, critică folosirea sacului şi a cenuşii, ca fiind nepotrivite pentru a-i fi pe plac lui Dumnezeu, dar astfel el ne arată că această practică este binecunoscută în Israel: “Este oare acesta un post care îmi place, o zi în care omul îşi smereşte sufletul său? Să-şi plece capul ca o trestie, să se culce pe sac şi în cenuşă, oare acesta se cheamă post, zi plăcută Domnului?” (Isaia 58,5). Profetul Daniel îi cere lui Dumnezeu să salveze Israelul, cu sac şi cenuşă ca semn al pocăinţei Israelului: “Şi mi-am îndreptat faţa către Domnul Dumnezeu, stăruind în rugăciune şi în rugi fierbinţi, cu post, sac şi cenuşă” (Daniel 9,3).

Poate cel mai cunoscut exemplu de pocăinţă din Vechiul Testament implică de asemenea sac şi cenuşă. Când profetul Iona ascultă în sfârşit porunca lui Dumnezeu şi predică în marea cetate Ninive, predicarea lui este uimitor de eficientă. Cuvintele mesajului său sunt duse până la rege. “Şi a ajuns vestea până la regele Ninivei. Acesta s-a sculat de pe tronul său, şi-a lepădat veşmântul lui cel scump, s-a acoperit cu sac şi s-a culcat în cenuşă” (Iona 3,6). În cartea Iuditei găsim acte de pocăinţă care specifică faptul că cenuşa era pusă pe capetele oamenilor: “Şi tot Israelul, bărbaţi, femei şi copii, locuitori ai Ierusalimului, au căzut cu faţa la pământ în templu, şi-au presărat cenuşă în cap şi au întins mâinile înaintea Domnului” (Iudita 4,11; vezi şi 4,15 şi 9,1).

Chiar înainte de perioada Noului Testament, rebelii care luptau pentru independenţa evreilor, macabeii, se pregăteau pentru luptă folosind cenuşă: “Şi au postit în ziua aceea şi s-au îmbrăcat cu saci şi cenuşă au pus pe capetele lor şi şi-au rupt hainele” (1Macabei 3,47; vezi şi 4,39). În Noul Testament, Isus se referă la folosirea sacului şi cenuşii ca semne ale pocăinţei: “Vai ţie, Corazin, vai ţie, Betsaida! Căci dacă s-ar fi făcut în Tir şi în Sidon minunile săvârşite în voi, de mult ar fi făcut pocăinţă în sac şi cenuşă” (Matei 11,21; Luca 10,13).

Cenuşa în istoria Bisericii

În ciuda tuturor acestor referinţe din Scriptură, există puţine relatări privind folosirea cenuşii în Biserică în primul mileniu de creştinism. Thomas Talley, un expert în istoria anului liturgic, afirmă că prima liturgie databilă clar a Miercurii Cenuşii, în care se vorbeşte despre presărarea cenuşii, se găseşte într-o carte liturgică din anul 960. Înainte de aceasta, cenuşa a fost folosită ca semn de admitere în Ordinul Penitenţilor. În secolul al VI-lea, ritul mozarabic spaniol cerea marcarea frunţii cu cenuşă când se accepta o persoană grav bolnavă în Ordinul Penitenţilor. La începutul secolului al XI-lea, abatele Aelfric nota că există obiceiul ca toţi credincioşii să ia parte la o ceremonie în Miercurea dinaintea Postului, care includea impunerea cenuşii. Spre sfârşitul acelui secol, Papa Urban al II-lea cerea folosirea generală a cenuşii în acea zi. Doar mai târziu această zi avea să fie numită Miercurea Cenuşii.

La început, clericii şi bărbaţii aveau cenuşa presărată pe capetele lor, în timp ce femeilor li se făcea semnul crucii cu cenuşă pe frunte. În cele din urmă însă ritualul folosit pentru femei a ajuns să fie folosit şi pentru bărbaţi. În secolul al XII-lea, s-a dezvoltat regula ca cenuşa să fie obţinută prin arderea ramurilor de palmier de la Duminica Floriilor din anul anterior. Multe parohii îi invită şi astăzi pe credincioşi să vină cu aceste ramuri de palmier la biserică, înainte să înceapă Postul, pentru un ritual de ardere a acestor ramuri după Liturghie.

Ordinul Penitenţilor

Se pare astfel că folosirea cenuşii la începutul Postului Mare este o extindere a folosirii cenuşii la cei care intrau în Ordinul Penitenţilor. Această practică a caracterizat celebrarea Sacramentului Spovezii de-a lungul celei mai mari părţi a primului mileniu din istoria Bisericii. Cei care comiseseră păcate grave şi le mărturiseau Episcopului sau reprezentantului său şi primeau o penitenţă care trebuia îndeplinită într-o perioadă de timp. După încheierea penitenţei, aceste persoane erau reconciliate de către Episcop printr-o rugăciune de iertare ce se făcea în mijlocul comunităţii.

În perioada în care trebuiau să îşi îndeplinească penitenţele, penitenţii aveau adesea locuri speciale în biserică şi purtau haine specifice, care indicau statutul lor. Asemenea catecumenilor care se pregăteau pentru Botez, şi ei erau adesea scoşi din biserică după Liturghia cuvântului. Acest întreg proces semăna cu itinerariul de convertire al catecumenilor, deoarece Biserica vedea căderea în păcate grave după Botez ca un semn al faptului că persoana în cauză nu se convertise cu adevărat. Penitenţa era o a doua încercare de încurajare a acelei convertiri. De fapt Părinţii Bisericii primare numeau Spovada ca “al doilea Botez”.

Postul s-a dezvoltat în Biserică pe măsură ce întreaga comunitate se ruga şi postea pentru catecumenii care se pregăteau pentru Botez. În acelaşi timp, acei membri ai comunităţii care erau deja botezaţi se pregăteau să îşi înnoiască la Paşti promisiunile de la Botez, alăturându-se astfel catecumenilor în căutarea aprofundării propriei convertiri. Era natural deci ca Ordinul Penitenţilor să se concentreze pe Postul Mare, Spovada fiind adesea celebrată în Joia Mare, pentru ca cei tocmai reconciliaţi cu Dumnezeu să poată să ia parte la liturgiile Triduumului. Cu Postul Mare ca o perioadă în mod evident centrată pe Botez, Spovada şi-a găsit de asemenea un loc aici.

Schimbarea înţelegerii Postului Mare

Cu dispariţia catecumenatului din viaţa Bisericii, modul în care oamenii au înţeles perioada Postului Mare s-a schimbat. În Evul Mediu, accentul nu mai era atât de evident pus pe Botez. În schimb se sublinia foarte mult patima şi moartea lui Cristos. Arta medievală a reflectat această centrare tot mai mare pe suferinţele Mântuitorului; la fel şi pietatea populară. Postul Mare a devenit un timp de recunoaştere a propriei noastre vine pentru păcatele ce au condus la patima şi moartea lui Cristos. Pocăinţa era astfel văzută ca o cale de evitare a pedepsei pentru păcat mai mult decât ca o cale de înnoire a angajamentelor baptismale.

Dispariţia treptată a Ordinului Penitenţilor a făcut ca în timp folosirea cenuşii să nu mai aibă legătură cu contextul originar. Accentul pus pe penitenţa personală şi pe Sacramentul Spovezii a continuat în Postul Mare, dar legătura cu Botezul nu mai era evidentă pentru majoritatea credincioşilor. Aceasta se reflectă în formula care a ajuns să fie asociată cu impunerea cenuşii: “Aminteşte-ţi că din ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce!” Acest text evidenţiază mortalitatea noastră, fiind un îndemn la a lua în serios chemarea la pocăinţă, fără să se întrevadă prea mult vreo semnificaţie baptismală. Această subliniere a mortalităţi este în ton cu experienţa de viaţă din Evul Mediu, când ameninţarea cu moartea era mereu prezentă. Mulţi oameni mureau de foarte tineri, iar diferitele molime făceau moartea şi mai răspândită.

Miercurea Cenuşii după Conciliul Vatican II

Conciliul Vatican II (1962-65) a invitat la o înnoire a Postului Mare, prin redescoperirea străvechiului său caracter baptismal. Această redescoperire a fost în mod special promovată de refacerea catecumenatului cerut de Ritualul Iniţierii Creştine a Adulţilor (1972). Pe măsură ce catolicii interacţionau tot mai mult cu catecumenii în etapa finală a pregătirii lor pentru Botez, ei au început să înţeleagă Postul Mare ca o perioadă de pregătire baptismală şi de înnoire baptismală.

Dat fiind că Miercurea Cenuşii marchează începutul Postului Mare, este evident că şi pentru această zi a început redescoperirea dimensiunii baptismale. O aluzie ne-o dă a doua formulă ce se spune la impunerea cenuşii: “Întoarceţi-vă de la păcat şi credeţi în Evanghelie”. Deşi nu se menţionează explicit Botezul, această formulă ne aminteşte de promisiunile făcute la Botez, de a respinge păcatul şi de a ne mărturisi credinţa. Este o chemare clară la convertire, la acea mişcare de îndepărtare de păcat şi de apropiere de Cristos, pe care trebuie să o facem în mod repetat de-a lungul vieţilor noastre.

La început de Post Mare, Miercurea Cenuşii ne cheamă la un itinerar de convertire ce marchează toată această perioadă. În timp ce catecumenii intră în ultima etapă a pregătirii lor pentru Sacramentele pascale, noi suntem chemaţi să mergem alături de ei, pentru ca să fim pregătiţi să ne înnoim promisiunile baptismale la sosirea Paştilor.

Lecturile pentru Miercurea Cenuşii

Lecturile din Miercurea Cenuşii subliniază această chemare la convertire. Prima lectură din profetul Ioel este o chemare la întoarcerea la Domnul “cu post, cu plâns şi cu tânguire”. Ioel ne aminteşte că Dumnezeu este “milostiv şi îndurător, îndelung răbdător şi plin de bunătate, şi nu se bucură de pedeapsa pe care a trimis-o asupra voastră”, invitându-ne astfel să fim încrezători în iubirea lui Dumnezeu în timp ce căutăm să ne înnoim viaţa cu Dumnezeu. Este important să observăm faptul că Ioel nu cheamă doar la convertirea personală. Apelul său este unul către tot poporul, aşadar el spune: “Sunaţi din trâmbiţă în Sion, rânduiţi un timp de post sfânt, chemaţi pe toţi la adunare! Strângeţi poporul, vestiţi o adunare sfântă; aduceţi-i pe bătrâni, strângeţi copiii, chiar şi pe pruncii de la sân!” Intrând în acest timp de înnoire, noi ne unim cu întreg poporul lui Dumnezeu, pentru că cu toţii avem nevoie de o continuă convertire şi suntem chemaţi să ne susţinem unii pe alţii pe acest drum. Imitându-i pe cei care se alăturau Ordinului Penitenţilor în trecut, noi toţi devenim o comunitate de penitenţi ce caută să se apropie tot mai mult de Dumnezeu prin pocăinţă şi înnoire.

Cu un ton diferit, dar nu mai puţin imperativ, Sf. Paul ne imploră în a doua lectură: “împăcaţi-vă cu Dumnezeu!” “Acum”, insistă el, “este timpul potrivit; iată, acum este ziua mântuirii”. Timpul întoarcerii la Domnul este deci acum, în acest timp sfânt, chiar în această zi. Cât priveşte Evanghelia din Miercurea Cenuşii, ea ne dă sfaturi despre cum să acţionăm în timpul Postului Mare. Isus vorbeşte despre principalele trei discipline pentru această perioadă: pomana, rugăciunea şi postul. Toate aceste activităţi spirituale, ne învaţă Isus, trebuie să fie făcute fără dorinţa de a primi recunoaştere din partea altora. Ideea nu este că trebuie să ne rugăm doar singuri, nu şi în comunitate, de exemplu, ci că nu trebuie să ne rugăm pentru ca alţii să spună cât de sfinţi suntem. Acelaşi lucru se aplică şi postului şi operelor de caritate; ele nu trebuie să fie ascunse ci trebuie făcute din iubire pentru Dumnezeu şi pentru semeni, nu pentru a fi văzuţi de ceilalţi.

Există desigur o anumită ironie în folosirea acestei Evanghelii, care ne spune să ne spălăm feţele ca să nu arătăm oamenilor că postim, tocmai în ziua în care noi umblăm cu cenuşă pe frunte. Avem în fapt o nouă ocazie de a face ceea ce ne spune Isus: să nu participă la ritualuri religioase doar de ochii lumii. Noi purtăm cenuşa nu pentru a ne proclama sfinţenia ci în semn de recunoaştere a apartenenţei noastre la comunitatea păcătoşilor care caută pocăinţa şi înnoirea.

De la cenuşă la izvor

Chemarea la convertirea continuă reflectată în aceste lecturi este şi mesajul cenuşii. Noi parcurgem Postul Mare de la cenuşă la izvorul baptismal. Ne “murdărim” feţele în Miercurea Cenuşii şi suntem curăţaţi în apele izvorului. Mai profund, îmbrăţişăm nevoia de a muri faţă de păcat şi egoism la începutul Postului Mare pentru ca să putem ajunge la viaţa deplină în Cel Înviat la Paşti. Când primim cenuşa pe frunte ni se aminteşte cine suntem. Ne amintim că suntem făpturi pământeşti (“Aminteşte-ţi că din ţărână eşti”). Ne amintim că suntem fiinţe muritoare (“şi în ţărână te vei întoarce”). Ne amintim că suntem botezaţi. Ne amintim că suntem pelerini într-un itinerar al convertirii (“Întoarceţi-vă de la păcat şi credeţi în Evanghelie”). Ne amintim că suntem membre ale Trupului lui Cristos (şi “murdăria” de pe frunţile noastre va proclama această identitate şi altora).

Înnoirea conştientizării a cine suntem cu adevărat în faţa lui Dumnezeu reprezintă inima întregii experienţe a Postului Mare. Este atât de uşor să uităm, şi astfel cădem în obiceiuri păcătoase, în moduri de gândire şi de trai care sunt contrare voinţei lui Dumnezeu. În această privinţă suntem asemenea ninivitenilor din istoria lui Iona. Ticăloşia lor a fost cea care l-a făcut pe Dumnezeu să îl trimită pe Iona să le predice. Iona s-a opus acelei misiuni şi s-a trezit în ape adânci. Salvat de un peşte mare, Iona a ascultat ce i-a cerut Dumnezeu şi a predicat în Ninive. Predicarea sa a ajuns la urechi şi inimi deschise, după cum dovedeşte faptul că într-o singură zi a convertit întreaga cetate.

De la începutul Postului, cuvântul lui Dumnezeu ne cheamă la convertire. Dacă ne deschidem urechile şi inimile spre acest cuvânt vom fi asemenea ninivitenilor nu doar în păcătoşenia lor ci şi în întoarcerea lor la Dumnezeu. Acesta este, spus pe scurt, scopul Miercurii Cenuşii!

Autor: Lawrence E. Mick
Traducere: Radu Capan
Sursa: AmericanCatholic.org

Cum postim?

În Biserica Catolică de rit latin începe mâine, cu Miercurea Cenuşii, Postul Mare. În ambient bizantin, perioada postului este echivalată în mod curent cu îndatorirea fiecărui creştin de a se abține de la anumite feluri de mâncare numite „de dulce”, iar faptul că în practica romano-catolică tipologia postului nu include obligatoriu o coordonată alimentară extrem de riguroasă este adesea generator de confuzii şi polemici. În acest sens, câteva precizări pot fi clarificatoare.

1. Tradiția postului se revendică încă din timpurile veterotestamentare (Moise, Daniel, Ioel, Iona, David etc.) şi este continuată de Isus şi apostolii săi: Cristos a postit patruzeci de zile în pustiu, înainte de a-şi începe misiunea publică (Mt 4,2; Lc 4,2), la fel şi apostolii şi ucenicii lor (Fap 12, 2-3; 2Cor 6,5). Sfântul Paul a postit timp de trei zile după convertirea sa pe drumul Damascului (Fap 9,9), pentru ca, ulterior, să îndemne el însuşi la post comunitățile păstorite de el (Fap 14,23). Şi exemplele de acest fel sunt nenumărate… Cu toate acestea, este limpede că practica abținerii de la alimentele de origine animală (carne, lactate, ouă) nu este specificată nicăieri în Biblie.

2. Biserica Catolică face deosebire între post (a consuma o singură dată pe zi, o cantitate redusă de hrană) şi abstinență (a nu consuma carne). Zilele de post şi abstinență prescrise pentru Postul Mare sunt Miercurea Cenuşii şi Vinerea Sfântă, în timp ce restul zilelor de vineri (inclusiv cele de peste an) sunt zile de abstinență. Este adevărat că dimensiunea alimentară a postului nu este preţuită în practica seculară a Bisericii Catolice în aceeaşi măsură ca în tradiția răsăriteană. Cu toate acestea, dincolo de minimul stabilit prin legile bisericeşti, credinciosul catolic nu este nicidecum oprit de la a posti oricât de drastic îşi propune (recomandabil, sub îndrumarea şi cu încuviințarea directorului său spiritual).

Cu toate acestea, indiferent de tradiția din care se revendică, fie el drastic sau minimal, postul alimentar este întotdeauna chemat să fie auxiliar postului spiritual: convertirii inimii, încredințării în mâinile Domnului şi iubirii necondiționate, fără de care foloasele duhovniceşti ale restricțiilor gastronomice vor rămâne simple iluzii. Cu alte cuvinte, la ce-mi foloseşte să nu mănânc carne, dacă-mi vorbesc de rău aproapele? Şi oare în ochii lui Cristos înfrânarea pântecelui meu de la friptură prețuieşte mai mult decât înfrânarea limbii de la calomnie, a ochilor de la privirea celor necurate, a urechilor mele de la auzirea răutății? E mai spre mântuirea mea şi mai spre slava Domnului a nu mânca „de dulce” ori a nu cleveti, a nu mă mânia, a nu mă trufi, a nu-i produce suferinţă aproapelui (şi îndeosebi vrăjmaşului) meu? „Postul cel adevărat şi bineprimit lui Dumnezeu”, zice sfântul Teodor Studitul, „este înfrânarea de la răutăţi”…

Sau, mergând şi mai în profunzime, cum spunea un îndrumător spiritual, oare adevărata noastră țintă spirituală este să ne ferim de a face rău ori să ne străduim a face binele? Căci adesea mai mult fugim de păcat decât în întâmpinarea nevoilor şi suferințelor aproapelui nostru… Şi cu adevărat, un alt aspect adesea neglijat atunci când postul alimentar trece pe primul loc este faptul că una din raţiunile lui, după aceea de exersare a înfrânării trupului, este aceea a milostivirii, căci bucatele de la care mă abţin nu mai sunt ale mele, ci ale săracilor care nu au ce pune pe masă. Iar în milostenie se cuvine să fiu generos: spunea fericita Tereza de Calcutta că pomana, pentru a fi cu adevărat pomană, trebuie să doară. Hainele vechi care ne ocupă debaraua şi mâncarea expirată din cămară nu sunt pomană în duhul lui Cristos, ci curăţenie de primăvară.

Şi mai mult, dacă ţin post şi dau şi de pomană, acestea două au nevoie să fie susţinute cu aripile rugăciunii, ale întâlnirii cu Domnul în profunzimea inimii, în locul acela în care suntem noi înşine, cu sufletul despuiat înaintea lui, privindu-l, lăsându-ne priviţi şi îngăduindu-ne binecuvântata vulnerabilitate a îndrăgostirii de el.

O coordonată a postului uitată aproape cu desăvârşire în lumea noastră în care individualismul şi libertatea greşit înțeleasă ating chiar şi dimensiunea spirituală a existenței, este ascultarea. Creştinii care îşi ruinează sănătatea deja şubredă prin posturi drastice, în ciuda interdicției de a posti primite de la proprii duhovnici, păcătuiesc, în ciuda aparenței de sfințenie, prin neascultare. După cum bine spune un părinte athonit, Efrem Katunakiotul: „Să te împărtăşeşti de zece ori pe zi, să faci rugăciunea minții, privegheri sau posturi: toate nu valorează nimic fără ascultare”. Şi, memorabil, sfântul Teofan Zăvorâtul: „Din trei virtuți – post, neprihană şi ascultare – prima conduce până la jumătatea drumului către Dumnezeu, a doua, până la intrare, iar a treia chiar până în fața lui Dumnezeu”.

După toate astea, dacă postesc, mă rog, dau de pomană şi fac ascultare e ziditor să înţeleg bine ceea ce fac şi mai ales de ce şi pentru Cine o fac. A şti cine este Acela în numele căruia ţin post, fac milostenie mă rog şi ascult înseamnă a întâlni o Persoană, a uni jertfa mea cu a lui, a depăşi toate prejudecăţile mele care mă împotmolesc în idolatrizarea sterilă a unor practici pe care le urmez mai curând din superstiţie şi spre propria mea slavă decât din evlavie autentică şi spre mărirea lui Dumnezeu (câţi creştini nu-şi justifică postul prin „aşa e bine”, „aşa se face”, fără să cunoască, de multe ori, măcar semnificaţia liturgică zilelor în care postesc chiar şi în zilele de peste an: de ce miercuri, de ce vineri…).

Fără generozitate, pomana este doar debarasare de lucruri care ne încurcă prin casă. Fără rugăciune şi milostenie, fără smerenie şi convertire, fără discreţie, ascultare, iubire şi înfrânare nu doar de la bucate, dar mai cu seamă de la rele, postul e simplu regim alimentar. Iar fără sensul dat tuturor de înţelegerea motivaţiei corecte pentru care facem toate acestea, ele rămân simple exerciţii gastronomico-morale.

Mi-am propus, în fiecare din zilele acestui timp de pocăinţă, un periplu prin texte de referinţă asupra postului din Scriptură, de la profeţii Vechiului Testament, la Psalmi şi la învăţăturile sfinţilor apostoli Iacob, Ioan şi Paul. Cuvântul lui Cristos va fi călăuză în prima şi în ultimele două săptămâni ale acestui drum de cunoaştere. Iar Patericul egiptean[1] (unul din marile îndrumare de spiritualitate comune tradiţiei răsăritene şi celei apusene) va puncta cu mult realism şi transparenţă felul de post bineplăcut Domnului. Şi pentru că devoţiunea tradiţională a Postului Mare în Biserica Catolică este „Calea Crucii”, pentru zilele de vineri ale acestui timp liturgic vă propun o abordare inedită a acesteia, prin mijlocirea meditaţiilor de excepţie ale unui sfânt ortodox, Teofan Zăvorâtul, pe marginea purtării Crucii personale de fiecare zi.

Pun început periplului prin textele sfinte printr-un motto edificator al sfântului Ioan Gură de Aur:

„Postiţi? Arătaţi-mi prin fapte, cum. De vedeţi pe sărac, aveţi milă de el; un duşman, împăcaţi-vă cu el; un prieten înconjurat de un nume bun, nu-l invidiaţi; o femeie frumoasă, întoarceţi capul. Nu numai gura şi stomacul să postească, ci şi ochiul şi urechile şi picioarele şi mâinile şi toate mădularele trupului vostru. Mâinile voastre să postească rămânând curate de hrănire şi de lăcomie, picioarele nealergând la privelişti urâte şi în calea păcătoşilor, ochiul neprivind frumuseţile străine, gura trebuie să postească de sudalme şi alte vorbiri ruşinoase” (Către poporul antiohian, Cuv. 3).

---

[1] Colecţie de învăţături şi pilde ale eremiţilor sfinţi vieţuitori în deşertul Egiptului în sec. 4-5, cunoscută şi sub numele de „Apoftegmele Părinţilor din pustiu”. Ediţia cea mai valoroasă a acestei lucrări în limba română este cea realizată de patrologul Cristian Bădiliţă şi ajunsă, în 2007, la Editura Polirom, la cea de-a III-a ediţie.

Autor: C. Stan

Sursa: http://klaudiastan.wordpress.com