a doua cale este umilința,
a treia cale este umilința,
și ori de câte ori mă vei întreba,
de tot atâtea ori
îți voi răspunde la fel.
(Sf. Augustin)
Suntem uneori înclinați spre o falsă umilință și aceasta ne împiedică să obținem adevărata umilință. Trebuie să fim atenți împotriva acestui risc. Umilința nu constă în a nu vedea darurile naturale, inteligența, harurile, cultura pe care o avem, pentru că aceasta ar fi un a nu vedea darurile pe care Dumnezeu n-i le-a dat și, deci, mai mult decât umilință, ar fi vorba de ingratitudine.
Dacă suntem abili în muzică, în conversație, în pictură, în învățarea limbilor străine sau în alte domenii, nu înseamnă umilință a le nega. Ar trebui să-i mulțumim Domnului pentru aceste daruri. Ceea ce este contrar umilinței este a ne atribui meritul de a le avea, prezentându-ne frumoși cu ceea ce a, primit de fapt de la Dumnezeu. Umilința nu constă în a ne înjosi și în a ne îngenunchea în fața altora.
Acest fel de a ne comporta deseori este numai o mantie care acoperă orgoliul; uneori scopul, poate inconștient, al celui care se înjosește, este acela de a obține de la alții lauda pe care ne-o negăm nouă înșine. A repeta continuu: Ah, eu nu sunt bun de nimic! este contrar duhului evangheliei și bucuriei pe care orice creștin ar trebui să o arate în cuvintele lui. Din adevărata umilință nu se naște niciodată descurajarea. Dacă ne descurajăm, acest lucru se întâmplă deoarece ne gândim mai mult la succesul nostru decât la preamărirea lui Dumnezeu, pentru că nu suntem perfect resemnați, pentru că orgoliul nostru este rănit iar voința noastră este contrariată; cu alte cuvinte: pentru că în ceea ce facem suntem împinși de motive lumești, căutăm consensul oamenilor mai degrabă decât pe cel al lui Dumnezeu. Adevărata umilință ne face pregătiți să abandonăm proiectele noastre, dacă este Dumnezeu cel care vrea acest lucru. Să ne examinăm asupra acestui aspect, pentru a vedea dacă umilința noastră nu este una falsă.
Suntem cu toții doritori ca Dumnezeu să asculte rugăciunile noastre iar El este totdeauna gata să facă acest lucru. Piedicile, atunci când apar, provin totdeauna din partea noastră, iar una din piedicile principale este lipsa de umilință. Dacă Dumnezeu rezistă celor superbi, rezultă că nu este dispus să asculte rugăciunile lor: motiv pentru care prima condiție pentru a fi ascultați în rugăciune este cea de a fi umili în fața lui Dumnezeu. Atunci și numai atunci rugăciunile noastre vor ajunge la tronul Celui PreaÎnalt. S-a spus: Rugăciunea celui care se umilește străpunge norii. Una din formele cele mai periculoase de orgoliu este disprețuirea altora și în aceasta putem cădea noi, fără a ne da seama, atunci când ne rugăm. Atunci când fariseul, plin de sine, îi mulțumea lui Dumnezeu că nu este asemenea publicanului, probabil nu-și dădea seama că rugăciunea lui îl ofensa pe Dumnezeu. Orgoliul îl orbea (Lc 18, 10-14).
Și deseori ne orbește și pe noi. Iar noi poate nu ne dăm seama că, atunci când în rugăciunile noastre ne bucurăm cu noi înșine în a vedea că nu cădem în anumite păcate al altora, nu putem să-i fim plăcuți lui Dumnezeu, atât pentru că ne exaltăm pe noi înșine fără să merităm, cât și pentru că îi disprețuim pe alții fără a avea acest drept.
Cum este posibil să ne menținem umili atunci când ne rugăm? Ce să facem? Înainte de toate este necesar să ne gândim la mizeriile noastre și la bunele calități pe care le vedem în alții, sau pe care le-am putea vedea dacă orgoliul nostru nu ne-ar face orbi, distrați sau indiferenți față de ceea ce alții au bun. Este apoi necesar să se cultive gândul că harurile care ne-au fost dăruite în mod liber din partea lui Dumnezeu fac mai vinovată ingratitudinea noastră și multele noastre infidelități față de obligațiile noastre.
Dintre toți fii lui Adam, nimeni, niciodată, nu a ajuns la umilința Sf. Fecioare Maria. Care sunt motivele acestei mărimi? Maria nu a aflat în sine nici un păcat sau imperfecțiune pentru care să se umilească în fața lui Dumnezeu; în ciuda acestei realități, nici un păcătos nu s-a umilit așa cum a făcut-o ea. Umilința ei nu consta în a recunoaște propriile păcate (pe care nu le avea), ci în a recunoaște propria nulitate în fața ochilor lui Dumnezeu. Trebuie să învățăm de la Maria să recunoaștem că în noi nu există nimic bun, în afară de ceea ce ne-a fost dăruit de Dumnezeu
Sf. Fecioară Maria, chiar dacă avea dreptul la locul cel mai înalt, a căutat totdeauna locul din urmă. Există o lege care se confirmă totdeauna: cel care merită ultimul loc caută totdeauna primul loc, iar cel care merită primul loc, caută totdeauna ultimul loc. Dușmanii lui Dumnezeu nu iubesc să se umilească, prietenii însă recunosc locul cel din urmă ca cel mai potrivit pentru ei.
Eu sunt prieten sau dușman al lui Cristos? Pentru a afla acest lucru, ajunge să răspund la această întrebare: aspir la locurile cele mai înalte, sau la cele din urmă? Umilința Mariei se hrănea din dorința de a fi asemenea Fiului ei în toate. Atunci când l-a văzut coborând din ceruri pe pământ, nu a dorit altceva decât să se umilească până în praful pământului. S-a pus spiritual sub picioarele tuturor și s-ar fi pus încă și mai jos dacă acest lucru ar fi fost posibil. Nu avea altă posibilitate dacă voia să se asemene până la capăt cu Fiul ei. Iar Maria a făcut acest lucru cu inima plină de bucurie: s-a umilit fericită că se poate umili. Dacă, deci, Maria este Regina și Mama mea, eu voi încerca să o imit cultivând în inimă dorința de a mă umili. Dacă a făcut ea acest lucru, Neprihănita Mamă a lui Dumnezeu, de ce nu ar trebui să-l fac eu care sunt un mizerabil vierme al pământului?
