Pastorul luteran Dietrich Bonhoeffer, martir al rezistenţei antinaziste în Germania lui Hitler

de Emanuel Contac

                                                 Introducere

Viaţa şi teologia pastorului luteran Dietrich Bonhoeffer, spânzurat de nazişti la 9 aprilie 1945, în lagărul de la Flossenbürg, exercită o fascinaţie specială pentru creştinii occidentali. Cea mai proaspătă dovadă este faptul că recenta sa biografie (Pastor, Martyr, Prophet, Spy – A Righteous Gentile vs. the Third Reich), publicată în aprilie 2010, s-a vândut în 160.000 de exemplare într-un an de la momentul lansării.
În textul de mai jos, parte a unui studiu amplu dedicat prezentării activităţilor antinaziste ale lui Bonhoeffer, vom prezenta câteva dintre etapele formării lui ca teolog capabil să formuleze critici serioase faţă de statul totalitar german, într-o perioadă în care imensa majoritate a compatrioţilor săi fie au fost seduşi de propaganda lui Hitler, fie au cedat presiunilor exercitate de regimul său.


Barcelona şi New York

După obţinerea titlului de doctor în teologie (iulie 1927) la Universitatea din Berlin, Bonhoeffer decide să parcurgă stagiul de vicariat la Barcelona, într-o comunitate de expatriaţi. Până la excluderea sa din învăţământ, în 1935, tânărul teolog avea să fie atras în egală măsură de viaţa academică şi viaţa bisericească. La finalul primei săptămâni din februarie 1928, pleca deci la Barcelona. Era prima ieşire pe termen lung, departe de familie, într-un mediu complet nou, într-o comunitate cu oameni marcaţi de materialism şi foarte puţin interesaţi de dezbaterile intelectuale care animau viaţa Berlinului, de unde venea Bonhoeffer. Activitatea de predicare şi catehizare a fost dublată de cea social-caritabilă. În calitate de coordonator al biroului organizaţiei Deutsche Hilfsverein de la Barcelona, Bonhoeffer a ajuns să intre în contact cu persoane dintre cele mai stranii: vagabonzi, criminali, foşti membri ai legiunii străine, îmblânzitori de lei care abandonaseră Circul Krone, dansatoare de la cabaretele spaniole etc.
Aici întâlnesc oameni aşa cum sunt, departe de mascarada „lumii creştine”; oameni cu patimi, tipuri criminale, oameni mărunţi cu scopuri mărunte, lefuri mărunte şi păcate mărunte; sunt oameni care se simt fără casă în ambele sensuri şi care încep să se dezgheţe când li se vorbeşte cu bunătate – oameni adevăraţi; pot spune doar că am impresia că tocmai aceşti oameni sunt mai mult sub har decât sub mânie şi că lumea creştină este cea aflat mai mult sub mânie decât sub har.


Deşi sofisticatele predici sau prelegeri ţinute de Bonhoeffer în biserica din metropola spaniolă treceau adesea peste capetele enoriaşilor, la finalul anului de stagiatură, tânărul pastor a fost invitat să rămână la Barcelona, dar a preferat să revină în Germania. Fiind prea tânăr pentru a fi hirotonit ca pastor, a început să-şi pregătească teza de Habilitation în vara şi iarna anului 1929. În februarie anul următor, a pus ultimele retuşuri, iar formalităţile au avut loc pe 18 iulie 1930.

În a doua parte a anului 1929, s-a conturat posibilitatea de a pleca în Statele Unite ca student. Deşi în opinia lui Bonhoeffer teologia americană era inexistentă, perspectiva de a studia într-o altă cultură s-a dovedit totuşi suficient de atrăgătoare. Pe 6 septembrie 1930, părinţii îşi luau rămas bun de la el pe nava Columbus, în portul Bremerhaven. Era începutul unei perioade care a marcat decisiv concepţia lui Bonhoeffer despre implicarea socială. Prieteniile pe care le-a legat aici cu Erwin Sutz, Paul Lehmann şi Jean Lasserre l-au influenţat profund, pentru tot restul vieţii. Albert F. Fischer, unul dintre colegii lui de la Union Theological Seminary, printre puţinii studenţi de culoare din vremea aceea, l-a familiarizat cu situaţia socială dificilă a locuitorilor din Harlem, cartier situat în apropierea seminarului.

Deşi UTS avea deja o tradiţie de aproape o sută de ani când a sosit Bonhoeffer ca student, cursurile de dogmatică şi de exegeză lipseau aproape cu desăvârşire. La auzul unor citate din lucrarea lui Luther De servo arbitrio, unii dintre studenţi au izbucnit în râs. Când nu era luată în răspăr în felul acesta, dogmatica serioasă pe care o studiase Bonhoeffer în Germania era pur şi simplu ignorată, deoarece nu rezona cu interesele profesorilor şi studenţilor. În schimb, curriculumul era dominat de cursurile de etică şi de cele de analiză şi prezentare a culturii şi societăţii americane contemporane.

Sejurul american al lui Bonhoeffer se încheia oficial în vara anului 1931. În absenţa lui, situaţia în mediul universitar german devenise tulbure. La universitatea din Berlin, studenţii evrei fuseseră ţinta unor virulente atacuri verbale („Moarte evreilor”!) sau al unor grave agresiuni fizice (unii au fost aruncaţi pe fereastră). Adolf Deissmann, rector al universităţii în 1930–1931, n-a îndrăznit să cheme poliţia în campusul universitar. Erau primele semne prevestitoare ale unui rău mult mai amplu care avea să culmineze cu Noaptea de Cristal şi cu distrugerea comunităţii evreieşti din Germania şi din Europa. Deşi aflat în SUA, Bonhoeffer era în general la curent cu principalele ştiri din ţara sa natală. Odată cu revenirea lui în Germania, începea doua faza a carierei sale, de lector universitar şi pastor. Potrivit principalului său biograf, în această perioadă Bonhoeffer preda într-o facultate a cărei teologie nu o împărtăşea şi predica într-o biserică a cărei încredere de sine o consideră nefondată.

Revenirea în Germania. O „experienţă evanghelică”?


Aflat la Bonn în iulie 1931, Bonhoeffer participă la unul dintre seminariile lui Karl Barth. Impresionat de o remarcă a lui Bonhoeffer, Barth se arată interesat să-l cunoască mai bine şi îl invită la un prânz (23 iulie 1931). Diferenţa de douăzeci de ani dintre cei doi teologi nu i-a împiedicat să devină prieteni şi să colaboreze strâns ca aliaţi pe acelaşi front al rezistenţei împotriva nazismului. În opinia lui Bethge, „este dincolo de orice dubiu că nu a existat niciun contemporan faţă de care Bonhoeffer să-şi fi deschis inima atât de complet cum şi-a deschis-o faţă de Karl Barth”.

Cândva în perioada 1931–1932, Bonhoeffer a fost marcat de puternice frământări lăuntrice urmate de ceea ce am putea considera o convertire, deşi el n-ar fi folosit niciodată acest termen pentru a o descrie. Fie că e vorba de o convertire sau nu, consecinţele acestui eveniment au început să fie foarte evidente pentru cei din jur. Spre deosebire de ceilalţi teologi de catedră, Bonhoeffer a început să aibă o abordare meditativă asupra Bibliei, diferită de cea exegetică sau cea omiletică. În 1932, studenţii lui erau uimiţi de această practică neobişnuită. Bonhoeffer a început să vorbească despre o viaţă în comun, de ascultare şi rugăciune care să înnoiască viaţa spirituală. În acest an, Bonhoeffer începe să păşească serios pe un drum care îmbină ancorarea personală în Dumnezeu şi vocaţia de profet pentru biserica din vremea sa. Într-o scrisoare din ianuarie 1936, adresată Elisabetei Zinn, Bonhoeffer îşi analiza retrospectiv această „experienţă evanghelică”:

M-am apucat de lucru [în teologie] într-o manieră necreştină. O ambiţie pe care au remarcat-o mulţi mi-a îngreunat mult viaţa. Apoi s-a întâmplat ceva, ceva care a schimbat şi transformat viaţa mea până în prezent. Pentru prima dată am descoperit Biblia... Predicasem adesea, fusesem foarte implicat în biserică, vorbisem şi predicasem despre ea, dar încă nu devenisem creştin. Ştiu că în acele momente preschimbasem învăţătura lui Isus Hristos într-un avantaj personal. Mă rog lui Dumnezeu ca aşa ceva să nu se mai întâmple. De asemenea, înainte nu mă rugam, sau mă rugam foarte puţin. Cu toată singurătatea mea, eram destul de mulţumit de mine. Apoi Biblia, şi în special Predica de pe Munte m-a eliberat de toate acestea. De atunci, totul s-a schimbat. Am simţit asta în mod clar, şi au simţit-o şi alţi oameni în jurul meu. A fost o mare eliberare. Mi-a devenit limpede că viaţa unui slujitor al lui Isus Hristos trebuie să aparţină bisericii, şi pas cu pas mi-a devenit tot mai clar cât de mult trebuie să merg. [...] Chemarea mea îmi este destul de limpede. Ce va face Dumnezeu cu ea nu ştiu... Trebuie să urmez calea. Poate că nu va fi una atât de lungă. Uneori ne-am dori să fie aşa (Fil. 1:23). Dar este un lucru minunat că mi-am realizat chemarea.

Predicile lui Bonhoeffer din această perioadă, uneori extrem de tăioase, sunt caracterizate de o efervescenţă profetică. Refuzând să se conformeze atmosferei sărbătoreşti de Ziua Reformei şi să accepte omagierea ipocrită a celebrei declaraţii a lui Luther („Hier stehe ich; ich kann nicht anders, Gott helfe mir. Amen”), Bonhoeffer rostea următoarele cuvinte în duminica alegerilor pentru Reichstag (6 nov. 1932), de la amvonul Bisericii Treimii (Dreifaltigkeitskirche) din Berlin:
Acum, când sărbătoreşte Reforma, biserica nu poate să-l lase pe bătrânul Luther în pace. El trebuie să sufere pentru toate lucrurile groaznice care au loc în biserică astăzi. Deşi este mort, îl proptim în biserică şi îl facem să-şi întindă mâna, să facă semn spre biserică şi să spună iar şi iar aceleaşi cuvinte încrezătoare, cu tot patosul lor: „Aici mă găsesc; nu pot face altfel” Nu reuşim să vedem că aceasta nu mai este biserica lui Luther, că Luther era tulburat şi agitat, strâns la zid de Diavol şi temător de Dumnezeu când a spus: „Aici mă găsesc” şi că aceste cuvinte cu greu s-ar potrivi să fie rostite de noi. Este o dovadă de uşurătate sau aroganţă ipocrită sau de neiertat să ne refugiem în spatele acestor cuvinte. Putem face altfel, sau cel puţin ar trebui să fim în stare să facem altfel, şi cu siguranţă nu ne-ar aduce nicio onoare înaintea lui Dumnezeu sau a omenirii dacă am face numai cum facem acum şi nu altfel. Niciunul dintre noi n-a făcut acest pas decisiv după care nu ne mai rămâne decât să ne rugăm lui Dumnezeu „Nu pot face altfel. Aşa să mă ajute Dumnezeu”. Putem şi trebuie să facem altfel.


Critici faţă de Führerprinzip

Anul 1933 a însemnat o schimbare drastică în politica internă a Germaniei, o dată cu învestirea lui Hitler în funcţia de cancelar, pe 30 în ianuarie 1933. La două zile după acest eveniment, Bonhoeffer a ţinut un discurs radiofonic intitulat „Schimbări cu privire la conceptul de Führer, în concepţia tinerei generaţii”. Discursul său nu-şi propunea să-l atace direct pe Hitler, ci era o critică a unui concept care circula deja de mai multă vreme în spaţiul intelectual german. De altfel, prezenţa lui Bonhoeffer la microfonul postului Funk-Stunde (din strada Potsdam nr. 10) fusese programată cu mai bine de două săptămâni înainte de alegerile pentru Reichstag. Deşi textul fusese bine gândit pentru a se încadra în timpii de antenă alocaţi, în mod neaşteptat, emisiunea a fost întreruptă înainte ca Bonhoeffer să rostească ultimele cuvinte, în care avertiza cu privire la pericolul transformării Führerului într-un idol şi într-un Verführer („Amăgitor”). În ciuda speculaţiilor lui Bethge, este improbabil ca oamenii lui Goebbels să fi preluat controlul atât de repede asupra postului de radio berlinez. Mai plauzibilă este ipoteza că, nefiind obişnuit să vorbească la radio, Bonhoeffer nu s-a încadrat în timpul alocat discursului. Supărat de cele întâmplate, Bonhoeffer s-a grăbit să trimită în aceeaşi zi o circulară explicativă prietenilor săi. Discursul radiodifuzat (publicat într-o versiune prescurtată în ziarul conservator Kreuzzeitung) a fost apoi transformat într-o prelegere ţinută la două universităţi germane. Următoarea salbă de citate profetice ilustrează cu prisosinţă discernământul lui Bonhoeffer şi capacitatea sa extraordinară de a identifica duhul veacului:

Oamenii şi mai ales tinerii vor simţi nevoia de a da liderului autoritate asupra lor, atât vreme cât nu se simt ei înşişi maturi, puternici, suficient de responsabili pentru a împlini exigenţele aşezate în această autoritate. Liderul va trebui să fie conştient în mod responsabil de această restricţie asupra autorităţi. Dacă liderul îşi înţelege funcţia diferit de cea stabilită astfel, dacă liderul nu le oferă celor conduşi detalii clare cu privire la natura limitată a misiunii sale şi cu privire la responsabilitatea lor, dacă liderul încearcă să devină idolul pe care îl caută cei conduşi (ceea ce oamenii conduşi speră întotdeauna de la liderul lor) atunci imaginea liderului se transformă în cea a unui amăgitor, atunci liderul acţionează incorect atât faţă de cei conduşi, cât şi faţă de sine. Liderul adevărat trebuie să fie mereu capabil să dezamăgească. [...] Liderul trebuie să respingă în mod radical ispita de a deveni un idol, adică autoritatea supremă a celor conduşi. [...] Liderul şi funcţia care se transformă în dumnezei îl batjocoresc pe Dumnezeu şi (...) trebuie să se prăbuşească.

Intuiţiile lui Bonhoeffer cu privire la ceea ce urma să aducă regimul lui Hitler s-au dovedit extrem de exacte. La începutul lui februarie, teologul îi împărtăşea lui R. Niebuhr faptul că Germania urma să aibă parte de schimbări substanţiale, la nivel economic, politic şi social. „Dar o şi mai mare ameninţare este o cumplită barbarizare a culturii noastre. [...] Calea care stă înaintea bisericii rareori a arătat atât de sumbră”. Şi totuşi, în aceeaşi epistolă, Bonhoeffer dădea glas unui optimism neaşteptat: „Trăim în timpuri extrem de interesante şi aproape că nu ţi-ai dori să le schimbi cu altele”.


Incendierea Reichstagului (pe 27 februarie) a permis restrângerea libertăţilor şi instaurarea unui regim semi-dictatorial, în care domnia legii era drastic diminuată. Au urmat un boicot al magazinelor evreieşti (1 aprilie) şi introducerea „clauzei ariene” (7 aprilie). Pe plan bisericesc, regimul a propus alinierea tuturor instituţiilor din Germania la linia partidului. Aşa-numitei Gleichschaltung nu i-a scăpat nici Biserica Evanghelică. Urmare a circumstanţelor tumultuoase din perioada Reformei, Biserica Evanghelică era constituită ca federaţie de douăzeci şi opt de biserici regionale pe care Hitler şi-ar fi dorit să le unifice într-o singură Reichskirche, sub conducerea unui Reichsbischof. Marioneta aleasă de Hitler pentru acest rol a fost Ludwig Müller (foto), fost capelan în Marină, dedicat trup şi suflet proiectului de anexare ideologică a bisericii de către nazişti. În primă fază, proiectul a fost zădărnicit, dat fiind că la alegerile bisericeşti din 27 mai cel ales în funcţia de episcop a fost Friedrich von Bodelschwingh, un personaj antipatic „Creştinilor Germani”. Manifestările de huliganism, intimidările şi violenţa la care s-au dedat „Creştinii Germani”, ajutaţi de trupele SA, au dus la demisia lui Bodelschwingh. În această situaţie de criză, Bonhoeffer şi prietenul său Gherhard Jacobi au propus o soluţie radicală – intrarea în grevă a pastorilor luterani –, dar sugestia lor nu s-a bucurat de aprobarea celorlalţi clerici. Cu aproape o săptămână înainte de alegerile bisericeşti programate pentru 23 iulie, Bonhoeffer analiza lucid situaţia într-o scrisoare către prietenul său elveţian Erwin Sutz:

Am fost complet absorbit de ceea ce se petrece în biserică. Suntem acum pe punctul de a ajunge la o decizie despre care cred că va fi de o maximă importanţă pentru politica bisericească. Nu am nicio îndoială că victoria va fi a Creştinilor Germani şi că aceasta va aduce în perspectivă contururile noii biserici, iar întrebarea va fi dacă o vom mai putea susţine ca biserică. Mă tem că ne prăbuşim treptat, dar constant că nu vom mai avea tăria de a acţiona împreună. Atunci vom reveni la adunările mici, neautorizate.

În aceeaşi scrisoare, Bonhoeffer anunţa că i s-a propus să meargă la Londra ca pastor german responsabil cu activitatea ecumenică. Aşa cum anticipa Bonhoeffer, la alegerile din 23 iulie Creştinii Germani au obţinut o majoritate copleşitoare (70%) iar omul lui Hitler a fost ales ca Reichsbischof. Lupta pentru Biserică intra în faza ei critică. În perioada următoare, implicarea lui avea să se diminueze, fiindcă dăduse curs invitaţiei lui Heckel de a merge ca pastor la Londra. Pe 30 iulie, săvârşea slujbele din Bisericile germane Sydenham şi St. Paul şi era intervievat de comitetul comun al celor două biserici. Totuşi, nu era decis să renunţe complet la sfera academică, de aceea în august i-a scris lui Lütgert pentru a avea promisiunea că se va întoarce la post după terminarea activităţilor sale în Anglia.

Bethel şi Barmen

Până la plecare efectivă în Anglia, lui Bonhoeffer i-a mai rămas totuşi un răgaz pentru a se implica în lupa pentru Biserică. În august lucra febril la redactarea unei confesiuni care să ducă la limpezirea situaţiei din biserică: „Vrem să încercăm să-i facem pe Creştinii Germani să-şi declare intenţiile”, îi scria el de la Bethel bunicii sale nonagenare. Prima versiune a acestui document a fost pregătit de Bonhoeffer şi Hermann Sasse. În decursul lunii august documentul a fost extins şi revizuit prin contribuţia altor cercetători, astfel încât pe 31 august, Bodelschwingh îl trimitea unui grup de douăzeci de teologi spre evaluare.

Secţiunea 6.5 („Biserica şi statul”) preciza că „orice autoritate lumească, fie bună sau rea, se află nu pe tărâmul mântuirii, ci pe tărâmul morţii”. Deşi atât puterea temporală cât şi Biserica sunt de la Dumnezeu, ele sunt separate de graniţe care nu pot fi transgresate: „Biserica nu poate fi niciodată absorbită de guvernarea lumească, adică nu poate fi «integrată» în structura unui stat. Conţinutul proclamării ei o plasează întotdeauna împotriva autorităţii temporale”. Terminologia folosită în partea a doua acestui articol devine şi mai aspră: Biserica are menirea de a-i păzi pe oameni de înşelăciunea Diavolului, care îi îndeamnă pe oameni să se închine statului ca unuia care dă viaţă şi mântuire. Cât despre conflictele dintre Biserică şi stat, ele apar în două situaţii: (1) când Biserica încearcă să devină un factor politic şi (2) când autoritatea lumească vrea să transforme Biserica într-un instrumentul politic. „Respingem doctrina mincinoasă a statului creştin, indiferent de tipul acestuia. Autorităţile, fie în ţările păgâne, fie în cele creştine, îşi îndeplinesc bine slujba când exercită puterea săbiei în mod drept şi rămân între graniţele lor”. În finalul secţiunii era condamnată erezia potrivit căreia Biserica este sufletul sau conştiinţa statului.

Din nefericire, adnotările unora dintre teologii care au citit textul au diluat sau chiar eliminat multe aspecte radicale propuse de Bonhoeffer şi colegii lui. Unul dintre teologii care au influenţat decisiv textul final al Confesiunii de la Bethel, propunând formulări moderate cu privire la relaţia dintre Stat şi Biserică, a fost chiar Adolf Schlatter, cu care Bonhoeffer studiase NT la Tübingen. Deşi era îngrijorat de imixtiunile statului în viaţa Bisericii, teologul afirma totuşi că instituţiile prezente în creaţie (căsătorie, familie, naţiune, proprietate, vocaţie şi autoritate lumească) au valoarea absolută a unei reglementări (Satzung) divine şi că încălcarea acestor instituţii „ne face vrăjmaşi ai lui Dumnezeu şi ne închide accesul către Hristos”. Imaginea armonioasă a relaţiei dintre Stat şi Biserică pe care a introdus-o Schlatter în textul final al Confesiunii a fost prea mult pentru Bonhoeffer şi Sasse, drept care aceştia şi-au retras semnătura.

Atitudinea conciliantă a lui Schlatter faţă de nazism era desigur prevalentă în mediul teologic al vremii. „Sinodul Brun” al Uniunii Vechii Prusii adoptase „clauza ariană” pe 6 septembrie, deci răul fusese făcut. La câteva zile după acest veritabil „sinod tâlhăresc” (cum îl numea Bonhoeffer în cercul de prieteni), Karl Barth era întrebat de mai tânărul său coleg:

Vă întreb în numele multor prieteni, pastori şi studenţi, vă rog să ne spuneţi dacă socotiţi că se mai poate rămâne într-o biserică ce a încetat să fie creştină, adică dacă putem exercita în interiorul ei oficiul de pastor când acest oficiu a devenit un privilegiu pentru arieni. [...] Câţiva dintre noi sunt foarte atraşi de ideea de „biserică liberă”. Diferenţa dintre situaţia noastră de astăzi şi cea a lui Luther, am putea spune, este că Biserica Catolică l-a excomunicat pe Luther, considerând tezele sale o erezie, dar regimul nostru bisericesc nu poate face asta fiindcă îi lipseşte complet până şi conceptul de erezie.


Deşi era de-acord că situaţia era gravă, Barth se arăta rezervat faţă de ideea lui Bonhoeffer privind ieşirea din Biserică: „Dacă trebuie să fie schismă, trebuie să vină de partea cealaltă. Probabil va veni imediat, sub forma unui răspuns la protestul în numele pastorilor creştini evrei”. În Germania, pastorii alertaţi de cursul evenimentelor au format aşa-numitul Pfarrernotbund, o ligă pastorală care să răspundă situaţiei de criză prin care trecea Biserica. Critici mult mai dure au fost exprimate într-un document adresat de pastorii din Berlin Sinodului Naţional al Bisericii Evanghelice Germane, organizat la Wittenberg pe 27 septembrie 1933. Sub presiunea opiniei publice, episcopul Müller a renunţat (temporar) la introducerea clauzei ariene.

În toamna aceluiaşi an, Bonhoeffer a plecat la Londra pentru a-şi începe propriu-zis activitatea de pastoraţie la cele două comunităţi germane. Procesul de aliniere a Bisericii Evanghelice din Germania şi-a urmat cursul sub direcţia dată de Heckel şi Müller. Deşi departe de Berlin, Bonhoeffer şi-a păstrat interesul pentru evoluţia situaţiei din Germania şi a continuat să zădărnicească acţiunile de dezinformare ale Creştinilor Germani. În noiembrie 1933 Bonhoeffer avea ocazia de a-l cunoaşte personal pe George Bell, episcopul de Chichester, pe care îl întâlnise deja la unele reuniuni ecumenice. Acesta a devenit probabil cel mai bun şi mai influent prieten al lui Bonhoeffer în Anglia. Informaţiile de primă mână venite de la Bonhoeffer au constituit, prin intermediul lui Bell, un mijloc puternic de contracarare a intoxicărilor mediatice practicate de Müller.
La începutul anului 1934 conflictul dintre Pfarrernotbund şi Müller a intrat într-o nouă fază. Pe 4 ianuarie episcopul Reichului reintroducea clauza ariană şi, într-o încercare disperată de a pune capăt opoziţiei făcute de grupul condus de Martin Niemoller (foto), a emis aşa-numitul „decret-botniţă” (denumit oficial „Decretul pentru Restaurarea Ordinii în Biserica Evanghelică Germană”). Sfidarea acestui decret de către mii de pastori germani, care au criticat samavolnicia de la amvoane, nu a fost fără consecinţe. Din dorinţa de a pacifica situaţia, care îi crea numeroase probleme de imagine, pe 25 ianuarie Hitler a primit în audienţă un grup de pastori în frunte cu Niemoller. Pentru a-i intimida pe reprezentanţii Bisericii Mărturisitoare, la semnalul lui Hitler, Göring a derulat înregistrarea unei conversaţii telefonice potenţial sediţioase, între Niemoller şi unul dintre colegii lui. În cazul în care Niemoller ar mai fi avut vreo iluzie cu privire la caracterul lui Hitler, ele trebuie să se fi spulberat odată cu percheziţia casei sale (în aceeaşi seară) şi mai cu seamă odată cu explozia unei bombe artizanale plasate în holul casei sale, câteva zile după acest eveniment. Arestarea şi internarea lui într-un lagăr de concentrare în 1937 n-a fost probabil o surpriză pentru cei care au ştiut să citească semnele vremurilor în 1934.


Pe fondul acestei situaţii tensionate, în perioada 29–31 mai 1934 liderii Bisericii Mărturisitoare au organizat un sinod la Barmen. Documentul adoptat la acea întâlnire, redactat în mare măsură de Karl Barth, a purtat numele „Declaraţia de la Barmen”. La câteva zile de la adoptare, documentul apărea în ziarul londonez Times, prin mijlocirea episcopului de Chichester. Acesta era momentul în care Biserica Mărturisitoare se declara Biserica legitimă în Germania. Totuşi, eforturile lui Bonhoeffer de a determina organizaţiile ecumenice să recunoască Biserica Mărturisitoare drept singura Biserică legitimă pe teritoriul Germaniei nu au dat roade. În tot acest timp, situaţia politică din Germania luase o turnură sinistră, după „Noaptea Cuţitelor Lungi” (29 iunie), o acţiune de purificare a SA, în timpul căreia au fost executate sute de persoane. Deşi prezentată ca o încercare de îmblânzire a organizaţiei SA, „Noapte Cuţitelor Lungi n-a avut menirea de a înlătura un element violent din sânul guvernului nazist, ci doar l-a înlocuit cu un alt sistem, mai sinistru, mai invaziv, unul care poseda susţinerea deplină din partea Führerului şi a resurselor statului”.
____________________
Fragment din conferinţa prezentată în cadrul colocviului de la Sighet „Martiriul în Antichitatea creştină şi în secolul XX” (3-4 iunie 2011).

Sursa: http://www.oglindanet.ro/

PERSPECTIVA IMPARATIEI LUI DUMNEZEU

de Roger Coresciuc

Creaţia aşteaptă în faţa omului transfigurarea. Omul este oare conştient de rolul pe care această dependenţă a firii înconjurătoare i-l impune?

Comentând cuvintele Apostolului Pavel, care spune că pentru el lumea este răstignită şi el este răstignit pentru lume, Sfântul Grigorie Palama precizează că omul nu poate transfigura creaţia decât prin iniţiativa propriei transfigurări.

Păcatul - sursă de egoism

"Naşterea duhovnicească întru vederea lui Dumnezeu" îl conduce pe om către înfrumuseţarea şi înnoirea omului cel dinlăuntru. Deşi în general, ca urmare a păcatului, omul caută satisfacţie în exteriorul său, ajungând până la stări de asimilare necontrolată a lumii, totuşi, în căutarea duhovnicească a bucuriei şi plăcerii dumnezeieşti, omul se repliază şi se deschide unei priviri înnoite a propriei persoane, care ascunde şi descoperă în acelaşi timp comoara dumnezeiască sădită înăuntrul ei. Răstignirea faţă de lume nu poate fi astfel disociată de răstignirea faţă de patimi. Dobândirea a ceva ce aparţine lumii acesteia, fără perspectiva Împărăţiei lui Dumnezeu, este o înşelăciune care îl aruncă pe om în stricăciune şi moarte, lipsite de orice nădejde. Pierderea sufletului nu poate fi compensată de nimic din acumulările perisabile dobândite prin lumeşti stăpâniri. Omul poate intra foarte uşor în jocul iluziilor care îl fac să creadă că temporalitatea care-şi strigă la tot pasul lipsa de veşnicie poate să îl satisfacă: "Prin urmare fraţilor, dacă un om ar putea să dobândească lumea întreagă, aceasta nu i-ar fi de folos, dacă ar fi lipsit de sufletul său. Cu cât mai cumplit este când cineva, putând să dobândească din lumea aceasta o parte cât de mică, ajunge să-şi piardă sufletul prin patima şi aplecarea către ea, în loc să alerge să se umple de chipul şi de înţelesul Crucii, urmându-L pe Cel ce este dătător de viaţă" (Sfântul Grigorie Palama).

Fuga de devorarea lumii

Riscul pierderii sufletului în fuga disperată după crâmpeie de lume este accentuat de amplificarea dorinţelor pătimaşe, potenţate de această fugă fără noimă. Răstignirea trupului, cu patimile şi poftele sale, este o descoperire a adevăratelor sensuri sădite de Dumnezeu în creaţie. Omorârea patimilor celor rele înseamnă în acelaşi timp şi fuga de dorinţa pătimaşă a lumii, dorinţă întreţinută de aplecări pătimaşe precum dragostea de slavă, de bani, de bogăţii sau de voia proprie. Omul dărâmă creaţia atunci când se pune pe sine în centru, ca o maşină devoratoare de nonsensuri: "Ce vreau eu să spun, spune Sfântul Grigorie Palama? Venind pe pământ, Domnul şi-a petrecut viaţa în sărăcie. Şi nu numai că Şi-a petrecut viaţa astfel, ci a şi propovăduit acest mod de viaţă zicând: Aşadar, oricine dintre voi care nu se leapădă de tot ce are nu poate să fie ucenicul Meu". Un semn clar al depărtării de Dumnezeu este nepăzirea poruncilor Lui, printre care se află aşadar şi cele referitoare la bani şi bogăţii: "Prin urmare, dacă cineva vede că mintea şi cugetul său se apleacă spre bogăţie şi îmbuibare, să cunoască el că o astfel de judecată este trupească şi înrobitoare celor josnice, căci oricine a fost pironit pe cruce nu mai poate să se îndrepte spre astfel de ţeluri". Sfântul Grigorie Palama precizează în aceeaşi omilie că ieşirea din astfel de situaţii hotărâtoare adesea pentru mântuirea omului poate fi făcută numai prin păstrarea căii de mijloc: "Să vă lepădaţi de toată agoniseala nelegiuită! Iar dacă veţi dobândi câştig după dreptate, fără să fiţi prea mult aplecaţi spre el, să-l chivernisiţi în chip înţelept, făcând parte din el, pe cât cu putinţă, semenilor aflaţi în nevoie". Nu este nicicum vorba în aceste rânduri de un atac cu nuanţă teologică îndreptat împotriva lumii. Este vorba de un semnal de alarmă pe care Sfântul Grigorie Palama îl lansează pentru interogarea asupra priorităţilor creştinului care nu trebuie să uite că viaţa aceasta nu este doar o anticipare a veşniciei, ci adesea este deja şi intrare în Împărăţie. Timpul se îmbibă de eternitate şi cel ce mărturiseşte eternitatea nu se poate dispensa de această viziune. Altcumva îşi riscă veşnicia. Omul e chemat nu să fie consumator inconştient şi înrobit, ci transfigurator. Dincolo de aspectul profund teologic al acestor nuanţări exegetice, considerăm că aplicaţiile acestor teorii sunt întru totul valabile şi pentru societatea contemporană. Drumul către comunitatea mondială, atât de idolatrizată astăzi, este un demers care accentuează realizarea unei unităţi, care nu presupune însă, din punct de vedere creştin, o convieţuire de conjunctură.

Răspunsul Bisericii la consumismul contemporan

Simplei coexistenţe propuse de atitudinea secularizantă actuală, Biserica Ortodoxă trebuie să-i răspundă cu imperativul realizării comuniunii prin iubire. Cum răspunde predica actuală, spre exemplu, acutizării conştiinţei tragicului? Credem că această conştiinţă este o realitate actuală. Preotul care predică va trebui să vorbească despre modul în care este văzută realitatea morţii în creştinism. Credinţa în nemurire, în înviere, sunt coordonatele principale ale propovăduirii. Rolul asumării crucii şi jertfei sunt esenţiale în procesul de deblocare a mentalităţii materialiste tragice. Accentuarea pozitivă a antropologiei, reliefarea importanţei acordate demnităţii umane pot fi cu succes teme ale predicii. Toate acestea însă pot şi trebuie să se raporteze mereu la viziunea patristică asupra acestor problematici, viziune al cărei reprezentant a fost din plin şi Sfântul Grigorie Palama. Incontestabilele inegalităţi sociale pot fi, aşadar, surse de luări de cuvânt în predică. În acelaşi timp însă pot fi corelate cu o altă incontestabilă realitate: aceea a faptului că, propunând o antropologie pozitivă, predicatorul demonstrează de fapt că sensul omului este mântuirea, îndumnezeirea, ţintă care poate fi atinsă de oricine, din orice clasă socială. Părintele Dumitru Belu spune: "Preotul predicator poate să valorifice această învăţătură: prin ridicarea dintre cei de jos la înalta vrednicie a sfinţeniei, Biserica şi-a manifestat practic încredinţarea ei că aptitudinile şi puterile creatoare nu sunt privilegiul unei elite, ci sunt prezente chiar şi în cei mai simpli oameni şi încă într-o măsură care depăşeşte, nu arareori, cele mai optimiste aşteptări". Aceste sublinieri pot fi fructificate în predica de astăzi. Omul nu poate trăi la infinit într-o coexistenţă de conjunctură. Nivelarea la nivel individual, atomizarea societăţii, crearea de conglomerate umane sunt contrare structurii fiinţei umane. În acest sens putem întâlni în mai toate omiliile Sfântului Grigorie Palama accentul pus pe reliefarea comuniunii de iubire. Suficienţa "creează" închidere egoistă. Această accentuare, omniprezentă în toată tradiţia exegetică patristică, este completată de insistenţa asupra realităţii îndumnezeirii omului. Nici o remarcă socială nu poate face abstracţie de aceste adevăruri ontologice: în Omilia a 16-a, Sfântul Grigorie Palama vorbeşte despre realitatea prezenţei stricăciunii în creaţie şi despre marele dar al învierii firii omeneşti din stricăciune prin Întruparea Mântuitorului. Chiar dacă adesea naşterea şi perpetuarea speciei era văzută de către mulţi, doar în aspectul ei limitat de simplă regenerare numerică, drept victorie a firii omeneşti asupra morţii, totuşi în această omilie ni se spune că fiecare naştere, dacă nu intră în contextul asumării Întrupării lui Hristos, este un început al stricăciunii individuale. Bineînţeles, această stricăciune este remediabilă, însă realitatea ei este incontestabilă. Pe aceeaşi linie cu Sfântul Ioan Gură de Aur şi, de altfel, cu toată tradiţia ortodoxă, Sfântul Grigorie explică faptul că există două feluri de "stricăciune". Pătimirile naturale şi inocente, pe care de altfel le-a asumat şi Mântuitorul la Întrupare (setea, foamea, oboseala etc.), sunt o primă manifestare a slăbiciunii firii omeneşti. Aceste pătimiri nu sunt însă legate de o aplecare rea a voinţei, de aceea nici nu pot fi condamnate în vreun fel. Rămân însă semne ale decăderii firii omeneşti. Cel de-al doilea fel de pătimiri, în general rezultate din mişcările voluntare ale omului, induc şi impun descompunerea, decadenţa, distrugerea şi completa dispariţie a trupului omenesc, manifestate prin îmbătrânire şi moarte. Hristos, prin Întrupare, nu a făcut experienţa pătimirii păcătoase, ci, respingând-o în propria Persoană, a asumat firea umană ca un nou Adam, în integritatea ei atinsă totuşi de pecetea pătimirilor inocente, şi a îndumnezeit firea Sa umană, urcând-o încă de la începutul asumării ei pe treapta îndumnezeirii: "Cuvântul lui Dumnezeu a luat trup ca al nostru, şi chiar dacă este preacurat, este totuşi supus morţii şi pătimirii. Sufletul Său însă este mai presus de toate patimile, şi acel suflet nu putea cu nici un chip să primească moartea pe care diavolul a strecurat-o printre oameni. Şi chiar dacă trupul era supus morţii şi patimilor (ireproşabile), diavolul a fost înşelat atunci când a atacat trupul muritor şi pătimitor al lui Hristos, şi fără de voia lui a adus Lumina în ascunzişurile cele întunecate şi înfricoşate ale iadului".

Sursa: http://www.ziarullumina.ro/

Cercetarea pe embrioni umani: Cu minciuni nu se alimentează speranţa

de Augusto Pessina Universitatea din Milano

În timp ce se aşteaptă ca să se pronunţe Curtea europeană de justiţie cu privire la problema brevetelor de linii celulare produse cu embrioni umani şi în Germania, ca urmare a morţii unui copil tratat cu celule staminale, este închis un centru, în Franţa senatul a restabilit interdicţia folosirii de embrioni umani în scop de cercetare. Imediat după aceea s-au ridicat proteste care reduc la tăcere decizia ca fiind obscurantistă şi contrară libertăţii de cercetare.

Deşi nu este scutită de incongruenţe şi contradicţii, în situaţia actuală a cercetării biologice - unde pare să fie în vigoare numai principiul că este permis să se facă tot ceea ce este posibil din punct de vedere tehnic - legea franceză reprezintă o alegere în felul ei curajoasă şi îndreptată spre salvgardarea demnităţii persoanei umane. Desigur, este vorba de o "interdicţie cu derogări": de la intrarea în vigoare a legii bioetice franceze în anul 2004 până astăzi, Agenţia de biomedicină a autorizat cercetări cu embrioni umani la 58 de proiecte din 64 (90,6%), demonstrând că organismele delegate acordării derogărilor au ultimul cuvânt. Însă normele au incidenţă asupra obiceiurilor şi au mereu şi o valenţă educativă, aşadar este cu siguranţă mai acceptabilă o lege care interzice cu derogări decât o normativă, ca aceea din Marea Britanie care liberalizează cu nişte limite cercetările pe embrioni umani.

În biomedicina celulelor staminale sunt multe informaţiile rele şi minciunile, atât cu privire la realele cunoştinţe biologice cât şi la aplicaţiile clinice. Situaţie care contribuie la alimentarea acelei mentalităţi necritice care demonizează ca antiştiinţifică şi ostilă progresului orice tentativă de reglementare. Şi "staminal" a devenit un fel de cuvânt magic care produce valoare adăugată (progresistă) la orice: de la cosmetice până la cele mai absurde propuneri terapeutice.

Navigând în reţea cu cuvinte cheie cum ar fi "terapii celulare" se întâlnesc sute de situri, dintre care cea mai mare parte cu promisiuni ireale, dacă nu chiar cu blaturi. Şi totuşi aceste situri prezintă şi nume răsunătoare de instituţii ştiinţifice cu staff-uri medicale în măsură să îngrijească orice patologie (chiar şi cu folosirea de celule embrionale umane). În spatele acestor instituţii se ascund adesea interese economice, uneori cu intonaţii filozofice, pseudo-religioase, magice. În cel mai bun dintre cazuri este vorba de terapii încă neaprobate, în alte cazuri inutile sau chiar cu efecte negative asupra sănătăţii. Commitee for Advanced Therapies, în cadrul lui European Medicines Agency, a intervenit recent cu privire la "Lancet", denunţând turismul medical spre clinici care propun terapii ineficace, uneori periculoase şi oricum întotdeauna foarte costisitoare.

Oricât ar fi de limitat, fenomenul este prezent şi în Europa, contribuind la crearea unei halo de discreditare chiar şi cu privire la cercetări clinice conforme normelor etice corecte. Recent, în Germania, terapiile cu celule staminale au fost puse sub acuzare pentru cazul din centrul X-Cell din Düsseldorf, ţintă râvnită a turismului medical din cauza reputaţiei de care se bucura ţara şi pe planul ştiinţific şi medical şi care în schimb acţiona fără a fi produs vreodată documentaţie.

Pentru a nu creşte fenomene asemănătoare este nevoie de controale şi verificări, dar şi de o informare corectă şi onestă. De fapt, se întâmplă că şi instituţii publice de cercetare au încercat să afirme cu emfază presupuse descoperiri pentru a justifica şi a obţine finanţări. Pe de altă parte, mass-media joacă adesea pe senzaţionalism fără a se ocupa să verifice bunătatea şi valoarea ştirilor pe care agenţiile de presă le lansează în mod necritic. Se întâmplă adesea ca emfatizarea anumitor informaţii biomedicale să fie receptată în mod greşit, generând în pacienţi şi rude speranţe neîntemeiate şi ulterioare deziluzii amare. Toţi, şi îndeosebi pacienţii, au dreptul să fie informaţi despre progresele în domeniul medical, dar şi dreptul de a nu fi înşelaţi. De fapt, nu cu minciuni se alimentează speranţa bolnavilor.

(După L'Osservatore romano, 13-14 iunie 2011)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

STUDIU:BANII NU SPORESC NIVELUL DE BUNASTARE SI FERICIRE

15.06.2011, Wellington (Catholica) - Libertatea şi autonomia personală sunt mult mai importante decât banii pentru bunăstarea şi fericirea oamenilor, conform unui studiu realizat în 63 de ţări ale lumii. “Banii contribuie la creşterea autonomiei, dar nu dau un plus stării de bine sau fericirii” omului, se precizează într-un studiu despre care scrie astăzi SemneleTimpului.ro. Studiul a fost realizat de o echipă de cercetători de la Universitatea Victoria din Wellington, Noua Zeelandă, care a dorit să afle răspunsul la întrebarea: Ce este mai important pentru starea de bine a fiinţei umane – să îi dai bani ori să îi laşi libertatea de a alege? Rezultatele studiului au fost publicate în “Journal of Personality and Social Psychology”.


“Oferirea de libertate indivizilor pare să fie un lucru important pentru diminuarea simptomelor psihologice negative”, se arată în studiu, conform ScienceDaily.com. O serie de studii anterioare au arătat că factorii asociaţi stării de bine a fiinţei umane sunt: un venit salarial cât mai mare, individualismul, respectarea drepturilor fundamentale ale omului şi egalitatea socială. În ceea ce priveşte banii, în momentul în care omul are bani suficienţi să îşi asigure nevoile fundamentale, câştigurile suplimentare nu mai contribuie semnificativ la sporirea fericirii omului. De fapt, în unele cazuri, mânuirea unor sume uriaşe poate să determine o stare de stres. Altfel spus, banii mulţi aduc cu ei o serie de griji legate de administrarea lor, dar şi de teama pierderii lor.

Concluziile cercetătorilor din Noua Zeelandă le confirmă pe acelea ale unui studiu anterior realizat de Universitatea Princeton. Studiul respectiv a arătat că, deşi sunt mulţi oameni care cred că dacă ar avea mai mulţi bani ar fi mai fericiţi, legătura dintre bani şi fericire este “mult exagerată şi, de cele mai multe ori, o iluzie”, notează Princeton.edu. Persoanele cu venituri salariale mai mari nu îşi petrec în mod neapărat timpul într-un mod mai plăcut sau mai reconfortant decât cei care au bani mai puţini, au spus profesorii de la Princeton. “În ciuda corelaţiei nesemnificative dintre câştigurile salariale şi satisfacţia generală de viaţă sau starea de fericire experimentată, mulţi oameni sunt puternic motivaţi să îşi sporească veniturile. În unele cazuri, această iluzie care focalizează atenţia poate să conducă la o repartizare greşită a timpului, de la acceptarea unor joburi care presupun navetă pe distanţă foarte lungă până la sacrificarea timpului pentru socializare”, se arată în studiul celor de la Princeton.

Și ASCULTAREA s-a făcut trup…

Tema ascultării, sub cele două sensuri ale ei (ascultarea auriculară și obediența), străbate întreaga Sf. Scriptură. Cred că putem spune că, dacă pentru Dumnezeu la început era cuvântul, pentru om, la început era ascultarea, ba chiar întreaga creație a venit în lume din ascultare, iar mântuirea s-a împlinit tot prin ascultarea lui Cristos Fiul față de Dumnezeu Tatăl, până la moarte și încă moartea pe cruce. De aceea, cred că ascultarea este cea mai prețioasă și rodnică dintre poruncile lui Dumnezeu. Însăși credința se naște din ascultare, având așadar o credință obedientă și o ascultare credincioasă în același timp.
Dacă ne gândim ce lipsește lumii de astăzi, în haosul de cuvinte, bune și rele deopotrivă, cred că aceasta este lipsa discernământului. Și omul de astăzi ascultă, deseori cu superficialitate însă, și Eva a ascultat de cel rău, și Hitler ca ascultat, de orgoliul lui și setea de putere, de nebunia lui. Ceea ce lipsește este, cred, lipsa discernământului, sau mai bine zis un discernământ învățat greșit. Am fost învățați să atribuim imediat relele pe care le facem diavolului, iar binele, în general, nouă înșine, și uneori lui Dumnezeu. Am fost învățați ca atunci când ne vine un gând rău (să batem pe cineva, de exemplu), să-l alungăm, pentru că vine de la cel rău. Însă, cred că omul face mult mai multe rele atunci când nu se întreabă și asupra originii așa numitelor gânduri bune, pentru că de cele mai multe ori cel rău încearcă să-l înșele pe om, luând înfățișarea binelui. De exemplu, dacă un seminarist este în timpul examenelor și trebuie să studieze toată ziua, și dacă acestuia îi vine gândul să meargă în capelă în acea zi și să se roage pentru bolnavi, și dacă același gând îi spune că ar fi bine și să postească numai cu pâine și apă în acea zi, cu siguranță acel gând „bun, pios”, vine de la diavol. Este mult mai ușor să ascultăm de diavol, ba chiar și de cel mai scârbos dintre superiori, dar greu mai este să ascultăm de Cuvântul lui Dumnezeu!
Se spune despre un călugăr că într-una din zile i-a apărut Isus Cristos, care i-a spus că a venit să-l mângâie și să-i mulțumească pentru multele fapte bune pe care le făcuse. Călugărul, călit în arta discernământului și a ascultării Cuvântului lui Dumnezeu, și-a făcut degrabă semnul Sfintei Cruci și a strigat spre acea înfățișare: piei diavole. Eu nu am nevoie în această viață să fiu mângâiat de nici un Cristos. În această viață eu cred în El în credință. La care, înfățișarea diavolului sub chipul Mântuitorului a dispărut imediat.

Sf. Ioan Cassian, în opera Convorbiri duhovnicești invită călugărul să întrebe orice gând ce i se prezintă: ești de-al nostru, sau ești împotriva noastră?

Cred că, pentru a evita multe fapte rele în viața noastră, ar trebui să ne folosim mai mult de discernământ, nu numai în privința gândurilor rele, dar și a acelora aparent bune. Vom avea mari surprize.

Îndreptează-mi sufletul, Doamne - Thomas Merton

Îndreptează-mi sufletul, Doamne, dar din izvoarele Tale umple-mi și voința de foc. Răsari în mintea mea. Cu toate că aceasta poate însemna „Fii întuneric pentru trăirea mea”, umple-mi inima cu viața Ta imensă. Fă în așa fel încât ochii mei să nu vadă nimic în lume decât slava Ta și fă astfel ca mâinile mele să nu atingă nimic din cele ce nu sunt în slujba Ta. Limba mea să nu guste nici o pâine care să nu mă întărească în a lăuda marea Ta milostivire. Voi auzi glasul Tău și voi auzi toate armoniile pe care le-ai creat, cântându-i imnuri de slavă. Lâna oilor și bumbacul de pe câmpuri îmi vor ține cald atât cât să pot trăi în slujba Ta; voi da restul săracilor Tăi. Ajută-mă să folosesc toate lucrurile într-un singur scop: să-mi găsesc bucuria pentru a Te slăvi.

Așadar, ferește-mă, mai presus de toate, de păcat. Ferește-mă de moartea păcatelor grele care aduc iadul în sufletul meu. Ferește-mă de crima poftei care orbește și îmi otrăvește inima. Păzește-mă de păcatele care rod omului carnea, cu foc neîndurat, până când îl devorează. Păzește-mă de iubirea de arginți în care se află ura, de avariția și ambiția ce sufocă viața. Păzește-mă, Doamne, de lucrările ucigătoare ale vanității și truda fără mulțumire prin care artiștii se distrug pentru mândrie și bani și reputație, iar sfinții se sufocă în avalanșa zelului lor apăsător. Închide în mine rana urât mirositoare a lăcomiei și dorințele care-mi secătuiesc firea prin sângerarea lor. Strivește șarpele invidiei ce picură venin în iubire și ucide orice bucurie.

Dezleagă-mi mâinile și eliberează-mi inima de trândăvie. Scapă-mă de lenea ce se deghizează în activitate atunci când nu este necesar să fac ceva, și de lașitatea care se cufundă în lucrări ce nu i s-au cerut, pentru a scăpa de sacrificiu. Dă-mi puterea de a te aștepta în tăcere și pace. Dă-mi smerenia care, singură, înseamnă odihnă și eliberează-mă de mândria care este cea mai grea dintre poveri. Cuprinde inima și sufletul meu întregi în simplitatea iubirii. Umple-mi viața cu dorința unică și gândul unic al dragostei, ca să pot iubi nu de dragul meritului, nici pentru perfecțiune, nici pentru virtute, nici pentru sfințenie, cu numai pentru tine. Căci există un singur lucru care poate împlini și răsplăti iubirea, iar aceasta ești Tu, Doamne.

Ce înseamnă exact cuvântul „martir”?

Cuvintele au suflet de Cristian Bădiliţă


Termenul modern „martir” (română, engleză, germană, spaniolă, franceză etc.) urcă până la termenul grecesc martys (gen. martyros) care înseamnă, la origine, „martor”, lat. testis. Pentru a restrânge cât mai mult zona de improvizaţie voi lua ca repet faimosul Dicţionar etimologic al limbii greceşti al lui Chantraine, conform căruia radicalul mar- trimite la un verb indo-european cu sensul de „a-şi aminti” (cf. skr. smárati; în greacă, cu alt vocalism, avem subst. merimna, „grijă, aducere aminte”). „Martirul”, cu sens de „martor” este cel care „îşi aminteşte cu foarte mare grijă de un anumit lucru sau eveniment”. În poemele homerice, rezumă acelaşi dicţionar, foarte des un zeu este invocat drept martys, pentru a consfinţi veridicitatea unui fapt sau a unei afirmaţii. Aşadar, sensul prim al termenului, sens atestat în toată literatura clasică păgână, este acela de „martor”, „cel care a văzut şi, ca urmare, atestă, depune mărturie prin cuvinte”. E semnificativ şi interesant acest raport între vedere şi vorbire. „Martorul” îşi aminteşte de „ceea ce a văzut” şi expune lucrurile aşa cum le-a văzut. „Martorul” este cel care beneficiază de un privilegiu: cunoaşte faptele cum s-au întâmplat ele şi dă seamă de autenticitatea lor.


La o simplă anchetă pe TLG (Thesaurus linguae grecae) în corpusul Septuagintei găsim nu mai puţin de 34 de ocurenţe doar ale substantivului martys la nominativ singular. În toate pasajele termenul are sensul de „martor”, dar semnificativă mi se pare enorma paletă de referenţi, care merge de la Dumnezeu înşuşi până la un obiect (nu oarecare, ci sacralizat). Să luăm câteva exemple. Geneză 31. Laban îi reproşează lui Iacob comportamentul necinstit. Iacob îi replică: „Hai să încheiem un legământ, eu şi tu, ca să fie mărturie între mine şi tine. Iată, nu e nimeni cu noi. Vezi, Dumnezeu este martor între mine şi tine” (31,44). Prin urmare, Dumnezeu garantează şi validează acest legământ, conferindu-i o valoare sacră. Dar lucrurile nu se opresc aici. Iacob îşi pune fraţii să construiască o movilă din pietre, în vârful căreia mănâncă împreună cu Laban. De data aceasta movila este numită „martor” între cei doi, marcând în acelaşi timp şi hotarul dintre teritoriile ocupate de turmele fiecăruia. Laban o numeşte „Movila Mărturiei”, Iacob, „Movila Martor” (31,47). Ca şi în versetul precedent, şi aici Martorul (care nu mai este Dumnezeu, ci Movila) are o funcţie sacră. În cadrul juridic al încheierii unui legământ, martorul devine elementul cheie, garantul principal.

În Numeri 23 apare o altă situaţie. E vorba de celebrul episod în care regele Moabului, Balac, îi cere profetului păgân Balaam să-i blesteme pe israeliţi. Dar profeţia se întoarce în favoarea israeliţilor. Balaam rosteşte următoarele cuvinte: „Scoală, Balac, şi ascultă! Ia aminte ca martor, fiu al lui Sepphor!” Invocarea funcţiei de martor a regelui este semnificativă. Avem de-a face cu un mesaj deopotrivă „tare” şi solemn, pe care Dumnezeu îl transmite prin gura lui Balaam şi care este atestat ca atare de Balac. Altă menţiune apare tot într-un context fierbinte (Numeri 35,30). Este vorba de regula conform căreia nimeni nu poate fi condamnat la moarte pe baza unui singur martor. De calitatea şi depoziţia acestuia poate să depindă aşadar însăşi viaţa unui om. O formulare mai completă şi mai precisă în Deuteronom 19,15: „Un singur martor nu va fi de-ajuns împotriva unui om în orice nedreptate, în orice greşeală, în orice păcat cu care a păcătuit; pe buzele a doi martori sau pe buzele a trei martori să se sprijine cuvântul”.

Un pasaj extrem de interesant se află în Cartea profetului Isaia:
Fiţi martorii Mei;
şi Eu [sunt] martor, zice Domnul Dumnezeu,
şi slujitorul pe care l-am ales,
ca să cunoaşteţi şi să credeţi
şi să înţelegeţi că Eu sunt;
înainte de Mine nu a fost alt Dumnezeu
şi după Mine nu va fi.

La fel, în Ieremia 36,23, când Dumnezeu profeţeşte pedepsirea lui Sedekias şi Achiab, dându-i pe mâna babilonienilor din cauza nelegiuirilor comise. După ce-şi rosteşte verdictul, Dumnezeu încheie prin: „Eu sunt martor”. Ce înseamnă „Eu sunt martor?” Înseamnă că Dumnezeu garantează pentru împlinirea condamnării respective. Rezumând, în Septuaginta, termenul martys înseamnă tot „martor”, ca în textele din literatura păgână, dar el comportă un sens teologic aparte. Martys poate fi un obiect, o persoană sau chiar Dumnezeu însuşi care consfinţesc un legământ, o înţelegere, o promisiune, o profeţie. „Martorul” face aşadar parte din sfera sacrului, iar acest lucru, neglijat sistematic de exegeţi, mi se pare fundamental. Mărturia martorului, în sens biblic, nu este o părere sau opinie oarecare, ci garantează Adevărul, un adevăr revelat, necunoscut de ceilalţi. Din acest punct de vedere martorul se înrudeşte cu profetul, el însuşi „om al lui Dumnezeu”, „purtător de cuvânt” al divinităţii.

În Noul Testament, acest sens apare cu precădere în Evanghelia după Ioan şi în Apocalipsă. Ioan Botezătorul combină, în tradiţia creştină, rolul de martor cu cel de martir. Chiar la începutul Evangheliei după Ioan se spune despre el: „A fost un om, trimis de Dumnezeu: numele său, Ioan. 7 Acesta a venit spre mărturie,/ ca să dea mărturie despre lumină,/ pentru ca toţi să creadă prin el. Acelaşi Ioan „a dat mărturie” despre botezul lui Isus „Am văzut Duhul coborând ca un porumbel din cer şi a rămas deasupra Lui. (1,32) şi despre faptul că Isus este Fiul lui Dumnezeu (1,34). Dar Ioan Botezătorul nu este singurul care „dă mărturie”. Lui Nicodim, care-l întrebase cum poate să se nască un om deja bătrân, Isus îi răspunde (cap. 3): „Amin, amin zic ţie: ce ştim vorbim şi despre ce-am văzut dăm mărturie; dar nu primiţi mărturia noastră. 12 Dacă vi le-am spus pe cele pământeşti şi nu credeţi, cum veţi crede dacă vi le voi spune pe cele cereşti? 13 Nimeni n-a urcat la cer decât Cel care a coborât din cer, Fiul omului.” Aşadar Isus garantează despre cele cereşti, iar mărturia lui trebuie considerată esenţială, dat fiind că numai El „a coborât din cer”. La rândul Său, Tatăl dă mărturie pentru Isus, prin lucrările extraordinare pe care Acesta le săvârşeşte: „Lucrările pe care Tatăl Mi le-a dat să le împlinesc, înseşi lucrările pe care le săvârşesc dau mărturie despre Mine, că Tatăl M-a trimis. Şi Cel care M-a trimis, Tatăl, El a dat mărturie pentru Mine.” Tatăl şi Fiul sunt cei doi martori ai Împărăţiei cerurilor, conform Evangheliei după Ioan. Vom vedea că acesta este şi conţinutul viziunii martirilor în momentul morţii lor, care nu-i o simplă trecere în neant sau în altă lume, ci o contopire mistico-baptismală cu Isus.

Un alt pasaj important se găseşte la sfârşitul capitolului 15 din Evanghelia după Ioan. „Când va veni Mângâietorul, pe care Eu vi-L voi trimite de la Tatăl,/ Duhul adevărului, care de la Tatăl purcede,/ Acela va da mărturie despre Mine./ Dar şi voi daţi mărturie, pentru că de la început sunteţi cu Mine (26-27). În Actele martirilor, Duhul Sfânt joacă un rol capital, de avocat al Adevărului, de mângâietor al celor torturaţi pentru adevăr. Duhul depune mărturie pentru adevărul încarnat până la moarte de către martiri. Un alt pasaj de primă importanţă se află în capitolul 18. E vorba de întâlnirea dintre Isus şi Pilat. Isus proclamă: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta.

Dacă Împărăţia Mea ar fi din lumea aceasta,
slujitorii Mei s-ar fi luptat
ca să nu fiu dat pe mâna iudeilor.
Acum însă, Împărăţia Mea nu este de aici.”
Atunci Pilat I-a zis: „Aşadar Tu eşti rege?” Isus a răspuns:
„Tu spui că sunt rege.
Eu de aceea M-am născut şi de aceea am venit în lume:
ca să dau mărturie pentru adevăr.”

În două versete sunt cuplate câteva teme esenţiale care vor fi preluate, copiate şi dezvoltate în Actele martirilor. În primul rând, raportul lui Isus şi al creştinilor, în general, cu puterea politică. Isus nu este un rege pământesc, un ins cu ambiţii politice. Afirmaţia lui e tranşantă, chiar şocantă nu doar pentru Pilat, ci pentru orice iudeu care aştepta un Mesia conducător politic. Împărăţia lui Isus nu este din lumea aceasta, prin urmare nici o putere politică nu-l poate anexa ori înfrunta pe teritoriul geografiei terestre. Scopul venirii lui Isus în lume este „să dea mărturie pentru adevăr”, adevăr nepriceput nici de iudei, nici de Pilat din Pont, nici chiar de ucenici, într-o primă etapă. Adevărul mărturisit de Isus este Împărăţia cerurilor, pe care nu o cunosc deocamdată decât El şi Tatăl care l-a trimis pentru a depune această mărturie. În sfârşit, argumentul lui Isus despre acţiunea sa şi a ucenicilor trebuie înţeles în toate consecinţele sale tragico-soteriologice. Dacă împărăţia lui ar fi fost din lumea aceasta, ucenicii ar fi sărit să-l scape din mâinile celor care l-au arestat. Atitudinea lor nu trebuie interpretată ca dovadă de laşitate sau de neputinţă, ci ca dovadă extraordinară de credinţă, sau, ca să respectăm contextul temei noastre, de încredere absolută în mărturia lui Isus despre Împărăţia cerurilor. Mărturia va culmina pe cruce, în slavă. Relatarea lui Ioan cu privire la răstignire e cea mai puţin dramatică dintre toate mărturiile evanghelice, dat fiind că, pentru Ioan, Isus a biruit deja răul, crucificarea nefiind decât etapa supremă a glorificării Fiului, adică, momentul reîntoarcerii Sale la Tatăl. Suferinţa, moartea coincid cu Slava şi intrarea în Împărăţia cerurilor. Isus îşi anticipă şi organizează atât procesul, cât şi răstignirea. În clipa din urmă El nu spune decât „Săvârşitu-s-a”, care trebuie înţeles aproape regizoral: „Viaţa de aici s-a încheiat, aşa cum am dorit Eu.” Martorul urcă la Tatăl lăsând în urma Sa, pe pământ, alţi martori despre învierea Lui, aşa cum ne relatează, amplu, Faptele apostolilor. Ioan Botezătorul a dat mărturie despre naşterea din cer, despre botezul lui Isus, adică, despre evenimentele premergătoare. Apostolii dau mărturie despre învierea lui Isus din morţi. Iată câteva pasaje din Fapte: „Când Duhul Sfânt va veni peste voi, veţi primi putere (dynamin) şi veţi fi martorii mei în Ierusalim, în toată Iudeea şi Samaria, şi până la capătul pământului (1,8). În 2,32: „Dumnezeu l-a înviat pe acest Isus, căruia noi toţi îi suntem martori.” 4,33: „Şi apostolii dădeau mărturie, cu mare forţă/putere (dynamis), despre învierea Domnului Isus.” Conţinutul mărturiei apostolilor este învierea lui Isus, Martorul Împărăţiei cerurilor. Cine spune înviere spune biruinţă asupra morţii, adică dispariţia fricii de moarte. Învierea lui Isus a produs o formidabilă înnoire în sufletul apostolilor, o renaştere cu efecte psihologice uriaşe. Dacă Isus a înviat atunci moartea nu reprezintă decât un moment tranzitoriu spre Împărăţia cerurilor. Moartea a devenit pasul decisiv spre unirea cu Isus cel înviat. Tot ce ţine de natura umană, de nivelul realităţii terestre, inclusiv de nivelul puterii politice devine brusc nesemnificativ din perspectiva învierii lui Isus. Tabla de valori a fost răsturnată, ceea ce era socotit important îşi dezvăluie acum precaritatea, lipsa de conţinut ontologic. „Fanatismul” apostolilor nu poate fi înţeles fără această modificare psihologică de proporţii uriaşe, survenită după înviere, provocată de mărturia morţii şi a învierii. Moartea iese din limitele spaimei şi intră în orizontul credinţei. Moartea nu mai consfinţeşte un sfârşit, ci un început. Învierea lui Isus o deplasează din sfera necesităţii (ananke), a destinului ermetic închis şi ineluctabil, către sfera libertăţii. În lumina învierii, moartea nu mai apasă, ci eliberează.

Pasul decisiv către schimbarea semantică a termenului martys (cu toate derivatele) dinspre „martor” spre „martirul” de azi a fost realizat, în opinia mea, de autorul Apocalipsei. Majoritatea specialiştilor în literatura martirică fixează acest moment al tehnicizării termenului „martir” (cu sensul actual) abia în secolul al II-lea, primele dovezi clare găsindu-se, după ei, în Martiriul lui Policarp. Mai multe pasaje din Apocalipsă corectează această presupoziţie. Primul pasaj se află în scrisoarea către biserica din Pergam (2,13). Redau cât mai aproape de text: „Cunosc unde locuieşti: acolo unde este tronul Satanei; şi ţii cu putere numele Meu şi n-ai tăgăduit credinţa în Mine nici în zilele lui Antipas, martorul/martirul Meu, credinciosul Meu, care a fost omorât la voi, acolo unde locuieşte Satana.” Contextul mi se pare hotărâtor. Antipas nu e doar un „martor” (martys) „credincios” (pistos), ci unul care şi-a dat viaţa pentru credinţa în Isus opunându-se direct Satanei. Acest motiv, al confruntării cu diavolul, devine aproape obsesiv în Actele martirilor. Datele furnizate de pasaj ne impun să calificăm mărturia lui Antipas drept martiriu (1).

În Apocalipsă 6,9 apare un alt pasaj semnificativ: „Când [îngerul] a deschis a cincia pecete am văzut sub altar sufletele celor înjunghiaţi din cauza Cuvântului lui Dumnezeu, din cauza mărturiei pe care o aduseseră.” Aici se subliniază legătura dintre sacrificiu şi sanctificare. Trei lucruri merită amintite. În primul rând, faptul că avem de-a face cu o viziune a Împărăţiei. Cei înjunghiaţi pentru credinţa în Isus se află „sub altar”, adică în locul central al sanctuarului ceresc. Profetul vede locul celor jertfiţi. În al doilea rând, autorul aşează mărturia într-un registru sacrificial. Martorii sunt „înjunghiaţi” aşa cum erau înjunghiate animalele de jertfă în Templul din Ierusalim sau pe altarele păgâne. În sfârşit, sacrificiul echivalează cu mărturia, sau, mai bine spus, mărturia merge până la sacrificiu, prin înjunghiere. Oricum ar fi, relaţia dintre jertfă şi mărturie este centrală şi de netăgăduit.

La fel stau lucrurile şi cu privire la capitolul 11, unde sunt prezentaţi cei doi „martori”/martiri eschatologici. Autorul Apocalipsei îi numeşte martyres (v. 3). Aceştia vor „profetiza” cuvântul lui Dumnezeu; vor săvârşi minuni, care trimit la minunile lui Ilie şi Moise (personaje cu care au şi fost identificaţi ulterior). La sfârşitul mărturiei lor vor fi ucişi de fiara din abis, rămânând expuşi în piaţa publică trei zile şi jumătate. După trei zile şi jumătate un „duh de viaţă” va intra în ei şi ei se vor scula, urmând scenariul morţii şi învierii lui Isus. Avem iarăşi o combinaţie de elemente care ne fac să ezităm asupra sensului termenului grecesc martyres. Cele două personaje nu sunt doar „mărturisitori” ai lui Isus, cum încearcă să forţeze majoritatea savanţilor, ei sunt „martiri” în sensul care va deveni curent o dată cu a doua jumătate a secolului al II-lea. Mărturia lor culminează cu jertfa, iar jertfa se împlineşte în momentul învierii. Cele trei momente - mărturie moarte înviere - constituie ADN-ul tuturor Actelor martirilor.

Ultimul pasaj ales, Apocalipsă 12,11: „Ei l-au învins prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturiei lor şi [pentru că] nu şi-au iubit viaţa, [mergând] până la moarte.” Mărturia credincioşilor este pusă, aici, în legătură cu jertfa Mielului, iar cuvântul lor (mărturisitor) cu garanţia pe care o reprezintă moartea. În fine, să cităm un fragment din capitolul 20 (vv. 4sq), care se referă tot la soarta cerească a celor morţi din cauza mărturisirii lor adevărate. „Am văzut tronuri şi celor care s-au aşezat pe ele li s-a îngăduit să judece; şi [am văzut] sufletele celor decapitaţi (tăiaţi cu barda) pentru că L-au mărturisit pe Hristos şi pentru cuvântul lui Dumnezeu; şi cei care nu i s-au închinat fiarei, nici statuii sale şi n-au primit charagma pe frunte şi pe mâna lor. Şi au revenit la viaţă şi au domnit împreună cu Hristos o mie de ani.” Prin urmare, chiar dacă termenul grecesc martys nu-şi schimbă radical şi definitiv semnificaţia la sfârşitul secolului I, Apocalipsa aduce dovezi concludente despre o etapă intermediară, în care sensul de „martor” al Împărăţiei şi cel, modern, de „martir”, convieţuiesc ori se suprapun. Apocalipsa va fi jucat un anumit rol în modificarea semantică a termenului, mai ales că regiunea unde ea va fi fost redactată şi unde a circulat intens a fost tocmai regiunea unde se petrec cele mai multe scene din Acta martyrum, şi anume Asia Mică.
--------------------------------------------------------------------------------

(1) Nu se cunoaşte biografia lui Antipas, menţionat doar aici în literatura creştină veche. Andrei de Cezareea a scris o relatare a martirului său, abia în secolul al V-lea (PG 106, 398). Conform tradiţiei, Antipas ar fi fost primul episcop al Pergamului, sub domnia lui Domiţian. Păgânii l-au reclamat, invocând o revelaţie primită de la zeii lor. Antipas a fost chemat în faţa guvernatorului, dar a refuzat să abjure. A murit ars în pântecele unui taur din bronz înroşit în foc. E sărbătorit pe 11 aprilie.

Fragment din conferinţa prezentată în cadrul colocviului de la Sighet „Martiriul în Antichitatea creştină şi în secolul XX” (3-4 iunie 2011).

Sursa: http://www.oglindanet.ro/

Camilian Demetrescu: Scrisoare deschisă către preoţi

Propunem, în traducerea pr. Iosif Agiurgioaei, un text interesant al artistului român Camilian Demetrescu, pe care l-a prezentat în Seminarul Fraternităţii "Sfântul Carol" din Roma la 26 octombrie 2009 (http://www.sancarlo.org/it/?p=1893).

Scrisoare deschisă către preoţii noilor biserici de

astăzi şi de mâine

Preaiubiţilor, când mă aflu într-una dintre aceste noi construcţii înregistrate la cadastru ca "loc de cult", în care voi, urmând misiunea voastră sacerdotală, trebuie să celebraţi cuvântul lui Dumnezeu, nu pot să nu închid ochii şi să nu mă întreb ce lipseşte pentru a mă simţi cu adevărat într-o biserică, unde mă aflu şi de ce observ în jurul meu acest gol irecuperabil?

Ce a rămas între zidurile de ciment şi de piatră artificială ale unui astfel de edificiu marcat încă printr-o cruce solitară? Din tot ceea ce constructorii catedralelor, ai capelelor sau ai bisericilor parohiale de ţară ne-au lăsat în timpurile "întunecoase" ale evului mediu, din toată inteligenţa pe care maeştrii, pictorii, sculptorii, bijutierii şi ţesătorii le puneau în ele, pentru a reprezenta trupul lui Cristos în trupul unei biserici, din toate acestea nu a rămas astăzi decât glasul vostru uman pentru a ne transmite pe viu adevărul Cuvântului. Toate celelalte par să fi fost târâte de un ciclon obscur în prăpastia uitării, golite în betonierele acestei civilizaţii mecanice care striveşte şi devorează amintirea marii istorii creştine.

Prin aceste rebuturi sacre constructorii de astăzi formează în modernele "construcţii ale Domului" - al Domului-siloz - catedrala "avangardei" timpurilor noastre, pe care Hans Sedlmayr o numeşte, în mod eufemistic, "garaj pentru suflete". Situat în centrul metropolei, în spaţii cu înaltă densitate urbanistică, în stridentă flagranţă cu spiritul oraşului, acest siloz nu este, desigur, o "catedrală a pustiului". Pustiul se află în interiorul lui. Este "pustiul în catedrală", cucerirea analfabetismului care domneşte în arhitectura de astăzi a "sacrului".

Ce înţeleg prin acest gol care răsună în jurul nostru în aceste "garaje pentru suflete"? În timp ce celebraţi sfânta Liturghie, cuvântul vostru a rămas ultimul mijloc pentru a întâlni mesajul divin. Maestrul Gerhardt scria în secolul al XIII-lea: "Dumnezeu este un cuvânt, împărăţia cerurilor este un cuvânt; în afară de cuvânt nu avem decât simbolul pentru a defini prezenţa lui Dumnezeu".

Iată ceea ce lipseşte în aceste edificii noi: simbolul. Reprezentarea vizibilă a cuvântului dumnezeiesc. Dacă Cristos este Dumnezeul întrupat, nevăzutul care se face văzut, simbolul este Cuvântul lui Dumnezeu întrupat.

Când în Săptămâna Sfântă se citea în biserică din Apocalips, în timp ce textul vorbea despre Cristos stând pe tron care anunţă cuvântul primordial, în fresca pictată pe perete, în imaginea gravată pe capitel sau desenată pe pergament credinciosul îl vedea reprezentat pe Cristos cu o sabie cu două tăişuri în gură, simbol al forţei invincibile a cuvântului lui Dumnezeu, a cuvântului întrupat. Iconografia bisericii romane ilustra Vechiul şi Noul Testament, viaţa lui Isus şi faptele apostolilor în cheie simbolică. Crucea răstignirii şi a triumfului lui Cristos reprezentată pe altare (aşa cum este la "San Salvatore di Vasanello") sau pe mozaicuri (la "San Clemente" din Roma) apărea ca un pom din ale cărui rădăcini izvorăsc cele patru râuri ale paradisului, cu cei doi cerbi care se adapă din apele limpezi ca cristalul, simbol al pomului vieţii.

În timpul citirii fragmentelor liturgice, ascultând cuvântul vostru, ce poate vedea astăzi poporul pe un perete de ciment gol sau într-un fals vitraliu abstract fără nici o referinţă la o temă sacră? Arta abstractă, plăcută unor preoţi în biserica lor, contrazice însuşi principiul creştinismului: întruparea divinului, Dumnezeul invizibil care se face văzut, duhul care apare ochilor noştri în asemănări omeneşti. A reduce la invizibil chipul lui Cristos, a abstractiza ceea ce este creat şi formele sale simbolice, înseamnă a-i lua imaginii misterul întâlnirii dintre spirit şi materie, dintre Dumnezeu şi om. Declinul catehezei vizibile a lăsat cuvântul singur. Trăim într-o civilizaţie a imaginii şi tocmai din acest motiv prezenţa unei iconografii simbolice devine indispensabilă pentru a întări semnificaţia cuvântului.

Adepţii modernismului susţin că trăim într-un alt timp, că omul de astăzi nu mai are nevoie să i se reprezinte teme biblice ca altă dată, că ajung semne esenţiale pentru a comunica sacrele concepte. Liturgia a fost comprimată, inserată în ritmul trepidant al vieţii zilnice, omiliile sunt reduse adesea la consideraţii sociologice, catehismul urmează aceeaşi regulă.

Avem nevoie urgentă de o întoarcere la iconografie, în mod evident fără a imita trecutul, într-un spirit de reînnoire în continuitatea marii tradiţii creştine. Rolul vostru, preaiubiţi preoţi, este fundamental. Cu răbdare şi hotărâre, trebuie să restauraţi principiul unităţii corale a artelor, ca în timpurile înfloririi medievale, să repuneţi la locul lor temele iconografice ale bisericii dintotdeauna, în spiritul unei viziuni simbolice eliberate de decoraţiile superflue care atinseseră în baroc maximul de ambiguitate între sacru şi profan, între biserică şi palatul princiar.

Dispariţia simbolului în noua arhitectură bisericească are multiple aspecte şi cauze. În numele "purităţii" fiecărei discipline artistice - pictură, sculptură, muzică arhitectură -, care nu trebuiau să mai fie contaminate de concepte literare, filozofice, morale sau religioase, s-a ajuns în timpurile moderne la separarea artelor, la dezagregarea integrităţii lor corale, care constituia maiestatea catedralelor medievale, adevărate muzee ale civilizaţiei creştine, deschise poporului de la răsăritul soarelui până la apus. Separarea dintre arhitectură şi celelalte arte a dat naştere la acest vacuum în interiorul noii biserici parohiale, al marilor sanctuare şi al diferitor alte garaje pentru suflete apărute în oraş.

Mai mult, structura însăşi a edificiului a pierdut referinţele simbolice originale. Biserica nu mai este orientată, altarul nu mai este îndreptat spre soarele care răsare, ca în tradiţia paleocreştină şi bizantină, moştenită din templul egiptean şi de la civilizaţiile precedente. Conceptul însuşi de "orientatio" dispare treptat deja din perioada postmedievală, substituit de raţiuni de integrare urbanistică a construcţiei în planul oraşului. În timpurile moderne se pierde complet orice urmă de referinţă la centralitatea cosmică a bisericii şi a altarului, de raport simbolic între sărbătoarea hramului şi punctul geografic al răsăritului soarelui în acea zi. Suntem la ani lumină de timpul în care fiecare biserică era centrul lumii, locul sacru al întâlnirii dintre om şi Dumnezeu.

Biserica reprezintă, în mod simbolic, trupul lui Cristos. Absida este capul lui, navata trupul, transeptul braţele deschise ale răstignitului care binecuvântează. Cum ar putea un edificiu, care pare mai degrabă o sală de congrese, o sală de gimnastică, holul unui hotel cu cinci stele sau un pavilion al unui târg să întruchipeze trupul lui Cristos? Constructorul turnului acestor edificii nu se preocupă de asemenea amănunte, fie pentru că le ignoră, fie pentru că le consideră cu totul superflue.

Arhitectul contemporan, fără excepţii, este fiul acelui iluminism care a aprins în gândirea umană, pentru prima dată în istorie, farul luminii artificiale al unei raţionalităţi fără Dumnezeu, în refuzul transcendenţei şi al milenarei experienţe spirituale a omului. Dar nu numai arhitectul. Noul stil în arhitectura "sacră", dacă putem încă s-o numim astfel, reflectă în fond mentalitatea dominantă la toate nivelurile: statal şi privat, consiliu parohial, administraţie, sponsor, dieceză... şi paroh.
Desigur, arhitectul modern trebuie să lucreze în absolută libertate, fără nici o obligaţie de a imita modelele trecutului; el poate da curs imaginaţiei sale creatoare, totuşi în respect faţă de simbolurile cardinale ale Bisericii creştine. Încă din perioada paleocreştină geometria temeliei exprimă dialogul dintre cerc (absida) şi pătrat (navata), dintre Dumnezeu şi om. Absida semicirculară, datorită semnificaţiei sale sacre, nu poate să fie pătrată, triunghiulară sau să lipsească total, aşa cum navata nu poate să fie circulară, trapezoidală sau asimetrică. Sunt reguli elementare care nu impun constructorului o soluţie arhitectonică prestabilită. Este liber să imagineze forme noi, fără însă a respinge semnificaţiile originale, aşa cum preotul nu se poate dezbrăca de veşmintele liturgice pentru a celebra Liturghia în blues jeans, asemenea "preoţilor muncitori" ai teologiei eliberării. Nu se poate neglija semnificaţia sacră a ritului arhetipal.

Renumita biserică în formă de navă, gândită de le Corbusier în prima jumătate a secolului al douăzecilea, este numai o metaforă, nu un simbol. Sugerează profilul unei nave, dar nu este o navă, în timp ce biserica ce personifică trupul lui Cristos, este Cristos însuşi. Biserica "del Giubileo" din Roma, luxosul garaj pentru suflete, semnată de un prestigios nume de astăzi, nu avea o cruce, pentru că, din principiu, crucea nu se integra în estetica faţadei. A fost adăugată ulterior ca urmare a protestelor enoriaşilor.

În ultimii 30 de ani, de când am decis să părăsesc arta abstractă, pentru a mă dedica unei arte centrate pe sacru, am cunoscut mulţi preoţi tineri, deveniţi buni prieteni. De la ei am aflat că în seminariile teologice nu se studiază simbologia iconografiei creştine; se face aluzie doar la simbolurile esenţiale liturgice. Însă preoţii care au fericirea de a celebra Liturghia în catedralele şi în bisericile parohiale romanice în care se păstrează fabuloase programe iconografice medievale, se află în dificultate în a face o cateheză vizuală explicând oamenilor şi mai ales tinerilor semnificaţia acestor comori de artă. Şcoala, mass-media, televiziunea nu se ocupă decât în mod sporadic, ghizii turistici povestesc vizitatorilor banalităţi care nu spun nimic, învăţământul artistic atinge tema sacrului doar marginal şi chiar artiştii dispuşi să colaboreze spun că orice artă e prin definiţie sacră şi că deci nu poate exista o distincţie între sacru şi profan.

În absenţa unei iconografii adevărate, în concordanţă cu structura simbolică a edificiului, pietatea şi bunul simţ popular încearcă să anime spaţiile goale cu imagini şi obiecte artizanale, fabricate în serie - cromolitografii, statuete ale Madonei, statuete de sfinţi etc. - obţinute de pe piaţa de suveniruri, obiecte care îndeplinesc o funcţie pur ornamentală, făcând şi mai anonimi pereţii şi ambientul bisericii noi; obiecte care nu adaugă nimic catehezei cuvântului, care riscă în anumite rânduri să rămână abstractă. Sunt deja foarte puţini artiştii profesionişti în stare să conceapă şi să realizeze o iconografie esenţială şi unitară, pentru a oferi privirii un suport vizibil pentru cuvânt. Din păcate nu există astăzi o academie de artă sacră, unde tinerele generaţii de artişti să poată învăţa cultura simbolului. Nevoia de a înfiinţa o astfel de academie este urgentă.

Preaiubiţi preoţi, avem nevoie de energiile voastre şi de determinarea voastră spirituală pentru a trăi împreună renaşterea Bisericii lui Cristos. Nu lăsaţi singur cuvântul vostru. Poporul are nevoie de a asculta şi, în acelaşi timp, ca întotdeauna, să vadă liturgia.

Camilian Demetrescu, pictor, sculptor şi cercetător al artei romane

Înălţarea Domnului în imnografia lui Roman Melodul

Să ne ridicăm privirea şi simţurile spre porţile cereşti de Manuel Nin

Înălţarea, celebrată în a patruzecea zi după Înviere, este una din marile sărbători comune tuturor Bisericilor creştine. Mărturisită deja de Eusebiu din Cezareea, în jurul anului 325, în tradiţia bizantină se prelungeşte timp de o săptămână în octava sa. Două tropare de la utrenie sunt de imnograful Roman Melodul (+ 555) şi aparţin lungului kontakion, imn pe care Roman îl compune pentru sărbătoare şi în care se desfăşoară diferitele aspecte teologice ale celebrării, care în cărţile liturgice bizantine are titlul de Înălţarea Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Cristos.

Roman porneşte de la relatarea biblică a înălţării din Evanghelia lui Luca şi din Faptele Apostolilor şi o dezvoltă de-a lungul celor 18 strofe ale poemului, fiecare strofă încheindu-se mereu cu acelaşi verset: "Nu mă despart de voi. Eu sunt cu voi şi nimeni nu va fi împotriva voastră", care preia trei texte biblice (Ag 1,8; Mt 28,20 şi mai ales Rom 8,31).

Toată economia mântuirii dusă la capăt de Cristos este văzută de Roman ca restaurare a comuniunii depline dintre cer şi pământ, pentru care Înălţarea devine sigiliul: "Împlinind economia în favoarea noastră şi după ce ai unit cu cele cereşti realităţile pământeşti, te-ai înălţat în glorie, o, Cristoase, Dumnezeul nostru, totuşi fără să te desparţi în vreun fel de cei care te iubesc; ci rămânând inseparabil de ei, declari: Eu sunt cu voi şi nimeni nu este împotriva voastră".

În afară de asta, Înălţarea Domnului nu este o îndepărtare de oameni, o lăsare a lor singuri, ci o garanţie a iubirii sale, a consolării sale: "Să înălţăm, să ridicăm în sus ochii şi mintea, să ne ridicăm privirea şi simţurile spre porţile cereşti, chiar dacă suntem muritori; să ne imaginăm că mergem pe muntele Măslinilor şi că-l vedem pe răscumpărătorul dus de un nor: de acolo lui îi place să dăruiască, a împărţit daruri apostolilor săi, mângâindu-i ca un tată, conducându-i ca fii şi spunându-le: Nu mă despart de voi: eu sunt cu voi şi nimeni nu este împotriva voastră".

Apoi, Roman se opreşte asupra ocrotirii şi grijii pe care Domnul a avut-o şi o are faţă de discipoli şi de Biserică. Printr-o imagine luată din Deuternonom (32,11), Cristos pe muntele înălţării este asemănat cu vulturul care din înălţime supraveghează şi ocroteşte cuibul său, imagine pe care tradiţia bizantină o aplică apoi şi grijii episcopului faţă de Biserica sa: "Discipolii, conduşi pe muntele Măslinilor, îl înconjurau pe binefăcătorul lor, iar el întinzându-şi mâinile ca nişte aripi, a acoperit ca un vultur cuibul încredinţat îngrijirii sale şi le-a spus puişorilor săi: V-am ocrotit de orice rău: aşadar, iubiţi-vă aşa cum eu v-am iubit. Nu mă despart de voi: eu sunt cu voi şi nimeni nu va fi împotriva voastră. Ca Dumnezeu şi creator al universului, eu întind asupra voastră mâinile mele, cele legate şi pironite pe lemn. Înclinând capul vostru sub aceste mâini voi recunoaşteţi ceea ce fac: eu impun mâinile peste voi ca şi cum v-aş boteza şi vă trimit plini de lumină şi de înţelepciune".

Înălţarea provoacă tristeţea şi plânsul apostolilor, care îi prezintă lui Cristos lista a ceea ce fiecare dintre ei a făcut şi a lăsat, aproape un model al condiţiilor cerute creştinului: "Am renunţat la toată viaţa noastră, am devenit străini şi pelerini pe pământ. Petru, primul dintre noi care a devenit ucenicul tău, s-a privat de toate averile sale. Andrei, fratele lui, a părăsit bunurile sale pământeşti şi a luat pe umeri crucea ta. Tu vrei să neglijezi şi să nu recunoşti iubirea fiilor lui Zebedeu? Ei te-au pus pe tine chiar şi înaintea tatălui lor. Noi te iubim pe tine mai mult decât orice".

Roman descrie iar înălţarea lui Cristos şi belşug de detalii, folosindu-se de versetele din Psalmii citiţi în cheie cristologică: "Dumnezeu le-a făcut semn sfinţilor îngeri ca să pregătească pentru sfintele sale picioare urcare, iar ei au strigat tuturor stăpânirilor cereşti: Desfaceţi zăvoarele şi deschideţi larg glorioasele porţi cereşti pentru Domnul gloriei! O, norilor, întindeţi-vă sub cel care înaintează. Doamne, tronul tău este gata. Înalţă-te, zboară pe aripile vântului". Trebuie notată iar legătura dintre norul care îl acoperă şi îl ascunde pe Cristos de privirea apostolilor şi Maria mama sa: "Norul a coborât ca să-l primească pe cel care este conducătorul norilor, l-a luat şi l-a susţinut: sau mai degrabă a fost susţinut, deoarece chiar acela care era purtat îl purta pe cel care îl susţinea, ca odinioară pe Maria. scriptura face aluzie la Maria numind-o nor (cf. Is 19,1), ea care a fost păzită de el în timp ce locuia în ea".

(După L'Osservatore Romano, 2 iunie 2011)
Traducere de pr. Mihai Patraşcu

Să nu ne facem un “zeu comprehensibil”

03.06.2011, Vatican (Catholica) - Papa Benedict al XVI-lea a spus că există o continuă tentaţie pentru viaţa spirituală: a încerca să ne construim un “zeu comprehensibil”, care să corespundă propriilor planuri şi proiecte. Afirmaţia a fost făcută miercuri, la audienţa generală în care a continuat catehezele despre rugăciune, oprindu-se la Moise, despre care a susţinut că şi-a “desfăşurat funcţia sa de mediator între Dumnezeu şi Israel [...] aş spune mai ales rugându-se”.


Pontiful s-a oprit asupra rugăciunii lui Moise din Ieşirea 32. În acest capitol se povesteşte cum Moise a mers pe munte ca să primească cele Zece Porunci, în timp ce Poporul ales era în căutarea unui “zeu comprehensibil”, care să se conformeze planurilor lor – i-au cerut atunci lui Aaron să construiască un viţel de aur. Dumnezeu îi revelează lui Moise ce fac oamenii şi îl trimite jos de pe munte. “Acum, lasă-mă”, îi spune lui Moise, “că mânia mea se va aprinde împotriva lor şi-i voi mistui; dar pe tine te voi face strămoşul unui neam mare”. Amintind răspunsul lui Moise, Papa Benedict face o paralelă cu ceea ce a spus despre Abraham acum două săptămâni. “În realitate, acest ‘lasă-mă; mânia mea se va aprinde’ este spus tocmai pentru ca Moise să intervină şi să îi ceară să nu facă asta, revelând astfel că dorinţa lui Dumnezeu este întotdeauna de mântuire. Ca pentru cele două cetăţi din timpurile lui Abraham, pedeapsa şi distrugerea, în care se exprimă mânia lui Dumnezeu ca refuzare a răului, indică gravitatea păcatului comis; în acelaşi timp, cererea mijlocitorului intenţionează să manifeste voinţa de iertare a Domnului. Aceasta este mântuirea lui Dumnezeu, care implică milostivire, dar în acelaşi timp denunţă şi adevărul păcatului, al răului care există, aşa încât păcătosul, după ce a recunoscut şi a refuzat propriul rău, să se poată lăsa iertat şi transformat de Dumnezeu. Rugăciunea de mijlocire face astfel operantă, în cadrul realităţii corupte a omului păcătos, milostivirea divină, care găseşte glas în implorarea celui care se roagă şi devine prezentă prin intermediul lui acolo unde este nevoie de mântuire.”

Sfântul Părinte a subliniat că “rugăciunea lui Moise este centrată în întregime pe fidelitatea şi harul Domnului”. Moise i-a amintit lui Dumnezeu că nu poate să lase opera de răscumpărare neterminată: “El este Domnul bun care salvează, garantul vieţii, este Dumnezeul milostivirii şi al iertării, al eliberării de păcatul care ucide. Şi astfel Moise face apel la Dumnezeu, la viaţa interioară a lui Dumnezeu împotriva sentinţei exterioare. Dar atunci, argumentează Moise faţă de Domnul, dacă aleşii lui pier, chiar dacă sunt vinovaţi, el ar putea să apară incapabil de a învinge păcatul. Şi acest lucru este inacceptabil. Moise a avut experienţă concretă a Dumnezeului mântuirii, a fost trimis ca mediator al eliberării divine şi acum, cu rugăciunea sa, devine interpret al unei duble nelinişti, preocupat faţă de soarta poporului său, dar în acelaşi timp preocupat şi de cinstea care se cuvine Domnului, de adevărul numelui său. De fapt, mijlocitorul vrea ca poporul lui Israel să fie salvat, pentru că este turma care i-a fost încredinţată, dar şi pentru că în acea mântuire să se manifeste adevărata realitate a lui Dumnezeu. Iubirea faţă de fraţi şi iubirea faţă de Dumnezeu se întrepătrund în rugăciunea de mijlocire, sunt indisolubile. Moise, mijlocitorul, este omul întins între două iubiri, care în rugăciune se suprapun într-o unică dorinţă de bine.”

Când Moise se întoarce din nou pe munte după ce a distrus viţelul de aur, el îi spune Domnului: “O, dacă ai ierta păcatul lor! Altminteri, şterge-mă din cartea ta pe care ai scris-o”. Episcopul Romei a spus că Părinţii Bisericii au văzut aici o prefigurare a lui Cristos care, cu “inima Sa străpunsă”, este în fapt “şters”. “Mijlocirea Sa nu este numai solidaritate, ci identificare cu noi: ne portă pe noi toţi în trupul Său. Şi astfel toată existenţa sa de om şi de fiu este strigăt la inima lui Dumnezeu, este iertare, dar iertare care transformă şi reînnoieşte. Cred că trebuie să medităm această realitate. Cristos este în faţa chipului lui Dumnezeu şi se roagă pentru mine. Rugăciunea lui pe Cruce este contemporană cu toţi oamenii, contemporană cu mine: El se roagă pentru mine, a suferit şi suferă pentru mine, s-a identificat cu mine luând trupul nostru şi sufletul omenesc. Şi ne invită să intrăm în această identitate a Sa, făcându-ne un trup, un spirit cu El, pentru că de pe piscul înalt al crucii, El a adus nu legi noi, table de piatră, ci s-a adus pe Sine însuşi, trupul său şi sângele Său, ca nouă alianţă. Astfel ne face consangvini cu el, un trup cu El, identificaţi cu El.” Şi a continuat spunând că Cristos “ne invită să intrăm în această identificare, să fim uniţi cu El în dorinţa noastră de a fi un trup, un spirit cu El. Să îl rugăm pe Domnul pentru ca această identificare să ne transforme, să ne reînnoiască, pentru că iertarea este reînnoire, este transformare.”