RUGĂCIUNEA ÎN ISTORIE

Poate să supere sau să indispună pe unii, dar de fiecare dată când izbucnește un război, succesorul lui Petru, papa, invită la rugăciune cu insistență pentru ca să se deschidă căile păcii, ale dialogului și, deci, ale reconcilierii; episcopi și păstori ai altor confesiuni invită și ei la rugăciune; creștini de toate vârstele, bărbați și femei din toate colțurile lumii se adresează Dumnezeului lor, Tatăl tuturor, printr-o suferită implorare. Rit inutil? Refugiu tranchilizant pentru conștiință? Nu, tocmai rugăciunea este elocința credinței lor: dacă nu ar fi rugăciunea – această îndreptare spre Dumnezeu cu apelativul tu – nu ar exista nici credința, care înseamnă încredere a pusă în Dumnezeu, adeziune față de Domnul cel viu. Pentru creștin este tocmai rugăciunea acțiunea prin excelență, opera de îndeplinit, practica, acțiunea eficace în istorie. Atunci când se trăiesc ceasuri de război, fiecare măsoară înainte de toate neputința, incapacitatea să înțeleagă cu claritate motivele înseși ale unui conflict. Dar tocmai măsurând propria neputință creștinul se adresează Domnului: nu pentru a invoca soluții magice, nu pentru a se simți sustras angajării și responsabilității, nu pentru a fi scutit de istorie, ci pentru că credința lui în Domnul istoriei îl poartă să mijlocească.
Acum, a mijloci înseamnă a face un pas între, a se mișca între două realități, a introduce într-o situație negativă elemente capabile să o schimbe: înseamnă a deveni solidari cu cel care se află în nevoie, dând din interior ajutorul posibil, înseamnă mai ales a face voința Domnului care este totdeauna voință de iertare, de pace, de viață plină. Isus a spus: Dacă voi, care sunteți răi, știți să dați lucruri bune fiilor voștri, cu cât mai mult Tatăl vostru ceresc va da pe Duhul Sfânt celor care i-l cer! (Lc 11, 13). Iată lucru bun pe care creștinii îl cer în rugăciune: Duhul Sfânt acționează în inimile și mințile oamenilor și trimite gânduri și proiecte de pace. Iată ce anume creștinii sunt siguri că obțin, pentru că Isus a promis… Atunci această rugăciune devine eficace în istorie, o rugăciune capabilă să adune urletele victimelor, strigătele care invocă dreptate. Această rugăciune se face vocea întregului sânge vărsat, de la cel al lui Abel cel drept până la cel al săracilor, al kosovarilor fără apărare, albanezi sau sârbi, victimele unei violențe și al unui război decis de alții pe spatele lor, un război din care nu pot ieși învingători ci numai învinși: bărbați și femei desfigurați pentru câteva generații de brutalitatea violenței ființei umane asupra omului.

Rugăciunea este o componentă esențială a istoriei pentru că strigătul săracilor și al victimelor care urcă la Dumnezeu cerând dreptate și pace nu se pierde, așa cum a spus Isus: Dumnezeu nu va face oare dreptate celor aleși ai săi care strigă la el zi și noapte? (Lc 18, 7). Cine crede că rugăciunea este o evaziune din istorie, o reducere la preț scăzut, demonstrează că nu cunoaște așteptarea, speranța și trăiește succesiunea evenimentelor ca un veșnic continuum în care domnește fatalismul și lectura cinică a realității. Atunci când succesorul lui Petru cere Bisericii să se roage, îi cere să fie coerentă ca niciodată cu propria-i credință, să stea în istorie cu armele ce îi sunt proprii, armele mântuitoare ale mijlocirii, îi cere să stea în lume fără a fi lumească, să asume un comportament inspirat din ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu. Cum spune Psalmistul: Ascult Cuvântul Domnului. Dumnezeu vorbește despre pace poporului său, credincioșilor săi, pentru ca să nu se reîntoarcă la nebunia lor (Ps 85, 9).

Fără rugăciune, există numai o vagă apartenență la creștinism, nu există credință autentică ci numai ideologie, nu există speranță ci numai autosuficiență, nu există caritate ci numai frenezia protagonismului filantropic. Da, și atunci când aparențele par să afirme contrariul, rugăciunea – dialog cu Dumnezeul care mântuiește – va salva lumea.
ENZO BIANCHI
Le parole della spiritualità
Rizzoli, 1999 pp.121-123
Traducere: Pr. Pătrașcu Damian

CRISTOS IUBEȘTE COPILĂRIA: Leon cel Mare, Predici, 37, 2-3

Atunci când splendoarea noii stele i-a condus pe magi să-l adore pe Isus, ei nu l-au văzut poruncind diavolilor, vindecând morții, redând vederea celor orbi, celor șchiopi vigoarea picioarelor sau celor muți cuvântul: l-au văzut ca un copil tăcut, liniștit, abandonat în întregime grijilor mamei: în el nu apărea nici un semn al puterii, ci se revela marea minune a umilinței. Aspectul însuși al sfintei copilării, la care se adaptase Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu, punea în fața ochilor ceea ce într-o zi El va predica urechilor, și ceea ce încă sunetul vocii nu vestea, deja efectul vederii învăța. Într-adevăr, întreaga acțiune victorioasă a Răscumpărătorului, care l-a învins pe diavol și lumea, a început cu umilință și se împlinește în umilință. El a început zilele lui, de el însuși predispuse, în persecuție, și în persecuție i-a sfârșit; nu lipsește infantului suportarea suferințelor, nici viitorului suferind blândețea infantilă, pentru că Unul Născut al lui Dumnezeu, umilind maiestatea Lui, a acceptat să se nască ca om și să fie ucis de oameni.
Astfel, deci, Atotputernicul Dumnezeu a făcut bună, cu privilegiul umilinței lui, cauza noastră deja pierdută; El a distrus moartea cu autorul morții, mai precis nu sustrăgându-se de la tot ceea ce persecutorii îl supuseseră, ci tolerând cu blândețe și suavitate, din ascultare față de Tatăl, cruzimea celor care l-au chinuit. Cât este convenabil, deci, să fim umili, cât este de bine să fim răbdători și noi, iar atunci când întâlnim vreo suferință trebuie să o suportăm pentru bunul nostru merit! Cine se va lăuda că are inima castă sau este curat de păcat? (Prov 20, 9). Sf. Ioan spune: Dacă spunem că nu am păcătuit, ne înșelăm pe noi înșine și adevărul nu este în noi (1 In 1, 8); Cine se va afla lipsit de păcat astfel ca în el dreptatea să nu aibă nimic să condamne, nici mila să ierte?
 De aceea, întreaga înțelepciune a vieții creștine, dragilor, nu constă în multe vorbe goale, nici în dispute subtile și nici în dorința de laudă și glorie, ci în umilință adevărată, voită, pe care Domnul Isus Cristos a ales-o, din sânul mamei până la supliciul crucii, preferând-o oricărui prestigiu, și pe care ne-a învățat-o nouă. Atunci când discipolii discutau între ei, așa cum spune evanghelistul, cine este cel mai mare dintre ei în împărăția cerurilor, El a chemat un copil, l-a pus în mijlocul lor și a spus: Adevăr vă spun: dacă nu veți deveni ca și copii nu veți intra în împărăția cerurilor (Mt 18, 1; Mc 9, 33-37; Lc 9, 44-48). Cristos iubește copilăria, pe care la început a acceptat-o în inimă și în trup. Cristos iubește copilăria, spre care orientează comportamentul celor adulți și face ca oamenii să o îmbrățișeze în bătrânețea lor. După exemplul lui, El îi umilește pe cei pe care, apoi, îi înalță în Împărăția Lui veșnică.

Grigore din Nazianz, Predica 45, 7-9

Dumnezeu îl creează pe om. I-a trupul materiei pe care îl făcuse în precedență și depune în el suflul vieții, extrăgându-l din sine însuși: acest suflu - așa cum spune Scriptura - este suflet inteligent și imaginea lui Dumnezeu... Domnul așază omul pe pământ ca paznic al creației vizibile și îl introduce în misterele duhului; îl pune ca rege asupra a tot ceea ce există pe pământ, dar supus al împărăției cerurilor... Omul însă nu a ascultat de porunca ce îi fusese dată și, datorită răutății lui, a fost îndepărtat de pomul vieții, alungat din paradis și separat de Dumnezeu... Starea lui cerea de acum un ajutor mai mare din partea lui Dumnezeu și un ajutor mai mare i-a fost dat.
Acest ajutor a fost Cuvântul însuși al lui Dumnezeu: Cel care există înaintea veacurilor, invizibilul, incomprehensibilul, incorporalul, principiul care se naște dintru început, semnul imobil, imaginea perfectă, cuvântul definitiv al Tatălui. Și iată: el se îndreaptă spre propria imagine și, din iubire față de trup, se îmbracă cu acest trup; din iubire față de suflet, se coboară împletind persoana lui divină cu un suflet inteligent. El, Cuvântul, vrea să purifice, grație identificării totale pe acela cu care se asimilează, făcându-se în totul adevărat om, în afară de păcat. Zămislit din Fecioară, deja purificată în precedență în trup și suflet prin opera Duhului, Cuvântul se naște Dumnezeu și după asumarea trupului. El este unul prin fuziunea pe care o împlinește în sine a celor două realități opuse, trupul și duhul: unul divinizează, celălalt este divinizat.
O, fuziune nemaiauzită, o întrepătrundere paradoxală! Cel care este, vine în timp; necreatul se face obiect al creației. Cel care nu are dimensiuni intră în timp și în spațiu și un suflet spiritual se face mijlocitor între divinitate și greutatea trupească. Cel care îmbogățește, se face sărac și cerșește trupul meu, pentru ca eu să fiu îmbogățit de divinitatea Lui. El, care este plinătatea, se golește, se dezbracă pentru puțin timp de gloria Lui, pentru ca eu să pot fi părtaș al plinătății Lui.
Câtă bogăție de îndurare! Ce mare mister mă învăluie! Am fost făcut părtaș de imaginea lui Dumnezeu și nu am știu să-l păstrez: acum Dumnezeu se face părtaș în trupul meu, atât pentru a salva imaginea pe care mi-a dat-o, cât și pentru a face nemuritor trupul meu. Intră în comuniune cu noi, într-un fel nou, încă și mai profundă decât prima dată: cu cel cu care o vreme împărtășise binele, acum împărtășește răul; această din urmă comuniune este și mai demnă de Dumnezeu și, pentru cel care are minte, încă și mai sublimă.

Doamne, josnicia acestei lumi Te primejduieşte mereu. Cum să fac să Te salvez? (T. Livaditis)

Dumnezeu are nevoie de ajutorul nostru... Timpul aşteptării e pe sfârşite.

Timpul petrecut în întuneric, în incertitudine, în ameninţarea eternităţii morţii, rece ca un pistol la ceafă, şi-a epuizat esenţa destructivă. Lumina S-a pogorât şi a preschimbat într-o clipă noaptea în zori de zi, eternitatea pieirii în eternitatea fericirii, incertitudinea în exaltare, aşteptarea în împlinire. Lumina S-a pogorât şi i-a redat lumii demnitatea, darul pierdut prosteşte şi în zadar regretat atâta timp. Lumina S-a pogorât şi a vindecat toată boala în care putrezea fiinţa umană, în antecamera iadului din ea însăşi. Lumina S-a pogorât şi a lăsat din nou drumul de la animalitate înspre îndumnezeire deschis şi liber, pentru ca oricine să poată păşi pe el cu speranţa răsplatei - bucuria deplină a regăsirii patriei care-l aşteaptă încă dinainte de a se naşte.

Aşadar, puţin a mai rămas până când minunea va împlini, şi acest an, aşteptarea strămoşilor şi-a atâtor drepţi, ştiuţi şi neştiuţi. Încă puţin, şi va răsuna, în miez de noapte, în tăcerea înfricoşătoare a tainei pe care mintea nu poate decât s-o cinstească tot prin tăcere, ţâşnind din imensitatea universului şi din pulberea îngheţată a stelelor, un strigăt straniu şi de neînţeles. Izbindu-se de urechi surde şi inimi moarte, răsună mai curând a litanie de jale decât a imn de triumf.

“Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu...”
“...si pe pământ pace...”
“...între oameni bunăvoire...”

Un cântec rostit în şoaptă, care încremeneşte pe buzele păstorilor şi se stinge în depărtări, lăsând în urma lui pustiul acestei lumi încă şi mai înspăimântător.

“Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu...”

Dar ce inimi Îl mai aşteaptă astăzi, ca să-Ţi înalţe slavă? Cui îi mai pasă cu adevărat de venirea Lui din înălţimile slavei cereşti, în mijlocul celor pe care i-a creat să fie ai Săi şi numai ai Săi?

E drept, lumea în care Domnul Se va naşte peste puţin timp nu se proclamă “atee”, ba chiar tună şi fulgeră împotriva “ateilor” şi nu scapă nici un prilej de a face paradă cu “credincioşia” ei trâmbiţată de 90% din cetăţeni. În forfota kitschului jenant al “muzicii pop”, a magazinelor pline de cumpărători extaziaţi, a reclamelor scabroase, a maculaturilor de scandal, a show-urilor Tv care fac orice persoană decentă să se ruşineze că aparţine speciei umane, cuvântul “Crăciun” e pe buzele tuturor. Nu există reclamă, magazin, “talk-show” sau “pop-show” de două parale în care acest cuvânt să nu fie rostit până la exasperare. “Crăciunul” pare a fi centrul tuturor preocupărilor, esenţa tuturor trăncănelilor, target-ul tuturor vânzărilor, stimulentul tuturor veniturilor şi profiturilor.

Dar... peste minciuna neobrăzată a lumii “credincioase” s-a lăsat demult negura. Dumnezeu este izgonit. Nimeni n-are nevoie ca prezenţa Lui să-i obstrucţioneze “distracţiile”.
Şi “banchetul” îşi dezlănţuie zgomotul, străvechiul asasin al oricărei păci, în cavalcada halucinantă a marşului spre neant al sufletelor moarte.
Doar îngerii şi câţiva păstori neştiuţi rămân să-I cânte slavă Pruncului divin adăpostit în iesle.

“Şi pe pământ pace...”
“între oameni bunăvoire...”

Doamne, dacă astăzi Te-am chema sau Ţi-am deschide uşa să intri în coliba sufletelor noastre, să Te adăposteşti în ea, ca-n ieslea de odinioară, de gerul pe care păcatele şi ipocrizia îl aştern neîncetat în lume, cu ce gânduri ne-ai întinde mâna?

Tu, Care cunoşti această colibă mai bine decât am putea-o noi cunoaşte după osteneala a nu ştiu câte vieţi, spune, ce găseşti înăuntru?

Tu, Care n-ai avut pe pământ vreun loc unde să-Ţi pleci capul, ce odihnă Îţi afli în locul care poartă pecetea Duhului Tău, în sufletul pe care Tu l-ai creat şi la uşa căruia baţi atât de discret?

Acum, când urâţenia lumii Te alungă, iar oamenii Te-au uitat, acum, când nu mai ai loc printre sclavii idolilor deveniţi tirani ai conştiinţelor, vei mai găsi, Doamne, vreo ultimă colibă cu lampa aprinsă şi puţin foc în sobă, unde să nu Te simţi un străin sau oaspete nepoftit şi unde să nu-Ţi fie frig? Vei mai găsi o iesle în care răsuflarea unui strop de căldură şi sinceritate să fie singurul dar pe care omenirea poate să Ţi-l ofere, drept recunoştinţă pentru atâta iubire?

Acum, că Te pregăteşti să cobori din nou printre noi, cum să Te primim, Doamne, în colibe părăginite,
prăfuite şi îngheţate, unde de-atâta timp nu se mai zăreşte vreo lumină la fereastră?
Şi în ce iesle Îţi vei mai afla adăpost, când nici la curtea răstignitorilor de altădată nu Te-ai simţit mai singur şi mai străin ca-n lumea care astăzi mai şi pretinde că Te cinsteşte?

Şi totuşi, vino, Doamne...
Chiar dacă-i atât de şubredă şi falsă credinţa pe care o mai găseşti pe pământ.
Chiar dacă în coliba mea e ger, chiar dacă orbecăim prin întuneric, chiar dacă în sobă focul nu s-a mai aprins demult. Vino, şi cu simpla Ta prezenţă spulberă bezna şi adu în dar lumina, aprinde focul în inimă şi fă din coliba asta sumbră şi de nimic palat în care să locuieşti şi să fii stăpân doar Tu.

“Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu...”
“...si pe pământ pace...”
“...între oameni bunăvoire...”

Cântecul s-a stins deja pe buzele păstorilor şi se stinge în depărtări. Au tăcut îngerii, au tăcut şi păstorii.
Lumea îşi continuă aceeaşi viaţă searbădă, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Dar Domnul va veni din nou în iesle şi în acest an. Şi va veni până la sfârşitul veacurilor.
Pentru cei care L-au preamărit şi încă Îl preamăresc, pentru cei care încă Îl mai caută, pentru cei care Îl mint, pentru cei care L-au uitat.

Şi poate din iubirea Lui fără margini vor înflori iar, cândva, cântări de slavă în inimi secătuite.
Autor: S.M.

CATEDRALA SAGRADA FAMILIA - BARCELLONA

Formidabila arhitectură a catedralei Sagrada Familia din Barcellona.

Teodoret din Cyr, Providența divină, 10

Întruparea Domnului nostru Isus Cristos constituie dovada cea mai elocventă a grijii sale față de noi oamenii. Nu este cerul, într-adevăr, nici pământul, nici marea, nici soarele, nici luna, nu sunt stelele nici toate operele creației, vizibile și invizibile, chemate la existență printr-un singur cuvânt sau, mai bine spus, de voința lui manifestată prin cuvânt; nu este nimic din toate acestea, spuneam, care demonstrează în mod adecvat imensa bunătate a Mântuitorului, cât mai ales faptul că același Unul Născut, Fiul lui Dumnezeu (care poseda natura divină [cf. Fil 2,6], splendoarea gloriei sale și semnul substanței Sale [cf. Ev 1,3], care exista de la început, și se afla lângă Dumnezeu, și era El însuși Dumnezeu și din El a fost creat orice lucru [cf. In 1,1-3]), a luat înfățișarea unui sclav (cf. Fil 2,7) pentru a semăna cu omul și să i-a asemănarea lui exterioară, pentru a se arăta pe pământ și să trăiască în mijlocul oamenilor, pentru a lua asupra Lui toate infirmitățile noastre și să ne susțină în dificultățile noastre.
Sf. Paul a identificat această nemaiauzită dovadă a iubirii lui Dumnezeu față de oameni și pentru aceasta proclamă, spunând: Dumnezeu dă mărturie de iubirea lui față de noi tocmai prin faptul că, în timp ce noi eram încă păcătoși, Cristos a murit pentru noi (Rom 5, 8). Și iarăși, El, care nu l-a cruțat pe unicul său Fiu, ci l-a dat ca jertfă pentru noi toți, cum ar putea să nu fie dispus să ne de-a orice alt lucru împreună cu El (Rom 8, 32). Și divinul Ioan, din partea lui, concordă cu aserțiunile lui Paul: Dumnezeu, într-adevăr, atât de mult a iubit lumea, scrie el, încât l-a sacrificat pe Unicul său Fiu, pentru ca toți cei care au credință în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică (In 3, 16). 
Dumnezeu, deci, nu are numai grijă de oameni, dar, făcând aceasta, el îi iubește cu adevărat. Această iubire, apoi, este atât de mare, încât l-a făcut pe Dumnezeu să-l stabilească ca medicul nostru și Mântuitor pe Fiul său Unul Născut, de aceeași natură, generat mai înainte de răsărit, cu ajutorul căruia a creat lumea, și să ne dăruiască, prin El, privilegiul înfierii ca fii ai lui Dumnezeu.
Într-adevăr, Creatorul, văzând umanitatea prostituindu-se spontan cu nemernicul tiran și căzând în prăpastia delictelor și, în același timp, violând în mod temerar legile naturii, în timp ce universul îl făcea cunoscut și îl proclama cu claritate pe Creator; văzând toate acestea și, dându-și seama că nu puteau fi rechemați pe dreapta cale cei care nu mai aveau de acum nici o capacitate de a reacționa, Creatorul, cu înțelepciune și dreptate, a intervenit în beneficiul mântuirii noastre. El, într-adevăr, nu a voit să ne dăruiască libertatea folosindu-se numai de atotputernicia Lui, nici, pe de altă parte nu i-a plăcut să-și manifeste în fața adversarului neamului omenesc numai îndurarea, pentru ca acela să nu cheme nedreaptă această îndurare; Mântuitorul, contrar, preferă să traseze drumul plin de iubire și în mod demn o ornează cu dreptate. Unind deci în sine natura umană deja învinsă, o împinge din nou în bătălie și, pentru a o recompensa de înfrângerea suferită, dărămând tirania celui care îl supusese tristei sale slujiri și obținând din nou victoria vechii libertăți.

Sf. Augustin, Comentariu la Evanghelia după Ioan, 31,5

Când a sosit plinătatea timpului, a venit Cel care ne-a eliberat din sclavia timpului. Eliberați din timp, vom ajunge la acea veșnicie unde timpul nu mai există. Nu se va mai spune: când va sosi ceasul? Pentru că ziua este totdeauna veșnică și nu este precedată de ieri nici de mâine. În schimb, în această lume, zilele urmează unele altora: unele trec, altele vin; nici una nu rămâne, iar clipele în timpul cărora noi vorbim se împing una pe alta, și nu rămâne prima silabă, pentru ca să se poată auzi a doua silabă. Din momentul în care am început să vorbim, am îmbătrânit și, fără nici o îndoială, eu sunt mai bătrân acum decât eram azi dimineață, pentru că nimic nu stă pe loc, nimic nu rămâne fix în timp.
Trebuie, deci, să iubim pe Cel prin care au fost create timpurile, modalitățile de a fi eliberați de timp, și să ne putem stabili în veșnicie, acolo unde nu există schimbare de timp. Printr-un act de mare milă, Domnul nostru Isus Cristos s-a făcut om temporal pentru noi, El, prin care toate timpurile au fost create: s-a făcut creatură în mijlocul lucrurilor create, El prin care totul a fost creat: s-a făcut ceea ce făcuse. A devenit ceea ce El însuși crease:  Cel care făcuse omul, s-a făcut om, pentru ca să nu piară ceea ce făcuse.

RUGĂCIUNEA UNUI COPIL...

Un copil, vrând să se roage, spuse așa:

Doamne, în această seară îți cer un lucru special... Transformă-mă într-un televizor, astfel ca să ocup primul loc. Mi-ar plăcea să trăiesc așa cum trăiește televizorul în casa noastră. Cu alte cuvinte, să am o cameră specială pentru a-i aduna pe toți membrii familiei în jurul meu.

 Să fiu luat în serios atunci când vorbesc. Fă ca eu să fiu în centrul atenției astfel ca toți să asculte fără să mă întrerupă, nici să nu discute între ei.

Mi-ar plăcea să trăiesc acea atenție specială pe care o trăiește televizorul atunci când se strică... Și să țin companie tatălui meu atunci când se întoarce acasă, și atunci când vine obosit de la serviciu. Și ca mama mea, în loc să mă ignore, să mă caute atunci când este singură și plictisită. Și ca frații și surorile să se certe care să stea cu mine mai mult... Și să pot distra toată familia, chiar dacă uneori nu spun nimic.
Mi-ar plăcea să trăiesc senzația celui care lasă totul la o parte pentru a petrece câteva momente lângă mine.
Doamne, nu îți cer multe. Numai să trăiesc așa cum trăiește orice televizor. Amin.

Din păcate astăzi există o realitate tristă. Omul are mai mult timp pentru a privi la televizor... decât să-i asculte și să-i privească pe familiarii lui.

RUGĂCIUNEA UNUI COPILAȘ - CÂTĂ INOCENȚĂ ȘI PROFUNZIME!

„Doamne, ai grijă de mama, de tata, de frățiorul meu, de mine, dar, mai ales, ai grijă de Tine …. că dacă Ți se întâmplă Ție ceva, e vai de noi toți!”

SEMNELE EXTERIOARE DE DEVOȚIUNE ALE CELEBRANTULUI

Credința în prezența Domnului în Biserică, în special în cea euharistică, preotul o exprimă în mod exemplar prin adorația, care se traduce prin reverența profundă a îngenuncherilor în timpul Sf. Liturghii și în afara ei. În liturgia postconciliară acestea sunt reduse la minim: motivul adus este cel al sobrietății; rezultatul obținut se traduce prin rărirea acestora, sau de-abia exprimate. Am devenit avari de gesturi față de Domnul; îi lăudăm însă pe evrei și musulmani pentru fervoarea lor în felul de a se ruga.

Genuflexiunea, mai mult decât cuvintele arată umilința preotului, care știe că este numai un ministru, și demnitatea lui pentru puterea de a-l face prezent pe Domnul în sacrament. Dar există și alte semne de devoțiune. Mâinile ridicate de către preot vor să indice implorarea săracului și al celui umil: Te rugăm cu umilință, se subliniază în rugăciunile euharistice II și III din Liturghierului Papei Paul al VI-lea. Regulile Generale din Liturghierul Roman stabilesc ca preotul, atunci când celebrează Euharistia, trebuie să-l slujească pe Dumnezeu și poporul cu demnitate și umilință și, în felul de a se comporta și de a pronunța cuvintele divine, trebuie să facă ca credincioșii să perceapă prezența vie a lui Cristos (nr. 93). Umilința comportamentului și a cuvântului este consonă lui Cristos însușii, blând și umil cu inima. El trebuie să crească iar eu să mă micșorez.

Atunci când se îndreaptă spre altar, preotul trebuie să fie umil, fără ostentație, fără a privi la stânga și la dreapta, aproape căutând să fie aplaudat. În schimb, trebuie să privească la Isus Cristos cel răstignit și prezent în tabernacol: Lui i se face închinarea și îngenuncherea; apoi imaginillor sacre expuse în absidă sau pe laterale, Sf. Fecioare, sfântului patron și altor sfinți. sunt acolo pentru a fi contemplate sau numai pentru decor? În sinteză, acestea reprezintă prezența divină. Urmează sărutul cu reverență al altarului și, eventual, tămâierea; al doilea act este semnul crucii și salutul sobru al credincioșilor; al treilea este actul penitențial, de făcut cu seriozitate și cu ochii aplecați, în timp ce credincioșii ar putea să se îngenuncheze – de ce nu? – ca în forma extraordinară, imitându-l pe publicanul bine primit de către Domnul. Preotul celebrant nu va ridica vocea și va menține un ton clar pentru predică, dar scăzut pentru implorări și rugăciuni, solemn dacă se fac cântate. Se lui va pregăti închinat în spirit de umilință și cu duhul căit la rugăciunea euharistică sau anaforă: este implorarea prin definiție și trebuie recitat astfel ca vocea să corespundă genului literar al textului (nr. 38); celebrantul ar putea să pronunțe cu ton mai înalt cuvintele inițiale ale fiecărui paragraf în parte, și să recite restul cu ton mai scăzut pentru a le permite credincioșilor să-l asculte și să se reculeagă în intimitatea inimii. Va atinge darurile sfinte cu stupoare, și va purifica vasele sacre cu calm și atenție, după cum spun atâți Sfinți Părinți. Se va închina asupra pâinii și potirului pronunțând cuvintele de consacrare ale lui Cristos și în invocarea Duhului Sfânt (epicleza). Le va ridica separat fixând asupra lor privirea în adorație și apoi lăsând-o în jos în duh de meditație. Se va îngenunchea de două ori în adorație solemnă. Va continua recules și cu un ton rugător anafora până la doxologie, ridicând sfintele daruri ca ofertă către Tatăl. Rugăciunea Tatăl nostru o va recita cu mâinile ridicate și nu ținând mâinile altora, pentru că acesta este ritul propriu păcii; preotul nu va lăsa Sf. Taină pe altar pentru a da pacea în afara prezbiteriului; în schimb, va frânge Ostia în mod solemn și vizibil, deci va îngenunchea în fața Euharistiei și se va ruga în tăcere cerând din nou să fie eliberat de orice nedemnitate pentru a nu consuma și bea propria-i condamnare și pentru a fi păstrat pentru viața veșnică de Sf. Trup și prețiosul Sânge al lui Cristos; apoi va prezenta credincioșilor Ostia pentur împărtășanie, implorând Domine non sum dignus, și închinat se va împărtăși primul. Astfel va fi de exemplu credincioșilor.

După împărtășanie, tăcerea pentru mulțumire se poate face în picioare, în semn de respect, sau îngenuncheați, dacă este posibil, așa cum făcea Papa Ioan Paul al II-lea, atunci când celebra în capela lui privată, cu capul înclinat și mâinile împreunate, cu scopul de a cere ca darul primit să ne fie medicament pentru viața veșnică, așa cum este se afirmă în formula care însoțește purificarea vaselor sacre; mulți credincioși fac așa și ne sunt de exemplu. Patena și potirul (vase care sunt sacre pentru ceea ce conțin) de ce nu ar putea fi în mod lăudabil acoperite de un văl (nr. 118 și 183) în semn de respect - și din motive igienice – așa cum fac orientalii? Preotul, după salutul și binecuvântarea finală, mergând la altar, își va ridica din nou ochii spre Răstignit, va închina, și se va îngenunchea în fața tabernacolului. Deci, se va reîntoarce în sacristie, recules, fără să se distragă cu privirea și cuvintele de la misterul celebrat.

Astfel credincioșii vor fi ajutați să înțeleagă sfintele semne ale liturgiei, care este un lucru serios, în care totul are sens în vederea întâlnirii cu misterul prezent al lui Dumnezeu.

Autor: Pr. Nicola Bux