În Biserica Catolică de rit latin începe mâine, cu Miercurea Cenuşii, Postul Mare. În ambient bizantin, perioada postului este echivalată în mod curent cu îndatorirea fiecărui creştin de a se abține de la anumite feluri de mâncare numite „de dulce”, iar faptul că în practica romano-catolică tipologia postului nu include obligatoriu o coordonată alimentară extrem de riguroasă este adesea generator de confuzii şi polemici. În acest sens, câteva precizări pot fi clarificatoare.
1. Tradiția postului se revendică încă din timpurile veterotestamentare (Moise, Daniel, Ioel, Iona, David etc.) şi este continuată de Isus şi apostolii săi: Cristos a postit patruzeci de zile în pustiu, înainte de a-şi începe misiunea publică (Mt 4,2; Lc 4,2), la fel şi apostolii şi ucenicii lor (Fap 12, 2-3; 2Cor 6,5). Sfântul Paul a postit timp de trei zile după convertirea sa pe drumul Damascului (Fap 9,9), pentru ca, ulterior, să îndemne el însuşi la post comunitățile păstorite de el (Fap 14,23). Şi exemplele de acest fel sunt nenumărate… Cu toate acestea, este limpede că practica abținerii de la alimentele de origine animală (carne, lactate, ouă) nu este specificată nicăieri în Biblie.
2. Biserica Catolică face deosebire între post (a consuma o singură dată pe zi, o cantitate redusă de hrană) şi abstinență (a nu consuma carne). Zilele de post şi abstinență prescrise pentru Postul Mare sunt Miercurea Cenuşii şi Vinerea Sfântă, în timp ce restul zilelor de vineri (inclusiv cele de peste an) sunt zile de abstinență. Este adevărat că dimensiunea alimentară a postului nu este preţuită în practica seculară a Bisericii Catolice în aceeaşi măsură ca în tradiția răsăriteană. Cu toate acestea, dincolo de minimul stabilit prin legile bisericeşti, credinciosul catolic nu este nicidecum oprit de la a posti oricât de drastic îşi propune (recomandabil, sub îndrumarea şi cu încuviințarea directorului său spiritual).
Cu toate acestea, indiferent de tradiția din care se revendică, fie el drastic sau minimal, postul alimentar este întotdeauna chemat să fie auxiliar postului spiritual: convertirii inimii, încredințării în mâinile Domnului şi iubirii necondiționate, fără de care foloasele duhovniceşti ale restricțiilor gastronomice vor rămâne simple iluzii. Cu alte cuvinte, la ce-mi foloseşte să nu mănânc carne, dacă-mi vorbesc de rău aproapele? Şi oare în ochii lui Cristos înfrânarea pântecelui meu de la friptură prețuieşte mai mult decât înfrânarea limbii de la calomnie, a ochilor de la privirea celor necurate, a urechilor mele de la auzirea răutății? E mai spre mântuirea mea şi mai spre slava Domnului a nu mânca „de dulce” ori a nu cleveti, a nu mă mânia, a nu mă trufi, a nu-i produce suferinţă aproapelui (şi îndeosebi vrăjmaşului) meu? „Postul cel adevărat şi bineprimit lui Dumnezeu”, zice sfântul Teodor Studitul, „este înfrânarea de la răutăţi”…
Sau, mergând şi mai în profunzime, cum spunea un îndrumător spiritual, oare adevărata noastră țintă spirituală este să ne ferim de a face rău ori să ne străduim a face binele? Căci adesea mai mult fugim de păcat decât în întâmpinarea nevoilor şi suferințelor aproapelui nostru… Şi cu adevărat, un alt aspect adesea neglijat atunci când postul alimentar trece pe primul loc este faptul că una din raţiunile lui, după aceea de exersare a înfrânării trupului, este aceea a milostivirii, căci bucatele de la care mă abţin nu mai sunt ale mele, ci ale săracilor care nu au ce pune pe masă. Iar în milostenie se cuvine să fiu generos: spunea fericita Tereza de Calcutta că pomana, pentru a fi cu adevărat pomană, trebuie să doară. Hainele vechi care ne ocupă debaraua şi mâncarea expirată din cămară nu sunt pomană în duhul lui Cristos, ci curăţenie de primăvară.
Şi mai mult, dacă ţin post şi dau şi de pomană, acestea două au nevoie să fie susţinute cu aripile rugăciunii, ale întâlnirii cu Domnul în profunzimea inimii, în locul acela în care suntem noi înşine, cu sufletul despuiat înaintea lui, privindu-l, lăsându-ne priviţi şi îngăduindu-ne binecuvântata vulnerabilitate a îndrăgostirii de el.
O coordonată a postului uitată aproape cu desăvârşire în lumea noastră în care individualismul şi libertatea greşit înțeleasă ating chiar şi dimensiunea spirituală a existenței, este ascultarea. Creştinii care îşi ruinează sănătatea deja şubredă prin posturi drastice, în ciuda interdicției de a posti primite de la proprii duhovnici, păcătuiesc, în ciuda aparenței de sfințenie, prin neascultare. După cum bine spune un părinte athonit, Efrem Katunakiotul: „Să te împărtăşeşti de zece ori pe zi, să faci rugăciunea minții, privegheri sau posturi: toate nu valorează nimic fără ascultare”. Şi, memorabil, sfântul Teofan Zăvorâtul: „Din trei virtuți – post, neprihană şi ascultare – prima conduce până la jumătatea drumului către Dumnezeu, a doua, până la intrare, iar a treia chiar până în fața lui Dumnezeu”.
După toate astea, dacă postesc, mă rog, dau de pomană şi fac ascultare e ziditor să înţeleg bine ceea ce fac şi mai ales de ce şi pentru Cine o fac. A şti cine este Acela în numele căruia ţin post, fac milostenie mă rog şi ascult înseamnă a întâlni o Persoană, a uni jertfa mea cu a lui, a depăşi toate prejudecăţile mele care mă împotmolesc în idolatrizarea sterilă a unor practici pe care le urmez mai curând din superstiţie şi spre propria mea slavă decât din evlavie autentică şi spre mărirea lui Dumnezeu (câţi creştini nu-şi justifică postul prin „aşa e bine”, „aşa se face”, fără să cunoască, de multe ori, măcar semnificaţia liturgică zilelor în care postesc chiar şi în zilele de peste an: de ce miercuri, de ce vineri…).
Fără generozitate, pomana este doar debarasare de lucruri care ne încurcă prin casă. Fără rugăciune şi milostenie, fără smerenie şi convertire, fără discreţie, ascultare, iubire şi înfrânare nu doar de la bucate, dar mai cu seamă de la rele, postul e simplu regim alimentar. Iar fără sensul dat tuturor de înţelegerea motivaţiei corecte pentru care facem toate acestea, ele rămân simple exerciţii gastronomico-morale.
Mi-am propus, în fiecare din zilele acestui timp de pocăinţă, un periplu prin texte de referinţă asupra postului din Scriptură, de la profeţii Vechiului Testament, la Psalmi şi la învăţăturile sfinţilor apostoli Iacob, Ioan şi Paul. Cuvântul lui Cristos va fi călăuză în prima şi în ultimele două săptămâni ale acestui drum de cunoaştere. Iar Patericul egiptean[1] (unul din marile îndrumare de spiritualitate comune tradiţiei răsăritene şi celei apusene) va puncta cu mult realism şi transparenţă felul de post bineplăcut Domnului. Şi pentru că devoţiunea tradiţională a Postului Mare în Biserica Catolică este „Calea Crucii”, pentru zilele de vineri ale acestui timp liturgic vă propun o abordare inedită a acesteia, prin mijlocirea meditaţiilor de excepţie ale unui sfânt ortodox, Teofan Zăvorâtul, pe marginea purtării Crucii personale de fiecare zi.
Pun început periplului prin textele sfinte printr-un motto edificator al sfântului Ioan Gură de Aur:
„Postiţi? Arătaţi-mi prin fapte, cum. De vedeţi pe sărac, aveţi milă de el; un duşman, împăcaţi-vă cu el; un prieten înconjurat de un nume bun, nu-l invidiaţi; o femeie frumoasă, întoarceţi capul. Nu numai gura şi stomacul să postească, ci şi ochiul şi urechile şi picioarele şi mâinile şi toate mădularele trupului vostru. Mâinile voastre să postească rămânând curate de hrănire şi de lăcomie, picioarele nealergând la privelişti urâte şi în calea păcătoşilor, ochiul neprivind frumuseţile străine, gura trebuie să postească de sudalme şi alte vorbiri ruşinoase” (Către poporul antiohian, Cuv. 3).
[1] Colecţie de învăţături şi pilde ale eremiţilor sfinţi vieţuitori în deşertul Egiptului în sec. 4-5, cunoscută şi sub numele de „Apoftegmele Părinţilor din pustiu”. Ediţia cea mai valoroasă a acestei lucrări în limba română este cea realizată de patrologul Cristian Bădiliţă şi ajunsă, în 2007, la Editura Polirom, la cea de-a III-a ediţie.
Autor: C. Stan
Aprecieri sincere pentru postarea acestui articol superimportant in aceasta perioada,pentru orice crestin .Felicitari!
RăspundețiȘtergere