În
acel timp, 22 în drumul său spre Ierusalim, Isus trecea prin sate şi
cetăţi, învăţând. 23 Cineva l-a întrebat: "Doamne, sunt puţini
cei care se mântuiesc?" Isus le-a zis: 24 "Daţi-vă silinţa
să intraţi pe poarta cea îngustă, căci vă spun: Mulţi vor căuta să intre şi nu
vor putea (Lc 13, 22-24)
miercuri, 26 octombrie 2011
Dați-vă silința să intrați pe poarta cea îngustă...
luni, 24 octombrie 2011
Dumnezeu da, Biserica, nu?!
"Cred în Dumnezeu. Dar nu am încredere în Biserică". De câte ori auzim acesta frază în urechile noastre, ieşită din gurile unor oameni, mai mult sau mai puţin celebri? Uneori, poate, o auzim şi în inima noastră?
Am cunoscut o persoană deziluzionată de Biserică şi care s-a rupt de comunitatea din care făcea parte. Situaţia ei mi-a produs multă mâhnire şi de multe ori, întâlnind-o, mă gândeam cu ce am greşit eu faţă ea! Ce-ar fi trebuit să fac şi nu am făcut? Viaţa mea fost o mărturie de credinţă pentru ea?
Ce semnifică cu adevărat această tendinţă de separare de Cristos din Biserică? Ar fi ca o invitaţie a unui prieten la cină, dar apoi el refuză să împartă spaţiul şi masa cu alţi comeseni. Cum este posibil să accepţi o invitaţie, fără să primeşti pe cei, care ca şi tine, au fost invitaţi? Oricine s-ar simţi nepoliticos doar la gândul să-l reţină pentru sine pe stăpânul casei, îndepărtându-l de alţi invitaţi (invitaţi de stăpânul casei!) pentru că nu sunt agreaţi de el, care este oaspete şi invitat, ca toţi ceilalţi.
Cred că exemplul ne ajută să ne facem o idee despre ceea ce semnifică a fi Biserică. Care este chiar aceasta: a ne împărtăşi la aceeaşi masă, numai în măsura în care suntem chemaţi la acelaşi banchet. Şi există un unic banchet pentru că propunerea rămâne aceeaşi, neschimbată peste secole: "Urmează-mă!". Este vorba de a merge pe cale, de a ţine pasul cu un om care merge pe străzile acestei lumi.
Există misterul răului în lume, care nu a cruţat niciodată Biserica, cu un clopot de sticlă, ţinând-o un loc protejat de lume. Aceasta deziluzionează pe unii. Poate deoarece "îţi este suficient harul meu, căci puterea mea se arată în slăbiciune" (2Cor 12,9). Însă nu ar trebui să ne descurajeze, nici să ne debarasăm de responsabilităţile noastre! Da! Pentru că Biserica este formată din fiecare botezat şi evident fiecare din noi este chemat să fie o mărturie credibilă a propriei credinţe. Pornind de la cartea vieţii noastre, cea mai citită de ochii altora. Pentru că puţin putem cere cuvintelor noastre, în special, dacă sunt incoerente cu ceea ce este viaţa noastră!
Înţeleg cât de dificil este să-l iubeşti pe Cristos, în ciuda creştinilor şi a exemplului lor personal, care nu este mereu coerent, bucuros, entuziasmat. De atâtea ori suntem o copie urâtă a noi înşine, alta decât imaginea şi asemănarea cu Dumnezeu! Dar izvorul rămâne limpede: Cristos. Iată că în timp ce-i înţeleg pe cei care pleacă, se îndepărtează, supăraţi, plini de resentimente, adesea profund deziluzionaţi, alegerea mea este aceea de a rămâne în Biserică.
Pentru că există mai mult, există un altul. Există acela care face diferenţa. Acel Cristos care te caută şi în mijlocul nopţii pentru a te face să renaşti. Şi în numele acelui Cristos care iubeşte şi cicatricele mele cele mai profunde, ascunse în eul meu cel mai profund, în numele său, eu nu pot să nu-i iubesc şi ce acei care sunt pe drum cu mine, care îmi greşesc. Suntem chemaţi la aceasta.
Un preot nu se temea să apere "Biserica, draga soţie, pe care o iubea între infinitele ei certuri şi contraste (ca orice "soţ" bun). Aşa cum spunea şi Alessandro Pronzato: "Iubesc această Biserică, chiar dacă nu este aceea din visurile mele".
Cred mereu că unicul mod pentru a nu ne pierde de Biserică este să ţinem bine minte originea, Cristos, şi "stilul" său, căutând să punem în centru persoana şi să nu ţinem cont de birocraţie. Aşa cum ştia să facă magnific Isus: fără teama că trebuie să meargă le-a lungul străzilor Galileii, revoluţionând protocolul, dacă acesta era necesar pentru a întâlni o inimă care-l caută pe el.
Am întrebat zilele acestea o mamă dacă copilul ei adolescent face religia la şcoală şi am aflat cu stupoare că ea şi-a sfătuit copilul să nu spună în şcoală că este catolic, ca să nu sufere răutăţi din partea colegilor de altă religie, dat fiind că este în minoritate.
I-am povestit că din contra, eu ca părinte am ţinut să se ştie că ei, copiii, sunt catolici şi să fie trataţi ca atare în şcoală. Şi că a fi catolic nu este ceva de care să se ruşineze, ci de care să fie mândru. Şi că nu ne declarăm ca fiind catolici doar dacă ne convine, dacă nu avem de suferit, altfel ne ascundem, ne dezicem de credinţa noastră.
M-am întrebat atunci: "Peste ani acest copil ce religie va spune că are, dacă părinţii îl învaţă că nu e bine să spui că eşti catolic?". A spune unui copil să ascundă un lucru evident îl va marca întreaga viaţă, îl va determină să mintă după împrejurări, îl va face nesigur în ceea ce înseamnă trăirea credinţei.
I.P.

Fragmente copte inedite din Scoliile la Întruparea Unuia-Născut, de Sfântul Chiril al Alexandriei
În iulie 2009, în timpul unei vizite la colecţia de papiri a Bibliotecii Naţionale din Viena, Cornelia Römer mi-a atras atenţia asupra a zece fragmente copte de pergament, care erau în acel moment oferite spre vânzare de casa de licitaţii Sotheby’s. Fiind directoarea papirotecii vieneze, Cornelia Römer a participat la licitaţie în speranţa că va achiziţiona fragmentele pentru instituţia pe care o reprezenta. În cele din urmă, licitaţia a fost câştigată pentru 28.750 de lire sterline (aproximativ 32.830 de euro) de către altcineva, a cărei identitate nu a fost dezvăluită de Sotheby’s. Abia la începutul acestui an, un cărturar elveţian, Enzo Lucchesi, mi-a semnalat că aceleaşi fragmente copte au fost prezentate în 2009 de către un tânăr doctorand italian, Federico Bottigliengo, în revista Il collezionista. Cum acest buletin informativ este publicat de casa de licitaţii Bolaffi din Torino, se putea bănui că anticarii italieni au cumpărat fragmentele de la Sotheby’s pentru a le vinde mai departe. Într-adevăr, casa Bolaffi a aflat la scurt timp după aceea despre interesul meu pentru manuscrisele respective şi mi-a trimis o serie de fotografii pentru a încerca să identific textele.
Examinarea paleografică a celor zece fragmente a scos la iveală faptul că toate provin din codici care au aparţinut odinioară Mănăstirii Albe, situată în Egiptul de Sus. Până în prezent, am reuşit să identific următoarele piese ale lotului Sotheby-Bolaffi:
Chiril al Alexandriei, Scolii la întruparea Unului-Născut
Pseudo-Chiril al Ierusalimului, Predică despre Pătimirile Mântuitorului
Pseudo-Chiril al Ierusalimului, Despre găsirea adevăratei Cruci
Pseudo-Evodie al Romei, Predică despre Patimile Mântuitorului
Pseudo-Evodie al Romei, Predică despre viaţa lui Isus şi dragostea lui pentru apostoli
Faptele lui Ioan
Toate fragmentele identificate au fost discutate într-o serie de articole pe blogul meu – http://alinsuciu.com/. Aş dori să discut aici doar pe marginea primului, cel care conţine o porţiune din traducerea în limba coptă a Scoliilor despre întruparea Unuia-Născut, de Sfântul Chiril al Alexandriei.
Fragmentul respectiv este cel mai bine conservat din întregul lot, reprezentând o foaie de pergament aproape intactă.
<-(Foto 1)
Fotografia feţei verso a acestei file de manuscris a fost postată pe site-ul casei Sotheby’s cu ocazia licitaţiei din iulie 2009.[1] Textul conţine o serie de titluri hristologice precum Logos, Emanuel şi Unul-Născut şi discută relaţia dintre dumnezeirea şi umanitatea Mântuitorului. Această problemă a reprezentat principalul punct al controversei din timpul crizei nestoriene şi a fost adesea dezbătută de către Sfântul Chiril al Alexandriei. Într-adevăr, aşa cum am dezvăluit deja, textul păstrează o porţiune din scoliile lui Chiril la o carte pe care o scrisese anterior, Despre întruparea Unuia-Născut.[2]
Această lucrare dogmatică a avut o importanţă aparte în dezbaterile hristologice ale secolelor V şi VI. Chiar dacă scoliile Sfântului Chiril au supravieţuit doar parţial în limba greacă, textul lor s-a păstrat complet în latină şi alte limbi ale Răsăritului creştin.[3]
Textul copt al fragmentului Sotheby-Bolaffi nu se regăseşte în greacă, însă este paralel cu versiunea latină publicată de Eduard Schwartz în Acta Conciliorum Oecumenicorum, vol. I.5.1, p. 214, rândurile 10-20. Traducerea lui este în pregătire.
Fragmentul a aparţinut unui codice al Mănăstirii Albe, a cărui rămăşiţe se împart între mai multe colecţii de manuscrise copte. Alte fragmente din acelaşi codice au fost identificate pentru prima oară de către Enzo Lucchesi.[4] Lucchesi a reperat şapte file din acest manuscris dezmembrat, cărora le-aş adăuga acum, pe lângă fragmentul Sotheby-Bolaffi, o foaie păstrată în Biblioteca Naţională din Viena (numărul de inventar: K 9580).
(Foto 2) ->
Adăugând cele două fragmente identificate recent, putem trasa acum structura codicelui:
Berlin, Staatsbibliothek 1608, f. 4 = paginile [15] - [16] (sfârşitul primului caiet)
Paris, Bibliothèque Nationale 1316, f. 2 = paginile [31] - [32] (sfârşitul caietului 2)
Paris, Bibliothèque Nationale 1313, f. 65 = paginile 61-62
Paris, Bibliothèque Nationale 1315, f. 74 = paginile [79] - [80]
Viena, Österreichische Nationalbibliothek K 9580 = paginile 81-82
Paris, Bibliothèque Nationale 1315, f. 72 = paginile 85-86
Paris, Bibliothèque Nationale 1318, f. 146 = paginile 89-90
Paris, Bibliothèque Nationale 1315, f. 73 = paginile 91-92
„Sotheby 1” = paginaţie pierdută
Deşi numerele paginilor nu au supravieţuit pe fragmentul Sotheby-Bolaffi, poziţia sa în codice nu este dificil de stabilit, deoarece faţa verso corespunde cu partea finală a Scoliilor la întruparea Unuia-Născut.
--------------------------------------------------------------------------------
[1] Fotografia este disponibilă pe site-ul Sotheby’s la adresa http://www.sothebys.com/app/live/lot/LotDetail.jsp?lot_id=159542226.
[2] Fragmentele greceşti ale Scoliilor la întruparea Unuia-Născut sunt disponibile în PG 75, coll. 1369-1412; versiunea latină a fost tipărită în PL 48, coll. 1004-1040. Ediţia fundamentală este cea a lui E. Schwartz, Acta Conciliorum Oecumenicorum vol. I.5.1, Berlin-Leipzig, Walter de Gruyter, 1924, care oferă atât textul fragmentelor greceşti, cât şi versiunea latină. O traducere engleză, mai recentă, îi aparţine lui J. A. McGuckin, St. Cyril of Alexandria: The Christological Controversy. Its History, Theology and Texts, Leiden-New York- Köln, E. J. Brill, 1994, pp. 294-335.
[3] În afara fragmentelor greceşti şi a versiunii latine, textul scoliilor a fost păstrat şi în siriacă, coptă, arabă, georgiană şi armeană. Pentru detalii suplimentare, vezi referinţele bibliografice din M. Geerard, Clavis Patrum Graecorum vol. 3: A Cyrillo Alexandrino ad Iohannem Damascenus, Turnhout, Brepols, 1979, numărul 5225; M. Geerard & J. Noret, Clavis Patrum Graecorum: Supplementum, Turnhout, Brepols, 1998, numărul 5225.
[4] E. Lucchesi, Répertoire des manuscrits coptes (sahidiques) publiés de la Bibliothèque nationale de Paris, Patrick Cramer, Geneva, 1981, pp. 76, 80, 81, 84; E. Lucchesi & P. Devos, “Un corpus basilien en copte. Appendix IV: Les Scholia de Incarnatione Unigeniti de S. Cyrille d’Alexandrie traduits en copte”, Analecta Bollandiana 99 (1981) pp. 75-94, la pp. 93-94; cf., de asemenea, E. Lucchesi, « Le dialogue Quod unus sit Christus de Cyrille d’Alexandrie en copte”, Orientalia n.s. 73 (2004) pp. 289-301, la p. 290.
Autor: Alin Suciu
Sursa: http://www.oglindanet.ro/

Căderea omului în animalitate
Pentru a domina vieţuitoarele creaţiei, în a şasea zi a fost plăsmuit omul „prin sfat” (Gen 1, 26), din pulberea roditoare a pământului (trupul omului) şi din suflarea de viaţă (spiritul omului) ca fiinţă vie (sufletul omului), în afara Edenului (Iez 31, 9 LXX: grădina desfătării lui Dumnezeu) şi apoi a fost mutat înăuntrul grădinii, pentru a o cultiva şi păzi (Gen 2, 7-8.15). Fiind încă „prunc” (nu robot), destinat să crească în asemănarea cu Dumnezeu prin liberă colaborare, Dumnezeu i-a dat următoarea poruncă (sfat prietenesc): „ia şi mănâncă din orice pom din grădină, dar să nu mâncaţi din pomul prin care se pot cunoaşte binele şi răul; căci în ziua când veţi mânca din el, de moarte veţi muri” (Gen 2, 16-17, LXX).
Şarpele cel vechi, Balaurul cel mare, Diavolul (Dezbinătorul), Satana (Acuzatorul) (Apoc 12, 9), a amăgit-o pe Eva stârnindu-i curiozitatea şi a convins-o să nu ţină cont de sfatul lui Dumnezeu şi să mănânce, împreună cu Adam, înainte de vreme, din „pomul aflării a ce se poate şti despre bine şi rău” (Gen 2, 9). În loc să-şi recunoască greşeala şi să-şi ceară iertare, Eva şi Adam s-au îmbrăcat cu frunze de smochin şi, de frică, s-au ascuns printre pomii din paradis. Dumnezeu încearcă prima lecţie de psihoterapie spre a-i ajuta să-şi recunoască vina şi să se căiască. Dar nu a reuşit, pentru că Adam a dat vina pe Eva şi indirect pe Dumnezeu (femeia pe care mi-ai dat-o), iar Eva a dat vina pe Şarpe (Gen 3). Ascunderea şi învinuirea altora sunt cele două mecanisme de îndreptăţire a omului căzut.
Ca răul să nu fie etern, cu iubire de oameni, Dumnezeu a anunţat principala consecinţă a căderii: moartea provizorie a trupului prin separarea de suflet, după o supravieţuire pământească limitată, asigurată prin agricultură bărbătească (cultivarea pământului cu trudă) şi agricultură femeiască (cultivarea pruncilor cu durerile naşterii). Pentru a supravieţui mai comod în condiţiile căderii şi a arăta că au căzut din asemănarea cu Dumnezeu în asemănarea cu animalele, Dumnezeu a îmbrăcat pe Adam şi femeia sa cu „tunici de piele”, expresie ce concentrează toată antropologia omului căzut (cf. P. Nellas, Omul animal îndumnezeit, Deisis, Sibiu, 1999, pp. 65-122).
1. Căderea omului în animalitate.
După cădere, omul s-a ascuns printre pomii din grădina Edenului şi s-a îmbrăcat cu frunze de smochin (Gen 3, 7-8), ceea ce ar sugera că omul ar fi căzut în vegetativ, în asemănarea cu plantele. Dar Dumnezeu a intervenit şi a îmbrăcat pe om în veşminte (tunici) de piele (Gen 3, 21), pentru a indica că omul a căzut din asemănarea cu Dumnezeu în asemănarea cu animalele, în animalitate.
Sfântul Maxim Mărturisitorul (Răspunsuri către Talasie 43, Filocalia 3, Humanitas, Bucureşti, 1999, pp. 154-155) identifică pomul vieţii cu cunoaşterea inteligibilă, iar pomul prin care se poate cunoaşte binele şi răul cu cea sensibilă, senzorială, animalică (nu senzaţia poate deosebi binele de rău ci discernământul). Cunoaşterea senzorială, specifică animalelor, sesizează şi distinge numai plăcerea şi durerea, identificând plăcerea sensibilă cu binele, iar durerea cu răul. Prin urmare, pomul cunoaşterii binelui şi răului este pomul „bălţat” al plăcerii şi durerii senzoriale. Căutând plăcerea identificată cu binele şi fugind de durerea identificată cu răul, omul intră într-un cerc vicios pentru că Dumnezeu a amestecat plăcerea cu durerea.
Să vedem şi alte semnificaţii ale căderii omului (păcat nu numai „strămoşesc” ci mereu actual), descrisă în cartea Genezei, capitolul trei. Vom prezenta căderea omului în animalitate ca: neascultare; neabstinenţă; alegerea părţii; virusare; lovitură de stat.
a) Căderea omului ca neascultare.
Dumnezeu Creatorul întregului univers (sensibil şi inteligibil) ştia ce e bine şi ce e rău pentru om, făptura sa. Viaţa asigurată prin hărănirea din pomul vieţii din mijlocul grădinii era binele suprem. Moartea simbolizată prin hrănirea numai din pomul prin care se poate cunoaşte binele şi răul (Gen 2, 17) era răul suprem. Porunca (pedagogul înstrăinării de rău) sau mai bine zis avertismentul lui Dumnezeu care nu neagă libertatea ci indică direcţia bună (binele fără rău), îl făcea pe om să conştientizeze condiţia sa de creatură „asemenea” lui Dumnezeu, nu „ca” Dumnezeu. Neascultarea constă în a nu lua în seamă porunca lui Dumnezeu şi a accepta alternativa mincinoasă a Şarpelui, crezându-se liber de a decide singur, fără Dumnezeu, autonom, ce e bine şi ce e rău, auto-îndumnezeindu-se (autonomia faţă de rău, nu faţă de Dumnezeu, e bună). Astfel, protopărinţii au atentat la suveranitatea Creatorului căzând în orgoliul luciferic în care căzuse şi cel Viclean. Condiţia de creatură a omului şi prin urmare de proprietate a lui Dumnezeu (rob, nu serv sau slugă) implică lipsa proprietăţii private (sărăcia), precum şi ascultarea de Dumnezeu prin renunţarea la voinţa proprie (autonomie) şi împlinirea voinţei lui Dumnezeu Stăpânul.
b) Căderea omului ca neabstinenţă.
Spre deosebire de postul alimentar, care înseamnă o diminuare a cantităţii (legată de stomac), a calităţii (legată de limbă, gust) şi a diversităţii alimentelor (legată de banchet), ţinând cont de nevoie şi nu de plăcere, abstinenţa înseamnă renunţarea la anumite alimente. De exemplu, renunţarea la carne a vegetarienilor. Protopărinţilor Dumnezeu nu le-a cerut să postească. Au putut mânca chiar după „plăcere” din toţi pomii grădinii desfătării lui Dumnezeu care erau estetici (plăcuţi la vedere) şi comestibili (Gen 2, 9.16). Dumnezeu le-a cerut să se abţină de a mânca din pomul prin care se poate cunoaşte binele şi răul, pom care părea şi el estetic şi comestibil şi în mod mincinos de folos înţelegerii, adică să deschidă „ochii minţii” (Gen 3, 6). De fapt, pomul prin care se poate cunoaşte binele şi răul s-a dovedit capabil să deschidă numai ochii trupului (Gen 3, 7) şi a constata „goliciunea” (existenţa găunoasă fără Dumnezeu) şi căderea în nefiinţă la care l-a adus neabstinenţa provizorie, împătimitoare.
c) Căderea omului ca alegere a părţii.
În grădina desfătărilor lui Dumnezeu (Iez 31, 9), Adam şi Eva au avut acces la totalitate. Puteau să mănânce din toţi pomii grădinii (Gen 2, 16). Neţinând cont de avertismentul lui Dumnezeu ei aleg numai „unul” (partea), pomul prin care se poate cunoaşte binele şi răul, renunţând la totalitate, la întreg, la plinătatea pe care o oferea Paradisul. Din punct de vedere gnoseologic, partea pe care au ales-o a fost numai cunoaşterea senzorială, materială, animalică, simbolizată de pomul aflării a ce se poate şti despre bine şi rău. La fel vor face toţi fii risipitori ai Tatălui ceresc, care în locul totalităţii (întregului) din casa părintească, dătătoare de viaţă veşnică (Lc 15, 31: tot ce are tata este şi a fiului), vor alege înainte de vreme „partea” lor de moştenire (Lc 15, 12), proprietatea privată. Dar cu „partea” se ajunge la „moartea” sărăciei, robiei şi singurătăţii, nu la adevărata bunăstare, libertate şi comuniune, realităţi asigurate individual numai în casa tatălui: bunăstarea (haina nouă), libertatea (încălţămintea) şi comuniunea (inelul); şi comunitar prin participarea la banchetul părintesc.
d) Căderea omului ca virusare.
Planurile (programele) lui Dumnezeu de funcţionare a creaţiei în vederea îndumnezeirii ei, au fost alterate de Vicleanul prin virusul înşelător al minciunii cosmetizate şi prezentate ca adevăr absolut. Şarpele cel şmecher, criminal şi mincinos, tatăl minciunii (In 8, 44), s-a prezentat Evei ca deţinătorul adevărului, făcându-l indirect pe Dumnezeu mincinos. Diavolul a accesat dialogul cu Eva cu o întrebare eronată: „de ce a spus Dumnezeu să nu mâncaţi din nici un pom din grădină” (Gen 3, 1). Eva acceptă dialogul (după accesarea dialogului, virusarea urmează sigur), precizând că pot mânca din toţi pomii cu excepţia pomului din mijlocul grădinii (Gen 2, 9: a confundat Eva pomii?), din care dacă ar mânca ar muri (Gen 3, 2-3). Asigurându-o pe Eva că nu vor „muri de moarte”, Şarpele inventează o explicaţie personală mincinoasă interdicţiei: teama lui Dumnezeu de a fi egalat (Gen 3, 4-5). Explicaţia pare plauzibilă, raţională, dar neadevărată, cum „raţionale” şi neadevărate (variate) sunt explicaţiile istorico-critice moderne.
Fiul lui Dumnezeu, Adevărul întromenit, „Informaticianul” ceresc, prin întruparea, patima, moartea şi învierea sa (taina mântuirii) a corectat programele lui Dumnezeu virusate de cel Viclean. Evanghelia Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Cristos, propovăduită cu puterea de sus a Spiritului Sfânt, este principalul program antivirus pentru buna funcţionare a programelor lui Dumnezeu cu privire la natură, societate şi umanitate. O Evanghelie (doctrină creştină) incompletă, suspectată de ne istoricitate prin metoda istorico-critică (creştinii au inventat istorisirile evanghelice) sau virusată cu erezii, în loc să îndrepte strică, şi mai rău planurile lui Dumnezeu. De aceea, Biserica creştină tradiţională ţine mult la „taina cea mare a dreptei cinstiri de Dumnezeu” (ortodoxie), îmbrăcată cu haina adevărului ţesută din teologia cea de sus şi propovăduită de apostolii şi părinţii bisericii (Condacul, Duminica şapte a Paştilor).
e) Căderea omului ca lovitură de stat.
Înainte de cădere, omul, în structura sa trihotomică (trup, suflet şi spirit), era coordonat şi condus de spirit. Spiritul omului împreună cu mintea şi raţiunea se hărăneau din Dumnezeu şi omul „conversa” cu Dumnezeu contemplându-l. Sufletul omului trăia hărănindu-se din spirit, iar trupul hărănindu-se din suflet. Astfel omul era autonom nu faţă de Dumnezeu ci faţă de mediul înconjurător în care i-a fost dat să trăiască stăpânind peste vieţuitoare (Gen 1, 28). Din punct de vedere al structurii omului, căderea ar consta într-o lovitura de stat a trupului împotriva spiritului. Spiritul a fost detronat şi trupul a luat conducerea omului, antrenând şi schimbarea raporturilor dintre trupul, sufletul şi spiritul uman. Astfel, spiritul omului detronat a fost separat de Dumnezeu şi determinat să trăiască pe seama sufletului omului creând „valori spirituale” (cultură). Sufletul supravieţuieşte pe seama trupului devenind vicios. Trupul trăieşte provizoriu pe seama mediului înconjurător, a pământului din care a fost creat şi în care se întoarce provizoriu prin „prima” moarte (Gen 3, 19), act de binefacere a lui Dumnezeu ca răul să nu fie etern.
2. Transmiterea căderii omului.
Răul căderii, intrat în lume prin invidia Diavolului care a profitat de starea de copilărie şi lipsa de experienţă a protopărinţilor Adam şi Eva, se transmite tuturor descendenţilor lui Adam pentru că Adam este prototipul şi născătorul întregii umanităţi. Să vedem ce anume se transmite: greşeala, vina, păcatul personal a lui Adam (păcatul strămoşesc) sau consecinţele căderii înscrise în firea omului? Fericitul Augustin şi, după el, Occidentul au susţinut transmiterea păcatului personal a lui Adam (păcatul strămoşesc), fapt folosit şi ca argument în favoarea necesităţii botezului copiilor. Augustin care nu ştia greceşte, s-a bazat pe traducerea latină greşită a textului din Rm 5, 12: „printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea şi astfel moartea a trecut la toţi oamenii pentru că toţi au păcătuit (ef’o pantes amartion)”. „Pentru că toţi au păcătuit”, a fost tradus în versiunea latină a Vulgatei cu „in quo omnes peccaverunt”, adică „în care (Adam) toţi au păcătuit” (cf. J-C. Larchet, Teologia bolii, Sibiu, 1997, p. 37).
Orientul, mai subtil, a făcut distincţie între păcatul personal a lui Adam (act liber de voinţă) şi urmările păcatului strămoşesc asupra firii, şi a susţinut transmiterea prin ereditate biologică numai a consecinţelor căderii înscrise în firea umană, dintre care principalele consecinţe sunt stricăciunea (boala, îmbătrânirea) şi moartea trupului. De la Adam am moştenit numai patrimoniul genetic biologic. Sufletul este creat de Dumnezeu şi dăruit omului în momentul conceperii trupului şi, prin urmare, este nevinovat la naştere. Problema este că toţi oamenii maturi păcătuiesc personal (Rm 3,23; 5,12), repetă exact (copiază) păcatul (căderea) lui Adam, păcătuiesc asemenea lui Adam (Rm 5,14), cu conştiinţă şi voinţă libere, datorită înclinării firii umane (cugetul inimii) spre rău (Gen 6,5; 8,21), sporită de intrigile diavolilor. Aşa că păcatul nu este strămoşesc (moştenit), nu este vechi fiind mereu nou, actual, proaspăt. Păcatul este împrospătat, întărit de voinţa liberă a omului. Păcătuind asemenea lui Adam, ne facem părtaşi vinei lui Adam, fără să moştenim vina personală a lui Adam (păcatul strămoşesc) şi, prin urmare, împreună răspunzători cu Adam de urmările căderii. În plus, responsabilitatea noastră este mai mare decât a lui Adam, pentru că Adam era „prunc”, noi fiind „maturi”. Adam nu cunoştea din experienţă urmările păcatului, noi le cunoaştem. Adam a făcut un păcat, noi le facem pe toate cele posibile, globalizând căderea.
Autor: sabin Făgăraș

miercuri, 19 octombrie 2011
Omiliile duhovniceşti atribuite Sfântului Macarie atestate pentru prima oară în limba coptă
Sub numele sfântului Macarie cel Mare, sau Macarie Egipteanul, cum mai este cunoscut acest monah din pustia schetică, au circulat numeroase omilii, scrisori şi alte piese literare care formează împreună „corpusul macarian”. Recent, am identificat primele fragmente în limba coptă din omiliile duhovniceşti ale Sfântului Macarie. Aceste mărturii copte ne furnizează informaţii semnificative despre istoria transmisiei omiliilor macariene în limbile Răsăritului creştin. Un raport preliminar asupra lor a apărut deja pe blogul meu – http://alinsuciu.com/ – şi va fi tipărit în revista Orientalia Christiana Periodica. Părintele Vincent Desprez, care m-a ajutat să înţeleg raportul dintre versiunile răsăritene ale omiliilor duhovniceşti, a anunţat la rândul său noile fragmente într-un număr recent din Revue des études augustiniennes et patristiques. Profit de ocazie pentru a le prezenta acum şi pe situl Oglindanet.
Tradiţia manuscrisă a scrierilor atribuite Sfântului Macarie este complexă. În limba greacă, omiliile duhovniceşti au supravieţuit în patru colecţii diferite, ale căror manuscrise timpurii nu coboară înainte de secolul al XI-lea. În plus faţă de originalul grec, scrierile macariene ne-au parvenit sub diverse forme în siriacă, arabă, etiopiană şi georgiană. Versiunea arabă, cunoscută de obicei drept „colecţia TV”, după siglele a două manuscrise din Biblioteca Vaticanului, este atestată de mai mulţi codici. Referindu-se la importanţa traducerii arabe [1], Marcus Plested a remarcat pe bună dreptate în cartea sa The Macarian Legacy: The Place of Macarius-Symeon in the Eastern Christian Tradition:
Colecţia arabă TV conţine, pe lângă elemente din Colecţiile I, II, şi III, material care nu se regăseşte în altă parte. Nu există nici o mărturie în greacă pentru forma acestei colecţii. Colecţia TV este atribuită fie lui Simeon Ascetul, fie lui Simeon Stâlpnicul. [2]
Aş dori să subliniez faptul că, aşa cum a ieşit la iveală recent, structura colecţiei arabe este atestată şi de un manuscris copt în dialectul sahidic (care a fost iniţial dialectul Egiptului de Sus şi a devenit la un moment dat limbă liturgică în toată valea Nilului). [3] Acest document are o valoare aparte, deoarece sugerează că forma colecţiei macariene TV a existat în coptă înainte de a fi tradusă în arabă.
Până în prezent, am identificat trei file dintr-un codice de pergament care a conţinut omiliile spirituale ale lui Macarie în limba coptă. O căutare sistematică prin depozitele de manuscrise copte va scoate probabil la lumină alte resturi din acest manuscris dezmembrat. Este interesant de remarcat că omiliile duhovniceşti au fost precedate în acest codice de versiunea coptă a scrisorilor Sfântului Antonie. Avem, prin urmare, un manuscris care conţinea scrierile a doi autori asceţi mistici de primă mână. Manuscrisul a aparţinut odinioară bibliotecii Mănăstirii Albe, situată lângă localitatea egipteană Sohag, şi poate fi datat pe criterii paleografice în jurul anului 1.000 d. Hr. Iată câteva detalii despre fragmentele identificate:
A) Două foi de pergament păstrate în Biblioteca Naţională „Vittorio Emanuele III” din Napoli (cotă de inventar: IB.16, foll. 4-5) [4] Aceste două file (paginate 131 - 132 şi 145 - 146) au fost incluse din greşeală de către savantul francez Émile Amélineau printre operele arhimandritului copt Şenute din Atripe. [5] Fragmentele din Napoli au fost mascate sub această identitate falsă pentru o lungă perioadă de timp. [6] Abia recent, Stephen Emmel a pus la îndoială sugestia lui Amélineau, incluzându-le printre dubia în lucrarea sa despre opera lui Şenute. [7]
Scepticismul lui Emmel este acum confirmat de faptul că textul fragmentelor napoletane corespunde celei de-a XXVI-a omilii duhovniceşti a lui Macarie (omilia XIII în colecţia arabă TV). [8]
B) Un fragment conservat în Biblioteca Naţională din Paris (cotă de inventar: BNF Copte 102, fol. 12), care este paginat 179 -180. Acesta conţine o parte din omilia VI (omilia XVI în colecţia arabă TV).
Paginaţia fragmentelor indică faptul că manuscrisul nostru este o nouă mărturie a tradiţiei atestate până acum doar de colecţia arabă TV. Şaisprezece file (treizeci şi două de pagini) au dispărut în lacuna dintre paginile 146 (faţa verso a celui de-al doilea fragment din Napoli) şi 179 (faţa recto a fragmentului Paris 102, fol. 12). Calculul sticometric făcut pe baza textului grecesc sugerează că şase dintre aceste file lipsă conţineau sfârşitul omiliei XIII şi începutul omiliei XVI, lăsând între ele spaţiu suficient pentru omiliile XIV-XV (potrivit ordinii din colecţia arabă). Este, astfel, foarte probabil că forma colecţiei arabe se bazează pe un model copt reprezentat de fragmentele descoperite recent.
--------------------------------------------------------------------------------
[1] Despre tradiţia arabă în general, vezi G. Graf, Geschichte der christlichen arabischen Literatur, vol. I, Biblioteca Apostolica, Vatican, 1944, pp. 389-392. Acele piese păstrate doar în arabă au fost traduse în germană de W. Strothmann, Makarios/Symeon, Das arabische Sondergut, Otto Harrassowitz, Wiesbaden, 1975. Pentru sinopsa manuscriselor TV şi a celorlalte colecţii macariene, vezi W. Strothmann in H. Dörries, Symeon von Mesopotamien. Die Überlieferung der messalianischen „Makarios”-Schriften, J. C. Hinrichs, Leipzig, 1941, pp. 471-475 şi Strothman, Das arabische Sondergut, pp. 7-14.
[2] M. Plested, The Macarian Legacy: The Place of Macarius-Symeon in the Eastern Christian Tradition, Oxford University Press, Oxford-New York, 2004, p. 12.
[3] Raportul meu preliminar apare în „The Borgian Coptic Manuscripts in Naples: Supplementary Identifications and Notes to a Recently Published Catalogue”, în curs de apariţie în Orientalia Christiana Periodica 77 (2011).
[4] Fragmentele au fost descrise în G. Zoega, Catalogus codicum Copticorum manu scriptorum, Roma, 1810, p. 640 (= numărul 306) şi, mai recent, în P. Buzi, Catalogo dei manoscritti copti borgiani conservati presso la Biblioteca Nazionale “Vittorio Emanuele III” di Napoli, Scienze e lettere, Roma, 2009, p. 321.
[5] É. Amélineau, Œuvres de Schenoudi: Texte copte et traduction française vol. II, Ernest Leroux, Paris, 1914, pp. 487-491.
[6] Fragmentele au fost atribuite aceluiaşi autor copt de către A. Shisha-Halevy, Coptic Grammatical Categories. Structural Studies in the Syntax of Shenoutean Sahidic, Pontificium Institutum Biblicum, Roma, 1986, p. 255.
[7] S. Emmel, Shenoute’s Literary Corpus, vol. II, Peeters, Louvain, 2004, p. 906.
[8] Această colecţie, care conţine patruzeci şi trei de omilii, a fost editată parţial în E. Klostermann şi H. Berthold, Neue Homilien des Makarius/Symeon I. Aus Typus III, Akademie-Verlag, Berlin, 1961; cf. de asemenea Pseudo-Macaire, Œuvres spirituelles I. Homélies propres à la Collection III (trad. V. Desprez), Les Éditions du Cerf, Paris, 1980.
Autor: Alin Suciu
Sursa: http://www.oglindanet.ro/
marți, 18 octombrie 2011
Papa anunţă un “An al Credinţei”
16.10.2011, Vatican (Catholica) - În Bazilica San Pietro plină de oameni, Papa Benedict al XVI-lea a anunţat astăzi că anul 2012-2013 va fi un “An al Credinţei”. Sfântul Părinte a făcut acest anunţ în timpul predicii sale de la Liturghia ce a marcat încheierea unei întâlniri organizate de Consiliul Pontifical pentru Noua Evanghelizare, căruia Papa i s-a adresat sâmbătă. Vorbind despre decizia de a convoca un “An al Credinţei”, Suveranul Pontif a spus că este “pentru a da un nou impuls misiunii întregii Biserici de a conduce oamenii afară din deşertul în care se regăsesc adesea, spre locul vieţii şi al prieteniei cu Cristos”. A mai spus că “va fi un moment de har şi de angajament pentru o mai completă convertire la Dumnezeu, de întărire a credinţei noastre în El şi de proclamare a Sa cu bucurie către oamenii vremurilor noastre”.
Pentru a clarifica semnificaţia acestui “An al Credinţei”, Sfântul Părinte a spus că pregăteşte o scrisoare apostolică specială, anunţând de asemenea că Anul va începe “la 11 octombrie 2012, la a 50-a aniversare a Conciliului Vatican II, şi se va încheia la 24 noiembrie 2013, în Solemnitatea lui Cristos Rege”. În timpul predicii, Sfântul Părinte s-a referit la întâlnirea sa cu Consiliul Pontifical pentru Noua Evanghelizare, spunând că a fost încântat că reuniunea a avut loc în luna octombrie, o lună dedicată rugăciunii, la o săptămână înainte de Duminica Mondială a Misiunilor. A subliniat apoi că nu există vreo opoziţie între “mission ad gentes” şi noua evanghelizare, adăugând că cea din urmă este foarte urgentă, “în special în ţările cu tradiţie creştină, care au devenit tot mai mult ‘indiferente’ şi ‘ostile’ misiunii Bisericii”.
La începutul celebrării euharistice, preşedintele Consiliului Pontifical pentru Noua Evanghelizare, Arhiepiscopul Rino Fisichella, s-a adresat pe scurt Sfântului Părinte. A spus că misiunea Bisericii are acum nevoie “de o nouă faţă, aceea a noii evanghelizări, în principal pentru credincioşi, ca să redescopere tăria credinţei şi bucuria mărturiei”. Papa s-a folosit de istorie şi de pericopa evanghelică a zilei pentru a sublinia încă o dată importanţa noii evanghelizări. “Teologia istoriei a fost o parte importantă şi esenţială a noii evanghelizări, deoarece oamenii acestor vremuri, după dezastruoasa eră a imperiilor totalitare din secolul XX, au nevoie să găsească o viziune clasă asupra lumii şi timpului, o viziune cu adevărat liberă şi paşnică.” Apelând la prima epistolă a Sf. Paul către tesaloniceni, Sfântul Părinte a explicat că ea demonstrează faptul că pentru a fi eficientă, evanghelizarea are nevoie de puterea duhului.
La finalul predicii a subliniat că “noii evanghelizatori sunt chemaţi să meargă pe Calea care este Cristos, să facă cunoscută altora frumuseţea Evangheliei care dă viaţă”, după care a mulţumit celor prezenţi că sunt “protagonişti ai noii evanghelizări”. (După corespondenţa semnată de Lydia O’Kane pentru Radio Vatican)

sâmbătă, 15 octombrie 2011
miercuri, 12 octombrie 2011
CIORAN ȘI IONESCO ÎN CURTEA NEAMURILOR
Publicăm textul lectio magistralis pe care cardinalul preşedinte al Consiliului Pontifical al Culturii a ţinut-o la 11 octombrie 2011 cu ocazia conferirii titlului honoris causa din partea Universităţii din Bucureşti.
De Gianfranco Ravasi
De Gianfranco Ravasi
Era denumită Curtea Neamurilor. Era vorba de un spaţiu simbolic al templului din Ierusalim, destinat să-i găzduiască pe păgâni, gentes, popoarele externe lui Israel. Urmând o indicaţie a lui Benedict al XVI-lea, Consiliul Pontifical al Culturii a voit - sub acest titlu - să recreeze un loc de dialog serios şi aprofundat între cei care cred şi atei, doritori să se confrunte între ei cu privire la marile teme ale fiinţei şi existenţei şi cu privire la misterul însuşi al lui Dumnezeu.
În interiorul său vrem în mod ideal să situăm două figuri emblematice originare din România, alese pe versantul necredinţei deschise şi sensibile la întrebările spirituale. Primul personaj este Emil Cioran (1911-1995). "Eu sunt un străin pentru poliţie, pentru Dumnezeu, pentru mine însumi": probabil aceasta este cea mai lapidară şi fulgerătoare carte de identitate a lui Emil Cioran, născut la 8 aprilie 1911 la Răşinari, în Transilvania română. Aşa cum se ştie, acest inclasificabil scriitor-gânditor, în anul 1937, la 26 de ani, a emigrat la Paris unde şi-a petrecut restul vieţii sale până la moarte care a avut loc în anul 1995. Deci străin pentru patria sa de origine, pe care a şters-o din datele sale personale, abandonându-i şi limba. Străin pentru naţiunea care l-a găzduit, din cauza izolaţionismului său constant: "Suprimam din vocabularul meu un cuvânt după altul. După ce s-a terminat masacrul, unul singur a mai rămas supravieţuitor: Singurătate. M-am trezit satisfăcut". În sfârşit, străin pentru Dumnezeu, el care era fiu de preot ortodox. Aşa de străin încât s-a înscris la "rasa ateilor", şi totuşi cu o dorinţă grijă neîntreruptă de urmărire în privinţa misterului divin: "M-am învârtit mereu în jurul lui Dumnezeu ca un denunţător: incapabil să-l invoc, l-am spionat". Pentru acest motiv aş vrea să vorbesc pe scurt despre el, fără pretenţii de a depăşi perimetrul meu de teolog invadând în analiza de critică literară pe care alţii o vor face la acest centenar. De fapt, Cioran s-a aşezat la pândă în mai multe rânduri pentru a întinde curse lui Dumnezeu constrângându-l să reacţioneze, deci să se dezvăluie.
Este emblematic dialogul pe care l-a avut la distanţă cu teologul Petre Ţuţea. Acesta nu părăsise ţara sa, în pofida celor treisprezece ani petrecuţi în închisorile lui Ceauşescu, cu atât mai puţin credinţa sa ajungând să-i replice lui Cioran aşa: "Fără Dumnezeu omul rămâne un sărman animal, raţional şi vorbitor, care nu vine de nicăieri şi merge nu se ştie unde". În realitate, interlocutorul său nu era strict ateu, nici agnostic, fapt este că ajunsese până acolo încât să sugereze teologilor o particulară cale a sa "estetică" pentru a demonstra existenţa lui Dumnezeu. De fapt, scria el în Lacrimi şi sfinţi: "Atunci când voi ascultaţi muzica lui Bach vedeţi cum se naşte Dumnezeu (...). După un oratoriu, o cantată sau o "Passio", Dumnezeu "trebuie" să existe (...). Să ne gândim că atâţia teologi şi filozofi au irosit nopţi şi zile pentru a căuta dovezi ale existenţei lui Dumnezeu, uitând-o pe singura!".
Cioran acuză Occidentul de un delict extrem, acela că a extenuat şi a disecat puterea generatoare a Evangheliei: "Consumat până la os, creştinismul a încetat să fie un izvor de uimire şi de scandal, a încetat să dezlănţuie vicii şi să fecundeze inteligenţe şi iubiri". Acest Qohelet-Ecleziast modern se transformă deci într-un soi de "mistic al Nimicului", lăsând să se întrevadă coşmarul "nopţilor sufletului" anumitor mari mistici ca Ioan al Crucii sau Angelo Silesio, ajungând până la descumpănitorul cântăreţ al legăturii Dumnezeu-Nimic, celebrul Meister Eckhart medieval. "Era încă un copil când am cunoscut pentru prima dată sentimentul nimicului, în urma unei iluminări pe care n-aş reuşi să o definesc". O epifanie de lumină obscură, am putea spune cu oximoronul folosit de Iob cel biblic.
"Avem mereu pe cineva deasupra noastră - continua el - dincolo de Dumnezeu însuşi se ridică Nimicul". Dar iată paradoxul: "Câmpul vizual al inimii este: lumea, plus Dumnezeu, plus Nimicul. Adică totul". Şi atunci aceasta este concluzia lui: "Şi dacă existenţa ar fi pentru noi un exil şi Nimicul o patrie?". Nimicul - tot prin oximoron - devine numele unui Dumnezeu, desigur foarte diferit de Dumnezeul creştin, şi totuşi asemenea lui gata să adune răul de trăit al omenirii. Scria Cioran evocând "psihostazia" din Egiptul antic, adică acea cântărire a sufletelor răposaţilor pentru verificarea gravităţii păcatelor lor: "În ziua judecăţii vor fi cântărite numai lacrimile". De fapt, în timpul disperării anumite blesteme - declara Cioran, urmându-l pe Iob - sunt "rugăciuni negative", a căror virulenţă este primită de Dumnezeu mai mult decât lauda teologică foarte controlată (ideea fusese formulată deja de Luther).
Deci Cioran este un ateu-credincios sui generis. Mai mult, pesimismul său, negaţionismul său se referă mai degrabă la umanitate: "Dacă Noe ar fi avut darul de a citi viitorul, nu este nici o îndoială că s-ar fi scufundat!". Şi aici Nimicul devine simplul nimic, un eliminare goală: a adora pământul şi a spune că tocmai el este capătul şi speranţa chinurilor noastre şi că ar fi zadarnic să căutăm ceva mai bun pentru a ne odihni şi a ne dizolva". Omul te face să pierzi orice credinţă, este un soi de demonstraţie a non-existenţei lui Dumnezeu şi în această lumină se explică pesimismul radical al lui Cioran care străluceşte deja în titlurile operelor sale: Inconvenientul de a ne fi născut, Ispita de a exista, Pe culmile disperării, Spintecarea, Silogismele amărăciunii şi aşa mai departe. Şi uneori este greu să nu-i dai dreptate privind nu numai istoria omenirii, ci şi golul din atâţia indivizi care nu au nimic din tragicul Nimic transcendent: "Despre multe persoane se poate afirma cât valorează prin anumite picturi, adică partea cea mai preţioasă este rama". Dar din fericire - şi aceasta este marea contradicţie - există, aşa cum se spune, şi Bach.
Cealaltă figură originară din România pe care o conducem în mod ideal în interiorul Curţii Neamurilor este marele dramaturg Eugčne Ionesco, prieten al lui Cioran, născut din tată român şi mamă franceză la Slatina (o sută cincizeci de kilometri de Bucureşti) în anul 1909 şi a emigrat şi el la Paris unde a trăit până la moare care a avut loc la 28 martie 1994, cu funeraliile celebrate după ritul ortodox în care fusese botezat. Într-o zi, glumind dar nu prea mult, în timpul unui interviu el a declarat: "Dau buzna la telefon ori de câte ori sună, în speranţa, uneori dezamăgită, că poate îmi telefonează Dumnezeu. Sau măcar unul dintre îngerii săi de la secretariat". Însă tot în acel interviu a mărturisit: "Ceea ce mă plictiseşte mai mult decât bătrâneţea şi decât suferinţa este plictiseala însăşi". Agnosticismul său era sever, şi totuşi era alterat de iubirea faţă de misticii spanioli, flamanzi şi germani. Încă Besançon amintea că biblioteca lui se asemăna mai mult cu aceea a unui filozof sau a unui teolog decât a unui literat.
În jurnalul său nu se ruşina să noteze aceste rânduri: "Îmi spun mie însumi: Nu te teme, sărman micuţ (...). Citeşte Cartea, citeşte Cartea, instruieşte-te până la ultima respiraţie. Eşti neştiutor". Şi Cartea prin excelenţă - pentru el care a fost seminarist la Bucureşti, care a avut printre prietenii cei mai intimi pe marele istoric al religiilor şi conaţionalul său emigrat şi el la Paris, Mircea Eliade, pentru el care avea legături strânse cu părintele dominican Ambroise-Marie Carré, colegul său în Académie de France - era Biblia. Desigur, privirea pe care el o aruncase asupra realităţii era descurajantă, fapt este că el a fost etichetat ca exponent al teatrului absurdului, în linia lui Samuel Beckett, alt dramaturg celebru contemporan cu el.
În realitate el voia să înfiereze fără milă şi cu ironie ("unde nu este umorism - scria el în anul 1962 în Note şi contranote - nu este umanitate, este lagăr de concentrare") societatea burgheză modernă, fără idealuri, alimentată cu forţa de locuri comune, în mod obositor repetitivă şi la sfârşit goală şi efemeră. Emblematică este capodopera sa, anticomedia în unsprezece scene, din anul 1950 intitulată în mod îngrozit Cântăreaţa cheală. Să încercăm să o rezumăm, pornind de la interiorul său mic burghez englez. Soţii Smith conversau cu fraze asemănătoare cu banalităţile care se citesc în manuale pentru a învăţa o limbă străină. Vin în vizită soţii Martin care se aşează în faţa soţilor Smith ca străini, gata însă să se recunoască prin diferitele glume pe care şi le spun, de tipul: "Luaţi un cer, mângâiaţi-l, va deveni vicios".
Dintr-o dată intră un pompier care este în căutarea unui incendiu care trebuie stins, pe care însă nu reuşeşte să-l găsească... Continuă conversaţia celor două perechi într-un crescendo de stereotipuri dar şi de agresivităţi ajungând la emiterea de fraze obraznice, de sunete sufocate care conţin numai consoane şi vocale fragmentare. Dintr-o dată se sting luminile care, puţin după aceea, se reaprind. Şi iată din nou cele două perechi în poziţii inversate că reiau dialogul lor format din fraze demenţiale. Cade cortina. Este uşor de intuit mai mult decât absurdul non-sensul care domneşte în colocviile atâtor oameni: e suficient numai să adunăm ecourile discursurilor la celular în tren sau ale (să-i zicem) conversaţiei târâită a anumitor grupuri de tineri. Se poate înţelege cum Ionesco, sub vălul comicităţii şi al sarcasmului, simte o profundă amărăciune: "Comicul - scria tot în Note şi contranote - fiind intuiţia absurdului, mi se pare mai disperant decât tragicul".
Pentru aceasta, din reacţie el ridica privirea spre vârfurile misticii sau ale transcendentului. El nu încerca numai să combată sau să demoleze stupiditatea, aşa cum afirma într-o altă operă cunoscută, Lecţia (1951): "Nu e suficient a integra. Trebuie dezintegrat. Aceasta este viaţa, filozofia, ştiinţa". Ionesco a voit implicit să încerce în felul său şi o cale de mântuire pentru acel "mic burghez care a uitat arhetipul pentru a se pierde în stereotip", ca să folosim o altă afirmaţie a lui. El se întoarce la cuvânt, conştient de puterea sa: "O, cuvintelor, câte delicte se comit în numele vostru!", afirmă un personaj din Jacques sau supunerea (1955). Dar rămâne mereu dezamăgit chiar şi de rezultatele raţiunii idolatrizate, aşa cum scria în Jurnalul în fărâme (1967): "Raţiunea este nebunia cea mai puternică, dar şi raţiunea celui mai puţin puternic este nebunie".
La baza acestui pesimism este uimirea unei persoane rănite de domnia stupidităţii, a răului, a răutăţii, a umilirii celor mici şi a celor nevinovaţi, a minciunii comuniste dominante în ţara sa. Şi tocmai din această furtună morală înfloreşte dorinţa sa puternică spre mister, neliniştea sa spirituală, căutarea Dumnezeu ascuns care nu telefonează niciodată creaturii sale care este totuşi în aşteptarea neliniştită a unui telefon. Ultimul rând din jurnalul său este însă strălucitor: "Să mă rog. Nu ştiu pe Cine. Sper: Isus Cristos". Tocmai pentru aceasta este important şi pentru noi cei care credem să urmăm parcursuri de asemenea căutări, conduşi de persoane care nu cred dar care au faţa îndreptată spre infinit şi spre veşnic.
Angajarea lor este sinceră şi, spre deosebire de anumiţi atei devotaţi, nu are conotaţii de alt gen, umezite cu salivă cu alte gusturi de ton politic sau social. Aşa cum recunoştea un scriitor catolic francez, Pierre Reverdy, "există atei de o asprime feroce care, până la urmă, se interesează de Dumnezeu mult mai mult decât anumiţi credincioşi frivoli şi uşuratici". Tocmai pentru aceasta consider că această Curte a Neamurilor, voită de Benedict al XVI-lea, este o experienţă culturală şi pastorală semnificativă. Şi acea imagine a "curţii", la prima vedere un pic încurcătoare, mi se pare sugestivă. Nu se intră în spaţiile păzite ale Palatului, unde are sediu puterea laică şi se desfăşoară viaţa socială şi politică; nu se pătrunde nici în Templu cu riturile sale, limbajul său, atmosfera sa hieratică. În schimb ne întâlnim împreună în spaţiul liber al pieţei unde suflă vânturile Duhului dar şi cele ale cuvintelor umane, ale protestelor, chiar ale blestemelor. Acolo s-au încrucişat în trecut săbiile din duelurile nu întotdeauna metaforice dintre credinţă şi ateism; acum se întâlnesc gânduri şi glasuri care caută cu inimă liberă să dea cont despre propriile îndoieli, despre propriile speranţe şi - de ce nu? - despre propriile certitudini.
(După L'Osservatore romano, 12 octombrie 2011)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
marți, 11 octombrie 2011
SF. ROZARIU
Rugăciunea sfântului Rozariu, o praştie puternică a Maicii Domnului
Suntem în luna octombrie, lună dedicată rugăciunii Rozariului Preacuratei Fecioare Maria. Un eveniment din Sfânta Carte, cel în care tânărul David îl învinge pe uriaşul filistean Goliat, aşa cum tot David a învins şi leul şi ursul care voiau să fure oiţe din turma sa, numai cu o praştie, mi-a inspirat o "metaforă" pentru rugăciunea Rozariului, pe care am îndrăznit să o numesc: "Praştia puternică a Maicii Domnului" (cf. 1Sam 17,1-51).
Praştia lui David cu pietricelele ei lustruite este o imagine biblică a Rozariului şi a bobiţelor sale, mult mai multe şi mult mai puternice decât cele din praştia lui David, prin care putem învinge şi noi: "Goliaţii, leii şi urşii care ne atacă sufletele, voind să ni le piardă".
Orice bobiţă a Rozariului simbolizează nu numai piatra desprinsă din praştia lui David, ci şi piatra desprinsă din munte, văzută de Nabucadenţar, care a lovit împărăţiile lumi şi le-a distrus (cf. Dan 2,38-45) dar şi pe Isus Piatra, care va cădea peste duşmanii săi (cf. Mt 21,44).
Şi, ca să fac o aplicaţie cu puterea rugăciunii Sfântului Rozariu, putere care face şi obiectul originii Sărbătorii Sfântului Rozariu, voi aminti două biruinţe obţinute de creştini, cu Rugăciunea Rozariului, contra turcilor, care voiau să transforme Europa Creştină în ţinut musulman.
1. Cea de la Lepanto, din 1571, care a fost la fel de răsunătoare ca şi victoria lui David contra lui Goliat.
Să ne amintim de ravagiile pe care otomanii le făcuseră deja printre ţinuturile creştine. Vechi comunităţi creştine înfloritoare din Asia Mică şi Africa de Nord au dispărut aproape complet. În aceste condiţii, au fost organizate mai multe cruciade, însă acestea n-au reuşit să stopeze decât pentru un timp expansiunea otomană. Avea să urmeze căderea Constantinopolului (1453), ocuparea Insulei Malta (1565), iar în 1570, în încercarea de a pune stăpânire pe Veneţia, trupele sultanului Selim al II-lea (1566-1574) invadau Cipru.
Atunci s-a ridicat David al creştinilor, papa Pius al V-lea (1504-1572) şi a chemat întreaga creştinătate să ia în mâini Rozariul Preacuratei Fecioare Maria şi să se roage pentru victorie. Câte bobiţe ale Rozariului au fost trecute printre degetele creştinilor în timpul rugăciunii, tot atâtea pietre au fost aruncate cu praştia Rozariului asupra turcilor, care au fost învinşi de o armată mult mai mică ca a lor.
Ziua victoriei creştinilor, înarmaţi cu Rozariul Preacuratei Fecioare Maria, a fost 7 octombrie 1571. Acea zi memorabilă a rămas până astăzi sărbătoarea Sfântul Rozariu. Iar Maria a rămas pentru creştini Regina Victoriilor.
2. În anul 1683, o armată imensă de turci, formată din peste 200.000 de soldaţi, a asediat Viena, capitala Austriei, una dintre cele mai puternice bastioane ale creştinismului. Atunci, Ioan Sobieski, comandantul suprem al armatelor poloneze, a alergat în apărarea cetăţii asediate, care era pe punctul de a fi cucerită. Împreună cu trupele sale, el s-a încredinţat ocrotirii Maicii Domnului, implorându-i ajutorul. Toată armata, împreună cu Ioan Sobieski, în genunchi, au participat la Liturghie în conventul camaldulenzilor şi au recitat sfântul Rozariu, după care comandantul a dat semnalul de atac. În scurt timp, turcii au fost zdrobiţi şi cei care au mai rămas au fost puşi pe fugă.
Dacă mergem la Biblie vom vedem că Lepanto şi Viena creştine au corespondenţe în istoria poporului ales. În vremurile când poporul ales era înconjurat de mulţi duşmani, iar el se ridica la rugăciune pentru a cere ajutor divin, Dumnezeu îi dădea biruinţă. Astfel:
- La Rafidim este primul loc unde israeliţii au luptat după ieşirea din Egipt. Aici au venit amaleciţii ca să se bată cu Israel. Moise a stat în stare de rugăciune. "Atunci când Moise îşi ridica mâinile spre cer, biruia Israel; iar când îşi lăsa mâinile, biruia Amalec" (Ex 17,8-11).
- Urmaşii lui Ruben, ai lui Gad şi o jumătate din seminţia lui Manase au avut de luptat cu agarenii, cu Ietur, cu Nafis şi cu Nodab. Agarenii şi toate ale lor au fost daţi în mâna evreilor, pentru că ei în vremea luptei au strigat către Dumnezeu, iar Dumnezeu i-a ajutat pentru că ei nădăjduiau în el (cf. 1Cr 5,18-20)
- Iosafat, regele lui Iuda, având de înfruntat o mulţime de vrăjmaşi moabiţi şi amoniţi. El întâi de toate s-a rugat. Şi Iahaziel levitul, primind lumină de la Duhul Sfânt, s-a ridicat şi a zis, Ascultaţi, tot Iuda şi locuitorii din Ierusalim, şi tu, împărate Iosafat! Aşa vă vorbeşte Domnul: Nu vă temeţi şi nu vă înspăimântaţi în faţa acestei mari mulţimi, căci voi veţi cânta şi nu veţi lupta, căci Dumnezeu va lupta pentru voi. Moabiţii şi amoniţii, la auzul cântării de laudă a lui Iuda, s-au nimicit între ei. (cf. 2Cr 20,12-24).
Dacă Dumnezeu a dat victorii în luptele cu duşmanii văzuţi, cu atât mai mult el dă victorii contra duşmanilor nevăzuţi ai mântuirii. "Căci noi nu avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti" (Ef 6,12). "Noi distrugem născocirile minţii şi orice îngâmfare care se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu şi cucerim orice minte ca să asculte de Cristos" (2Cor 10,3-5).
Iată şi o victorie duhovnicească, dată de Dumnezeu Bisericii, prin Rozariul Preacuratei Fecioare Maria.
Să ne amintim, în acest sens, de sfântul Dominic (1170-1221), cel care a primit Rozariul de Sfânta Fecioară Maria şi a fost învăţat de ea cum să se roage şi cum să mediteze misterele mântuirii, care a reuşit prin puterea sfântului Rozariu să pună capăt ereziei răspândite de albigenzi, duşmanii declaraţi ai oricărei forme de cult. Deşi sfântul Dominic predicase în atâtea oraşe din Franţa şi făcuse multe minuni, nici unul dintre eretici nu s-a convertit. Însă atunci când sfântul Dominic a recurs la ajutorul Rozariului Fecioarei Maria, a reuşit. Recitând sfântul Rozariul, dimineaţa, la prânz şi seara, în scurt timp, i-a readus pe acei sărmani amăgiţi la unitatea Bisericii.
Cine poate spune câte suflete s-au convertit şi câte mărturii bune s-au dat prin puterea Rozariului?
Prin rugăciunea zilnică a sfântului Rozariu, sfântul Ludovic Maria Grignion de Montfort (1675-1716) convertea şi pe cei mari păcătoşi şi-i făcea să persevereze în har şi în râvna creştină. El spunea: "Nimeni nu mi s-a împotrivit, din momentul în care îl atingeam cu Rozariul meu".
Cine poate spune câte suflete a întărit rugăciunea Rozariului, în lupta pentru credinţă şi curăţie?
Sfânta Maria Goretti (1890-1902), dimineaţă de dimineaţă participa la sfânta Liturghie cu părinţii şi fraţii, iar seară de seară, împreună cu toată familia, recita Rozariul. Sfânta Liturghie şi Rozariul au fost armele care i-au dat putere să respingă provocările la păcat şi să moară martiră a sfintei curăţii.
Exact la fel a fost şi cu Veronica Antal (1935-1958), crinul însângerat din Nisiporeşti-Neamţ. Zilnic era la sfânta Liturghie, la sfânta Împărtăşanie şi la sfântul Rozariu. Cu astfel de arme a rezistat violenţei păcatului şi a murit martiră a Sfintei Curăţii.
De aceea, sfântul Padre Pio (1887-1968) avea să spună: "Cu adevărat sfântul Rozariu este ca o armă în mâinile noastre. Un creştin fără Rozariu este ca un soldat fără armă. Cum poate birui un soldat fără armă? Cum poate să se apere de rele şi să cucerească cerul un creştin fără Rozariu?"
De aceea aproape toţi papii Bisericii, de la Lepanto încoace, au susţinut şi recomandat rugăciunea Rozariului. Ioan Paul al II-lea (1920-2005) a scris o scrisoare apostolică, Rosarium Virginis Mariae.
Dar nu numai papii Bisericii, dar şi episcopii noştri au recomandat cu căldură rugăciunea Rozariului.
- Îmi amintesc cu emoţie de toamna anului 1976, când, seminarist fiind, am fost la Miroslava pentru muncile de toamnă. Acolo, în acele zile de toamnă, era şi PS Petru Pleşca. Parcă îl văd şi acum pe alee recitând sfântul Rozariu. O călugăriţă în vârstă l-a întrebat: "Ce mai faceţi Preasfinţite? La care Preasfinţia sa i-a răspuns: "Iată, necăjesc pe Maica Domnului!" Aşa a condus Biserica locală în acele timpuri grele.
- Actualul episcop de Iaşi, PS Petru Gherghel, a recomandat prin multe scrisori pastorale rugăciunea sfântului Rozariu. Apoi a scos şi nişte CD-uri cu rugăciunea Rozariului, prin care voieşte să se roage zilnic împreună cu turma sa. Episcopul spunea: "Rozariul este rugăciunea tuturor, Rozariul este rugăciunea de laudă a fiilor lui Dumnezeu împreună cu mama tuturor, Fecioara Maria".
Din cauza puterii şi eficacităţii sale în toate domeniile vieţii, diavolul caută să ne smulgă Rozariul din mâni şi să ne îndepărteze de recitarea lui.
În Cronicile Ordinului Benedictin, se istoriseşte că o călugăriţă, pe nume sora Maria a Apostolilor, era deosebit de evlavioasă către Preasfânta Fecioară Maria şi către Rozariul ei. Într-o noapte pe când stătea îngenunchiată în faţa unei icoane a Sfintei Fecioare Maria şi recita Rozariul, apare în camera ei, foarte furios, diavolul, care cu mare putere îi smulge Rozariul din mâini, apoi dispare în noapte. Vai, la cât de mulţi dintre creştinii de astăzi diavolul le-a smuls Rozariul! (cf. Pr. Iosif Duman, Luna octombrie, Bacău, 1940, p. 22).
Conştienţi de puterea de mijlocirea a Preacuratei, cea mai mare mijlocitoare de har, dar şi de eficacitatea Rozariului, "praştia puternică a Maicii Domnului", să ne luăm şi noi deviza sfântului Iosif Benedict Labre (1748-1783): "Rozariul până la moarte!"
Pr. Ioan Lungu

Un strălucit student dintr-o ieşiva (şcoală religioasă) se duce la bătrînul rabin cu care studiază şi îi spune tranşant:
– Rabi, trebuie să-ţi mărturisesc că am devenit sceptic. Nu mai cred în Dumnezeu.
– Şi de cît timp studiezi Talmudul? se interesează rabinul.
– De cinci ani...
– Doar de cinci ani? exclamă rabinul. Şi ai deja îndrăzneala de a te socoti un sceptic?

Abonați-vă la:
Postări (Atom)